CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Civilizația românească din Basarabia a fost și este atractivă pentru alte etnii

 

 

 

 

Imagini pentru vechi fotografii cu moldoveni

 

 

 

 

 

 

De-a lungul ultimelor secole, în virtutea evoluțiilor istorice, spațiul pruto-nistrean a devenit unul foarte amestecat din punct de vedere etnic. Nimeni nu poate contesta faptul că populația a fost supusă, secole de-a rândul, unor influențe puternice din exterior.

A vorbi astăzi despre o așa-numită „puritate etnică” a basarabenilor este, cel puțin, o dovadă de incultură sau o sfidare a realității.

Noțiunea de „populație băștinașă” nu-i include astăzi doar pe urmașii supușilor voievozilor români moldoveni, care au locuit aici înainte de începutul secolului al XIX-lea. Din punct de vedere juridic și nu numai, băștinași se pot considera toți cei născuți pe acest teritoriu, inclusiv urmașii colonizatorilor care au poposit pe aceste meleaguri după 1812 și chiar după 1940 și 1944.

Cum se face atunci că o majoritate covârșitoare, de peste 80%, din populația celei mai mari părți a vechii Basarabii (R. Moldova de astăzi), are limba română drept limbă maternă? Răspunsul la această întrebare este simplu, aproape evident – e vorba de puterea de asimilare exercitată de-a lungul timpului de către populația românească majoritară. Anume această forță de atracție, exercitată de tot ce înseamnă românesc asupra celor veniți din alte părți, a fost capabilă să învingă în ultimele două secole tentativele exacerbate de dezrădăcinare la care a fost supusă populația băștinașă.

În pofida unor statistici, care arătau că situația era catastrofală la începutul secolului al XX-lea, după un secol și ceva de ocupație țaristă, dar și la finele aceluiași secol, după aproape 50 de ani de putere sovietică, până la urmă elementul autohton s-a dovedit a fi mai puternic și mai eficient în asimilarea „străinilor”.

Transformările, care s-au produs pe parcursul acestor două veacuri la nivelul microțesutului, din care se constituie o societate, au fost mult mai subtile decât cele inițial planificate de guvernatorii țariști și, mai târziu, de ștabii comuniști.

Astfel, mișcarea naturală, dar complet neașteptată pentru autorii respectivelor „experimente”, a fost dinspre exterior către elementul autohton, și nicidecum invers.

O explicație simplificată a unui atare fenomen se poate baza pe caracterul „naționalismului” românesc. De origine occidentală și de natură europeană prin manifestările sale, civilizația românească din Basarabia s-a dovedit a fi mai atractivă pentru reprezentanții altor etnii.

Caracterul generos al patriotismului (numit uneori, nu întotdeauna întemeiat, și „naționalism”) românesc a fost cel care a lăsat suficient loc în interiorul comunității naționale pentru toleranță și pentru răbdarea cu care au fost și sunt abordați „străinii”.

Străin care, atunci când nu se simte prins în hățișul unor dileme existențiale false și în contradicțiile generate de argumente pur biologice, se lasă mult mai lesne încadrat în structura populației majoritare.

„Naționalismul” la români este o expresie a europenismului acestui popor

Care este rezultatul fenomenului pe care l-am descris mai sus? Avem astăzi în R. Moldova mulți oameni care poartă nume de familie cu o puternică consonanță „străină”, mai ales slavă (ucraineană, rusească, poloneză etc.).

Asta însă nu-i face pe ei mai puțin români decât pe cei care poartă nume de familie tipic românești, cum ar fi …anu sau …escu. De cele mai multe ori, este vorba despre descendenți din alte neamuri, care, în ultimele secole, s-au românizat și astăzi fac parte din comunitatea noastră națională.

Mulți, foarte mulți dintre ei, sunt unioniști, luptători pentru unitatea neamului cu care se autoidentifică. Este o dovadă în plus a faptului că „naționalismul” la români este mai întâi de toate o expresie a europenismului acestui popor.

Vorbim despre un naționalism bazat pe ideea de a întruni în sânul unei națiuni oameni atașați acelorași valori culturale, cu aceleași viziuni de toleranță și cu aceleași opțiuni de civilizație occidentală, și nu unul derivat din false considerente de „puritate a sângelui”. Un naționalism modern, generos, deschis și lipsit de complexe în fața alterității.

Prin urmare, faptul că un …enco sau un …ov din Basarabia apără unionismul și luptă cu adevărat pentru Unire nu ar trebui să trezească suspiciuni. Dimpotrivă, sentimentul care trebuie să ne copleșească în astfel de situații este unul de mândrie și de împlinire.

Ați văzut mulți „naționaliști” ai altor popoare care să nu poarte un nume consonant cu numele tipic din țara sau națiunea respectivă? Nu prea.

Faptul că la noi așa ceva este firesc ar trebui să ne dea și mai multă încredere în lupta pe care o purtăm pentru reîntregirea neamului românesc.

Anume prin asta și este puternic neamul nostru – prin capacitatea de a atrage și de a face loc „străinilor”, transformându-i, într-un proces îndelungat, dar sigur, în români. Cred că mai multă îngrijorare ar trebui să ne provoace cei care pe care-i cheamă …anu sau …escu, dar care au uitat limba română. Aceștia sunt din ce în ce mai puțini, dar și pentru ei trebuie să ne batem, pentru a-i reîntoarce în comunitatea națională.

În încercarea de a clarifica un aspect aparent „contradictoriu”, cele spuse mai sus ar trebui să ne dea mai mult optimism și încredere, la acest început de an, în izbânda cauzei unioniste.

Nici nu are cum să fie altfel, căci, prin forța pe care a dovedit-o de-a lungul ultimelor secole, românismul a demonstrat că are o singură opțiune – de a ieși învingător dintr-o încleștare cu istoria.

 

 

Sursa:  https://www.timpul.md/articol/unirea-lui- ivan

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/28/o-istorie-a-zilei-de-28-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

28/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Mitul existentei conspiratiei unor istorici malefici care, împreună cu autoritățile, vor să ascundă adevărul cutremurător despre daci

Dacii reali erau mult mai puțin tulburători decât vor dacomanii să credem


Cu aproape 2500 de ani în urmă, Herodot ne spunea că geții sunt „cei mai drepți și mai viteji dintre traci”.

Astăzi, apar pe Facebook și pe bloguri dubioase tot mai mulți adevărați urmași ai regelui Burebista, care ne asigură că, de fapt, geții erau cei mai frumoși si cei mai deștepți  nu numai dintre traci, ci dintre toate neamurile din Europa în Antichitate.

 

Pentru toți cei dornici să devină patrioți daci adevărați, recomand documentarul

Dacii – adevăruri tulburătoare (https://www.youtube.com/watch?v=duj_84hnc58,

aparut pe Youtube în martie 2012, care a depășit deja 1.400. 000 de vizualizări.

Acolo, ai toate șansele să fii tulburat istoric de un absolvent de Medicină și Farmaceutică (Napoleon Săvescu) și de un general în rezervă, fost ministru al Apărării Naționale în guvernul Văcăroiu (Nicolae Spiroiu).

Conform principiului latin (învățat  tot de la daci) audietur et altera pars – adică hai să vedem ce zic și ceilalți, istoricii adevărați – am vorbit despre strămoșii daci și contemporanii daciști cu profesorul Vasile Cotiugă, lector universitar la Facultatea de Istorie din cadrul Universității A. I Cuza din Iași, doctor în arheologie preistorică, autor (în colaborare cu Marius Alexianu), al unei lucrări intitulate Geţii şi dacii în izvoarele scrise în greacă şi latină, apărută la Iași, în 2001.

Vom lua, pe rând argumentele daciștilor și vom vedea ce părere au istoricii despre ele:

Mitul dacului avansat filosofic și științific

 

Ce spun daciștii : Mai toți autorii vechi, în frunte cu Herodot, Platon și Strabon, îi prezintă pe daci drept un popor foarte avansat, cu preocupări științifice și filosofice.

La Strabon, de exemplu, găsim următorul fragment: „observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, [Burebista] i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu.

El i-a învăţat etică, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform Belaginelor sau a legilor naturii transmise de la Zalmoxis, i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii”.

Vasile Cotiugă: Herodot, Strabon sau Platon nu făceau cercetare istorică propriu-zisă, nu mergeau la fața locului, să se documenteze și să verifice faptele.

Mare parte din opera lor este bazată pe formulări de tipul „după câte am aflat de la…” și pe informații pe care le preluau unii de la alții, într-o practică pe care azi am considera-o plagiat.

Ei nu îi laudă numai pe daci, ci prezintă laudativ mai multe popoare antice, pentru a pune simplitatea și moralitatea acestora (mai mult presupusă decât reală) în opoziție cu ceea ce considerau a fi decăderea morală a contemporanilor.

De exemplu, Tacitus a scris o lucrare în care îi prezintă laudativ și pe germanici, punând moralitatea strictă a acestora în opoziție cu degradarea Romei din secolul I.

Lucrarea trebuie privită în context, în niciun caz civilizația germanică a timpului nu se putea compara cu civilizația romană.

Niciun om serios nu își poate imagina că un popor întreg se ocupa toată ziua cu filosofia, astronomia sau botanica, așa cum îi prezintă Strabon pe geți.

Mitul istoricilor malefici care, împreună cu autoritățile, vor să ascundă adevărul cutremurător despre daci

 

Ce spun daciștii : Daciștii spun că alde Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau ce istorici mai vreți, au fost toți niște impostori, care-au ascuns adevărul adevărat despre daci.

Adevăr pe care, bineînțeles, îl revelează doar ei.

Chiar în debutul documentarului Dacii –adevăruri tulburătoare, crainicul ne spune, cu exaltarea celui căruia însuși Dumnezeu i-a revelat adevarul suprem:

„Privind urmele unui trecut misterios și glorios în același timp, ce rezonează peste milenii în sufletele multora dintre noi, ne întrebăm în mod firesc de ce mulți oficiali români, atât din sfera politică, cât și din cea academică, ignoră cu nonșalanță dovezile incontestabile ale continuității dacilor pe aceste meleaguri sau, chiar mai mult, se luptă să ne convingă pe toți că dacii au fost doar niște primitivi șterși din istorie de Imperiul Roman”.

Vasile Cotiugă : Faptul că oameni din domeniul militar sau medical vin să vorbească despre istorie poate fi caracterizat cel mai bine dacă încercăm să ne imaginăm o situație în oglindă: să presupunem că izbucnește acum un război, iar eu merg pe front, la comanda trupelor, și încep să le spun pe ce flanc să atace.

Care ar fi reacția generalilor, în acest caz? „De unde vii tu, cine ești, în ce calitate vorbești?”.

Pe de altă parte, mulți dintre cei care sunt adepți ai dacismului dispun de fonduri importante, de sume de bani pe care le utilizează pentru a organiza congrese, conferințe și pentru a-și promova ideile.

Astfel, acestea ajung să fie mai cunoscute, pentru publicul larg, decât concluziile bazate pe cercetare, pentru că Academia Română, de exemplu, nu dispune de aceste fonduri și nu avem nici banii necesari nici măcar pentru a publica o ediție valoroasă a izvoarelor dacice. Sunt cetăți antice care stau sa cada, se distrug din lipsa fondurilor.

Mitul romanilor care au trecut tiptil pe aici, fără să influențeze cine știe ce.

Ce spun daciștii: Romanii n-au cucerit decât o bucățică din măreața Dacie, au rămas acolo doar puțin peste 150 de ani, iar femeile geto-dace nu s-au uitat la ei nici cu curul, așa că nici vorbă de vreo împreunare sau romanizare , cum ați învățat pe la școală.

Vasile Cotiugă : E practic imposibil de delimitat precis teritoriul locuit de geto-daci, darămite să calculezi și procente!.

Chiar și stăpânirea lui Burebista nu a fost un stat propriu-zis, cu granițe clar delimitate.

Au existat conflicte cu diferite populații care locuiau la sud de Dunăre, în viitoarea provincie romană Moesia, sau spre vest, pe Serbiei și Ungariei actuale, iar aceste conflicte au fost câștigate de Burebista.

Urmarea a fost o recunoaștere a autorității sale pe teritoriile respective, însă aici s-a oprit totul, nu au ajusn dacii să administreze propriu-zis acele teritorii.

Nu putem vorbi despre un stat cu granițe fixe, să zicem „bun, statul se termina aici, la doi kilometri vest de Budapesta, iar frontiera era patrulată de grăniceri”.

Iar, referitor la timp, dacii au început să fie influențați de civilizația romană cel puțin cu 150 de ani înainte de cucerire, romanizarea fiind un proces care a început mult înainte de cucerire și a continuat chiar și după retragerea aureliană, când legăturile cu Imperiul nu s-au întrerupt brusc. .

Mitul limbii dacice din care se trage latina

Ce spun daciștii : Dacă noi vorbim astăzi o limbă de origine latină, la fel ca spaniolii sau italienii, și ne chemăm români, asta nu ni se trage nicidecum de la romani, cum crede tot prostul, ci tot de la daci, care de fapt, sub acoperire, au vorbit tot timpul latina, numai că le-a fost rusine sa recunoasca in scris !

Vasile Cotiugă : Referitor la ideea conform căreia limba latină și-ar avea originea în limba dacică, nu are nici o justificare științifică.

Mitul poporului dac care a uimit până la uluire toți străinii care au avut contact cu el.

 

Ce spun daciștii : De la Herodot încoace, toți cronicarii au lăudat poporul dac/român. România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic.

Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922 că romanii vor deveni un popor îndrăgit și respectat de toate popoarele lumii.

Vasile Cotiugă : Toate teoriile astea sunt și efectul unui complex.

Sunt numeroși călători străini care au trecut prin Țările române în diferite epoci și care îi prezintă pe români ca pe niște leneși, hoți, bețivani sau așa mai departe – imagine a românilor care se regăsește inclusiv astăzi, în destule medii și în presa occidentală.

Și, în cadrul unor întâlniri internaționale – inclusiv în context academic, și eu m-am confruntat cu astfel de situații – se întâmplă ca unii colegi din străinătate să se refere la aceste mențiuni: „uite cine sunt strămoșii voștri”.

E deranjant, dar nu ai ce face, trebuie să-ți porți crucea și să dovedești că, măcar în ceea ce te privește, lucrurile stau altfel. Ei bine, alții refuză să își poarte crucea și preferă să vină cu aceste teorii, că uite, strămoșii noștri au fost de fapt mai buni, mai vechi, mai importanți decât toți ai voștri. Dar ele nu au bază științifică.

Dar în recunoașterea adevărurilor tulburătoare despre daci e cheia recăpătării demnității noastre naționale! Barză! Viezure! Mânz!

Ce spun daciștii: Cunoașterea trecutului nostru dacic și conștiința faptului că suntem urmașii unuia din marile popoare ale lumii ne vor readuce mândria de a fi români (sau daci, dacă binevoim să renunțăm la numele pe care l-am purtat în ultimele două milenii) și ne vom  regăsi demnitatea,ca popor.

Vasile Cotiugă : Într-adevăr, toată această teorie e și o reacție la mizeria din jur, la tot ce nu merge în România.

Unii oameni implicați în acest tip de cercetare au ajuns, mergând înapoi în istorie, la concluzia că poate aspectele neplăcute din comportamentul românilor se datorează amestecului de populații de pe vremea romană, faptului că aici au fost aduși coloniști „ex toto orbe Romano” – din toată lumea romană, cum se exprimă Eutropius.

Și simt nevoia să opună, acestei diversități, o idee de continuitate, de element stabil, dincolo de valurile care s-au perindat pe aici. Dar nu este altceva decât o modă trecătoare.

E drept, a revenit periodic, începând cu Hașdeu, urmat de Densușianu, apoi în perioada comunistă. Apogeul a fost în 1981, când Ceaușescu a sărbătorit, cu fast, împlinirea a 2050 de ani de la întemeierea primului stat centralizat dac, de către Burebista.

Dar rămâne o direcție periferică, mai mult o chestiune de presă, de discuții paralele cu dezbaterea științifică propriu-zisă.

Influența teoriilor daciste asupra istoriografiei propriu-zise rămâne minoră sau chiar inexistentă.

Sursa:vice.com/ro/

De Marius Ene

14/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: