Strămoșii noștri indo-europenii

ORIGINEA INDO-EUROPENILOR

Subiect controversat încă şi captivant, problema apariţiei indo-europenilor în istoria mare a lumii a solicitat energiile creatoare ale multor istorici. Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr. primele populaţii indoeuropene care au migrat, au atins Mesopotamia şi Asia Mica. În jurul anului 2000 î.Hr. a început exodul masiv al populaţiei indo-europene din zona de origine.

Există mai multe păreri privitoare la spaţiul geografic de unde au pornit cele mai vechi populaţii indo-europene pentru a popula vastul areal de la Atlantic pînă în Peninsula Hindustan.

Unii istorici sînt de părerea că vatra indo-europenilor se afla în regiunea Munţilor Ural, alţii la nord de Marea Neagră, mulţi cercetători identifică vatra indo-europenilor cu regiunile de la nord de Dunăre.

La sfîrşitul mileniului al III-lea î.Hr. şi în cursul mileniului al II-lea î.Hr. indo-europenii au invadat succesiv Orientul mediteranean, iar în mileniul I î.Hr. – Europa Centrală şi Occidentală.

„Irupţia indo-europenilor în istorie”, cum o numea Mircea Eliade, nu a fost un fenomen istorie paşnic. Timp de aproape 2.000 de ani ariofonii au năpădit lumea veche. Apariţia lor în diferite puncte ale Eurasiei a fost marcată de mari distrugeri.

Instituirea stăpânirii indo-europenilor în India, Grecia sau în alte părţi ale lumii a însemnat, de multe ori, şi sfârşitul civilizaţiilor autohtone, mai vechi şi mai avansate decât cea a invadatorilor.

Întotdeauna însă culturile vechi au supravieţuit în şi prin sintezele culturale create de indo-europeni. Mari creatori de cultură şi civilizatie, indo-europenii au reuşit până la urmă să facă tot atâta bine (dacă nu chiar mai mult) pe cât rău făcuseră.

Cea mai sigură şi mai veche metodă pentru reconstituirea civilizaţiei originare indo-europene este cea a analizei lingvistice, deşi, mai nou, rezultatele investigaţiilor arheologice au dat destule şi frumoase rezultate.

Potrivit unei ipoteze, cele mai vechi limbi indo-europene s-au constituit mai bine de 5000 de ani în urmă, datorită separării populaţiilor, care vorbeau diferite dialecte, şi a migraţiilor care le-au dus uneori la mari depărtări de vatra comună.

Cele mai vechi mărturii ale unor limbi indo-europene (apelative şi nume proprii) se întîlnesc în izvoare egiptene şi akkadiene din mileniul al III-lea î.Hr.

Cu timpul, apăreau noi limbi indo-europene, unele au ajuns pînă în prezent, altele au dispărut fără urme. Cele mai timpurii sînt imortalizate în scrierile din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. (hitită, miceniană, greacă), altele – abia în urmă cu cîteva secole (albaneza în secolul al XV-lea, lituaniana şi letona în secolele XV-XVI); majoritatea oferă un material documentar bogat, dar unele (traca, ilira, frigiana, lidiana, liciana) sînt insuficient cunoscute din cauza sărăciei mărturiilor scrise descoperite la moment, fiind consemnate mai ales prin antroponime, toponime notate într-un număr redus de inscripţii.

Analiza lingvistică porneşte, de obicei, de la comparaţia cuvintelor din trei limbi înrudite (în cazul nostru, indo-europene). Concordanţele anumitor cuvinte constituie o indicaţie sigură a fondului vechi indo-european.

Cu ajutorul acestui tip de investigaţie s-a încercat reconstituirea lumii originare indo-europene, identificarea structurii sociale, a zonei geografice şi a modului de viaţă al acestora.

În privinţa familiei se observă o puternică asemănare între cuvintele care stabilesc relaţiile strânse de rudenie: tată, mamă, frate, soră, fiu, fiică. De remarcat că termenii care definesc gradele de rudenie dinspre partea bărbatului sunt mai clare decât cele dinspre partea soţiei. Se înţelege de aici că în societatea originară indo-europeană familia era puternic constituită şi ca structură, era patriarhală.

Cuvintele care definesc formele de organizare (sat, rasă, trib, rege) sugerează o puternică stratificare tribală pe fond etnic, organizare dominată de un cap, şef (rege).

Vocabularul comun ne mai arată că indo-europenii cunoşteau agricultura şi cresterea animalelor. Prezenţa în vocabularul comun indo-european a numeroase cuvinte care definesc creşterea animalelor (aceşti termeni sunt de trei ori mai numeroşi decât cei cu privire la activităţile agricole) arată însă că domesticirea şi păstoritul erau ocupaţiile de bază.

În ceea ce priveşte fondul lingvistic comun pentru animalele sălbatice şi pentru arbori, acesta ne dă o bună indicaţie a zonei geografice originare a indo-europenilor. Faptul că în vocabularul comun intră cuvintele: urs, cerb, gâscă, somon de râu, viespe, albină, precum şi fag, mesteacăn, salcie, stejar ne arată că este vorba de o zonă temperată, localizată, în general, în stepele din nordul Mării Negre.

Numele de obiecte şi de unelte ne pot ajuta şi ele să facem câteva observaţii în legatură cu civilizaţia originară indo-europeană. De semnalat este faptul că termenii secure şi aramă sunt împrumuturi sumeriene, ceea ce ne sugerează că au fost preluaţi înainte de separarea populaţiilor indo-europene.

Trebuie să facem precizarea că nu există un cuvant comun pentru fier. În vocabularul comun mai sunt prezenţi şi termeni pentru roată, jug şi mai ales, corabie şi vâslă, ceea ce ne dă un indiciu cu privire la contactele cu marea pe care trebuie să le fi avut încă de la începuturi indo-europenii.

Se consemnează, de asemenea, existenţa unui sistem zecimal, cu 10 nume pentru primele 10 numere, cu termeni pentru zeci şi pentru sute. Interesant este că termenul o mie nu apare în vocabularul comun.

În privinţa religiei distingem în fondul lingvistic comun termenii pentru divinitate şi pentru preot. Termenul care defineşte divinitatea este întotdeauna înrudit cu cel care înseamnă strălucitor. Ce am putea spune despre civilizaţia originară indo-europeană după stabilirea acestui fond lingvistic comun sau vocabular comun cu ajutorul analizei lingvistice? În primul rând, că, înainte de Marea Dispersie, indo-europenii erau deja structuraţi într-o societate patriarhală, puternic stratificată.

Ocupaţia principală era creşterea animalelor, alături de care mai practicau agricultura. Cunoşteau metalurgia aramei, carul, practicau navigaţia pe marile fluvii şi pe mare. Zona de origine a indo-europenilor poate fi localizată în teritoriul cuprins între spaţiul carpato-danubian şi stepele din nordul Mării Negre cu deschidere spre litoral. Mai putem spune că indo-europenii practicau un cult solar în care administratorii actului sacru erau slujitorii specializaţi ai divinităţii, adică preoţii. Toată această construcţie era de o remarcabilă, dar, în acelaşi timp, suficient de suplă pentru a permite o oarecare „contaminare” culturală.

Un loc aparte se cuvine să lăsăm în acest articol şi celei mai rezistente „invenţii” a indo-europenilor: structura tripartită a societăţii. De la Platon până la societatea franceză a celor Trei Stări dinaintea Revoluţiei din 1789, din Europa până în India, societăţile indo-europene au cunoscut o structură tripartită. Această inovaţie a indo-europenilor este strâns legată de religie.

Astfel celor trei clase sociale (preoţi, războinici, ţărani) le corespundeau trei zeităţi, reprezentări ale supremaţiei sau suveranităţii, puterii şi fecundităţii. De studierea acestei particularităţi a civilizatei indo-europene s-au învrednicit destui, cel mai mare însă a rămas Georges Dumezil. Marele savant francez a reuşit, poate ca nimeni altul, să „descifreze” structura societăţii indo-europene cu ajutorul „mitologiei comparate”. În această direcţie i-a fost aproape şi Mircea Eliade.

Cum s-ar explica succesul indo-europenilor în istorie? Probabil prin echilibrul dintre forţă şi supleţea propriei culturi care le-a permis să rămână distincţi în ciuda „contaminărilor” culturale venite de la populaţiile supuse. Timp de 2.000 de ani, indo-europenii au pornit din locul lor de origine spre cele patru zări.

Fie că au fost grecii, fie că au fost indo-iranienii, acolo unde au ajuns, indo-europenii, fiii lui Arius, nu au fost simpli trecători, ci au creat o cultură sau, mai bine zis, o sinteză culturală viguroasă cu remarcabile rezultate.

Problema leagănului rasei ariene probabil niciodată nu va fi rezolvată cu certitudine. Airyana-vaejah, „ţara mamă a arienilor”, este considerată primul din pământurile bune create de Ahura Mazda.

Are un climat foarte blând, cu veri lungi şi plăcute şi ierni scurte. Spre deosebire de indianul Yama, care a ales pământurile morţilor şi şi-a stabilit suveranitatea în lumea cerească, Yima (din mitologia avestică) a fost regele ilustru care a domnit peste oameni şi animale transformându-şi regatul într-un adevărat paradis pământesc.

Animale şi oameni au prosperat crescând în mare număr în regatul său memorabil, pe care tradiţiile ulterior l-au privit ca pe o Epocă de Aur a Iranului, ţara care nu mai putea sa îi ţină.

Ahura Mazda, deci, i-a făcut să conducă populaţia în plus într-o migraţie către sud pe calea soarelui. Regele mai organiza încă două migraţii înspre aceeaşi direcţie.

Mai mult de atât, patria fericită a indo-europenilor urma să fie din nou disturbată. Ahura Mazda ştia despre asta din pricina omniscienţei sale şi a chemat pe îngeri la o conferinţă, chemând totodată şi pe Yima să participe, alături de cei mai buni oameni. Atunci îl avertiză că Angra Mainyu, duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor plănuia invazia ţinutului Airyana-Vaejah.

El va aduce iarna rea să cadă care va aduce îngheţ cumplit. După această devastare cumplită, va urma o mare desolare urmată de un potop de gheaţă care va distruge orice urma şi orice vestigiu de aşezare umană, şi va fi mare lucru dacă măcar urma unei oi va mai putea fi văzută. Angra Mainyu într-adevăr a invadat ţinutul arienilor, distrugându-l într-un potop de gheaţă şi zăpadă.

Avertizat însă de Ahura Mazda, marele rege luă măsurile de precauţie necesare, şi înainte de distrugere şi moarte, prin acel potop ucigător, sau, în limbaj geologic, înainte ca cataclismul glaciar să facă lumea Ariană nepotrivită pentru locuire, el a reuşit să conducă cu succes o migraţie către sudul ospitalier.

Această rasă virilă, albă la culoare şi deschisă ca şi formaţie, îşi spuneau Aryan, sau nobil. Au fost părinţii tuturor popoarelor indo-europene din istorie. Aceşti membri ai familiei Aryane trăiră mult ca un popor omogen, vorbind aceeaşi limbă cu diferenţe dialectale, având multe credinţe şi practici în comun.

Presiunea unei populaţii crescânde, setea de aventură, diviziunile adânci create de fermentarea din gândul oamenilor legate de credinţele şi practicile religioase, a continuat să îi dividă. În cursul părţii timpurii a celui de-al doilea mileniu înainte de Hristos, triburi nomade şi-au părăsit casa şi s-au îndreptat către vest, ajungând în ţinuturile Mării Egee sau să se îndrepte înspre sud din stepele Mării Caspice. Triburi împrăştiate trecură lanţul Caucazului, intrând în Armenia şi risipindu-se spre sud.

Triburile cele mai puternice reuşiră să formeze mici regate ariene. Acestea lăsară urme ale credinţei lor. Kassiti, ce se ridicară la putere în Munţii Zagros pe la 1700 a. Chr., îşi desemnară zeul principal cu termenul indo-european „bugash” (avestă: baga, sanscrită: bhaga, slavă: bogu, frigiană: bagaios ), şi se închinau lui Suryas (sanscrită: surya = soare), ca zeu suprem.

Mittani, care fondară un imperiu arian între Eufrat şi Tigru lăsară în urmă înscrisuri cu numele lor, ca de exemplu Drushratta, Artatama, şi numele unor divinităţi precum Mitra, Indra, Varuna şi Nasatya, într-o inscripţie datând din sec XIV a. Chr. la Boghaz-Keui. Moda migraţiilor a continuat până când Arienii-mezi, la o dată mai târzie, se întâlnesc cu assirienii semitici, ca vecini imediaţi.

Cel de-al doilea val migrator s-a întins mai devreme către lanţul munţilor Elburz, şi către centura sudică a Mării Caspice. Vendidad începe enumerarea celor şaisprezece locuri bune create de Ahura Mazda, începând de la Airyana-Vaejah în nord, Hapta Hindu sau Sapta Hindu, pământul celor şapte (mai târziu cinci) râuri, Panjab-ul.

Numele acestor ţinuturi n-ar putea fi luate drept marcaj pentru stagiile succesive de migrare ale arienilor, arătând oamenii care părăsesc habitatul original, mergând în jos către Caucaz, trecând lanţul munţilor Elburz, intrând în Iranul de Est sau Afganisthan, trecând peste Hindukush şi terminându-se cu călătoriile în Sapta Sindhu. Dar, se poate considera ca o mărturie istorico-geografică reminiscenţa în scrieri despre migraţia către sud-est a rasei ariene.

Dintre numeroasele secţiuni ale familiei ariene, strămoşii acelora ce mai târziu se vor numi Indieni şi Iranieni, trăiră împreună cel mai mult, în estul Iranului. Ei sacrificau aceloraşi zei, şi trăiau acelaşi fel de viaţă pe pământ.

Ei se separară într-o perioadă mai târziu, şi un grup se îndreptă spre sud, trecând Munţii Hindukush şi intrând în Panjab pe la vreo 2000 a. Chr.

Marea familie ariană se dispersă atunci în decursul a câteva generaţii şi membrii căutară pentru ei noi locuri de aşezare în Asia şi Europa.

Dintre toate grupurile care s-au separat, grupul iranian păstra cu cea mai mare pietate numele ţării originare a arienilor.

Ţinuturile s-au schimbat, împrejurimile nu mai pot fi recunoscute, şi comunităţile care au trăit şi au prosperat au dispărut. Dar numele adânc preţuit, „airyana-vaejah”, a fost adânc imprimat în minţile lor.

Veneraţia pentru ţara mamă unde locuiră, pentru condiţiile-i paradisiace, acest nume a continuat să fie iubit cu pasiune, şi Iranienii făcură ca aşezarea lor cea mai târzie să fie cunoscută mereu sub nici un alt nume decât Airyana vaejah de amintire frumoasă.

CITIȚI ȘI:

Originea tracilor și izvoarele istorice. VIDEO

---

BIBLIOGRAFIE (Surse):

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Cosmin Bogdan, Indoeuropenii, în Alpha, iunie, 2003.

George Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997;

George Dumezil, L’idéologie tripartite des Indo-Européens (Coll. Latomus);

Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucretius, 1997;

Marija Gimbutas, The Indo-Europeans: Archeological Problems, în American Anthropologist, New Series, Vol. 65, No.4 (Aug., 1963), p.815-836;

J.P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, London, editor Thames & Hudson;

Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol.257, No.5075. (Sep. 4, 1992), p.1346.

Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol.257, No.5075. (Sep. 4, 1992), p.1346.

Vezi şi:
http://www.white-history.com

Ţările românilor brodnici și bolohoveni

 

 

 

 

 

 

 

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII  

Ţara Bolohovenilor

 

 

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice, scrie http://cristiannegrea.blogspot.com.

Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

Românii bolohoveni  şi brodnici nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii  de dincolo de Nistru. În acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.

Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur.

Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă.

Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri.

Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.

Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.

În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală.

Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o mână în alta.

Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama.

Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu-le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate.

Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi „volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători).

Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah, conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea.

De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.

Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.

Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov.

În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.

Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei.

Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări.

Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.” Cred că este suficient de sugestiv .

Izvoare istorice din a doua jumătate a secolului al XVII-lea atestă faptul că trupul voievodului a fost reînhumat în Catedrala sa din Alba Iulia

 

 

Corpul lui Mihai Viteazul a fost reînhumat în Biserica Mitropoliei ctitoritã de el la Alba Iulia

Izvoare istorice din a doua jumătate a secolului XVII atestă faptul că trupul voievodului a fost reînhumat în Catedrala sa din Alba Iulia

     La 9/21 august 2001 se împlinesc 400 de ani de la asasinarea, de către creştini, a celei mai mari personalităţi a istoriei evului mediu românesc, cel care a fost voievodul unificator, Mihai Viteazul.

     Realizarea sa politică – unificarea celor trei ţări române – deşi de scurtă durată, a avut adânci şi favorabile urmări atât în evoluţia ideii de unitate la români cât şi în realizarea acestui mare deziderat naţional.

     Din analiza activităţii lui în plan politico-diplomatic şi spiritual-cultural, Mihai Viteazul a întrunit toate calităţile unei mari personalităţi europene a timpului său. A fost, în primul rând, un mare creştin demonstrând aceasta prin întreaga sa activitate, garant şi apărător al credinţei ortodoxe în toate ţările române. Pentru românii din Transilvania a ctitorit la Alba Iulia o nouă biserică mitropolitană, în anul 1597. Doresc “să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” mărturisea în memoriul său către Ducele de Toscana.

     O seamă de personalităţi de marcă ale timpului l-au considerat între ultimii cruciaţi care au luptat efectiv împotriva păgânilor, respectiv a Imperiului Otoman. Ideile sale politice au fost într-o deplină concordanţă cu cele ale reprezentanţilor renaşterii europene.

Ele urmăreau crearea unui stat centralizat, prin unirea celor trei ţări române, după modelul monarhiilor absolute din Spania, Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic etc, condusă de o dinastie care trebuia să fie ereditară “pre feciori şi pre fete”, pentru a se realiza o stabilitate politică de lungă durată, înlăturându-se sistemul eligibil al domnului şi evitându-se luptele dintre partidele boiereşti, pentru ocuparea tronului.

     Toate aceste idei ale voievodului au fost cuprinse în documentele înaintate împăratului Rudolf al II-lea, în vara anului 1600, şi întitulate sugestiv “Dorinţele lui Mihai Vodă, Măria Sa Domnul Ardealului şi Ţării Româneşti, la Înălţimea Sa Rudolf împăratul Râmului”.

     Îndrăzneţele deziderate ale voievodului erau în contradicţie cu interesele Imperiului Habsburgic şi au constituit cauza asasinării sale de către creştinii înşişi, de la care a aşteptat numai ajutor.

     După 400 de ani de ani de la răpunerea de pe Câmpia Turdei a voievodului unificator Mihai Viteazul, sursele de documentare cunoscute şi altele mai puţin cunoscute, vin să adâncească enigma privitoare la soarta corpului marelui voievod ucis mişeleşte.

     Istoriografia noastră a acceptat, cu puţine rezerve, informaţia conţinută în textul de pe placa de piatră cu inscripţie de la Mănăstirea Dealu, pusă de Radu Buzescu şi soţia sa Preda, peste mormântul ce adăposteşte capul voievodului în care se precizează că: “cinstitul trup zace în Câmpia Turdei, când l-au ucis nemţii, ani au fost 7109 luna lui august, 8 zile”.

Cronicarul transilvan Szamosközy a acordat în lucrările lui o atenţie specială momentului uciderii lui Mihai Viteazul, având printre altele şi motive personale să-l urască şi să-l denigreze, dedicându-i şi un epitaf insultător. El dă însă cele mai multe informaţii despre uciderea lui Mihai Viteazul, precizând în detaliu modul viclean de pregătire, precum şi personajele ce au dus la îndeplinire actul asasinării. Conspiraţia a avut loc în cortul generalului Basta, sâmbătă 8/20 august 1601, urmând ca duminica, căpitanul valonilor Iacobus de Beauri, în cronică Bori, să încerce să execute acţiunea numai după ce va vedea steagul cel mic (cornetul) ridicat deasupra cortului generalului.

     Oastea pregătită, de 300 de valoni şi germani, a înconjurat cortul domnitorului duminică dimineaţa, 9 august, la răsăritul soarelui. Mai departe, iată cum povesteşte Szamosközy desfăşurarea acestei tragedii: “Unul din căpitani cu numele de Bori (Beauri şi Mortagne, după unele izvoare) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins!

Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată.

Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie.

Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire (obicei practicat în evul mediu de unii care aveau convingerea că cel care-l poartă va moşteni însuşirile celui dispărut). În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică ca să nu-l mânce câinii”.

     Cu această relatare pe cronicarul Szamosközy nu l-a mai interesat altceva, ura sa a fost răzbunată şi, în consecinţă, fie că nu ştia, fie că nu dorea să istorisească celelalte evenimente în legătură cu soarta capului şi a corpului lui Mihai Viteazul.

     Asasinarea marelui voievod a fost evidenţiată atât în cronicile interne, cât şi în cele externe, dar mai ales într-o bogată corespondenţă ce a circulat între personalităţi importante ce au avut legătură cu eveniment. Între relatările provenite din surse străine, se distinge cea a lui Iacob Thanus care menţionează că trupul voievodului a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Ioan Schnekenhaus, comandantul oştii sileziene. El nu crede în zvonurile răspândite de Basta că în cortul domnului român s-ar fi găsit scrisori care să ateste trădarea lui faţă de imperiali.

Dimpotrivă, spune că aceasta este o scornitură a lui Basta, făcând în acelaşi timp o paraleleă între soarta voievodului român şi cea a cardinalului Martinuzzi, asasinat şi el cu o jumătate de secol în urmă, după ce a ajutat pe generalul imperial Castaldo să ocupe Transilvania. Tot o descriere sumară despre uciderea lui Mihai Viteazul ne-a lăsat şi Giovani Beducino cu precizarea că între cei ce au condus asasinatul alături de Beauri, cel care l-a lovit pe domnitor cu halebarda, au mai participat şi căpitanii imperiali Rotonet, Veselino şi căpitanul Scharfenek.

     Celelalte documente se mărginesc să relateze sumar asasinarea lui Mihai Viteazul şi, în cel mai bun caz, insistă asupra decapitării sale. Detalii în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după uciderea voievodului le aflăm doar din câteva relatări mai ample ce se constituie în trei surse mai importante ce redau tot atâtea variante în ceea ce priveşte soarta capului marelui nostru voievod.

Din acestea reiese un fapt sigur că n-au lipsit iniţiativele româneşti şi străine de a se curma profanarea corpului domnitorului, lăsat trei zile după unele relatări, mai multe după altele, despuiat acolo în Cîmpia Turdei. În cele din urmă, el a fost înhumat acolo de nişte sârbi, într-o groapă mică, probabil în timp de noapte.

Capul a fost dus şi înhumat în Mănăstirea Dealu, după cu precizează inscripţia de pe lespedea de piatră pusă de Radu Buzescu şi soţia sa: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, marelui voievod ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”.

     Trebuie să remarcăm modul deosebit în care a fost formulată inscripţia în cuvinte de preţuire pentru cel dispărut: “cinstitul cap” al “credinciosului”, neomiţându-se faptul că a fost “voievod şi domn” al celor trei ţări române.

     Nicolae Iorga, citând un izvor italian, care nu se confirmă, scrie în 1935 că după uciderea voievodului pe Cîmpia Turdei: “soţia unuia dintre căpitanii lui Mihai Viteazul putu să fure frumosul cap…. pentru a-l strecura în Mănăstirea Dealu”. Ulterior, el a abandonat această teză, acceptând ca şi C.C. Gurescu, şi după ei toată istoriografia românească varianta prin care-l indică pe Radu Florescu comisul ca fiind personajul care a luat capul lui Mihai Viteazul şi l-a dus în Ţara Românească încredinţându-l spre a fi înhumat lui Radu Buzescu.

O relatare asemănătoare ne-a transmis-o şi cronicarul sârb Gheorghe Brancovici în cronica sa din a doua jumătate a secolului al XVII-lea evidenţiind acest episod în felul următor: “capul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan numit Izbaşa în Mănăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată, numită Mănăstirea din Deal şi a fost înmormântat acolo”.

     Ciro Spontoni, secretarul generalului Basta, descrie în a sa “Istorie a Transilvaniei” cu totul altfel acest episod trist privitor la soarta capului lui Mihai Viteazul. Din relatările sale putem cunoaşte că după asasinarea voievodului român, oştile sale devotate au început să murmure împotriva lui Basta, acesta reuşind să le liniştească: “După aceasta s-a ţinut sfat, unde au participat principalii comandanţi ai ambelor armate unde s-a stabilit şi s-a supus aprobării lui Basta hotărărea de a trimite capul principelui Mihai în Valahia, apreciindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, armata sa pe care o ţinea acolo nu ar fi crezut că el este mort, iar boierii vor trebui să-şi aleagă alt domn… Capul fu deci îmbălsămat şi încredinţat cavalerului principelui Mihai, care îl cerea cu multă stăruinţă pentru a-l duce în Valahia.

Acesta plecă şi duse cu el o scrisoare de la Basta către baronii şi cavalerii valahi…”. Basta le cerea boierilor din Ţara Românească să nu fie trişti de moartea voievodului, ci să-şi aleagă alt domn care să fie credincios împăratului, recomandându-l totodată pe Marcu Vodă, fiul lui Petru Cercel. Prietenii cei mai credincioşi ai lui Mihai au refuzat propunerea generalului spunând că lor le trebuie un “voievod mai degrabă viteaz, obişnuit sub arme”, de aceea l-au ales pe Radu Şerban care este de asemenea din os domnesc.

     Din istoria lui Spontoni reiese clar că unii comandanţi ai oştirii româneşti şi mai ales unul dintre “cavalerii principelui” au cerut cu insistenţă capul lui Mihai fără ca acestuia să i se menţioneze numele.

Acesta trebuie căutat între cei 300 de boieri credincioşi care l-au însoţit pe voievod la Viena şi la Praga. Printre ei nu se afla comisul Radu Florescu pe care-l găsim menţionat în această vreme în Ţara Românească. Aflăm, de asemenea, din registrul de socoteli al oraşului Cluj că se aflau acolo boieri români, unii închişi, alţii veniţi în solie la Basta, ale căror nume de asemenea nu au fost menţionate.

     Cunoaşterea numelui cavalerului care a luat capul lui Mihai Viteazul de pe Câmpia Turdei şi l-a dus la Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte o datorăm istoricului C. Razachevici, iar personajul căutat de atâta vreme era puţin cunoscutul boier Turturea Paharnicul. Într-una din multele versiuni ale “Letopiseţului cantacuzenesc”, din secolul al XVIII-lea, un anonim a adăugat la sfârşitul “Istoriei lui Mihai Vodă” o poveste despre un boier care a fost la Mihai Vodă şi anume Turturea Paharnicul;

“Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Tutrurea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi dă se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase Mihai Vodă oasele ci să le aducă la Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi    l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mănăstirea Den deal de la Târgovişte”.

Această relatare a fost considerată mult timp o simplă legendă, care a avut o anumită răspândire în secolele XVII şi XVIII şi chiar în secolul XIX. Legenda care pare a fi de tradiţie populară sau cronicărească a fost confirmată documentar.

     Este vorba de un document emis de Radu Mihnea, voievodul Ţării Româneşti, în 7 decembrie 1612, prin care întăreşte lui Turturea Paharnicul, satul Găuriciu, cumpărat de Mihai Viteazul şi dăruit lui: pentru multă şi bună credincioasă slujbă cu care a slujit lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă şi încă în alte ţări străine până în Ţara nemţească. Şi apoi răposatu Mihai Voievod s-a întâmplat acolo moarte de au pierit. Într-u acela sluga domniei lui, mai sus zis, Turturea Paharnic el a furat capul lui şi l-au adus în ţară, de l-au slujit şi l-au îngropat cu multă cinste ca pe un domn”.

Prin urmare Turturea Paharnicul a fost acel “cavaler al principelui”, după relatările lui Spontoni, care a cerut capul domnitorului de la Basta ca să-l ducă în Ţara Românească. Prin aceasta, Turturea şi-a îndeplinit jurământul făcut faţă de marele voievod, după cum precizează cronicile.

El a salvat în acele momente deosebit de tensionate doar capul voievodului. Dacă l-a furat, după cum relatează cronicile şi documentul emis de Radu Mihnea, sau l-a obţinut cu consimţământul lui Basta, după cum precizează Spontoni, nu suntem în măsură să cunoaştem încă adevărul.

     Ceea ce se poate afla din izvoarele citate este faptul că în acele zile de august 1601 în preajma domnului român se aflau o seamă de boieri, dintre cei 30 care l-au însoţit la Viena şi Praga. Între aceştia se remarcă figurile banului Mihalcea şi a Paharnicului Turturea.

     Istoria capului marelui voievod nu s-a oprit în anul 1601, când a fost înhumat la Mănăstirea Dealu prin grija lui Radu Buzescu şi a soţiei sale. În timpul domniei lui George Bibescu (1842-1848), cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii, capul voievodului Mihai a fost scos din mormânt şi s-a păstrat în continuare la Mănăstirea Dealu într-o raclă de sticlă alături de craniul lui Radu cel Mare (1508), ctitorul bisericii.

După unirea principatelor, Dimitrie Bolintineanu a iniţiat un proiect “de sicriu cu piedestal de marmură”, la Bucureşti, pentru aducerea şi păstrarea capului lui Mihai Viteazul în capitala României. Domnitorul Al. I. Cuza a aprobat acest proiect acordându-i-se suma de 31.00 lei vechi.

În cele din urmă, nu se ştie din ce cauze, proiectul a fost abandonat. Ulterior “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a iniţiat în anul 1901 o colectă pentru obţinerea unui fond în vederea ridicării unui monument funerar la Mănăstirea Dealu, spre a cinsti în mod deosebit: “capul celui mai mare voievod al Românilor”. După cum se poate constata nici această iniţiativă nu a fost realizată.

     Cu ocazia marii retrageri în Moldova, în timpul primului război mondial (1916), craniul lui Mihai Viteazul, spre a nu fi pângărit de duşmani, a fost adăpostit la Iaşi. După război, readucerea craniului la Mănăstirea Dealu a avut loc în luna august 1920 într-un cadru festiv.

În programul iniţial a fost prevăzut ca în decursul acestor manifestări, craniul să treacă prin Turda şi Alba Iulia, locuri de glorie şi sacrificiu ale marelui voievod. În cele din urmă, el a fost adus cu mici opriri în unele oraşe ale Moldovei şi Munteniei, la Mănăstirea Dealu şi depus în prezenţa regelui Ferdinand I şi a unor mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale ale României. Nicolae Iorga relatează că suveranul ţării a pronunţat cu această ocazie un emoţionant discurs.

     Despre soarta corpului voievodului român ucis pe Câmpia Turdei se profilează un nou capitol.

     Majoritatea surselor documentare se opresc la momentul asasinării lui Mihai Viteazul şi la înhumarea corpului pe Câmpia Turdei. Cu toate acestea, alte informaţii, mai puţin numeroase, dar semnificative, istorisesc faptul deosebit de important că după ce a trecut un oarecare timp, corpul voievodului a fost adus şi reînhumat în Mitropolia zidită de el în capitala Transilvaniei, la Alba Iulia.

În 1939 istoricul Silviu Dragomir atrăgea atenţia asupra unei foarte importante informaţii cuprinsă în cronica sârbească a lui George Brancovici ce se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia.

El a consacrat domniei marelui voievod român un lung capitol, mai ales evenimentelor care se refereau la cucerirea Transilvaniei şi la tragicul lui sfârşit, continuând astfel: “apoi cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”.

Ulterior, corectând textul cronicii sale, el adaugă episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântării lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească. Această informaţie a cunoscut-o şi Nicolae Iorga, dar nu i-a acordat importanţa cuvenită, cum de altfel nici lucrarea lui Silviu Dragomir nu a schimbat părerea istoricilor români despre acest moment al istoriei noastre naţionale.

     Iată însă că un alt izvor documentar vine să confirme cele scrise de Gheorghe Brancovici. În ampla “Cronică a Transilvaniei”, a lui Wolfgang de Bethlen, întâlnim o informaţie de-a dreptul surprinzătoare cu privire la soarta corpului neînsufleţit al voievodului ucis pe Câmpia Turdei din ordinul generalului Basta. Cu toate că cea mai mare parte a cronicii lui Bethlen este o compilaţie după cea a lui Szamosközy, găsim în textul ei multe informaţii noi, culese de la contemporani şi din alte surse, după cum reiese din pasajele referitoare la asasinarea lui Mihai Viteazul, pe care le redăm în întregime:

“O vreme mijlocitorul (Iacobus Beaurius) lui Basta cercetează aici şi acolo şi pe neaşteptate trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins (unii povestesc că atunci şi-a spălat faţa şi mâinile).

     Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde: Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia (de unde ungurii după relatările lui Balog Mihai în numesc stângaciul Mihai).

Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite.

După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva sârbi (traci) l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie adus la Alba Iulia unde a fost înmormântat în biserica sfântă după cum relatează acelaşi nobil şi apoi după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină, povestesc alţii. Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală, însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât. A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi. Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai (care era ornată cu safire albastre) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”.

     Înainte de a analiza aceste informaţii, trebuie să precizăm condiţiile în care au fost consemnate evenimentele de către cei doi cronicari. În primul rând trebuie să remarcăm că ambii cronicari au trăit timp îndelungat la Alba Iulia, au fost contemporani şi şi-au scris cronicile în capitala Transilvaniei, unde au avut un mediu propice şi posibilitatea să cunoască evenimentele mai bine ca alţii.

     Gheorghe Brancovici şi-a petrecut copilăria, de la vârsta de 12 ani, la Alba Iulia pe lângă fratele său, mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680), chiar în incinta mitropoliei şi nu ne îndoim că acolo tradiţia despre Mihai Viteazul era încă vie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe Gheorghe Brancovici îl găsim la Alba Iulia până în 1669, când pleacă la Constantinopol pentru a îndeplini o slujbă diplomatică pentru principele Mihai Apafi. Revine la Alba Iulia pe lângă fratele său şi stă până în 1680, ca în cele din urmă să se stabilească în Ţara Românească până în 1689. În această perioadă şi-a adunat şi scris probabil o parte din cronică, având legături apropiate cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi demnitari ai Ţării Româneşti care l-au apreciat ca “om de cinste şi cu cunoştinţă şi iubitor a şti multe”.

     Celălalt cronicar, Wolfgang Bethlen (1939-1979), a fost o mare personalitate a vieţii politice a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Descendent dintr-o renumită familie nobiliară, a îndeplinit funcţia de consilier şi diplomat pe lângă principii Transilvaniei: Gheorghe Rakoczi al II-lea, Kemeny şi Apafi. În cronică el se intitulează “consilier intim al principelui Mihai Apafi” şi între altele poartă şi titlul de “comite suprem de Alba”. În anul 1678 a fost trimis de principele Apafi în solie la Constantinopol.

     Vasta sa operă, în 16 volume, şi-a elaborat-o începând din anul 1674, compilând cronicile mai vechi dar aducând şi el o mare contribuţie la perioada cuprinsă între anii 1626-1679. Lucrarea lui a fost tipărită prima dată la Sighişoara în 1690, iar apoi o altă ediţie la Sibiu, publicată de Benkö Ioszef în anii 1792-1793 în 6 volume.

     Comentând pasajele marilor cronicari referitoare la soarta corpului lui Mihai Viteazul, constatăm cu surprindere identitatea informaţiilor. Ei afirmă că înhumarea corpului voievodului în Câmpia Turdei a fost executată din ordinul lui Basta şi numai după “scurgerea unui oarecare timp”, corpul a fost adus şi reînhumat în Mitropolia din Alba Iulia.

Wilfgang Bethlen este şi mai precis în această problemă indicându-l pe nobilul Balog Mihai ca sursă principală de informaţie, adăugând că apoi corpul a fost dus după o vreme în Ţara Românească, informaţie evident lipsită de temei. Chiar dacă Bethlen a compilat cronica lui Szamosközy referitor la acest episod, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului. Aceste amănunte el le-a putut afla din anturajul curţii princiare de la Alba Iulia şi credem că nu pot fi contestate.

     Dacă cronicarul Brancovici cunoaşte realitatea faptelor privitoare la Mihai Viteazul stând în anturajul călugărilor români de la Mitropolia din Alba Iulia, mediu românesc prin excelenţă, Bethlen şi-a cules informaţiile din arhivele şi mai ales din anturajul nobilimii curţii princiare, poate chiar de la unii contemporani cu evenimentul, care mai trăiau încă  pe la 1650, sau de la persoane din a doua generaţie de nobili care puteau cunoaşte încă bine evenimentele întâmplate în anul 1601. Cu siguranţă, evenimentele care au dus la unirea ţărilor române de către Mihai Viteazul au fost deosebit de importante pentru contemporanii lor, lăsând acestora o puternică impresie, mai ales duşmanilor lui şi în primul rând în memoria nobilimii maghiare din Transilvania.

     Ceea ce nu relatează cronicarii şi nici alte surse documentare este faptul că nu se precizează de către cine şi cât timp a putut să treacă de la asasinarea voievodului şi până să fie adus corpul lui şi reînhumat la Alba Iulia.

Atât cronicarul Gheorghe Brancovici, cât şi Wolfgang Bethlen relatează în acelaşi fel episodul reînhumării la Alba Iulia, precizând că acest fapt s-a petrecut după ce a trecut un timp oarecare de la uciderea lui pe Câmpia Turdei.

Oricum, acest lucru s-a făcut mai târziu de momentul aşezării pietrei funerare peste capul voievodului înhumat la Mănăstirea Dealu, care foarte probabil s-a pus după pacificarea ţării şi consolidarea domniei lui Radu Şerban la începutul anului 1603. Dacă s-a adus corpul lui Mihai Viteazul în acest timp la Alba Iulia, actul s-a făcut în taină, deoarece în Transilvania situaţia politică era încă tulbure, luptele pentru tron continuau încă între partida imperială condusă de Basta şi celelalte două ale nobilimii Transilvaniei care l-au sprijinit, când pe Sigismund Bathory, când pe Moise Secuiul, până la 1603.

     Lucrurile se complică dacă punem întrebarea cine va fi fost acela sau aceia care n-au uitat de rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul în Câmpia Turdei şi au dorit, după tradiţia ortodoxă, să se odihnească într-o catedrală ctitorită de el la Alba Iulia? Presupunerile ne duc în primul rând spre mitropolitul Ioan de Prislop care ocupa atunci scaunul mitropolitan.

Dar, şi el a dispărut de pe scena istoriei odată cu Mihai Viteazul, probabil în 1601. S-o fi retras la Prislop, sau a împărtăşit şi el soarta voievodului al cărui colaborator şi sfetnic a fost în toată perioada de domnie la Alba Iulia. Pentru aceasta va fi avut şi el ca şi voievodul mulţi duşmani care au dorit să-l înlăture, ceea ce s-a şi întâmplat.

     În aceşti ani (1601-1602) se afla în Transilvania soţia lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca, şi fiul lor, reţinuţi la Făgăraş de Basta ca ostateci şi chiar noul domn ales, Radu Şerban, care a colaborat la început cu însuşi generalul asasin. Oricare dintre aceştia puteau avea iniţiativa de a găsi un loc de veci onorabil pentru rămăşiţele pământeşti ale marelui voievod. Nici în Mitropolia din Alba Iulia situaţia nu era favorabilă. Aici s-a instalat un nobil impostor, Valerian Lubieniecki, care “a luat fără nici o învoire în stăpânirea sa o mănăstire schismatică lângă Alba Iulia şi a stat acolo mult timp îndeplinind toate funcţiile sacerdotale”.

Împrejurările par a nu fi fost favorabile pentru o astfel de faptă creştinească. Însuşi episcopul romano-catolic de la Alba Iulia, Dimitrie Napragy, pe care Mihai Viteazul l-a ţinut la mare cinste, s-a dovedit a fi un duşman al acestuia scriind în 1602 împăratului Rudolf al II-lea referitor la existenţa Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia: “Nu-i îngăduit ca lângă fereastra palatului să stea o biserică schismatică şi duşmanii bisericii române (catolice) să cânte mărire faţă cu biserica noastră catedrală”.

Dacă atunci condiţiile n-au fost favorabile unei astfel de acţiuni, ea s-a putut executa ceva mai târziu, când evenimentele s-au liniştit şi scaunul Mitropoliei din Alba Iulia a fost din nou ocupat de ierarhi, din 1604 până în 1606 în timpul păstoririi mitropoliţilor Spiridon şi Teoctist.

     Nu era un fapt neobişnuit în evul mediu ca după o perioadă, chiar mai lungă, să se reînhumeze rămăşiţele pământeşti ale unor domni sau boieri. În acest sens amintim că au fost aduse de la mari depărtări osemintele voievozilor Radu Şerban de la Viena, Gheorghe Ştefan de la Stettin şi Vasile Lupu de la Constantinopol. Constantin Brâncoveanu a fost ucis la Constantinopol, iar osemintele lui au fost aduse în taină, după 6 ani, în 1720 şi reînhumate în Biserica “Sfântul Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, actul fiind consemnat pe o candelă a cărei inscripţie a fost descoperită abia în 1914.

De asemenea, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale boierului Danciu din Brâncoveni, tatăl domnitorului Matei Basarab, care a murit la Alba Iulia într-o solie trimisă de Mihai Viteazul şi după doi ani osemintele sale au fost trimise în Ţara Românească. Se mai cunosc şi alte cazuri de reînhumări ale unor mari personalităţi ale căror oseminte au fost aduse de la mare distanţă, cum  au fost cele ale lui Iancu de Hunedoara şi ale lui Ioan Zápolya.

     În istoria medievală a românilor nu se cunosc cazuri de voievozi ucişi în condiţii deosebite care să nu-şi fi găsit odihna de veci în vreun lăcaş creştin. Ar putea face excepţie de la regulă doar Ioan Vodă cel Cumplit, domnul Moldovei, ucis şi sfârtecat la Cahul de către turci în 1574. În acest sens există o mare şi îndelungată tradiţie la români. Mihai Viteazul însuşi a dat un mare exemplu înmormântând cu cinste la Alba Iulia pe duşmanul lui, Andrei Báthory, ucis de secui în 1559. Voievodul însuşi a pus să fie adus corpul neînsufleţit la Alba Iulia, înmormântându-l cu mare cinste.

     În acest caz, credem că distanţa de la Turda până la Alba Iulia, circa 70 km, nu a putut fi un impediment pentru aducerea corpului lui Mihai Viteazul, ea putând fi parcursă în condiţiile de atunci în cel mult două zile pe căi lăturalnice, fără să atragă atenţia duşmanilor.

     În continuare, trebuie să arătăm că nu numai cronicarii amintiţi au scris despre reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul la Alba Iulia. Istoricul Silviu Dragomir ne atrage atenţia şi asupra altor surse documentare. Semnificativ ni se pare faptul că în tot cursul secolului al XVII-lea numele lui Mihai Viteazul a fost pomenit de mitropoliţii şi clerul ce au oficiat slujba în Mitropolia Bălgradului, fiind inclus în pomelnicul acesteia chiar la început, în calitate de ctitor, dar cu o formulă deosebită faţă de cum erau pomeniţi ceilalţi ierarhi: “Aici sunt binecredincioşii ctitori (ai bisericii acesteia) Io Mihail Voievod al Ţării Ungrovalahiei şi a celorlalte şi Doamna lui Stanca”.

Ulterior s-a adăugat cu un alt scris: “aceasta au făcut sfenta mitropolia Belgradului”. Pentru ceilalţi mitropoliţi s-a uzitat formula clasică: “pomeneşte Doamne pe robul tău”. Cu siguranţă Doamna Stanca nu a fost înhumată în Mitropolia de la Alba Iulia, dar formularea din pomelnic ne face să optăm pentru ideea că cel puţin voievodul şi-a aflat acolo somnul de veci.

     Alte două informaţii provin din secolul al XIX-lea. August Treboniu Laurean fără să indice sursa de informaţie, scria în 1846: “că abea a treia zi se luă trupul de către colonelul Schnekenberger şi se duse în Alba Iulia în catedrala românească zidită de Mihai”, adăugând apoi că a fost dus la Tîrgovişte. Un colonel cu numele Schnekenhaus, comandant al oastei sileziene, a fost atestat de Thanus, învrednicindu-l cu iniţiativa înhumării corpului lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turdei. Nici relatarea istoricului maghiar Szádeczky nu e lipsită de o oarecare importanţă. El susţine că însuşi generalul Basta a adus corpul lui Mihai Viteazul la Alba Iulia şi l-a înmormântat în biserica ridicată de el.

     În faţa acestor informaţii fragmentare şi deseori contradictorii nu ne rămâne decât să reţinem esenţialul, sâmburele de adevăr ce se degajă din ele, şi anume că a avut loc o reînhumare a corpului lui Mihai Viteazul în catedrala sa din Alba Iulia. Aceste ştiri vehiculate de contemporani şi de urmaşii acestora, porneau cu siguranţă de la o realitate care s-a transformat în legendă, fiind consemnată apoi în diferite variante în cronici mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi cu persoana celui care a dus capului lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, fapta lui fiind consemnată în cronicile interne abea în copiile apărute după două secole de la eveniment.

     Un argument important în demonstarea tezei privitoare la posibilitatea aducerii de pe Câmpia Turdei şi reînhumării corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia este însuşi prezenţa acestui edificiu, cel mai important dintre ctitoriile voievodului. În eforturile sale de a ajuta pe românii ortodocşi din Transilvania, Mihai Viteazul a obţinut în 1596 încuviinţarea principelui Sigismund Bathory de a ridica în capitala ţării o nouă biserică cu hramul “Sfânta Treime”.

Domnul român s-a grăbit să o edifice, încât în 1597 era ridicată şi sfinţită de către mitropolitul Ioan de Prislop, existenţa ei fiind apoi atestată mereu, până la începutul secolului al XVIII-lea. Importanţa mitropoliei pentru românii din Transilania, ca singura instituţie românească oficializată prin acte de principii ţării este bine cunoscută în ansamblul dezvoltării şi strângerii legăturilor spirituale şi culturale între românii din toate principatele. Dar, catedrala din Alba Iulia a fost o ctitorire voievodală, în acelaşi timp şi o necropolă.

Chiar Mihai Viteazul confirmă acest lucru într-o scrisoare către ducele de Toscana în 1600, prin care deplânge soarta bisericii, distrusă după înfrângerea sa de la Miraslău. El scrie: “În biserica mea pe care o clădisem mai înainte, au întrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi a altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară aşa neomenie n-au făcut nici păgânii”.

A fost deci înmormântat acolo Aron Vodă, domnul Moldovei, capturat de către principele Sigismund Batory şi ucis în condiţii necunoscute în 1595 în castelul de la Vinţu de Jos. Tot în acea catedrală au fost înmormântaţi boierul Danciu din Brâncoveni, precum şi alţi boieri şi mitropoliţi, biserica având deja funcţie de necropolă pentru înalţii ierarhi şi boieri români. Era deci absolut normal, cunoscând existenţa unor puternice tradiţii în acest sens, ca şi ctitoria lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia să îndeplinească funcţia de necropolă voievodală care să adăpostească osemintele sale aduse de pe Câmpia Turdei în condiţii încă necunoscute.

  Informaţiile amintite, coroborate cu tradiţia românească în acest sens, ne îndreptăţesc să afirmăm că rămăşiţele  pământeşti ale marelui voievod unificator îşi dorm somnul de veci în catedrala sa din Alba Iulia, locul unde şi-a văzut pentru scurt timp realizate aspiraţiile de unitate a neamului românesc.

    Soarta a făcut însă ca nici acolo osemintele voievodului să nu rămână definitiv. Interesele noii stăpâniri habsburgice, după 1700, au determinat edificarea la Alba Iulia a unei mari fortificaţii bastionare, lucrări ce au condus la dărâmarea celor două biserici şi a clădirilor aparţinătoare vechi mitropolii ortodoxe din Alba Iulia.

    În acest sens, Gheorghe Şincai precizează în cronica sa la anul 1715: “că Mitropolia de la Bălgrad cu biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la anul 1600 făcută, a fost acolo pe unde s-au făcut un zid al cetăţii şi zidindu-se cetatea în anul 1715, au trebuit să se strice”.

Tot în cronica lui Şincai se specifică, că pentru dărâmarea complexului mitropoliei, autorităţile imperiale au dat drept despăgubire 1.300 de florini cu ajutorul cărora s-a ridicat în anii 1714-1715 biserica din Maierii Alba Iuliei, folosindu-se şi materialele de construcţii rezultate din dărâmarea mitropoliei.

Cu această ocazie, au fost duse în Maieri icoanele, ornamentele sacre, clopotele şi cărţile, toate foarte preţioase, precum şi “moaştele răposatului mitropolit Atanasie şi s-au aşezat în ţintirimul bisericii”.

Atunci se vor fi distrus şi mormintele mitropoliţilor şi al voievodului Mihai Viteazul, iar rămăşiţele lor se vor fi împrăştiat în acea parte fiind depuse peste un mare val de pământ ridicat deasupra zidului exterior al cetăţii împreună cu fragmentele de frescă, cărămizi şi alte materiale rezultate din dărâmarea edificiilor vechi, descoperite cu ocazia unor săpături arheologice executate între anii 1960-1980.

Şansele de a mai descoperii părţi din aceste monumente româneşti sunt destul de mici, încât numai descoperirea altor surse documentare ar putea aduce noi clarificări în ceea ce priveşte controversata problemă a reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui Mihai Viteazul la Alba Iulia.

 

Prof. dr. Gheorghe ANGHEL

http://www.dacoromania-alba.ro 

Bibliografie 

N. Iorga, “Istoria lui Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1937, vol. II.

Ioachim Crăciun, “Cronicarul Szamosközy şi însemnările privitoare la români”, Cluj, 1928.

N. Iorga, “Un nou izvor cu privire la Mihai Viteazul şi Radu Şerban” în “Memoriile Academiei Române”, vol. XII.

Ciro Spontoni, “Historia de la Transilvania”, Veneţia, 1638

A. Papiu-Ilarian, “Tesauru de Monumente istorice pentru România”, Bucureşti, 1862, vol. I, relatările lui Bisseli, Iacob Thanus şi Stavrinos; vol II

Wolfgang de Bethlen, “Historia de rebus Transilvanicis…”, Cibini, 1789, tom. V

Andrei Veress, “Documente privind istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, Bucureşti, 1933, vol. VI.

N. Iorga, “Inscripţii”, vol. I, capitolul “Dealu”.

C.C. Girescu, “Istoria românilor”, Bucureşti, 1940.

Silviu Dragomir, “Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală din Alba Iulia”, în “Memoriile Academiei Române”, seria III, tomul XXI, 17.

Ştefan Meteş, “Domni şi boieri români în Cluj”, Cluj, 1935.

C. Razachevici, “Cine a dus la Târgovişte capului lui Mihai Viteazul”, în “Magazin Istoric”, III, nr. 6, 1969.

Dimitrie Onciu, “Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1904, p. IV-X.

N. Iorga, “Memorii”, III.

V. Bianu, “Însemnări din războiul României Mari”, Cluj, 1926, vol. II.

Silviu Dragomir, “Fragmente din cronica sârbească a lui George Brancovici”, în AIIN – Cluj, vol. II, “Introducere”.

Ştefan Meteş, “Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria”, Sibiu, 1935, vol. I.

Şt. Ionescu şi Panait I. Panait, “Constantin vodă Brâncoveanu”, Bucureşti, 1969. 

Prezentul studiu a fost reprodus cu adăugirile şi omisiunile, făcute de autor, din Apulum XXVII-XXX, 1990-1993.