Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic, dar pentru a le studia originea, este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.
În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.
Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii.
La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.
În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană.
Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice.
Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.
Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.
Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a.Chr.)
La cumpăna mileniilor II-I a.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul în discuţie se cristalizează etnia tracilor timpurii: la est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic – Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi – Suzoni, Bolde-Karaburma.
Istoricii români consideră că grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. În Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale – Wietenberg, Otomani etc.
În urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste).
Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a.Chr.
O a doua fază a epocii fierului, numita La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 a.Chr. – 105 d.Chr. La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică la sud, şi până la râul Nipru – la nord; de la Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la Est.
Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.
Triburile tracilor
Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia – Trada (secolul al XIII-lea a.Chr.).
Istoricul Herodot (484-425 a.Chr.) afirmă că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că „dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.
La cumpăna mileniilor II-I a.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale.
Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I a.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali).
La sud de Balcani autorii antici au menționat următoarele triburi: odrisii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.
Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkes (440-424 a.Chr.).
Istoricul grec Tucidide (460-398 a.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.
La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), agatârşii (sciţi tracizaţi în Transilvania şi Podişul Moldovenesc), ş.a.
La mijlocul mileniului I a.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei greceşti, a tracilor de sud şi a sciţilor.
Foto: Tabula Peutingeriana, o hartă a nordului Dunării, realizată după retragerea romanilor din Dacia (în anul 271 e.n), care ne prezintă un număr însemnat de așezări nord-dunărene, al căror nume are rezonanță geto-dacică, existente în secolul IV.
În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi. Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase.
În Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măscărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX a.Chr. În secolele IV-II devine una din cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.
Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la „părintele istoriei” Herodot. În relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 a.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane.
Această împotrivire a avut consecinţe grele – geţii „au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.
Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creşte. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre.
Pe malul dobrogean, în secolul al VII-lea a.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), ş.a. În secolul al Vl-lea a.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. În întregul bazin pontic, au fost create circa 90 de colonii.
Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea care a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III a.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului.
Limba tracilor
Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup (kentum) formau limbile: greacă, latină, celtă, germană).
Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat.
O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.
Divizarea tracilor în două grupuri mari – de nord şi de sud – a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părere că este vorba de două dialecte, iar alţii, – de două limbi diferite.
Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord, denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul – „dava”, iar la cei de sud cu – „para”, însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.
Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006; I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008; Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.545-548; Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988; Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997; P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, Thames & Hudson, Londra, 1991; Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978; Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militară, Bucureşti, 1988; Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982; Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004; Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004; I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967; Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom XIV, 1990, p.9-18; Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia, 2009, teză de doctorat; Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms, ed.Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001; R.F.Hoddinott, The thracians, 1981.
Pelasgii sunt amintiţi în scrierile celor mai vechi autori ai Greciei Antice ca fiind un popor misterios, strămoşii mitici ai grecilor, care ar fi locuit iniţial într-un ţinut al bunăstării.
Nicolae Densuşianu și alți istorici români de marcă, îi asociază cu strămoşii preistorici ai geţilor şi cu primii oameni care ar fi stăpânit actualele ţinuturi ale ţării.
Amintiţi pentru prima dată în poemele lui Homer, în urmă cu circa trei milenii, ca aliaţi ai Troiei, le denumeşte ţinutul „Larisa” descris ca fiind fertil, cu locuitori care se bucurau de bunăstare.
Pelasgus ar fi fost primul om din lume, clădit din pământ, potrivit unor legende din Antichitate. Autorii din vremurile de demult nu au oferit suficiente informaţii despre locul în care ar fi trăit pelasgii, însă potrivit teoriei istoricului Nicolae Densuşianu, autorul volumului „Dacia Preistorică”, pelasgii ar fi fost strămoşii dacilor.
În preistorie, aceste ar fi migrat din Asia în ţinuturile Carpaţilor şi mai apoi s-au răspândit în sudul Europei şi în Orient.Vechiul teritoriu al Daciei era locul pelasgilor, afirma autorul „Daciei Preistorice”.
„Aici se aflau locurile acelea frumoase şi fericite numite Câmpul Elysiului, unde se retrageau la bătrâneţele lor eroii Iumii vechi şi unde favoriţii zeilor trăiau un veac de aur şi o viaţă eternă”, susţinea Nicolae Densuşianu.
Triburile pelasge au emigrat treptat din ţinuturile Carpaţilor şi ale Dunării de Jos spre cele ale Greciei antice şi Cappadochiei, pe langă munţii numiţi Taurus şi până în apropiere de izvoarele Eufratului, scria Densuşianu.
„Aceste colonii de păstori munteni, coborâţi de pe înălţimile Carpaţilor, mai duseră totodată cu ei şi memoria cea sfântă a divinităţii supreme venerate în patria lor”, arăta autorul Daciei Preistorice. Pelasgii îl venerau pe Zamolxis sau Zeul moş, asociat cu Saturn, afirma istoricul.„Numele Zalmoxis atât de misterios în literatura modernă aparţine dialectului primitiv pelasg din Dacia.
Era numai un simplu titlu de onoare şi de respect al supremei divinităţi, aceeaşi expresiune combinată ca şi Deul moş în limba română, numai forma sub care ni s- atransmis de autorii greceşti este alterată”, scria autorul lucării Dacia Preistorică. Prometeu era pelasg, scria Densuşianu Eroul mitic Prometeu, cel care a furat focul pentru a-l dărui oamenilor, era pelasg, susţinea Densuşianu, iar locul patmimilor sale ar fi fost Parângul.
„După Eschyl, renumitul poet tragic al Greciei, Prometheu, geniul cel mai puternic al timpurilor pelasge, a fost încatenat în Scythia, în ţera fierului, pe teritoriul cel mai îndepărtat al lumii vechi, într-o regiune muntoasă nestrăbătută, pe nişte stânci care în poema sa poartă numele de Caucaz (Carpaţi).
Din intrebuinfarea constantă, ce o face Eschyl în tragedia sa de termenul Pharang, spre a desemna stâncile şi muntele, pe care a fost crucificat Prometheu, rezultă că avem în ceasul de faţă nu un nume generic ci o numire particulară topică.
În apropiere de acest munte, numit Pharang, pe care după legenda lui Eschyl se executase supliciul lui Prometheu, curgea după cum ne spune acelaşi autor, râul cel mare şi divin al lumii vechi numit Oceanos potamos sau Istrul din timpurile istorice”, scria Densuşianu.
Cuvântul Pharang era de origine pelasgă, completa istoricul. Dacia Preistorică, publicată pentru prima dată în 1913, după moartea lui Nicolae Densuşianu, a stârnit numeroase controverse şi nu a fost acceptată în mediul academic drept sursă ştiinţifică, ci mai degrabă ca o lucrare fantezistă.
Cercetătorii britanici îl confirmă pe Nicolae Densusianu
Cercetătorii britanici îl confirmă pe Nicolae Densusianu. Le-au trebuit 100 de ani! Sute de milioane de oameni din Europa şi Asia vorbesc azi limbi care derivă dintr-o limbă comună, vorbită probabil în sudul Europei acum 15000 de ani, în cursul ultimei glaciaţiuni, sugerează un studiu al unor cercetători britanici.
Studiul a fost realizat de specialişti de la Universitatea din Reading, Marea Britanie, care au pornit de la ideea că unele cuvinte ancestrale s-ar fi schimbat atât de lent, încât urme ale originii lor pot fi încă recunoscute după mai bine de 10 milenii. Profesorul Mark Pagel, specialist în biologia evoluţiei, şi echipa sa au folosit modele statistice pentru a trasa evoluţia unor cuvinte străvechi până la forma lor de azi.
Cercetătorii britanici susțin că în jurul anului 15000 î.e.n. exista un popor care era răspândit în Europa și Asia, iar din limba vorbită de el au derivat celelalte limbi. În urmă cu 100 de ani, Nicolae Densusianu, istoric premiat de Academia Română și care a studiat în original toți autorii antici care făceau referire la daci, susținea că în jurul anului 6000 î.e.n. exista un popor care stăpânea Europa, Asia și Africa de Nord.
Atunci s-au pus bazele Imperiului Pelasg (semn că existau și înainte de 6000 î.e.n.), iar limba vorbită de el a stat la baza limbilor vorbite de urmași.
Densusianu în «Dacia Preistorică»:
„1. Uran, cel dintâi rege al locuitorilor de lânga muntele Atlas în Dacia, c. 6000 î.e.n.
Cel dintâi rege care a domnit peste ținuturile de lângă muntele Atlas, în nordul Istrului, a fost, după tradițiunile vechi istorice, Uranos (Munteanul).
În timpul lui Uran, statul Pelasg avuse, după cum rezultă din legendele și tradițiunile vechi, o organizațiune puternică, politică și militară.
Cea dintâi clasă a nobilimii o formau așa-numiții titani, cu epitetul de hthonioi , „pământeni”; aganoi, „glorioși” și theoi, „divini”, fiindcă, după tradițiuni, ei aparțineau la familia cea puternică și ilustră a dinastiei regale.
O altă clasă a societății pelasge din timpurile aceste o formau meseriașii, cari se ocupau de tot felul de lucrări industriale (mechanai essan ep ergois) și cari figurează la Hesiod sub numele de ciclopi.
Puterea militară a statului era reprezentată prin centimeni, Hekatogcheires. După Hesiod, erau numai trei centimani; fiecare centiman având câte 50 de capete, înțelege capitănii. În tradițiunile istorice, Uran, cel dintâi rege al rasei pelasge, ne mai apare și sub numele de Pelasgos. Alte notițe istorice despre limba cea veche a pelasgilor le avem de la Herodot.
‘De ce limba s-au folosit pelasgii’, scrie dânsul, ‘eu cu siguranță nu pot să afirm; dar dacă ne este permis să facem o concluziune după pelasgii ce mai există și astăzi în orașul Crestonia deasupra tursenilor (în partea orientală a Macedoniei, lângă mare) și cari locuiau odată în regiunea numită astăzi Thessaliotis… de asemenea, dacă vom avea în vedere limba pelasgilor, cari au întemeiat orașele Placvia și Scylace din Hellespont și care locuise mai înainte laolaltă cu athenienii, atunci vom putea face concluziunea că pelasgii s-au folosit de o limbă barbară… În ce privește însă neamul hellenilor, aceștia încă de la începuturile lor s-au folosit întotdeauna de aceeași limbă, însă diferită de a neamului pelasg… Pelasgii înșiși erau un popor de neam barbar’.
Rezultă, așadar, din notițele ce le aflăm la Homer și la Herodot, că limba barbară, ce o vorbeau pelasgii de pe teritoriul Elladei, era o limbă externă.
Masa cea mai mare a națiunii barbarilor o formau populațiunile pelasge din nordul frontierelor grecești, cu deosebire însă cele din nordul Istrului de jos și al Mării Negre.
Aceeași numire etnică și geografică o adoptase și romanii.
În primele timpuri ale Imperiului Roman se înțelegea sub numele de Barbaria, Barbaricum, Barbaricum solum și terra Brabarourum, teritoriul cel vast al Europei din nordul Istrului până la Ocean și până la frontierele Asiei.
Venim acum la una din cele mai importante cestiuni cu privire la limba pelasgilor, și anume care erau caracterele limbei barbare, după ideile celor vechi?
Autorii romani au început a face, încă din timpurile lui Cicero, o deosebire mai clară între limba barbară și limba peregrină.
Peste tot, autorii romani considerau că limbă barbară idiomele populațiunilor de rasa pelasgă, din Africa, Hispania, Gallia, Germania de nord, Rhetia, Dacia, Sarmația meridională, Thracia, Macedonia, Mesia și Illyric, în care se mai cuprindeau Pannonia, Noricul și Vindelicia.
Încă din timpurile preistorice foarte departate, limba barbară a pelasgilor se afla divizată în două dialecte principale, unul latin sau prisc-latin și altul arimic, adecă prisc-roman, după cum era împărțit și poporul pelasg în două familii mari și extinse, una a latinilor bătrâni și alta a arimilor.
Aceste două popoare pelasge, ieșite din același trunchi național, trăiese în timpurile preistorice în condiții geografice și sociale cu totul diferite.
Ambele popoare se deosebeau unul de altul prin temperamentul lor fizic și prin caracterul lor moral. Chiar și formele limei lor difereau unele de altele în multe privințe.
În fântânile geografice vechi, latinii bătrâni sau barbari, figurează sub numele de abarimon(es), abii, leucoarimani și barbari albi. Și ei ne apar în general ca o populațiune din părțile de Nord ale Lumii Vechi.
În migrațiunile lor din Asia spre Europa, o parte din acești latini barbari, după ce pretrecuseră mai mult timp în regiunile de nord ale munților Urali, înaintează spre apus pe lângă țărmurii Mării Baltice.
La acest curent aparțineau litvanii, samogiții (vechii locuitori ai Prusiei orientale), apoi masele cele mari de leți, răspândiți prin diferite regiuni ale Germaniei și Galliei, litavii din Armorica și albionii din insulele britanice”.
Mihai Eminescu: „În România totul trebuie Dacizat”.
PS: Iubitori și adoratori de soldați romani, nu vă faceți griji. Istoria oficială română va consemna în continuare faptul că dacii nu aveau istorie, limbă și au dispărut fiind omorâți de romani sau latinizați de ei.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Cercetătorii britanici îl confirmă pe Nicolae Densusianu. Le-au trebuit 100 de ani! Sute de milioane de oameni din Europa şi Asia vorbesc azi limbi care derivă dintr-o limbă comună, vorbită probabil în sudul Europei acum 15000 de ani, în cursul ultimei glaciaţiuni, sugerează un studiu al unor cercetători britanici.
CER SI PAMANT ROMANESC 