CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O EXPUNERE MAGISTRALĂ DESPRE ADEVĂRURILE ŞI DIVERSIUNILE LEGATE DE ETNONIMUL ROMÂN

distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cît mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit obiectiv: descalificarea morală a unei naţiuni […] în orice mod posibil“  (Alfredo Alvar Ezquerra, La Legenda Negra).

* Textul de faţă are la bază comunicarea de la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a XVI-a, Chişinău, în octombrie 2017 semnată de prof.univ.dr.Gh.Moldoveanu în revista https://limbaromana.org.

ETNONIMUL „ROMÂN”, ADEVĂR ŞI DIVERSIUNE

 Istoria românilor şi a limbii române este departe de a fi lipsită de contradicţii, iar motivul este cît se poate de simplu: istoria e în general plină de contradicţii. Aceasta nu înseamnă însă nici că istoria nu e ştiinţă, nici că românii nu sînt un popor aparte printre celelalte popoare. Faptul că românii au rezistat de-a lungul timpului în insula de romanitate din Balcani, înconjurată, în cea mai mare parte, de slavi şi, dintr-o parte, de maghiari a fost considerat de unii un miracol şi orice miracol abundă de contradicţii, care, oricît ar fi de numeroase, nu pot nega existenţa realităţii.

Numărul infim al informaţiilor istorice din primul mileniu despre romanicii de pe ambele maluri ale Dunării îşi are explicaţiile lui. Istoriografii au avut de regulă în atenţie mişcările de mase de oameni, de cele mai multe ori armate, şi conflictele provocate de aceste mişcări. Expresia torna, torna, fratre, considerată primul document de limbă română, căci era rostită în limba părintească, nu în latină, a fost înregistrată în timpul campaniei bizantine din anul 586 împotriva avarilor.

Prima menţionare a numelui românilor, vlahi hoditai, „vlahii cărăvănari“, din anul 976, se datorează unui eveniment ce ar putea fi considerat la fel de important ca şi un conflict, uciderea lui David, fratele împăratului Samuil.

Cu un secol înainte, Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbise despre romani, urmaşi ai romanilor, pierduţi în masa slavilor din Peninsula Balcanică: „acestora li se zice Romani, pentru că de la Roma au fost mutaţi, şi această denumire o poartă pînă în ziua de azi“[1]. Acelaşi element etnic va fi menţionat de Maurikios, în Acta S. Demetrii, pentru secolele al VIII-lea – al IX-lea, în nordul Dunării.

Grupurile în care s-a împărţit populaţia romanizată din apusul Europei erau numeroase, de aceea s-a simţit nevoia folosirii unor nume care să le identifice şi să diferenţieze fiecare grup de celelalte grupuri de aceeaşi origine. În răsărit situaţia a fost cu totul alta. Izolată de celelalte grupuri romanice, populaţia romanizată de aici a păstrat numele romani „continuatori ai vechilor romani, locuitori ai vechiului Imperiu Roman“. Avea dreptate Adolf Armbruster cînd afirma că „de obicei apariţia unui nume nou pe tabelul popoarelor marchează momentul desprinderii unui nou neam dintr-o comunitate. Originea denumirii date de vecini trebuie căutată întotdeauna în sînul poporului nou apărut; ea oglindeşte fie caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba vorbită culoarea credinţa obiceiurile) sau chiar numele cu care membrii acestui neam se desemnează pe ei înşişi“[2].

Pe de o parte, românii nu sînt atestaţi de izvoarele istorice şi, pe de alta, prima lor menţionare este cu un nume diferit de cel de astăzi, vlahi. Ca populaţie paşnică a acestor locuri, peste care au trecut valuri de populaţii de cele mai diverse origini, au intrat relativ tîrziu în atenţia celor interesaţi de mersul istoriei[3], iar atunci sînt amintiţi cu numele dat de cei ce se considerau stăpînii militari ai locurilor.

În organizarea socială a romanicilor din regiunea Dunării centrele importante sau a căror influenţă să fie crescută ori întreţinută prin diverse modalităţi, după modelul din alte spaţii, lipseau. Masele de romanici, integrate, cu timpul, în vastul teritoriu populat de slavi nu prezentau interes pentru cronicarii timpului decît după ce începuseră să intereseze masele de slavi care luaseră în stăpînire aceste spaţii.

Formaţiunile statale ale slavilor din zonă şi extinderea unor formaţiuni statale dornice să acapareze noi teritorii vor stimula pe de o parte interesul cronicarilor faţă de români şi vor explica numele cu care românii sînt menţionaţi, vlahi, în diferite variante[4].

Acest nume are în vedere aceeaşi realitate ca şi român, folosit de purtătorii numelui[5], populaţia din regiunea Dunării balcanice descendentă din romani[6].

Menţiunile lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul şi ale lui Maurikios probează ca numele vlach nu se impusese la acea dată şi că romanicii din zonă ca și vecinii continuau să se folosească de numele păstrat din timpul vechiului Imperiu Roman.

Păstrarea numelui era cu siguranţă în legătură cu doi factori: originea etnică şi apartenenţa la creştinism, ambele elemente delimitîndu-i de cei în mijlocul cărora trăiau.

Probabil numele valachus s-a impus prin K. Kekaumenos, Strategicon…, care, scriind despre valachi, îi considera urmaşii romanilor aduşi în Dacia de Traian.

Cunoscător, prin contact direct, al lumii post-romanice din Peninsula Balcanică, el fusese impresionat de amintirile vlachilor despre trecutul lor glorios şi apartenenţa la religia creştină.

Cu Kekaumenos s-a produs ruptura dintre numele folosit de români și cel folosit de alogeni; românii îşi vor spune totdeauna români, iar impunerea numelui vlah/ valah se va fi produs altfel, din afară, căci perspectiva acestui nume a fost totdeauna din afară, din partea celor de altă etnie.

Faptul că trei din cele patru grupuri care s-au desprins din trunchiul comun, aromânii, istroromânii, dacoromânii[7], au continuat să se folosească de numele ce le amintea descendenţa romanică este suficient argument pentru a proba folosirea necontenită a acestui nume.

Doar meglenoromânii au adoptat numele folosit de slavi, vlaşi. Acelaşi nume, vlaşi, îl va împrumuta de la slavi, mai tîrziu, şi grupul de (daco)români din valea Timocului, fapt care le va crea numeroase neajunsuri în recunoaşterea ca naţionalitate.

Preluat de la slavi, în varianta Blachi, cuvîntul fusese împrumutat de slavi din germ. walhaz, la rîndul lui adaptare a lat. Volcae, prin care romanii denumeau grupul celtic din Europa Centrală romanizat.

Ulterior toate grupurile celtice au fost romanizate, iar cuvîntul, devenit Blachi, a ajuns să desemneze orice grup romanizat şi mai apoi orice grup care vorbea limba latină.

Cu timpul Vlah s-a restrîns, pentru slavii occidentali, la italieni, catolici[8], iar pentru slavii orientali şi meridionali – la români, ortodocşi şi a dăinuit multă vreme.

Primii care au avut interesul să se delimiteze de români, după ce, cu ajutorul românilor, autohtoni, îşi creaseră stat propriu, au fost slavii.

Limba oficială a statului valaho-bulgar era limba greacă, aceeaşi cu limba Bizanţului, cu care noul stat creat în Balcani a avut relaţii cînd de apropiere, cînd belicoase.

Trecerea bulgarilor la creştinism, în anul 864, a avut efecte spectaculoase pentru ei. Cam în acelaşi timp a fost creată şi scrierea chirilică. Limba bulgarilor devenea acum purtătoare de cultură scrisă şi limba oficială a ţaratului bulgar, iar nu peste multă vreme, în ciuda opreliştilor întîmpinate, dar cu aprobarea şi susţinerea papei, limbă liturgică.

În această calitate limba slavă scrisă, devenită slavona bisericească, se va impune şi în spaţiul de la nordul Dunării, şi ca limbă liturgică şi ca limbă oficială. Documentele interne ale ţaratului bulgar, care într-o vreme cuprindea şi o parte din teritoriul de la nord de Dunăre, şi, prin continuitate, documentele scrise şi pe acest teritoriu, vor folosi etnonimul vlahi. 

Una era denumirea oficială, vlah, şi alta era denumirea populară, român, situaţie care se va prelungi cît timp limba oficială şi limba de cult din principatelor româneşti va fi limba slavonă. Excepţie de aici face principatul Transilvaniei cu o situaţia specială; limba oficială era cea a regatului maghiar, limba latină, iar limbi de cult erau limba latină, pentru biserica catolică, şi limba slavonă, pentru biserica ortodoxă.

Românii din nordul Dunării devin pentru prima oară obiect de interes în cronica notarului anonim al regelui Bela al IV-lea al Ungariei Gesta Hungarorum, care aminteşte popoarele întîlnite de maghiarii în expansiune: Sclavi, Bulgari, Blachi ac pastores Romanorum. De cel mai mare interes pentru noi sînt ultimele două, Blachi ac pastores Romanorum, nume diferite ale populaţiei romanizate din zonă.

Numele Romani, din Gesta Hungarorum, cu genitivul Romanorum, avea exact sensul din limba latină, „de origine din Roma, descendenţi ai vechilor romani“ şi se referă, după părerea lui Sorin Paliga[9], la o altă realitate decît Blachi.

Aceştia din urmă se vor fi aflat în Cîmpia Panonică şi ulterior au fost maghiarizaţi[10], pe cînd Romani ocupau partea dinspre munţii Carpaţi şi se ocupau cu păstoritul transhumant[11]. Nu este însă deloc exclus, ba chiar avem toate motivele să credem că numele Romani[12] respecta numele de care cei numiţi se foloseau cînd era vorba despre ei înşişi, autorul cronicii fiind un bun cunoscător al realităţilor timpului, dar şi al istoriografiei latine privind expansiunea romană în Dacia.

La vremea respectivă á, din limba latină, urmat n, devenise ă, închiderea lui ă la î producîndu-se, nu în întreg spaţiul românesc, în etapele următoare, iar receptarea lui ă ca a nu poate fi deloc exclusă, mai ales că era şi în apropierea lat. Romani, derivat de la Roma.

Episcopul Nicolae de Modrusa, legat papal pe lîngă Matei Corvin, nota în De bellis Gothorum că românii „socotesc de ocară numele de voloh, nevoind să fie numiţi cu alt cuvînt decît romani“, pentru că, „deşi se folosesc cu toţii [în scris!] de limba moesilor [limba slavonă!), care e ilirică, totuşi ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi cînd se întîlnesc cu necunoscuţi cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu ştiu să vorbească romana [în original: Romanae]“[13]. Limba de cult a tuturor românilor rămînea însă slavona, limba ortodoxiei, delimitîndu-se astfel de catolici, de care se temeau că i-ar putea obliga să se lepede de credinţă şi de neam, cum de altfel se şi întîmpla; „elita românească din Transilvania şi părţile vestice – formată din mărunţi feudali numiţi cnezi, din clerici şi puţini orăşeni – avea ca limbă a cultului şi a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărţile care circulau, se scriau ori se tipăreau aici, din pisaniile bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copişti, din arhivele şi bibliotecile păstrate“[14].

Ţara Făgăraşului este atestată în documente de cancelarie maghiare ca Terra Blacorum (1222), Silva Blacorum (1224)  Terra Olacorum (1252).

Dacă ţinem seama că în acelaşi secol Chronicon rhythmicum Sitticense[15] înregistra pascua Romanorum „păşunea romanilor“ e uşor de observat că în documentele cancelariei maghiare se renunţase la numele folosit de români în favoarea celui impus între timp prin documentele scrise în limba slavonă, cu varianta adoptată de maghiari, olac(h). 

Dincolo, însă, de prezenţa cuvîntului blac, cu varianta lui maghiară, reţinem din aceste atestări folosirea de fiecare dată a cuvîntului ţară, fapt de cea mai mare importanţă, pentru că atestă obiceiul românilor de a denumi locurile pe care le ocupă ţări. Pînă astăzi diferite regiuni încă îşi zic ţări: Ţara Vrancei, Ţara Lăpuşului, Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Loviştei etc.

Pe acelaşi tipar se va numi primul stat al românilor de la sud de Carpaţi Ţara Românească, rezultat din unirea numeroaselor ţări româneşti mai mici, fiecare cu numele său, condusă de un voievod. Faptul că domnul Ţării Româneşti se numea mare voievod[16] probează că voievodul fiecărei ţări îşi păstra statutul. Nume ca Terra Bazarab, după numele celui care-i adunase pe români într-un singur stat, sau Terra Valachorum „ţara românilor“, Terra Transalpina „ţara de dincolo de munţi“, folosite de cancelaria maghiară[17] au la bază neîndoielnic numele românesc.

Descălecarea principatului românesc de la est de Carpaţi s-a produs puţin mai tîrziu decît cel de la sudul Carpaţilor, iar lărgirea graniţelor lui într-un timp foarte scurt probează că fenomenul a fost similar; ţările mici s-au unit în una mai mare, Moldova[18]. De data aceasta cuvîntul ţară nu a mai fost cuprins în numele Ţării, dar prezenţa lui a fost totdeauna implicită. Cea mai importantă creaţie literară[19] autohtonă a secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea a fost Letopiseţul Ţării Moldovei. Nici unul dintre cei trei mari cronicari, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, nu a omis din titlu cuvîntul ţară. Teritoriului pe care Austria l-a răpit, la 1774, fără vreun drept, Moldovei a fost botezat Bucovina; românii au făcut tot ce era posibil ca acest teritoriu să se cheme Ţara Bucovinei, din două motive: 1. sperau că astfel se vor bucura de autonomia promisă la început; 2. cuvîntul ţară era mărturie că teritoriul aparţinea, de drept, populaţiei cel mai bine reprezentată numericeşte la detrunchiere.

Ambele principate au primit de-a lungul timpului mai multe denumiri, cele mai multe avînd la bază apelativul vlach, valach, dar toate au fost creaţii exterioare, începînd cu Valachia, ValahiaValachia Transalpina, Oláhorszag şi Vlachföld, la maghiari, Velacia Bassaraba, la genovezi, Voloşcina, la polonezi şi ucraineni, Walachei, la germani, Vlaşca, la slavii sudici, Ungrovlahia[20] „Vlahia dinspre Ungaria“, la greci, Eflak, la turci,  Muntenia, la moldoveni. Împărţirii de azi a Ţării Româneşti în Muntenia şi Oltenia îi corespundea Megali Vlahia şi Mikri VlahiaVlahia Maior şi Vlahia MinorGrosse Valachei şi Kleine Valachei. Tot din exterior au apărut, pentru Moldova, Bogdania, Kara Bogdan, Black Bogdania, Bogdan IflakMoldovlahia, Maurovlahia, Vlahia Minor, Ruso-Vlahia, Rosovlahia, Velacia Bogdana, Havasalföldet etc.

A fost ideea lui Dimitrie Cantemir de a combina numele valah şi moldovean cu numele roman, ce aducea aminte de originea lor etnică, pentru a crea, în monumentala sa lucrare Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, numele romano-moldo-vlah, „nebiruit martor“ al unităţii lor de neam.

Devenea acum explicită pentru oricine unitatea de neam a românilor, cu atît mai mult, cu cît lucrarea, scrisă la început în latină şi tradusă în română de Cantemir însuşi, pe cînd se afla în exilul din Rusia, a ajuns curînd în posesia episcopului unit Ioan Inocenţiu Klein, care a donat-o bibliotecii Seminarului din Blaj, de unde a devenit repede atît de cunoscută, încît la 1835-1836 deja se tipărea la Iaşi sub îngrijirea lui Gh. Săulescu şi,  răspîndu-se în întreg arealul românesc, a impus acest nume.

Curînd avea să se constate însă că numele era explicativ, dar şi limitativ, restrîngînd, la rigoare, spaţiul la cel muntenesc şi moldovenesc. Cuvîntul român îşi dovedea din nou virtuţile. Aşa se explică de ce, cînd Teoctist Blajevici, contracandidatul lui Aron Pumnul la ocuparea catedrei de limba română de la gimnaziul din Cernăuţi, proaspăt avansat la titlul Ober-Gymnasium, vorbea în lucrarea sa despre limba moldo-valaho-românească, Al. Hurmuzachi, membru al comisiei, îi atrăgea atenţia: „Dacă la numirea limbii noastre este neîndestulătoriu cuvîntul de românească, apoi pentru a fi consecinte ar trebui să îndeplinească numirea dată de dînsul şi, în loc de limbă moldo-valaho-românească, să zică moldo-valaho-transilvano-bucovino-basarabo-banato-românească[21].

Delimitarea dintre documentele interne şi cele externe[22] este categorică, impusă de limba folosită. În timp ce documentele românești vor folosi doar cuvîntul român[23], documentele străine vor folosi acest apelativ[24] doar cînd amintesc despre cum îşi spun românii sau cum îşi numesc ei limba.

În prima carte tipărită în limba română,  Întrebare creştinească, 1559, diaconul Coresi făcea precizarea: „neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea de în limba srăbească pre limba rumânească[25] […], să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumânii“, iar în Faptele Apostolilor (1563) foloseşte expresia Rumâni sîntemu[26], probînd că traducătorul avea conştiinţa că românii sunt urmaşii romanilor.

Acelaşi cuvînt, rumân, va apărea şi în Tîlcul evangheliilor (1564): „derept aceea am scos, de am tipărit, treteevanghelul şi praxiul rumâneşte“.

În prima traducere a Bibliei în româneşte Palia de la Orăştie, situaţia se repetă: „văzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slăvite ale lui Dumnezeu, numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceaia cu mare muncă scoatem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moise prorocul şi patru cărţi […] şi le dăruim voo fraţilor români“.

Veacul următor îmbogăţeşte perspectiva asupra cuvîntului român şi a derivatelor sale cu dimensiunea educaţională, pe de o parte pentru relaţia cărturarilor cu acest cuvînt şi, pe de alta, pentru relaţia cu poporul. Apartenenţa la grupul identitar al românilor actualizează două coordonate, cea etnică şi cea creştină. Mitropolitul Varlaam îşi intitula cea mai importantă operă a sa Carte românească de învăţătură (1643), rezultat al sentimentului datoriei faţă de întreaga seminţie românească: „Dintru cît s-au îndurat Dumnedzău dintru mila Sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, întîiu de laudă lui Dumnedzău şi după aceea de învăţătură şi folos sufletelor pravoslavnice“. Ideea aceasta este întărită prin Răspuns împotriva Catehismului calvinesc (1645), adresat ardelenilor, pentru a-i scoate de sub influenţa calvinilor: „Credincioși drept-măritori și adevărați fii ai Sfintei noastre Biserici apostolice, iubiți creștini și de un neam românesc cu noi, tuturor celor care se află în părțile Ardealului“.

Scrierile istorice adaugă cerinţei de a se încadra colectivităţii din care face parte una nouă, mîndria de a aparţine acelei comunităţi şi asumarea răspunderii faţă de societate, componentă explicită încă de la Grigore Ureche, care îşi scrie cronica „să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să socotească, iar dupre céle bune să urméze și să să învéțe și să să îndireptéze“, să nu rămînă „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“[27]. Pentru aceasta strecoară, printre evenimentele prezentate, cîte o „Învăţătură şi certare“ („după fapta lor cea rea, curîndă vreme le trimisă Dumnezeu osîndă asupră, de luară şi ei plată cu sabiia, ca şi Ştefan vodă“[28]), sau o „Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici“. Conştient că românii de pe întreg teritoriul ocupat sînt descendenţi din romani („de la Râm ne tragem“), refuză să folosească numele Valahia pentru Moldova: „schimbîndu-să și schimosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acésta nume nu-l priimim, nici-l putem da țărîi noastre Moldovei“[29]. Acceptă că numele se foloseşte pentru Ţara Muntenească, precizînd însă că cele două ţări „au fostu tot un loc și o țară […] s-au tras de la un izvod“[30], dar preferă numele Ţara Muntenească, nume preferat de cronicarii moldoveni numelui Ţara Românească, pentru că românească era orice întindere, orice ţară populată de români, cum românească şi-au numit întotdeauna limba.

În aceeaşi direcţie vine şi observaţia stolnicului Constantin Cantacuzino: „Rumânească numai lăcuitorii ei [ai Munteniei] o chiamă, şi doar unii den ardeléni[i] rumâni, pentru că şi aceia şi ceştea numai cînd să întreabă ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sînt de un neam şi de un rod cu ceştea“[31]. Observaţia stolnicului este foarte interesantă, moldovenii fiind, după el, singurii care îşi spun moldoveni, nu români, ceea ce nu înseamnă că nu se considerau români.

Miron Costin a scris o operă de cea mai mare importanţă pentru români în general, dar şi-a intitulat-o De neamul moldovenilor. Totuşi atrage atenţia că „măcar că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ce «ştii româneşte?»“[32], simţind însă nevoia să explice, „adecă rîmleneşte“.

Alte adnotări din secolul al XVII-lea fac aceeaşi menţiune privitoare la numele românilor. Istoriograful sas Johannes Lebel nota că Valachus este numele dat de străini românilor, care nu-şi zic decît rumuni, iar Pierre Lescalopier, călătorind prin Transilvania şi Muntenia, nota că locuitorii celor două ţări se consideră succesori ai romanilor şi graiul şi-l numesc româneşte, adică român[33], dar pentru el limba Valachiei este La lingua Valacca. Pe diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus se menţionează apartenenţa acestuia la neamul valahilor, care „chiar şi acum pe limba lor se numesc romani“[34].

Folosirea limbii slave ca instrument al culturii scrise a produs o ruptură între aceasta şi cultura poporului, orală. Pe de o parte se foloseşte numele român, împreună cu românesc (atestat sec. 16), româneşte, rumânie, a români (atestate secolul al XVII-lea), puse în legătură cu Roma şi cu romanii, iar în limba scrisă se folosesc nume slave: de la Rîm ne tragem, zice Grigore Ureche. Şi nu e întîmplătoare această folosire, căci la Miron Costin întîlnim numeroase exemple, printre care: „au apucat o samă de dachi limba rîmlenească“; „descălecatul cel dintîi cu romanii, adică rîmleni“; „împărăţia Rîmului“; „Flah, hatmanul Rîmului“[35], expresie pe care o găsim şi la Gr. Ureche, probînd că circula printre cei ce foloseau limba slavă.

Cu Miron Costin începe polemica împotriva celor care scriseseră despre români şi puseseră în circulaţie informaţii defavorabile, basne, cum le zicea cronicarul, care atrăgea atenţia că „nici este şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinic“[36].

De altfel scopul principal al lucrării De neamul moldovenilor era tocmai de a repune adevărul despre români în drepturile lui, atrăgînd atenţia: „Eu oi da samă de ale mele, cîte scriu“[37].

Izvoarele istorice reflectă gîndirea timpului în care au fost scrise. Gîndirea medievală conform căreia vechimea şi originea nobilă a popoarelor respective ar fi fost de natură să justifice supunerea altor popoare se reflectă cel mai bine în modul în care au fost prezentaţi românii de-a lungul timpului în documentele popoarelor cu care românii au venit în contact. Comandantul armatei bizantine Kekaumenos avea toate motivele să-i înfăţişeze pe vlahi în culori întunecate din cauza refuzului acestora de a i se supune, nesupunerea caracterizîndu-i cum îi caracterizase şi pe dacii care, spune bizantinul, nu acceptaseră supunerea faţă de romani.

În aceeaşi notă vor fi prezentaţi românii şi în documentele maghiare vorbind despre expansiunea puterii maghiare spre sud, unde au întîlnit ţaratul bulgar, şi spre est, unde, dincolo de munţi, i-au întîlnit pe Romani, organizaţi în mici formaţiuni statale, voievodatele. Noii supuşi sînt prezentaţi în cronica maghiară în culori defavorabile; ocuparea teritoriului ar fi fost în avantajul celor supuşi, cărora li se deschidea calea spre civilizaţie.

Originea romană a noilor supuşi era amintită în orice cronică, dar aceasta se făcea în speranţa de a-i atrage la religia catolică, al cărei centru se afla la Roma, iar refuzul permanent al acestora de a-şi părăsi credinţa[38] atrăgea după sine cuvinte deloc măgulitoare, care aduceau în atenţie şi alte aspecte negative ale comportamentului acestora[39], justificare a lipsei de drepturi a celor supuşi. Iar faptul nu va fi neglijat în nici o situaţie, indiferent de statutul social al celui vizat.

Dacă Matei Corvin, cu origine reclamată română, atrăgea observaţia dispreţuitoare a lui Frederic al III-lea natus a Valacho Patre, nu mai trebuie să mire că arhiducele Maximilian de Habsburg răspundea soliei maghiarilor nemulţumiți de acţiunile arhiepiscopului de Strigoniu Nicolau Olahus „ştim noi să aranjăm lucrurile cum trebuie […] n-o să-i meargă mereu Valahului cum crede el“[40].

Respingerea suzeranităţii maghiare atît din partea muntenilor, cît şi a moldovenilor, a contribuit la organizarea periodică a expediţiilor maghiare de pedepsire a nesupuşilor şi la învrăjbirea relaţiilor dintre statul maghiar şi cele două state româneşti[41].

Lipsa de drepturi a autohtonilor din Transilvania a fost interpretată ca rezultat al decăderii lor şi nu rezultat al abrogării vechilor lor drepturi şi al deposedării de drepturi politice a voievozilor români. Recunoscînd că românii din Transilvania „au fost ţinuţi de la început în această ţară într-un fel de sclăvie, că totdeauna au fost trataţi ca sclavi. Poporul cel mai vechiu şi cel mai numeros nu este considerat, pînă în acest moment, ca naţiune în Transilvania […]. Numai valahul n-are nici libertate de conştiinţă, nici drept de cetăţean, nici de proprietate, cu atît mai puţin este admis în vreo funcţie onorifică“[42], F.R. Sulzer se întreba „De unde provine acest dispreţ?“[43]. Dar cu aproape jumătate de veac înainte episcopul unit al românilor ceruse Curţii de la Viena, „concivilitatea“ românilor cu cei aparţinînd confesiunilor recepte, recunoașterea românilor ca „a patra naţiune politică“, pe considerentul că ei au fost primii locuitori ai acestor teritorii şi sînt etnia cea mai numeroasă. Răspunsul primit în Dieta Transilvaniei a fost categoric: ,,Episcopul unit cere nişte lucruri pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noştri şi nu le va putea primi nici de la urmaşii lor […]. Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile şi libertăţile avute pînă acum în pace de naţiunile patriei […]. Cere ceva ce clerului şi plebei valahe (s.n.) nu i se cuvine niciodată“[44].

Nu altfel suna opinia  cancelarului Kaunitz despre Supplex Libellus Valachorum: ,,a ridica din români o a patra naţiune, în împrejurările actuale, ar fi cu neputinţă şi, chiar dacă ar fi cu putinţă, din multiple şi importante consideraţii, nu este nicidecum oportun“[45].

Chiar după ce îmbrăţişaseră credinţa greco-catolică, acceptînd supunerea faţă de papalitate, românii trebuia să rămînă toleraţi, încălcîndu-li-se drepturile promise înainte de unire de Curtea de la Viena prin Diploma leopoldină. Nici măcar numele nu li se respecta; continuau să fie valahi, nu români, cum ei îşi spuneau.

Prin Şcoala Ardeleană ideea de român şi românitate se punea nu numai în faţa românilor, ci intra în atenţia europenilor. Preluînd ideea că „pănă nu vor începe toți și despre toate a scrie în limba mumească, nu poate nici un popor să nădăjduiască că va ajunge la cultură“[46], Petru Maior va scrie Istoria pentru începutul românilor în Dachia, răspunzînd istoricilor care „minciuni apriate spun asupra românilor, încă socotesc că lumea toată e datoare să creadă nălucirile lor […]; cu cît românii mai adînc tac, nemica răspunzînd nedrepților defăimători, cu atîta ei mai vîrtos se împulpă pre români a-i micșora și cu volnicie a-i batjocori“[47].

Prin Şcoala Ardeleană se schimba perspectiva asupra problemei originii latine a poporului român şi a limbii române. Cum documentele străine menţionau romanitatea românilor ca argument pentru a-i atrage la catolicism, Şcoala Ardeleană afirma, prin reprezentanţii ei, latinitatea românilor pentru dobîndirea drepturilor ce li se cuveneau. În acord cu ideile iluministe ale timpului, se afirmau, prin Petru Maior, nu numai drepturile datorate originii şi primatului în Transilvania, ci dreptul lor de om: „nimic este mai potrivit cu natura decît ca națiile cele, cu ajutoriul lui Domnezeu, cultivate să se îngrijască și pentru luminarea celorlalte nații, ce sînt mai puțin fericite, pentru că toți oamenii deopotrivă au trup și suflet, pricepere și voință și sînt făcuți după chipul lui Domnezeu. Deci dar, toate națiile, firește, se cuprind în marea nație a neamului omenesc, iar deosebitele numiri a singuratecilor nații sînt numai întîmplătoare. Așadar, potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii, neluăndu-se în seamă întămplătoarea lor numire, să se iubească unul pre altul ca frații și o nație să alerge cu agiutoriu altia, spre înaintirea culturei, de la care derază fericirea de comun“[48].

Folosirea cuvîntului valah nu a fost lipsită de nuanţe peiorative nici chiar cînd comportamentul românilor era privit admirativ. Un enunţ ca Mămăliga valahă a explodat ar putea fi considerat de unii elogios la adresa poporului care reuşise în 1889 să răstoarne regimul comunist, pînă atunci părînd de nezdruncinat, dar el rămâne în esenţă depreciativ, şi nu numai din cauza combinării cu un alt cuvînt depreciativ, ci pentru că orice cuvînt se raportează, volesn, nolens, la ansamblul semnificaţiilor sale.

*

Derivat din cuvîntul românrumân cu sufixul -ie, cuvîntul românierumânie este atestat cu mai multe sensuri. Cel mai vechi pare a fi rumânie, „şerbie“, atestat în Muntenia, legat direct de cuvîntul vlah, referitor, la început, doar la etnie. Populaţia slavă, nou venită, a fixat în numele dat autohtonilor identificarea şi caracterul acestora, romanitatea şi creştinismul. Deosebirea etnică a adus cu sine şi „restructurarea socială bazată înainte de toate pe regimul privilegiilor elementului străin, dominant, şi pe regimul obligaţiilor elementului autohton, dominat, faţă de cel străin“[49]. În interiorul masei românilor exista o categorie privilegiată, care a aderat la elementele străine şi astfel atît valah, cît şi român/ rumân şi-au delimitat sensul etnic de cel social, restrîns ca referinţă la masa neprivilegiată a comunităţii rumânilor, „şerbi“, şi extins, de oricîte ori străinii doreau să-şi probeze superioritatea, la toţi vlahiiromânii, indiferent de statutul lor social. E de presupus de aici că, înainte de a-şi restrînge domeniul la rumânii şerbi, românie/ rumânie va fi însemnat „comunitatea românilor, neamul românesc“, sens absent din toate dicţionarele româneşti[50].

În toate situaţiile, înstăpîniţii şi-au manifestat dispreţul faţă de stăpîniţi. Poate din această cauză o parte a boierimii române s-a lăsat atrasă de noii stăpîni, în urma unor promisiuni primite[51], abandonîndu-şi condiţia de elită a poporului din care făcea parte[52]. Aceasta s-a întîmplat atît în Transilvania, cît şi în Bucovina şi Basarabia. Au existat chiar cazuri cînd unii dintre aceştia s-au întors împotriva românilor, contribuind la creşterea dispreţului stăpînilor faţă de supuşi, faţă de oamenii de rînd în primul rînd.[53]

Micul dicţionar academic atestă cuvîntul românie/ rumânie cu sensurile „limba română“, „româneşte“, „iobăgie“, cea mai veche atestare, din 1632, fiind pentru „limba română“, sens înrudit cu „româneşte“ şi privea aducerea, transpunerea textelor scrise în alte limbi în/ pre rumânie, în comunitatea românilor.

Necunoscînd limba slavonă, singura posibilitate ca membrii comunităţii româniei să fie introduşi în tainele credinţei era comunicarea în limba proprie, a româniei. Cuvîntul va fi existat deci înainte de a anul atestării, căci traducerea se făcea dintr-o limbă, sîrbească, grecească sau jidovească (acestea din urmă de regulă prin intermediul celei sîrbeşti, „slavone“), în româneşte.

Prima atestare e martor doar că acel cuvînt era în circulaţie la momentul respectiv, dar nu şi de cînd era folosit. Cuvîntul româneşte este atestat din 1620, iar românesc din 1521, deşi cine foloseşte un cuvînt îl poate folosi şi pe celălalt, ambele sufixe de formare fiind foarte vechi şi foarte productive în limba română[54]. Cu sensul „comunitate a românilor, românime“ cuvîntul românie e atestat în anul 1826: „cu slovele chiriliene au introdus și limba slovenească în beserecile rumănilor.

După această faptă nu mult trecu și vestedzindu-se literatura, limba și numele rumănescu, peste toata Rumănia se intinse o negură foarte întunecată, care și astădz ăncă pe cea mai mare parte a rumănilor o orbecheasă“[55].

Sensul „românime, toată suflarea/ naţia/ seminţia/ etnia românească“ al cuvîntului în discuţie este în afară de orice îndoială. Acesta este, cu siguranţă, sensul primar al cuvîntului, de la care s-au dezvoltat celelalte sensuri. Se cuprinde aici şi sensul „limba română, scriere în limba română“, atestat în primele texte scrise în limba română: „după modul de a fi, a vorbi, a scrie al românilor“, foarte frecvent folosit în scrieri din secolele al XVII-lea – al XIX-lea[56]. Faptul că şi aromânii au (au avut) cuvîntul armânie, cu sensul pe care noi îl considerăm primar, probează vechimea cuvîntului nostru.

Take Papahagi înregistrează cuvîntul[57]armănie „terre des Aroumins“; căpitan tu armănie „căpitan în ţara aromânilor“.

Mărturie pentru sensul „comunitate a românilor, mod de a fi, a vorbi, a scrie specific(ă) românilor“ poate fi invocată şi sinonimia neam – limbă, cu sensul „comunitatea de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă“, pe care o întîlnim şi la Eminescu: Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă[58].

Frecvenţa cu care cuvîntul românie se foloseşte la începutul secolului al XIX-lea cu sensul „comunitate, etnie, neam, ţară a românilor“ trebuie pusă, cu siguranţă, pe seama creşterii interesului pentru cultivarea conştiinţei naţionale a românilor, a apartenenţei la Romania, dar şi pe seama credinţei, speranţei într-o posibilă unire a românilor într-un stat[59].

Cînd, după 1859, Moldova şi Muntenia se vor uni într-un singur stat, România, numele avea deja o mare circulaţie. O probează titluri foarte cunoscute ca Deşteptarea României[60], din 1848, a lui V. Alecsandri, Cîntarea României, din 1850, a lui Alecu Russo, sau enunţuri ca: priimeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai cinstit (Grigore Alexandrescu, 1844, Umbra lui Mircea. La Cozia); Să-nvîrtim hora frăţiei/ Pe pămîntul[61] României (V. Alecsandri, Hora Ardealului, 1848);  treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de RomânieSculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi/ Aruncaţi braţele voastre (Deşteptarea României), Nimic nu lipseşte României decît să redobîndească unitatea politică (Bolliac, 1853).

Că poeţii au preluat cuvîntului cu sensul aici în discuţie din vorbirea populară e în afară de orice îndoială. O probează cîntecul popular de largă circulaţie azi Noi sîntem româniTot românul veseleşte/ România-ntinereşte […] Ardelean, copil de munte,/ Ia ridică-ţi a ta frunte/ Şi te-nsuflă de mîndrie,/ Că eşti fiu de Românie. În ambele enunţuri, chiar dacă apelativul e scris cu majusculă, face trimitere la colectivitatea românilor; nu statul românilor întinereşte, ci colectivitatea acestora, căreia îi aparţin, explicit, şi ardelenii, fii de românie.

Suprapunerea dintre apelativ şi numele propriu, numele statului, începuse totuşi de mai multă vreme, permisă fiind de aceeaşi realitate. Ţara Românească începuse a fi numită şi România, corespondent autohton pentru Valahia. După ce Austria a ocupat Oltenia i-a dat şi un nume, Die Kleine Walachei, La petite Valachie, spre a o deosebi de Muntenia, botezată Die Grosse Walachei, La Grande Valachie, nume care au fost traduse în română România Mică şi România Mare. Dar numele România Mare, privitor la întreg teritoriul locuit de români a fost folosit la început de românii din imperiul Habsburgic. După ce Turcia şi Rusia interveniseră pentru înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Moldova şi Ţara Românească, aceştia au iniţiat un program comun, concretizat mai tîrziu în Memoriul naţiunii române din marele Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, prin care se urmărea unirea tuturor românilor din imperiu într-un ducat autonom, România, „o singură naţiune, de sine stătătoare, sub scheptrul Austriei“. Aron Pumnul îşi exprima chiar speranţa că se vor uni „toţi românii din monarhie sub un guvern dinăuntru prin care apoi s-ar putea ţine şi şcoli naţionale uşor.

Căci, să ne închipuim că rămînem şi de aici înainte despărţiţi în ardeleni, bănăţeni, ungureni, bucovineni, oare va fi în stare fiecare provincie din acestea să-şi ţină şcoli naţionale înalte, unde să se înveţe toate ştiinţele? Mie mi se pare parte cu neputinţă, parte fără folos, parte chiar stricătoare, pentru că nu am face un întreg naţional organic [s.n.]“[62]. Ulterior acest ducat ar fi trebuit să includă şi Moldova şi Muntenia, creîndu-se, în acest fel, România Mare.

Privite la început cu îngăduinţă şi chiar încurajate, solicitările românilor au fost ulterior respinse la intervenţia Rusiei, căreia Austria îi era datoare după ajutorul dat pentru înăbuşirea revoluţiei de la 1848. Dar ideea României Mari va fi din ce în ce mai frecventă după 1860, cînd conştiinţa apartenenţei tuturor românilor la un singură etnie, o singură spiritualitate capătă noi dimensiuni.

Nu cred că ar fi drept ca românii dintr-o provincie să se considere promotorii ideii unităţii etnice a românilor şi a unirii lor într-un singur stat. E adevărat că Mihai Viteazul a fost primul care a reunit Ţara Românească, Moldova şi Transilvania sub un singur sceptru, dar, cu vreo jumătate de veac înainte, Despot Vodă, domnitor al Moldovei, plănuise să unească cele trei principate în lupta antiotomană tocmai pe baza originii etnice comune a locuitorilor. La începutul veacului al XIX-lea ideea se afirma tot mai puternic, chiar dacă, înconjurate de trei mari imperii, principatele române păreau a nu avea vreo şansă la unire. Era însă ceva care creştea fără să poată fi controlat.

Heliade Rădulescu socotea, în Curierul românesc, X, din 1838, că, „de s-ar aşeza un fel de corespondenţă regulată şi o adunare de bărbaţi din deosebitele părţi ale României întregi, dorinţele […] fiecărui român ar fi îndeplinite“. Numele publicațiilor Dacia literarăRomânia literară, ca și programul lor, era legat direct de propovăduirea unităţii spirituale a românilor, în aşteptarea condiţiilor propice pentru unirea lor într-un singur stat.

Abia se uniseră Moldova şi Muntenia, că ideea României Mari prinsese teren, împotriva atitudinii imperiilor vecine. Întrebat de Derviş paşa „cine a ieşit cu România Mare?“, Heliade Rădulescu a răspuns că: „Ea nu a ieşit, ea există pînă unde se vorbeşte limba română, cum există şi Germania şi Italia“[63].

Existenţa unui spaţiu spiritual românesc, dincolo de vremelnicele frontiere de stat o dovedeşte şi numele România Austrică, pentru Transilvania[64], în opoziţie cu România Turcească, în care se cuprindeau Muntenia şi Moldova. Modalitatea aceasta de a denumi se folosise, în 1774-1775, pentru teritoriul smuls de Austria Moldovei, înainte de Bucovina, cînd temporar se folosise numele Moldova Austriacă, deosebită de Moldova Turcească.

Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat, care la început se numea Principatele Unite, a fost un act deloc pe placul puterilor învecinate, dar numele România era chiar deranjant. Înlocuind, în mod firesc, numele Principatele Unite, numele România a stîrnit reacții dezaprobatoare, pentru că o bună parte a românimii trăia dincolo de granițele statului românilor. Mai vechilor teritorii stăpînite Austro-Ungaria le adăugase la 1774 teritoriul din nordul Moldovei, pe care, după cîteva oscilații, l-a botezat Bucovina. Aparent nevinovat, numele acesta, de origine slavă, era menit să pună în umbră apartenența teritoriului la Moldova, stat al românilor, iar slavii din teritoriul desemnat erau prea slabi pentru a-l reclama[65].

Nu altfel au procedat rușii după ocuparea teritoriului Moldovei de la est de Prut, în urma războiului cu turcii din 1812, numindu-l Basarabia[66]. Numele acesta privea inițial teritoriul din nordul Mării Negre dintre Prut și Nistru, care aparținuse Țării Românești, Țării Basarabilor. Rusia a extins numele asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, încercînd să probeze astfel că Moldova nu era îndreptățită să-l reclame, știind şi că Țara Românească nu avea puterea de a o face. Prin tratatul de pace din 1856 sudul Basarabiei, îndreptățit cîndva să poarte acest nume, a fost redat Moldovei, dar Rusia a păstrat numele pentru restul teritoriului, așteptînd reocuparea teritoriului pierdut. Iar la 1878, deși ieșise victorioasă din confruntarea cu turcii, România pierdea din nou acel teritoriu în favoarea Rusiei[67].

Numele România al Principatelor Unite va fi sistematic evitat de imperiile vecine și înlocuit cu Valahia, care, după tradiție, se referea doar la Țara Românească. Cum moldovenii refuzaseră totdeauna să-și spună valahi, se vedeau acum excluși din noul stat, pierzîndu-și astfel și numele, situație de care Rusia a avut cel mai mult de profitat; basarabenii rămăseseră acum singurii moldoveni, cei de la vest de Prut devenind români, adică valahi. Iar ruptura creată astfel între moldovenii de la est și cei de la vest de Prut nu putea rămîne neexploatată. Pe acest teren a fost cultivată ideea existenței unei false limbi moldovenești și, ca un corelar, existenţa unui popor moldovenesc deosebit de cel român. Dacă cineva se declara român era considerat „supus al regatului vecin“[68]. Iată un model de limbă moldovenească vorbită la sfîrșitul secolului al XIX-lea : „Copiii îs rasipani… Pe unii îi mai stipenduieşte Zemstva la şcoală… alţii… Dumnezeu ştie ce polojenie or mai avea… Cuda mî idem, gospoda!… […] Iar eu trăiesc din milostinia ce-mi pojaluiesc boierii“[69].

La 1868 România punea în circulație prima monedă, purtînd efigia domnitorului și inscripția Carol I domnitorul românilor. Faptul a stîrnit revolta Curții de la Viena, pe motiv că români trăiau și în Transilvania[70] și Bucovina, supuși ai coroanei habsburgice, despre care se știa că de multă vreme nutreau nădejdea unirii cu toți românii într-un singur stat și nu ar fi fost de dorit să li se ofere ocazia. Cu sau fără voie, românii din Austro-Ungaria circulau frecvent peste graniță în România, pe cînd granița dintre România și Basarabia era aproape închisă. Dar intelectualitatea românească din toate teritoriile avea strînse legături după cum o dovedește Societatea Literară Română, întemeiată la 1866, în a cărei componență intrau, pe lîngă 4 reprezentanți din Țara Românească și 3 din Moldova, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Bucovina, 2 din Maramureș, 3 din Basarabia, 2 din Macedonia.

În condițiile de la sfîrșitul primei conflagrații mondiale, propice punerii în aplicare a ideii autodeterminării popoarelor, românii din teritoriile aflate sub stăpînirea Austro-Ungariei și Rusiei au hotărît reîntoarcerea în românie. Așa s-a întrupat ideea României Mari, neconvenabilă vecinilor de la vest și de la est. Neținînd seama de faptul că Transilvania devenise parte a româniei prin proprie hotărîre, Ungaria a considerat faptul o nedreptate a istoriei, încercînd readucerea Transilvaniei în hotarele sale, iar URSS a creat o republică autonomă moldovenească în cadrul RSS Ucrainene, așteptînd momentul propice pentru reocuparea teritoriului pierdut. În urma tratatelor dintre URSS și Germania, România pierdea în 1940 Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de ruși, care au reactualizat opoziția moldovean – român[71], și jumătate din Transilvania, reocupată de maghiari. Cealaltă jumătate a Transilvaniei rămînea monedă de schimb pentru loialitatea României și a Ungariei față de Reich.

După război Transilvania s-a reîntors acasă, dar tensiunile produse de pretențiile Ungariei de a reintra în posesia acestui teritoriu creează un climat neconfortabil populației. Basarabia intra din nou sub stăpînire sovietică, iar nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei erau ocupate ca despăgubire de război, istoria lor fiind rescrisă.

În 1949 apărea la Chişinău Curs de istorie a Moldovei[72], publicat de cunoscuţi activişti de partid: A. Lazarev, N. Mohov, I. Grosul, prin care se impunea mitul etnogenezei moldoveneşti. După ce Dacia a fost ocupată de romani, s-au creat două popoare şi două limbi: dacii de sud au fost asimilaţi de romani şi au rezultat poporul voloh şi limba volohă[73]; dacii de nord, ocupaţi de romani, au fost slavizaţi şi au rezultat poporul moldovenesc şi limba moldovenească. Istoria celor două popoare a fost diferită. Basarabia, parte a Moldovei, era legată prin numeroase legături cu Imperiul Ţarist, care a contribuit la dezvoltarea regiunii, suferind însă oprimarea domnitorilor moldoveni. La 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău a trădat Basarabia, pe care a dăruit-o statului imperialist român[74], dar poporul moldovenesc a devenit liber în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), din cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, aici conturîndu-se începutul statalităţii moldoveneşti. Anul 1940 a adus eliberarea de sub ocupaţie străină, iar trecerea nordului şi a sudului Basarabiei în stăpînirea Ucrainei era considerată anexare şi, ca urmare, eroare politică.

Orice tentativă de nesupunere (chiar aparentă) faţă de Kremlin din partea românească atrăgea riposte. Proiectul de colaborare cu Iugoslavia pentru construirea centralei de la Porţile de Fier a deranjat prietenul de la răsărit, ca atare de la cabinetul lui N.S. Hrusciov  s-a difuzat în presă ideea posibilei schimbări paşnice a graniţelor[75], cînd drepturile naţionalităţilor conlocuitoare nu erau respectate; aluzia la Transilvania era mai mult decît evidentă.

Întîmplarea făcea ca, în acelaşi an, 1964, să apară la Bucureşti cartea lui K. Marx Însemnări despre români, în care se afirma că Basarabia şi Bucovina fuseseră ocupate prin furt, nu cucerite[76].

Cartea avea să fie taxată de I. Bodiul, primsecretar al PCRSSM ca minciuni şi denaturări despre Moldova, iar Sovetskaia Moldavia, din 16 februarie 1967, atrăgea atenţia că propaganda naţionalistă trebuie combătută, pentru că „tăcerea şi pasivitatea noastră sînt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient […] suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus“.

Insistenţa în susţinerea ideii că moldovenii nu sînt români, exploatînd faptul că Basarabia rezultase din detrunchierea de la Moldova, iar România se formase, mai tîrziu, ca stat, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească (Valahia), nu a rămas fără rezultat. În ciuda eforturilor oamenilor de ştiinţă, istorici, lingvişti şi scriitori în primul rînd, de a proba că istoria era falsificată[77], propaganda nonromânismului moldovenilor a continuat, la loc de frunte fiind V. Stati[78], alias P.P. Moldovan[79]. Nu e deloc de mirare că în Parlamentul de la Chişinău ideea încă are susţinători

. După Elena Hrenova, care vorbeşte fluent doar limba rusă, „Limba noastră natală, seculară, este moldovenească. Țara noastră este Moldova. De veacuri s-a numit limba moldovenească și a apărut cu mult înainte de limba română, care a apărut mai târziu. Avem istorie și tradiții bogate. De ce trebuie să devenim urgent români? Nu înțeleg nici eu și nici poporul“[80]. Confundarea vechimii numelui statului România cu a numelui etnic român este evidentă, fie ea din necunoaştere sau din rea-credinţă.

Deosebirea dintre limba română şi cea moldovenească o definea, în urmă cu vreo 25 de ani, un moldovean întrebat de acad. I. Coteanu prin ce se deosebeşte vorbirea unuia de a celuilalt: „Mata vorbeşti mai corect, vorbeşti româneşte“[81]. Se proba conştiinţa profundă a poporului trecută în creaţia scriitorilor români de la est de Prut că ,,voi, cei de dincolo de Prut, sînteţi noi, cei de dincoace, iar noi, cei de dincoace, sîntem voi, cei de dincolo“, cum spunea Nicolae Dabija într-un interviu din 1997[82]. Situaţia dramatică a scriitorilor basarabeni era că îşi puteau apărea românitatea doar apărîndu-şi limba: „A fi scriitor în Basarabia înseamnă a fi purtător de limbă românească! Iar ca să fii purtător de limbă românească aici, în Basarabia, înseamnă altceva decît în România“, spunea redactorul şef al publicaţiei Literatura şi arta, purtătorul de drapel al românismului basarabean. Aşa poate fi înţeleasă afirmaţia unui alt poet basarabean: „Sînt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atîtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta“[83]

Bucovinenii, deşi 144 de ani au fost sub ocupaţie austriacă, s-au considerat în egală măsură moldoveni şi români, iar după Unirea de la 1859 în primul rînd români. În jurnalul său Douăzeci de ani în Siberia… Ancuţa Nandriş-Cudla, ţărancă simplă, avînd doar trei clase, remarca faptul că la înregistrarea deportaţilor în Siberia „bucovinenii ne-am scris în toate documentele că sîntem români, dar basarabenii au fost înscrişi moldoveni“[84]. După ce nordul Bucovinei a intrat în componenţa URSS, românii de aici au fost încadraţi printre moldoveni, chiar dacă erau cetăţeni ai RSS Ucrainene, iar la şcoală învăţau limba moldovenească.

Totuşi cuvîntul român nu a fost uitat. Aşa au apărut oficial în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia, Odessa două popoare diferite, români şi moldoveni, cu limbi diferite. Faptul ar putea părea fără importanţă, dar după legile din Ucraina minoritarii au dreptul la şcoli în limba lor doar dacă depăşesc un anumit procentaj din populaţie, iar astfel şansele la educaţie în limba maternă se reduceau enorm. Folosindu-se de acelaşi truc, autorităţile ucrainene şi-au propus desfiinţarea emisiunilor tv şi a şcolilor în limbile minorităţilor naţionale din toată ţara. Motivul invocat este oferit de situaţia din regiunile menţionate, unde moldovenii sînt privaţi de dreptul informării în limba proprie, pe care românii îl au. Divide et impera îşi dovedeşte încă o dată efectul.

Acesta este tabloul actual al româniei. Pe de o parte românii din afara granițelor statului român își văd amenințate drepturile liberei lor dezvoltări, pe de alta românii din Transilvania trăiesc în nesiguranța provocată de iredentismul maghiar.

Autorităţile de la Budapesta folosesc orice ocazie pentru a-şi reclama drepturile asupra teritoriilor stăpînite timp de secole, prin forţă. Existența Uniunii Europene, uniune de state ale căror graniţe nu constituie, cel puţin principial, o piedică în calea afirmării și cultivării identității spirituale a fiecărui popor, întreține speranța românilor din fostul imperiu sovietic că vor putea fi la un loc cu toți românii.

Pe de altă parte, neînțelegerile dintre marile puteri fac să reînvie periodic vechi conflicte, a căror rezolvare se amînă, considerîndu-le posibile monede de schimb.

De cîte ori se aduce în discuție statutul vreunui teritoriu, nu numai din Europa, Kremlinul nu uită să readucă în atenție Transilvania, care, parte integrantă a statului român, îi pare a avea situație neclară.

* Textul de faţă are la bază comunicarea de la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a XVI-a, Chişinău, octombrie 2017.

[1] Constantin al VII-lea Porfirogenetul, De administrando imperio, § 29, în traducerea lui V. Grecu.

[2] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 20.

[3] Autorul unei lucrări care a iscat foarte aspre critici, F.J. Sulzer, se întreba, în Geschichte des transalpinischen Daciens, II,Viena, 1782, p. 11, dacă ar fi fost posibil ca Dacia să fi fost o ţară … „în care s-ar fi ascuns ca nomad un popor [pentru popor nomad a se vedea nota 11!] întreg atîta vreme îndelungată […], fără să se distingă măcar printr-o faptă, care să fi meritat a-i face numele cunoscut posterităţii“ (după Al. Philippide, Originea românilor, I, Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923, p. 669).

[4] Unele dintre acestea: sl. Власи, gr. Βλαχοι, germ. Walachen, rus. волохи, pol. woɫochy, tc. iflak, magh. olah, engl. Vlachs, fr. Valaques.

[5] A se vedea schimbul de scrisori de la începutul sec. al XIII-lea dintre papa Innocenţiu al III-lea şi ţarul româno-bulgar Ioniţă, cu descendenţă romanică; interesat de colaborarea cu ţarul, papa îi mîngîie ţarului orgoliul mîndriei de descendent roman.

[6] De faptul că românii sînt descendenţi ai romanilor se îndoiesc astăzi doar susţinătorii ideii că românii sînt urmaşi ai dacilor. A se vedea, de pildă, Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indoeuropenistică, Editura Alcor, Bucureşti, 2009. Discuţia nu priveşte numele român; rămâne în afara preocupărilor noastre de aici.

[7] Numele folosit în lucrările ştiinţifice, macedoromâni, meglenoromâni, istroromâni, dacoromâni, sînt nume convenţionale. Mai importante sînt numele folosite de vorbitorii înşişi: armâni, vlaşi, rumări, români.

[8] Într-un chestionar din sec. al XVIII-lea se preciza: „Wlochy signifie en polonais l’Italie et Wolochy la Valachie“ (după Adolf Armbruster, op. cit, p 242).

[9] Vezi Sorin Paliga, Terram uero, que est a fluuio Morus usque ad castrum Vrscia (Anonymus, Gesta Hungarorum, VI), în Universitatea de Vest Timişoara, ArheovestIV2 – în honorem Adrian Bejan – Interdisciplinaritate în Arheologie şi istorie, Timişoara 26 noiembrie 2016.

[10] Simon de Kéza, Gesta Hunnorum et Hungarorum, vorbea despre deromanizarea (maghiarizarea) blahilor din cîmpia panonică la sfîrşitul secolului al XIII-lea.

[11] Adesea păstoritul transhumant este confundat cu păstoritul nomad. Cei doi termeni au fost mult discutaţi în literatura de specialitate, dar confuziile continuă. A se vedea István Vásáry, Cumans and Tatars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans 1185-1365, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

[12] În secolul al IX-lea împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbea în De administrando imperio despre Romani, populaţie romanizată din Peninsula Balcanică, deosebindu-i de romei, bizantini; „ei se numesc romani şi acest nume l-au păstrat pînă astăzi“ (după Adolf Armbruster, op. cit., p. 24).

[13] După Ioan Aurel Pop, „Transilvania, starea noastră de veghe, IX“, în Vatra veche, 3/ 2018, p. 38.

[14] Ibidem.

[15] Cronică scrisă de un călugăr la jumătatea secolului al XIII-lea.

[16] Peste ani titlul va fi reînfiinţat; detronat de tatăl său, Carol II, regele Mihai I va primi titlul, improvizat, pentru menajarea orgoliilor, mare voievod de Alba Iulia.

[17] Cancelaria maghiară a mai folosit şi nume ca: Havasalja Havasela, Havasalföld „ţara de dincolo de zăpadă“, Oláhorszag, Vlachföld. Insistăm asupra numelor maghiare, pentru că o vreme noul stat al românilor se afla sub suzeranitate maghiară. În virtutea tradiţiei, Iancu Corvin de Hunedoara adăuga titlurilor sale obişnuite şi pe cele de voievod al Ţării Româneşti şi de căpitan al Valahiei, deşi raportul de supunere încetase de multă vreme.

[18] A se vedea Nicolai Grămadă, Toponimia minora a Bucovinei, Editura Anima, 1996, p. 37: „Fără existenţa anterioară a unei populaţii româneşti numeroase în Moldova, voievozii moldoveni n-ar fi putut extinde, în curs de numai trei decenii, dominaţiunea lor pînă la frontierele naturale ale statului“.

[19] Prin creaţie literară înţelegem aici „text scris“.

[20] Denumirea mitropolia Ungrovlahiei vă fi păstrată în ierarhia bisericească românească pînă în 1990.

[21] În Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui…, Cernăuţi, 1889, p. 164.

[22] La documente externe le încadrăm şi pe cele scrise în cancelariile româneşti în limba slavonă.

[23] Numele oficial al Ţării Româneşti va fi, conform tradiţiei, Valahia, pînă în secolul al XIX-lea.

[24] Într-un document din 1345 papa Clement al VI-lea foloseşte termenul Olachi Romani, prin care îi are în vedere pe românii catolici.

[25] Rumân era varianta folosită îndeosebi în Muntenia, dar a circulat şi în Transilvania şi, mai puţin, în Moldova.

[26] În textul slav, după care s-a făcut traducerea, se foloseşte cuvîntul rimleanini, corespunzînd textului în latină cu quum simus Romani.

[27] Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, ed. a II-a revăzută, Editura de Stat pentru literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 63.

[28] Ibidem, p. 163.

[29] Ibidem, p. 66.

[30] Ibidem.

[31] Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești…, în Cronicari Munteni, Ediție îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu critic de Eugen Stănescu, Editura pentru Literatură, București, 1961, p. 24.

[32] Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor, în Idem, Opere alese, Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 157.

[33] v. Paul Cernovodeanu Călătoria lui Pierre Lescalopier în Ţara Românească şi Transilvania la 1574, în „Studii şi materiale de istorie medie“, IV, 1960, p. 444: „Ceux deux paysse disent vrays successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte c’est a dire romain“.

[34] v. G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, 632, p. 60.

[35] De reţinut aici şi folosirea cuvîntului hatman, de aceeaşi origine, care circula în limba română din acel timp.

[36] Miron Costin, op. cit., p. 137.

[37] Ibidem.

[38] Preoţii catolici trimişi în Transilvania pentru atragerea autohtonilor la catolicism reclamau permanent papei încăpăţînarea cu care aceştia respingeau ideea aderării la noua credinţă.

[39] Merită amintită aici prezentarea făcută ungurilor de Grigore Ureche: „Ungurii sîntu oameni iscoditori şi necredincioşi, vicleni, priiteşugul nu-i ţin la loc de nevoie”.

[40] Şt. Bezdechi, Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română, 1939, p. 30.

[41] Relaţiile cu Polonia vor cunoaşte situaţii asemănătoare din partea Moldovei.

[42] F.J. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, 3 vol.,Viena, 1781-1782; după Al. Philippide, Originea românilor, I, Ce spun izvoarele istorice,  p. 669-670.

[43] Ibidem.

[44] După Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1966, p. 47.

[45] După Ion Lungu, Şcoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti, 1978, p. 276.

[46] Petru Maior, Animadversii împrotiva rețensiei Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriș, Niculina Iacob, Petru Maior în mărturii antologice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016, p. 147.

[47] Idem, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op. cit., p. 69.

[48] Idem, Reflexii asupra respunsului dumisale rețensentului din Viena la Animadversiile asupra rețensiei Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op. cit., p. 162.

[49] Adolf Armbuster, op. cit., p. 157.

[50] Nici măcar Micul dicţionar academic nu-l cuprinde, deşi în 2001, cînd apărea vol. al IV-lea, trecuse suficient timp de la apariţia lucrării lui V. Arvinte Român, românesc, România, Studiu filologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, care reclama lipsurile dicţionarelor.

[51] În Bucovina şi Basarabia s-a promis echivalarea rangurilor boiereşti cu cele nobiliare, fapt rămas, în cele mai multe cazuri fără consecinţe.

[52] D. Philippide nota, la începutul secolului al XIX-lea, că boierii se ruşinau de numele român.

[53] Folosirea limbii române în Bucovina înainte de 1919 devenise fapt de ocară. Cf. Leca Morariu, Ce-a fost odată. Din trecutul Bucovinei, Cernăuţi, 1922, p. 22: „cine cuteza a grăi în şcoală moldoveneşte căpăta cinci bote la dos şi cinci ceasuri de închisoare“; „ori erai neamţ şi om, ori moldovean şi dobitoc“. Pentru Basarabia, a se vedea Constantin Stere, În preajma revoluţiei.

[54] E puţin probabil ca un derivat să fi circulat înaintea cuvîntului bază, dar cine se ia după MDA constată că pentru cuvintele româniza, românizare, românizat prima atestare e din Nouveau dictionnaire roumain-français lui Frederic Dame, publicat între 1893-1896, dar românizat fusese folosit de N. Bălcescu în Istoria românilor subt Mihai Voievod Viteazul.

[55] Orthoepia   Latina,   Latino-Valachica,   Hungarica,   Germanica,   et   Serbo-Valachica.   Juxta gustum hodiernae paedagogicae in novum ordinem composita a Maniu Montan Nicolao, absoluto  theologo Viennensi, et   in   primaria   regia  normalia   schola   Balásfalvensi   primae classis  magistro.  Cibinii,   typis   Martini  de   Hochmeister,   Caes.   Reg.   priv.  Typograph.,   et bibliop. 1826, seţiunea Orthographia Latino-Valachica, p. 25.

[56] Numeroase exemple se găsesc la V. Arvinte, op. cit., p. 124 urm.

[57] Take Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, 1963, p. 146.

[58] Merită amintită aici observaţia lui Em. Cioran: „Nu locuieşti într-o ţară, locuieşti într-o limbă“, ca şi afirmaţia lui Nichita Stănescu cu „Limba română este patria mea“.

[59] Numeroase exemple oferă V. Arvinte, op. cit., p. 124 urm.

[60] Scriem cuvîntul cu majusculă, respectînd tradiţia care a impus această scriere, chiar dacă este împotriva statutului său de simplu apelativ. Se poate invoca aici şi principiul simbolic al ortografiei, care recomandă scrierea cu majusculă a unor cuvinte comune devenite simbol. E de reţinut că în acelaşi an, 1848, Mureşan publica la Braşov Un răsunet, devenită curînd Deşteptă-te, române, după primul vers, iar poezia lui Vasile Alecsandri era concepută ca un manifest, avînd titlul iniţial Către români, către românii din toate provinciile istorice, căci zice poetul: Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie,/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi/ Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie/ Şi de-acum pe vecinicie/ Cu toţi mînile vă daţi.

[61] Nu este lipsit de importanţă că lat. terra, care însemna „pămînt“, este la baza rom. ţarăpămîntul României ar fi totuna cu „ţara românimii“.

[62] După M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, I (1774-1862), De la administraţia militară la autonomia provincială, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, p. 448.

[63] Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil, după V. Arvinte, op. cit., p. 167.

[64] N. Bălcescu vorbea despre o Românie turcă şi una austriacă; Ioan Maiorescu gîndea pentru românii din Imperiul Habsburgic „o Românie Austriacă, care să aibă capul său naţional român, şi politic şi bisericesc“ (după V. Arvinte, op. cit., p. 158-159).

[65] Vezi Gh. Moldoveanu, Bucovina, onomastică şi istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002.

[66] Vezi Ion Nistor, Istoria Basarabiei, 1923; Gheorghe Moldoveanu, Onomastică şi istorie, în „Revista de lingvistică şi cultură românească“, 6/ 2015.

[67] Temîndu-se de atitudinea Rusiei, România încheiase anterior un tratat cu Rusia, prin care obţinuse promisiunea că frontierele îi vor fi respectate.

[68] C. Stere, În preajma revoluției, III, Lutul, Editura Adevărul, București, 1932. p. 19.

[69] Idem, op. cit, V, Nostalgii, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934, p. 382 – 383.

[70] Aici se cuprindeau și Banatul, Maramureșul și Crișana, sau părțile ungurești ale Transilvaniei.

[71] În 1927, Vitali Holostenco, secretar al Consiliului Regional Moldovenesc al PC(b) al Ucrainei, afirma în discursul său, rostit în limba rusă: „ocupîndu-ne aici, pe teritoriul actualei republici moldoveneşti, de problema naţională, să nu uităm acele perspective pe care le avem în Basarabia, deoarece hotarul nostru este Prutul şi nicidecum Nistrul […]. Moldovenii sînt un popor deosebit care s-a dezvoltat timp de secole în condiţii deosebite şi care astăzi nu are nimic comun cu poporul român […]. Noi trebuie să educăm intelectualitatea moldovenească cu ajutorul culturii ruse (s.n.)“. Curînd el avea să treacă Prutul, fiind instalat secretar al Partidului Comunist din România.

A se vedea şi remarca făcută de Ancuța Nandriș Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, despre exilaţii în Siberia, unde bucovinenii s-au scris români, iar basarabenii au fost scriși moldoveni.

[72] Titlul urma modelul manualului Curs scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, folosit şi în şcolile din România (Republica Populară Romînă).

[73] Etnonimul român continua să fie evitat.

[74] Consecvenţi concepţiei impuse şi limbajului sclerozat, Mihai Viteazul era prezentat ca purtător de războaie imperialiste de cucerire a teritoriilor şi popoarelor străine.

[75] Acesta era termenul în epocă.

[76] Ambele teritorii fuseseră smulse Moldovei în urma războaielor la care Moldova nu participase în vreun fel; Bucovina fusese ocupată de Austro-Ungaria la 1774, în urma războiului cu Turcia, iar Basarabia fusese ocupată de Rusia la 1812, în urma războiului cu Turcia, fără să se ţină seama că Moldova nu era teritoriu turcesc.

[77] La Chişinău a apărut chiar o colecţie, Adevărul despre noi, din care semnalăm Limba română este patria mea. Studii, comunicări documente, Chişinău, 1996.

[78] V. Stati, Dicţionar moldovenesc-român, apărut deja în două ediţii, la Chişinău. „Deosebirea esenţială, principală şi definitorie din atare contexte, inclusiv a limbii moldoveneşti din ramura lingvistică romanică de răsărit, recunoaşte autorul, este că ele au lingvonime (glotonime) diferite. Astfel, tipul oriental de vorbire romanică  a dat naştere la denumirile de limbă (lingvonime): moldovenească, vlahă, valahă (românească) [Se reînvie termenul folosit în mai sus menţionatul Curs de istorie…renunţînd la varianta orientală a cuvântului!], dalmată (dispărută).

[79] P.P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Chişinău, 1993.

[80]  După DIGI 24HD, 11.11.2017.

[81] v. Gheorghe C. Moldoveanu, Limba moldovenească, o variantă strânsă în chingi a limbii române, în Idem, A fi naţional sau a nu fi, PIM, Iaşi, 2013.

[82] Vatra veche, 1/ 2018, p. 55.

[83] Victor Teleucă, Car frumos cu patru boi, Editura Universul, Chişinău, 2011, p. 28.

[84] Ancuţa Nandiş-Cudla, Douăzeci de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 127. Atitudinea ruşilor faţă de bucovineni era alta decît cea faţă de basarabeni; bucovinenii s-au scrisbasarabenii au fost scrişi, erau consideraţi supuşi ai ruşilor.

Despre autor:

Gheorghe Moldoveanu

Personalitate plurivalentă, de excepție, profesorul Gheorghe C. Moldoveanu s-a născut la 1 octombrie 1937, în județul Vrancea. A decedat la data de 21 ianuarie 2020.

A urmat școala gimnazială în comuna natală, liceul în Focșani, iar în anul 1962 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” Iași, specializarea Limba şi literatura română, începându-şi imediat cariera didactică la Catedra de limba şi literatura română a Facultăţii de Filologie de la Institutul Pedagogic din Galaţi, unde a fost, pe rând, şef de cabinet, asistent şi lector universitar.

Profesorul Gheorghe Moldoveanu are nu numai o bogată activitate didactică, ci și o activitate științifică reprezentativă, concretizată în peste 150 de studii și articole și în 15 volume de autor, care acoperă o problematică extrem de vastă din domeniul lingvisticii românești: limba română contemporană, toponimia și onomastica, istoria limbii române, dar și din sfera mai largă a culturii române. Acestea s-au bucurat de numeroase cronici, recenzii, citări, semn al interesului pe care l-au trezit în rândul colegilor de breaslă. Așadar, profesorul este deopotrivă om de știință, și, nu în ultimul rând, scriitor.

În noiembrie 1978 Gheorghe Moldoveanu a obţinut titlul de doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Toponimia din bazinul Milcovului, judeţul Vrancea, sub coordonarea acad. I. Coteanu, teza fiind publicată ulterior sub titlul Nume de locuri din Valea Milcovului, Editura Neuron, Focşani, 1996. Bucovinei care l-a adoptat nu i-a rămas dator nici în plan științific, pentru că în anul 1998 a apărut volumul Limba română în Bucovina. Statutul socio-cultural şi politic, Editura A92, Iaşi, lucrare care a obținut Premiul Fundației Culturale a Bucovinei pe anul 1998. În 1999 a urmat un prim volum din Crîmpeie de limbă română, Editura Bucovina viitoare, Suceava, căruia i s-a adăugat în 2018, la Editura PIM din Iaşi, al doilea volum. Domeniului ortografiei i-a dedicat două lucrări, una în 2000, o privire istorică asupra ortografiei limbii române, la Editura Universităţii Suceava, urmată de Principii de scriere românească (în colaborare), la Editura PIM, Iaşi, în 2006. Istoria limbii române s-a bucurat de atenția Domniei Sale, interesul față de problemele extrem de ispititoare, dar și extrem de dificile ale acestui domeniu concretizându-se în două cărți: Istoria limbii române. Partea I. Latina, la Editura Universităţii Suceava, 2001 și Evoluţia limbii române. De la origini până în secolul al XV-lea, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015 (în colaborare). Invitat să țină două conferințe la Academia Română, Domnia Sa a ales să vorbească tot despre Bucovina: Bucovina: onomastică şi istorie, publicată la Editura Academiei Române, în 2002, și Aron Pumnul – contribuţii la dezvoltarea limbii şi culturii româneşti din Bucovina, tipărită la Editura Academiei Române, în 2007. A urmat în 2013 volumul A fi național sau a nu fi, la Editura PIM, Iași, în 2013 și, în același an, la Editura Academiei Române, s-a tipărit Dicționarul limbajului poetic al lui Octavian Goga, un exercițiu de pasiune și de tenacitate, o lucrare de înaltă ținută științifică, ce i-a adus autorului și cel mai prestigios premiu care se acordă în cultura noastră, Premiul Bogdan Petriceicu Hasdeu al Academiei Române în anul 2015.

Pentru întreaga activitate didactică și științifică a fost distins cu numeroase premii și diplome: Profesor evidențiat; Medalia de Aur a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava; Diplomă de excelență a Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, Despărţământul „Mihail Kogălniceanu“ Iași; Diploma de Onoare „UNIREA 150”Diploma de excelență și Medalia „150 de ani de existență a Colegiului Național Unirea” din Focșani; cetățean de onoare al comunei Câmpineanca; Premiul Academiei Române, în anul 2015.

29/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Paul Goma vorbește despre simțul libertății la români

 

 

 

 

 

 

Transhumanța ca mod de existență (II) | Revista Ferma

 

 

 

 

 

Cum să-i ceri românului să aibă simțul libertății când el n-a cunoscut niciodată adevărata libertate?
A avut el vreodată – vorbesc de ceea ce se numește cetățeanul de pe stradă – sentimentul că votul lui, cuvântul lui, dorința lui sunt luate în seamă, că și el poate schimba sau determina ceva?

Niciodată.

Fiindcă libertatea se însușește treptat, se învață, ca abecedarul, ca o limbă străină, în timp, prin practicarea ei, nu se cucerește, nu se intră în stăpânirea ei dintr-o dată, ca o bucată de pământ sau un obiect. […]

Inși liberi sunt destui și la noi. Dar, în cazul lor, e vorba de libertatea interioară, deci individuală. Restul…turmă supusă.

O bați, o umilești, dar când îi ordoni să înalțe osanale celui care-o umilește și o bate, nu se lasă rugată. <<Și-așa nu putem noi schimba nimic.>> […]

Desigur, ciobanul poate fi înțelept – fiindcă e liber. Fiindcă ERA liber. Dar unde e ciobanul român?

Ciobanul a coborât de la munte, acum face naveta, zilnic, la un șantier, la o fabrică, în loc de traistă umblă cu servietă de mușama, în loc de toiag cu un capăt de sârmă pe care înșiră pâinile cumpărate la oraș, în loc de fluier are televizor, în locul oilor numără zilele rămase până la chenzină…

Dar tot mioritic a rămas. Ba, într-un fel, a căzut cu câteva trepte – azi e o oaie, și nu păstor; (Paul Goma – Gherla).

 

 

Paul Goma, biografie

 

 

 

 

 

 

Paul Goma, militant anticomunist și scriitor basarabean

Paul Goma, militant și scriitor  anticomunist român basarabean

 

Poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici, Paul Goma s-a născut în Basarabia la  2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, județul Orhei, Basarabia, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, scrie Dan Stîncă în Istoria md.

Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

Paul Goma s-a arătat din tinerețe animat de un spirit contestatar, declarînd că persecutarea sau escamotarea unui cetățean rentează pentru putere, numai dacă rămîne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

A reușit totuși să se înscrie la liceul ”Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953.

În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară ”Mihai Eminescu”. A reușit la amîndouă, dar a ales Institutul.

A apărut pentru prima dată ”cazul Goma”. După înfrîngerea revoluției maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM.

A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de ”tentativă de organizare de manifestație ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla.

Neputîndu-se reînmatricula în anul III la Institutul ”Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, din cauza publicării integrale a romanului ”Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopîrțise în țară.

În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stîrni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția și copilul, au fost decăzuți din cetățenia română și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui, Nicolae Ceaușescu. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma și familia locuiesc în continuare în Franța. Nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci.
Goma este în prezent apatrid. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și sceptic față de Occident, Goma începînd prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză, primită în același timp de scriitorul ceh Milan Kundera.

A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul Ostinato și a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Cînd tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.

După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămîna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie ”atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940.”

Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către șeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.

”Îl iubesc pe Paul Goma, pe şleau spus, fiindcă i-a înjurat pe toţi. De la un anumit moment încolo capacitatea lui de nuanţare a încetat să mai funcţioneze, sila i s-a urcat în creier şi nu a mai pregetat. Îl mai iubesc pe Paul Goma deoarece nu a venit niciodată în ţară după decembrie 1989.[…]”

 

 

Bibliografie:

 

  1. http://www.romanialibera.ro;

  2. http://www.paulgoma.free.fr;

  3. Elvira Iliescu, Paul Goma – 70, Ed. Criterion, 2005;

  4. http://www.ro.wikipedia.org.

  5. Istoria.md

 

 

 

 

10/09/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA, MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Principele Dimitrie Cantemir – DESCRIEREA MOLDOVEI: Despre limba sau graiul Moldovenilor și Despre literile Moldovenilor

 

 

 

 

Imagini pentru cantemir photos

 

 

 

Viaţa Principelui Dimitrie Cantemir

Prinţul Dimitrie Cantemir s’a născut la anul 1673 Octomvrie 26, când tatăl său Constantin era numai Serdar la Orhei. La 1684 numindu-se Constantin Cantemir Domn Moldaviei. si urmând a trimite zălog pre unul din fiii săi la Poarta Otomană (după cum se obişnuia atunci), el a trimis pre Antioh fiul său cel mai mare împreună cu alţi şase tineri fii de boeri.

După trei ani l’a schimbat fratele său Dimitrie rămâind la Constantinopoli până la 1691 când iarăşi l’a schimbat Antioh.

În cursul vremii cât s’a aflat acolo, el s’a ocupat cu limba şi mai ales cu muzica turcească pre care a adus-o la o deplinire de care era cu totul lipsită, căci el fu cel dintâi ce a regulat notele turceşti.
În anul următor a întovărăşit cu tatăl său pre Seraschierul Deldabon în campania dela Soroca.
La 14 Martie 1693, murind tatăl său, boierii care făgăduiseră murindului părinte că vor alege Domn pre Dimitrie, n’a putut izbuti, căci Poarta numi pre un altul, iar Dimitrie fu chemat la Constantinopoli. La 1700, s’a însurat cu Casandra fata lui Şerban Cantacuzin care fusese Domn în ţara românească şi din căsătoria aceasta i s’a născut o fiică.
Curând mazilindu-se Antioh, s’a înturnat şi Dimitrie cu dânsul la Ţarigrad, unde s’a făcut părinte a patru feciori şi a patru fete.
Aici a rămas până la anul 1710, când Petru I al Rusiei a declarat război Turciei.

La asemenea. împrejurare, Poarta găsi de cuviinţă a numi pre Dimitrie domn Moldaviei, căci domnul ce era Nicolai Mavrocordat, deşi om învăţat şi în favor la Turci, nu avea experienţa ce se cere la vreme de război.
Cantemir primi domnia mai mult prin îndemnul lui Deblet Girei hanul Tătarilor prietenul său, câştigând făgăduinţa marelui vizir Baltagi-Mohamet că nu i se vor cere dările acele mari ce se obişnuiau la numirea Domnilor.

Făgăduinţa însă nu se ţinu, căci abia sosise el în capitala sa cu cea mai mare grabă, când şi primi poruncă să trimită îndată banii pentru domnie şi să facă pod peste Dunăre pentru trecerea oştilor turceşti.
Acestea îl supărară într’atâta, încât îndată a şi intrat în trataţie cu un doctor grec numit Policala pre care-l trimisese Petru şi au încheiat un tratat care încuviinţându-l şi întărindu-l acest monarh la Luţc în Polonia în 13 Aprilie 1711, i s’au şi trimis cu un înadins.

În urma acestei convenţii, Cantemir înştiinţa pre Petru de toate cele ce se urmau, prelungind pre cât putea facerea podului şi îndemnând pre Ţarul a veni cât mai curând. Amăgit însă de Brâncoveanul, domnul Valahiei şi duşmanul Cantemireştilor, Petru sosi prea târziu, când nu mai putu opri trecerea Turcilor.

Oştile ruseşti tăbărâră pe Prut, iar împăratul vizită Iaşii în luna lui Iunie, unde boierii şi tot norodul îl primiră cu consideraţia şi respectul ce se cuvenea unui aşa mare monarh. Ţarul se zăbovi în Iaşi două zile şi apoi se înturnară în tabăra sa.

Campania dela Prut e prea cunoscută pentru ca să o mai spunem aici, îndestul că Petru cel mare silit a încheia pace, refuză hotărâtor de a da Turcilor, ce-l ceria, pe domnul Moldaviei ce era în lagărul său.
Cantemir împreună cu vreo mie Moldoveni, ce voiră a se deştera pentru dânsul, întovărăşi pre Împăratul în Rusia. Petru se arătă recunoscător şi generos.

Prin un uric cu data din 1 August dela Movilă numi pre Dimitrie şi urmaşii săi Cnezi Ruseşti cu titlul de Prea Înălţaţi şi Prea luminaţi, îi hărăzi o însemnătoare pensie şi îl dărui cu mari moşii în Ucraina şi cu mari privilegii, căci, lucru nepilduit încă, îi lăsă dreptul de viaţă şi moarte asupra Moldovenilor ce-l urmaseră. În acelaş an, ei se şi aşezară cu toţii în Harcov.

Aici petrecu Cantemir până la 1713, ocupându-se de literatură, când se duse la Moscova, unde bolnăvindu-se soţia sa Casandra, se şi săvârşi din viaţă la 12 Mai nea vând încă treizeci ani. Ea fu înmormântată într’o mânăstire grecească din Moscova, la care soţul ei contribui mult spre zidirea unei biserici frumoase.

La 1714 chiemat fiind la Petersburg, Ţarul primi în gvardiea sa pre Şerban al treilea fiu al lui Cantemir. Aici zăbovi până la 1715 când Petru întreprinse o călătorie în Europa, iar el se înturnă la moşiile sale unde sfârşi istoria împărăţiei Otomane, pre care a fost începută la Ţarigrad.

La 1718 întovărăşind pre Ţarul la Petersburg, se însură de al doilea cu fiica Cneazului Trubeţcoi, când îşi schimbă şi portul, luând costumul franţez.

La serbarea cununiei lui, au asistat Împăratul, Împărăteasa şi toată nobilimea curţii şi la această ocazie fu numit sfetnic de taină, dăruindu-i Petru şi o sabie de mare preţ.

În anul următor ş’a dus la Petersburg şi copii, afară de fiica sa Smaragda care fiind bolnavă de oftigă, a şi murit la 4 Iulie în al şeaptesprezecelea an al vârstei sale. Noua sa soţie însă a îndeplinit acea lipsă născând la 8 Noemvrie o altă fată, căriia a fost cumătră Împăratul şi Împărăteasa, numind-o tot Smaragda.

La 1720 primi poruncă să întovărăşească pre Ţarul la Persia, împreună cu Graful Tolstoi şi amiralul Apraxin. În campania aceasta, Apraxin avea grija oştilor, iar Cantemir şi Tolstoi a trebilor politice, alcătuindu-se din aceşti trei sfatul de taină al Împăratului.

Mergând cu Împăratul până la Colomna ce este la gura apei Moscova unde se varsă în Oca, de acolo au intrat în corabie şi au mers la Astrahan unde au sosit la 4 Iulie 1721. Dela Colomna însă a început a simţi o durere la rărunchi împreună cu nişte friguri ascunse care-l aducea uneori într’atâta slăbiciune, încât era silit să nu se scoale din pat câte trei, patru zile.

La August simţindu se mai bine s’a dus dela Astrahan după Ţarul la Persia într’o fregată cu douăzeci tunuri; şi toată oastea trecând peste apă cu Împăratul, au ajuns în puţine zile la locul unde s’a zidit apoi cetatea St. Cruci.

Cantemir mergând de acolo cu Petru pe uscat până la Derbent, ş-au trimis fregata înainte cu oamenii şi lucrurile sale.

O grozavă furtună însă aruncă corabia într’un scruntar unde, afară de oameni, se perdură toate alte lucruri, între care şi multe scrieri ale sale. Slăbiciunea sa însă mergea sporind şi boala sa se văzu că era o curgere de ud, la care nu puteau medicii, să-i facă nici o uşurinţă. Atunci el îşi făcu testamentul şi îl încredinţă Împăratului, pre care îl numi Epitrop copiilor săi.

Înturnându-se la Astrahan şi simţindu-se ceva mai în putere, îşi ceru voe dela Ţarul ca să se ducă la moşiile sale, unde ajungând în luna lui Martie, îşi petrecea vremea cu trebile casnice şi cu zidirea unei biserici pre care a închinat-o St. Dimitrie, dar reapucându-l boala se săvârşi din viaţă în 21 August 1723, fiind în vârstă de 40 ani, 7 luni şi 5 zile.

El avu cu soţia dintâi şease feciori şi două fete, iar cu cea a doua, numai o fată. Una din fete şi doi feciori muriră, încă trăind el; şi aşa-i rămaseră două fete Maria şi Smaragda şi patru feciori Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Acest din urmă fiind trimis ambasador al Împărătesei Elisabetei lângă regele George, a luat cu dânsul şi istoria Latină a tatălui său despre Împărăţia Otomană, care s’a tradus şi s’a tipărit mai întâi Englezeşte şi apoi franţuzeşte şi nemţeşte.

Dimitrie era la stat de mijloc, mai mult slab decât gras; pururea vesel, vorba sa era foarte blândă şi plăcută. Se scula dimineaţa şi se ocupa de literatură până la amiazăzi când prânzia; pe urmă după obiceiul meridional dormia puţin după masă şi apoi iar se apuca de cetit şi scris.

A trebuit însă să-şi mai schimbe felul traiului după ce s’a făcut sfetnicul lui Petru cel mare şi ş-a luat o soţie tânără. Grăia turceşte, persieneşte, arabeşte, greceşte, latineşte, italieneşte, ruseşte şi româneşte; şi înţelegea foarte bine limba elenică, slavonă şi franţeză. Se îndeletnicia mai mult de istorie deşi iubia filosofia şi matematicile.

Arhitectura îi plăcea mult şi bisericile făcute în trei sate ale sale dovedesc gustul său în această artă, căci ele fiind de croiala sa sunt de un stil graţios şi original. Cele mai multe din scrierile sale sunt cunoscute şi preţuite în lumea învăţată; şi fără nici o îndoială, el poate lua loc între cei întâi liraţi ce au existat pe la sfârşitul secolului XVII şi începutul celui al XVIII.

Pentru Moldavi însă el trebui să fie îndoit scump şi ca domnitor şi ca istoric. Deşi domnia lui fu scurtă şi viforoasă, totuş a arătat îndestulă înţelepciune şi chibzuire în cârmuirea trebilor ţării. Ca autor el fu cel întâi ce a dat idei lămurite istorice şi statistice asupra Moldaviei.

Chiar când sosi vestea morţii lui la Petersburg, rezidentul Împăratului Nemţesc de acolo primise diploma prin care Cantemir se numia Prinţ de Imperia Romană.

C. Negruzzi

1851 Ianuarie 1.

Dimitrie Cantemir  – DESCRIPTIO MOLDAVIAE

 

CAP. IV. Despre limba sau graiul Moldovenilor

Istoricii arată osebite cugete pentru alcătuirea limbii Moldoveneşti, mulţi dintre dânşii zic că este alcătuită cu schimbare din limba latinească, fără de a fi împrumutată şi dela alte limbi; iară alţii zic, că este din cea italienească. Însă noi vom arăta temeiul despre amândouă părţile, ca să poată cetitorul să înţeleagă adevărul mai cu amăruntul.

Aceia cari zic că limba Latinească este maica cea adevărată a limbei Moldoveneşti, se razimă pe aceste temeiuri; adecă zic:

I. Că bejenarii Romaneşti, au venit în Dacia cel mult mai nainte până a nu se strica limba Romanilor în Italia, prin năvălirile Goţilor şi ale Vandalilor; şi cumcă nici unii din istorici nu arată că s’ar fi întors ei iarăşi înapoi la Italia în vremea când stăpânea barbarii şi pentru aceia locuitorii din Dacia n’au avut de unde să-şi schimbe limba lor cea veche.

II. Cumcă Moldovenii nici odinioară nu s’au chemat Italieni, precum s’au chemat alţi Romani în multe locuri după aceea, ci totdeauna ş’au ţinut numele său cel vechiu, pe care îl avea toţi Romanii, când era Roma cetatea a toată lumea, măcar că aceasta nu stă împotrivă, căci Ungurii şi Leşii îi numesc pe dânşii Vlah; care nume obişnuesc neamurile acestea să-l dea şi Italienilor.

Iară eu mai bucuros cred, că neamurile acestea fiind învecinate şi mai cunoscute cu Moldovenii, întâi Moldovenilor au dat acest nume Vlah şi apoi mai pe urmă la Italia; însă nu l’au luat dela Italia ca să-l dea Moldovenilor.

III. Că. adeverinţa cea mai cu temeiu pentru zisul acesta, sunt cuvintele cele multe curat Latineşti, care încă tot se obişnuesc în limba Moldovenească, care în cea Italienească nici odinioară nu se află; iară cuvintele acelea pe care le au adăogit în limba Italienească, Goţii, Vandalii şi Longobarzii, nici cum nu se află la Moldoveni.

 

 

Şi pentru ca să arătăm mai luminat am pus aicea aceste cuvinte:

 

 

Latineşte

Italieneşte

Moldovineşte

Incipio

Comincio

Încep

Albus

Bianco

Albu

Civitas

Cita

Cetate

Dominus

Signore

Domn

Mensa

Tavola

Masa

Verbum

Parola

Vorba

Caput

Testa

Capul

Venatio

Caccia

Vânat

 

Iară cei ce mărturisesc cum că limba Moldovenească este alcătuită din cea Italienească zic aşa:

I. Că are tot aceleaşi vorbe ajutătoare am, ai, are, ca şi cea Italienească.

II. Că articulii ei, sunt asemenea ca şi la aceea.

III. Că oarecare cuvinte sunt cu totul Italieneşti, adecă: schiop, italieneşte schiopo; iară latineşte claudus, precum şi cerc, italieneşte cerco, iară latineşte quaero şi fiindcă cuvintele acestea sunt necunoscute în limba latinească, pentru aceea, nu pot să fie aiurea, decât din cea italienească.

Însă cei ce cugetă precum am arătat dintru întâi, zic împotrivă aşa:

 

I. Că Moldovenii au adevărat vorbele acelea ajutătoare, însă nu italieneşti ce însuşi ale lor.

II. Că asemenea aceasta este şi cu articulile cuvintelor, căci nici cu o parte din graiu, nu se depărtează mai mult limba Moldovenească de către cea italienească decât cu acestea, pentrucă Italianul pune articulul înaintea cuvântului, iară Moldoveanul îl pune pe urma cuvântului; adecă italieneşte l’uomo, la moglie şi moldoveneşte, omul, femeia.

Şi Italianul are numai un articul bărbătesc adecă singuratic; il, şi î[n]mulţit gli sau i şi femeesc singuratic la înmulţit le; iară Moldovenii au două articule singuratice, ul şi le, pe cel dintâi îl pun la cuvintele cele ce se încep cu literă glasnică; iară pe celălalt, la cuvintele, ce se încep cu literă neglasnică; adecă omul, latineşte homo; calul, latineşte equus; scaunul, scamnum; vasul, vaso; şarpele, serpens; cânele, canis şi altele.

Iară la număr înmulţit pun articolul ii, pe urma cuvintelor celor ce însemnează lucru viu; precum caii, oamenii, latineşte equi, homines; iară lucrurile cele moarte se sfârşesc cu articulele, precum ca scaunele; vasele, ş. c. l.

Articule femeeşti încă au două singuratice adecă, ea şi a, precum: muerea, găina; latineşte mulier, galina, iară cuvintele care se sfărşeşc cu e, dobândesc la înmulţire articula ile; adecă găina, găinile.

 

III. Cumcă poate să se prepue cu adevărat, că cuvintele acelea, care se asemenează mai mult cu limba Italienească decât cu cea veche a Romanilor, să fie rămas în limba noastră dela Genovezi, din pricina însoţirii cei multe ce avea Moldovenii cu dânşii, când stăpânea ei schelile mării Negre, căci într’acest chip au împrumutat Moldovenii cuvinte şi dela Greci, dela Turci şi dela Leşi, după ce au început a face neguţătorie cu dânşii, adecă, dela Greci, pedeapsa, παίδευσις; chivernisirea, ϰυβέρνησις; snopire προϰοπή; azima, ἄζυμον; drum, δρόμος; pizma, πεῖσμα.

Deci fiind c’am arătat zisele despre amândouă părţile, noi nu putem hotărî care dintre amândouă să fie mai adevărate, pentrucă ne este frică ca nu cumva din dragostea patriei să ni se întunece ochii şi să prisosim oarece şi apoi să cunoască alţi mai bine; pentru aceia lăsăm asupra cititorului, ca să judece însuşi, iară noi ne îndestulăm ca să arătăm aicea numai zisul lui Cavatie carele zice, adecă:

„Este de minune că limba Moldovenească are mai multe cuvinte Latineşti decât Italieneşti, măcar de şi locuiesc acum Italieni, unde au locuit mai înainte Romanii”, însă poate să nu fie până întru atât de mirat, pentrucă Italienii şi-au schimbat limba cu mult mai în urmă; după ce a venit neamul Moldovenesc în Dacia.

Şi fiindcă în limba Moldovenească să află oarecare cuvinte, care nu sunt nici latineşti nici de pe la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămăşiţe de pe la Dacii cei vechi, căci nimic nu poate să ne împedice pe noi a nu crede cumcă bejenarii Romaneşti după ce au venit în Dacia, şi-au năimit loruşi slugi din Daci, sau poate că rămâind vreunul fără de femei, s’a şi însurat luându-şi femei dela Daci şi cu acest chip lesne şi-au putut amesteca în limba lor cuvinte streine; precum stejar, pădure, hlăşteu, cărare, grăesc, privesc, nemeresc.

De alta şi limba Moldovenească are ale sale răspicări sau rosturi ca şi toate alte limbi.

Vorba cea mai împodobită este împrejurul Iaşului în mijlocul ţării; pentrucă oamenii cei ce sunt în partea aceasta se mai supţiează, fiindcă sunt aproape de curtea Domnească.

Cei ce locuesc la Nistru, amestecă multe cuvinte leşeşti; şi vasele pentru care au trebuinţă în casă, încă le numesc cu nume Leşeşti, încât de abia pot să înţeleagă ceilalţi Moldoveni.

Şi ceice locuesc în partea muntelui despre Ardeal obişnuesc adese ori cuvintele Ungureşti.

Iară Fălcenii amestecă limba cu cea Tătărească şi Galaţienii cu cea Grecească şi cu cea Turcească.

Iară partea femeească din Moldova are cu totul altă vorbă decât partea bărbătească; căci ele schimbă silaba bi şi vi în ghi şi hi adică în loc de bine, zic ghine; vie, hie şi silaba pi o schimbă în chi; precum pizma, chisma, piatră chiatră; încă şi un bărbat când se deprinde cu vorba aceasta cu greu poate să se desveţe şi se vădeşte singur pe sine zicând, c’au şezut prea mult în braţele maicăsa; pentru aceia şi ocăresc ceilalţi pe unii ca aceia, zicându-le feciori de babă.

Muntenii şi Ardelenii, au tot o limbă cu Moldovenii, numai cât le este vorba puţin mai groasă, precum giur, Românul jur, Dumnezeu, Dumnezău, acum, acuma, acela, ahăla şi mai au ei şi alte cuvinte care nici sunt cunoscute Moldovenilor, iară la scrisoare nu le obişnuesc ci urmează întocmai după ortografia graiului Moldovenesc şi cu aceia cunosc ei într’adevăr, că vorba Moldovenească este mai curată decât a lor, măcar de şi nu o mărturisesc fiind opriţi de antipatiea ce este între Moldoveni şi între Munteni.

Şi cu mult mai prost vorbesc Cuţovlahii, care locuesc în Rumele pe hotarul Macedoniei, căci ei îşi amestecă limba foarte ciudat cu cea grecească şi albaneză, amestecând în cuvintele Româneşti uneori câte un vers întreg grecesc şi alteori câte unul arnăuţesc, şi ei înţeleg între sine destul de bine limba aceasta încurcată; iară un Grec, sau Albanit, sau Moldovean nu este puternic să înţeleagă nimic; însă când ar fi câte trei aceştia la un loc şi auzind vre un Coţovlah vorbind, ar putea să înţeleagă ceeace zice el, când îşi vor tălmăci fiecarele versul limbei sale unul la altul.

 

CAP. V. Despre literile Moldovenilor

 

Mai nainte de soborul dela Florenţia avea Moldovenii litere Latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare, a căror limbă încă este alcătuită din limba cea Romană, iară apoi după aceia unindu-să la acest sobor Mitropolitul Moldovei cu Latinii; şi diadohul său Teoctist Bulgarul, diaconul lui Marco Efesanul, pentruca se lipsească aluatul Latinilor din biserica moldovenească, ca să rădice prilejul să nu poată ceti amăgiturile lor oamenii cei tineri, au îndemnat pe Domnul Alexandru cel bun, ca nu numai pe oamenii cei ce avea cugete străine la credinţa pravoslavnică, ci încă şi literile latine să le lipsească din ţara sa şi să primească în locul lor pe cele slavone şi cu râvna aceasta prea mare şi fără de vreme, s’a făcut el urzitoriul cel dintâi al celui dintâi al barbariei întru care se află Moldova acum.

Iară fiindcă literile slavoneşti n’au fost deajuns pentru rostul tuturor cuvintelor acelora pe care le-au schimbat neamul Moldovenesc din limba latină, cât şi pentru acelea pe care le-au împrumutat ei de pe la neamurile cele învecinate; pentru aceia a fost ei nevoiţi ca să mai afle şi alte litere pricinuind cu aceasta limbii Moldoveneşti mai multe litere decât la toate celelalte limbi din Europa adecă 47 împreună cu alte semne prosodiceşti şi ortograficeşti.

Literile capitale ale Moldovenilor, sunt asemenea ca ale Grecilor şi ale Slavonilor şi amândouă soiurile obişnuesc ei întocmai.

În răvaşe şi în catastive se obicinueşte scrisoarea Moldovenească; iară în cărţile cele bisericeşti şi în hrisoavele Domneşti în isvoadele visteriei şi alte scrisori ale curţii, de două sute de ani, nu se obişnueşte altă scrisoare afară numai cea Slavonă, pentru aceia şi feciorii boierilor, altă limbă nu învăţa fără numai cea Slavonă întru care nu poate să înveţe alte ştiinţe şi învăţături, ci după ce deprinde a ceti, trebuia să înveţe de rost ceaslovul şi psaltirea, şi după aceea li se tâlcuea evangheliea, faptele apostolilor şi cele cinci cărţi ale lui Moisi; iară celelalte scripturi din legea veche prea rar; asemenea aceasta învăţa şi fetele boierilor, pentru că mai bine să poată a ceti şi a scrie în limba sa, iară ca să înveţe gramatica Slavonească, prea rar se afla cineva; pentrucă în limba aceia era prea puţine gramatici şi mai ales numai aceia pe care a făcut-o Macsim dela Candiea carele s’a sfinţit şi aceea încă numai odată s’a tipărit în Moldova.

Însă în veacul trecut sub stăpânirea Domnului Vasilie Albanitul, întorcându-se Moldova iarăşi sub ascultarea scaunului Ţarigradului, au început ei iarăşi să se deştepte şi să vie la lumină dintru întunericul cel adânc al barbariei, care se lăţise asupra ţării, căci întăiaşi dată prin economia Domnului acestuea, s’a aşezat în Iaşi şcoala grecească şi a poruncit ca să se primească Monahi greci pe la toate Monastirile cele mari, ca să înveţe pe feciorii boierilor ştiinţi şi învăţături în limba grecească şi a rânduit ca să fie în biserica cea mare o strană de cântăreţi greceşti şi Liturghiea să se slujească jumătate greceşte şi jumătate slavoneşte, după cum urmează şi până acum întocmai.

Şi au făcut împreună şi tipografie Grecească şi Moldovenească şi a poruncit de a tipărit cărţi bisericeşti şi legi şi cu acestea a dat el prilej de s’a obişnuit a se ceti în limba Moldovenească, întâi numai Evanghelia şi faptele Apostolilor, iară mai pre urmă şi toată liturghiea; iară pe urmă după vreo zece ani, a urmat aceştii rânduele frumoase şi Şerban Cantacuzino Domnul ţării Româneşti şi a aşezat în ţara sa şi el şcoale greceşti, împreună şi tipografie Grecească şi Românească.

Iară la sfârşitul anului trecut a început unii din Moldoveni să înveţe şi latineşte şi la acest lucru vrednic de laudă a făcut întâi început şi pildă celorlalţi un Miron Logofăt şi istoric mai adevărat al Moldovenilor, trimiţându-şi feciorii săi în ţara leşească ca să înveţe limba latinească şi meşteşugurile slobode.

După aceea a adus în Moldova şi Domnul Duca, pe un Monah Engal şi pe un tânăr anume Ioan Papie (care după aceea la Moscova i s’a dat nume Comnen şi a fost pe urmă şi Mitropolit la Drista) şi i’au pus pe dânşii dascăli Beizadelelor sale.

Şi mai pe urmă a adus în Moldova şi tatăl nostru Constantin Cantemir, pe un Monah foarte iscusit anume Ieremiea Cacavela născut la Candiea şi a învăţat pe fii lui şi pe alţi feciori de boieri; şi dintr’acea vreme a început mulţi din Moldoveni să înveţe greceşte, latineşte şi italieneşte.

Sursa: http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_traduse&fisier=Cantemir_Dimitrie_-_Descriptio_Moldaviae

20/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: