Hărțile României după Trianon reproduse de o publicație din Ungaria

Blogul maghiar Pangea.hu  are o postare impresionantă despre România Mare, ilustrată cu mai multe hărți etnografice românești.

 

Cu 101 de ani în urmă, în 1 decembrie a avut loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Aici a fost proclamată, în Declarația de la Alba Iulia, „unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.”

Argumentele României privind trasarea granițelor, asemănătoare celorlalți actori din regiune, au avut la bază hărți etnice.

Interesul față de acest subiect a fost stârnit din nou în România cu ocazia centenarului, astfel, după expoziția „România Mare reflectată în reprezentări cartografice”, deschisă la sfârșitul lunii octombrie 2018 la Biblioteca Academiei Române, care se axează pe hărți etnografice și alte hărți, în noiembrie 2018 a avut loc vernisajul expoziției Războiul hărților la Muzeul Național al Hărților şi Cărții Vechi, care prezintă tocmai hărți etnografice din perioada Marii Uniri.

(Instituția din urmă va organiza Congresul Internațional de Cartografie Istorică [29th International Conference on the History of Cartography] în 2021).

La Budapesta, în secția de cartografie a Bibliotecii Naționale Széchényi găsim o expoziție de hărți etnografice din mai multe regiuni cu titlul Az I. világháború térképeken: Határviták [Primul Război Mondial pe hărți: dispute asupra graniței].

În această postare am încercat să adunăm la un loc hărțile etnografice românești.

Postarea este o bibliografie ilustrată, hărțile nu sunt însoțite de analize cartografice sau politice.

Potrivit terminologiei românești, unirea în practică s-a referit la următoarele regiuni: Ardeal/Transilvania, Crișana, Banat și Maramureș/Marmaţia.

Granițele statale definitive însă nu au fost suprapuse cu cele descrise aici, ci au fost desemnate în urma Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920.

Împărțirea regională a teritoriilor Ungariei contemporane nu corespunde în totalitate cu împărțirea românească, nici privind denumirile, nici dimensiunile unor regiuni, iar înțelesul unor termeni s-a schimbat de-a lungul timpului, atât în limba română, cât și în limba maghiară.

 

 

Regiuni istorice românești în percepția românească a vremii Sursa

Întocmirea hărților etnice a trăit o perioadă de aur în timpul tratatelor de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial, în 1919. După încheierea acestor tratate, întocmirea hărților etnografice a fost relativ neglijată, atât în România, cât și în Ungaria.

Un nou val în realizarea de hărți a început în jurul celui de-al doilea arbitraj de la Viena și a durat, cu o intensitate mai mare sau mică, până la semnarea Tratatelor de Pace de la Paris în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

În această postare abordăm, pe lângă fostele teritorii ungurești, și toate regiunile istorice cu populație sau interese românești despre care există hărți etnografice sau sunt cuprinse într-o hartă etnică a unei regiuni mai mari: Bucovina, Basarabia, Bugeac, Dobrogea, Cadrilater, Transnistria, Timoc/Valea Timocului/Tribalia, Pocuția; respectiv ne străduim să prezentăm cât mai multe hărți etnografice care se referă la istoria localităților românești, incluzând hărțile despre localitățile aromâne/macedoromâne din Balcani, scrie https://pangea.blog.hu/  

Prezentăm în primul rând hărți întocmite de cartografi români (care au trăit pe teritoriul României din acea perioadă și nu numai) și care au fost publicate în România sau în străinătate, dar am ales și hărți întocmite de cartografi străini care au fost publicate, în forma prezentată în listă, în cadrul sau în anexele publicațiilor române, sau este evident că au fost realizate la comandă română.

Deoarece aici prezentăm hărți etnografice românești, acestea reprezintă abordarea regională caracteristică României din acea perioadă.

Potrivit informațiilor noastre nu există o hartă etnică română, legată de tratatele de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial,  care să fi fost cunoscută publicului larg și care ar fi devenit un simbol, cum a fost „harta roșie” (Carte Rouge, Red Map) întocmită de Pál Teleki, geograf și prim-ministrul Ungariei între 1920-1921, respectiv 1939-1941.

Cea mai cunoscută hartă etnografică a chestiunii românești este o hartă franceză, întocmită de geograful francez Emmanuel de Martonne, desemnat în 1918 expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris.

Geograful a studiat România și înainte, teza lui de doctorat publicată în 1902 tratează geografia Munteniei.

De Martonne este o personalitate respectată în România. Harta respectivă a fost întocmită mai devreme, însă a devenit cunoscută publicului larg din anul 1920 al revistei principale de specialitate din Franța, Annales de Géographie (versiunea Română: Emmanuel de Martonne: Încercare a unei hărţi etnografice a Ţărilor Româneşti. În: Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie. 1920. 177-199. p.).

 

 

 

Emmanuel de Martonne: Répartition des nationalités dans les pays ou dominent les Roumains. In: Martonne, Emmanuel de: Essai de carte ethnographique des pays roumains. Annales de Géographie, 1920/158. 81–98. p. 1:1 000 000.

Exemplarul autorului

 

 

În literatura de specialitate din Ungaria, hărțile etnografice românești au fost abordate în special la începutul anilor 1940. Aspirațiile revizioniste maghiare și activitățile de propagandă asociate conflictului româno-maghiar după cel de-al doilea arbitraj de la Viena au fost resimțite atât în redactarea hărților etnografice cât și în textele care au înșirat și au analizat aceste hărți.

Cele mai importante texte de acest fel sunt Rumänische Landkartenfälschungen (1940), care a fost realizat în institutul de științe politice fondat de către Pși nu conține întotdeauna critici obiective; și opera intitulată Die rumänische ethnographische Landkarten und ihre Kritik (1942).

În urmă cu aproximativ zece ani, o bibliografie cu titlul Válogatott bibliográfia Köztes-Európa etnikai földrajzához és etnikai térképezéséhez (1691-2006) (2007) [Bibliografie selectivă a geografiei etnice și cartării etnice a Europei Intermediare], care nu se axează doar pe România, dar conține datele bibliografice a multor hărți etnografice românești.

Deoarece în ultima vreme nimeni nu a realizat astfel de sinteze referitoare doar la România, în acest text, ca un prim pas, vom enumera și vom prezenta hărțile în ordine cronologică, fără a realiza analize comparative, pentru a obține o imagine în ansamblu despre cele mai importante opere ale cartografiei etnografice contemporane.

Analizele critice, cu perspective internaționale a celor mai importante hărți au fost și vor fi în continuare publicate în postări separate (vezi aici, aici și aici în limba maghiară).

Lista cu peste 50 de hărți etnografice românești este departe de a fi completă, dar ne-am străduit să adunăm la un loc cele mai importante dintre ele.

O parte din hărțile prezentate în această postare sunt de dimensiuni mari, câteodată publicații cartografice de sine stătătoare, compuse de mai multe foi individuale, iar altele sunt anexe pliabile sau câteodată ilustrații printre texte. 

De aceea aceste hărți diferă atât de mult în forma lor fizică, încât creează o iluzie falsă în mediul online, unde apar unul lângă celălalt în dimensiuni similare. De aceea celor interesați de acest subiect în adâncimile lui, le recomandăm să studieze hărțile în forma lor originală, împreună cu operele care conțin aceste hărți.

Lista a fost întocmită în ordine cronologică (presupusă).

1892

 

 

Harta etnografică a Austro–Ungariei şi a României după H. Kiepert. In: Aurel Popovici: La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie. Replique de la jeunesse roumainie universitaire de la Trasylvanie et de la Hongrie. Viena-Graz-Budapesta-Cluj, 1892. 152 p. 1:3 000 000

Sursa

1895

 

 

 

Eugen Brote: Ethnographische und Wahlkreiskarte Ungarns. In: Eugen Brote: Die siebenbürgische Frage in Siebenbürgen und Ungarn. Berlin, Puttkammer & Mühlbrecht, 1895. 432. p. lipsă scară

Exemplarul autorului

 

 

 

 

Ioan Nenițescu: Harta etnografică a armânilor din Turcia Europeană. 1895. In: Ioan Nenițescu: De la Romanii din Turcia europeana. București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1895. 639. p.

Sursa

1903

 

 

 

G. M. Murgoci – I. Popa-Burcă: Carte ethnographique du territorie suité entré le Danube, le Nister et la Tissa. In: A. Vlahoutza: La Roumanie pittoresque. București, „Indépendance Roumaine”, 1903. 330. p. lipsă scară

Sursa

1904

 

 

Diaconovich, C.: Harta etnografică a terilor locuite de români. In: Diaconovich, C.: Enciklopedia Română. Sibiu, ASTRA, 1904. 1274 p. 1:3 000 000.

Se află într-o colecție privată

1909

 

 

Nicolae Mazere: Harta etnografica a Transilvaniei.+ Nicolae Mazere: Supliment la harta etnografică a Transilvaniei. Iași, Institutul Geografic al Armatei, 1909. 98. p. 1:340 000.

Se află la: American Geographical Society Library, University of Wisconsin-Milwaukee Libraries, 666-c .T72 C-1909 (Milwaukee)

 

 

Prof. Dr. Gustav Weigand: Völkerkarte des rumänischen Sprachgebietes. In: Prof. Dr. Gustav Weigand: Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes herausgeben auf Kosten der Rumänischen Academie in Bukarest. Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1909. 67. p. lipsă scară

Se află într-o colecție privată

1914

 

Aurelian Florinescu: Harta etnografica a ținuturilor Românești de sub stapánirea Austro-Ungara cum și parte din intinderea elementului Românesc. București, 1914. 1:1 000 000.

Se află la: American Geographical Society Library, University of Wisconsin-Milwaukee Libraries, 666-c.W4 C-1914 (Milwaukee)

 

 

 

G. Gane: Harta etnografică a Europei Centrale după Florinskij, Lubor-Niederle, Kiepert, Weigand, Cvijić, Mazăre, Noe şi alţii. București, Institutul de studii Sud-est Europene,1914. 

Se află la: Országos Széchenyi Könyvtár, Térképtár, TM 7189 (Budapesta)

1915

 

 

Ion Aurel Candrea: Bănatul. Hartă etnografică. București, Socec & Co.1915. 1:500,000

Se află la: Országos Széchenyi Könyvtár, Térképtár TM 7189 (Budapesta)

1916

 

Val Popa – N. Istrate: Harta etnografică a pământului Românesc. 1916. 1:1 800 000

Se află la: American Geographical Society Library, University of Wisconsin-Milwaukee Libraries,666 C-1916 (Milwaukee)

1918

 

 

 

Dargicesco: Carte ethnographique de la Transylvanie. In: Dragicesco: La Transylvanie. Esquisse historique géographique, ethnographique et statistique. Paris, Librarie Félix Alcan, 1918. 112. p. 1:3 000 000. 

Se află la: Archives diplomatiques, Ministère des Affaires étrangères Direction des Archives Fonds du service géographique 294 QO / 81 (Paris).

 

 

O. Tafrali: Carte Ethnographique de la Dobroudja. In: O. Tafrali: La Roumanie Transdanubienne (La Dobroudja). Paris,Ernest Leroux,1918. 195. p. lipsă scară

Sursa

 

 

 

Carte Ethnographique de L’Autriche-Hongrie et des regions habitées par les Roumains d’aprés H. Kiepert. In: Aurele C. Popovici:La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie; avec plusieurs tableaux statistiques et une carte ethnographique. Paris-Lausanne, Payot & Cie, 1918. 230. p. 1:3 000 000.

Sursa

 

 

N. P. Comnene: Carte ethnographique des Pays Roumains. cca. 1918, Bern, Institut Géograph. Kummerly & Frey, 1:1 750 000.

Se află la: American Geographical Society Library, University of Wisconsin-Milwaukee Libraries, 666 C-[1918] (Milwaukee)

1919

 

 

N. P. Comnéne: Carte Ethnographique des Régions Habitées par les Roumains. In: N. P. Comnéne: La terre roumaine à travers les âges : Atlas historique, politique ethnographique. Paris, Payot et Cie. 1919. 57. p. 1:4 150 000.

Se află într-o colecție privată

 

 

Demetresco: Carte ethnographique des régions habitées par les Roumains. Paris, H. Barrère, Éditeur-Géographe, 1919. 1:1 000 000

Sursa

 

 

Vasile Meruţiu: România Dintre Tisa şi Carpați Transilvania, Maramurăsul, Țara Crisului şi Bănatul. Hartă etnografică. București, Serviciul Geografic al Armatei, 1919. 28 de foi, 1:200 000.

Se află la: Arhivele Nationale Timiș, Fond 104, inventar 210, Collectia harti și planuri, 8/1919 (Timișoara)

 

 

 

I. Victor Vlad: Transilvania-Bănatul-Crişana-Marmaţia: Hartă Etnografică. București, Serviciul Geografic al Armatei, 1919. 2 de foi, 1:500 000.

Sursa

 

Vasile Meruțiu: România dintre Tisa şi Carpaţi Transylvania, Maramarosul, Tara Crisului si Banatul. Harta etnografica. București, Serviciul Geografic al Armatei, 1919. 1:800 000.

Sursa

 

 

Les Roumains entre les Carpathes et la Theiss. lipsă locul publicației, lipsă editură,1919. lipsă scară

Exemplarul autorului

 

 

A. D. Atanasiu: Roumains. Paris, Dufrénoy, 1919. lipsă scară (mai multe hărți: Allemands; Magyars; Serbes)

Sursa

 

Atanasiu: Le Banat d’aprés la carte ethnographique de la Hongrie pa Cholnoky Jenő. In: La Bucovine et le Banat. Paris, Libarié Félix Alcan, 1919. 54. p.

Se află la: Archives diplomatiques, Ministère des Affaires étrangères Direction des Archives Fonds du service géographique 294 QO / 81 (Paris)

A. D. Atanasiu: Carte ethnographique du Banat de Temesvar. Paris, Imp. Monroco, 1919. 1:1 000 000.

Sursa

Sc. Demetresco – C. Polyso – Prof. A. D. Atanasiu – Ed. Brocea: Roumains des vallées du Timok, de la Mlava et du Pek et Serbes du Banat. Paris, lipsă editură, 1919. lipsă scară

Sursa

A. D. Atanasiu: Les Roumains de Serbie (Région du Timok et de la Morave) d’aprés G. Valsan & G. Giuglea.In: D. Dragicesco: Les Roumains de Serbie. Paris, 1919. 1:1 000 000.

Se află la: Archives diplomatiques, Ministère des Affaires étrangères Direction des Archives Fonds du service géographique 294 QO / 81 (Paris).

 

A. D. Atanasiu: Carte ethnographique des Macédo-Roumains (Koutzo-Valaques).,Paris, 1919.

Sursa

 

I. Nistor: Harta etnografica a Bucovinei.In: I. Nistor: Der nationale Kampf in der Bukowina mit besonderer Berücksichtigung der Rumänen und Ruthenen. București, Göbl, 1919. 227. p. 1:300 000.

Exemplarul autorului

 

C. Brătescu: Harta etnografică a Bucovinei, lucrată după statistica oficială austriacă din 1910.București, Göbl-Rasidescu, 1:200 000.

Se află într-o colecție privată

 

Alexis Nour: Basarbia. Harta Etnografica. București, Göbl, 1919. 1:460 000.

Sursa

 

A. D. Atanasiu: Roumains de l’Ukraine. 1919. In: D. Draghicesco – Murgoci: Les roumains d’Ukraine. Paris, Dubois et Bauer, 1919. 27 p.

Sursa

1920

 

C. Protopopesu: Harta etnografică a regiunilor locuite de Români. In: Colonel Victor Siaicanu – D. St. Constatinescu: Atlas istoric geografic al neamului Românesc. București, 1920. 26 p. 1:3 000 000.

Sursa

1922

România (Naționaliăți, Desimea pop.)In: I. Popa-Burca: Atlas Geografic. București, 1922.

Sursa

1923

Alexis Nour: Transnistriana. Carte éthnographique.1923. 1:700 000.

Se află într-o colecție privată

1928

Alfred Stotz: Carte ethnographique de la Transylvanie/ Ethnographical map of Transylvania/ Ethnographische Karte von Siebenbürgen. Berlin, Rumänische Gesandtschaft, 1928. 1:750 000

Se află într-o colecție privată

1934

Virgil Pau: Hartă etnografica şi administrativa a judeţului Timiş-Torontal. Timișoara, Megler, 1934. 1:250 000.

Se află la: MTA CSFK Földrajztudományi Intézet Könyvtár D-705 (Budapesta)

1936

Virgil Pau: Harta fizică, politică şi etnografică a Banatului. Timișoara, D. Loga, 1936. 1:300 000.

Se află la: Arhivele Nationale Timiș, Fond 104, inventar 210, Collectia harti și planuri, 1/1936 (Timișoara)

1938

Vasile Meruţiu: Carte ethnographique de la Roumanie. / Ethnographical map of Roumania.In:Vasile Meruţiu: La carte ethnographique de la Roumanie. In: Revue de Transylvanie. 1938. Vol. 4. No. 3–4. pp. 328–334. 1:1 000 000

Exemplarul autorului

1939

Virgil Pau: Harta politică, fizică şi etnografică a ţinutului Timiş.Timișoara, Kheil, 1939. lipsă scară

Se află într-o colecție privată

193?

Harta etnografică a teritorului dintre Carpați şi Tisa193? 1:1 400 000.

Se află la: Universitatea Babeș-Bolyai, Colecţia de Hărţi “Jenő Cholnoky”, [49-1452] (Cluj-Napoca)

1940

L. S. Berg: Ethnographische Karte der Landbevölkerung Bessarabiens. Titlu original: Этнографическая карта селъского населенийа Бессарабии.In: Academia Românǎ: Denkschrift betreffend Bessarabien und die Nord-Bukowina. București, Imprimeria Nationalǎ, 1940. 9. p.

Se află într-o colecție privată

Institutul Geografic Militar: Hartă etnografică a Ardealului şi Ungariei de est din anul 1910, complectată cu hartă etnografică României din anul 1930. București, cca. 1940. 1:500 000. 4 de foi, (două versiuni)

Exemplarul autorului

 

Institutul Geografic Militar: Hartă etnografică a Ardealului şi Ungariei de est din anul 1930–1939 complectată cu hartă etnografică a României din anul 1930. București, 1940. 2 de foi, 1:750 000 (două versiuni)

Se află la: Universitatea Babeș-Bolyai, Colecţia de Hărţi “Jenő Cholnoky” , [54-1250-1;2] (Cluj-Napoca)

Institutul Geografic Militar: Harta etnografica a Ardealului si a regiunilor vecine. 1930-1939. In: Romania. Atlante Etnografico. București, Marvan S. A. R., 1940. lipsă scară

Exemplarul autorului

Sabin Manuila: La carte ethnographique de la Roumanie d’après les résultats du recensement de 1930 / Die ethnographische Karte Rumäniens nach der Volkszählung von 1930 / La carta etnografica della Romania secondo il risultato del censimento di 1930. 1940. 1:3 000 000.

Se află într-o colecție privată

Emanoil Tr. Simtion: Harta etnografică a României. București, Marvan S. A. R., cca. 1940. 1:2 000 000.

Se află la: MTA CSFK Földrajztudományi Intézet Könyvtár D-494 (Budapesta)

 

N. M. Popp: Die ausbreitung der Rumänen. In: I. G. Brătianu: Die rumänische Frage. București, 1940. 1:6 000 000.

Exemplarul autorului

 

Vintilă Mihăilescu: Harta etnografică a României Transcarpatice. In: Buletinul SocietățiiRegale RomânedeGeografie. 1940. 1:1 500 000.

Exemplarul autorului

1941

Vintilă Mihăilescu: O Harta istorică, harta etnică a României.In: Vintilă Mihăilescu: Blocul carpatic romanesc. București, Impimeria Nationala, 1941. 22. p. 1:1 500 000.

Exemplarul autorului

Institutul Geografic Militar: Răspândirea românilor. București, lipsă editură,1941.1:2 000 000

Se află într-o colecție privată

1942

 

Institutul Geografic Militar: Harta etnica a Romaniei. In: Spaţiul istoric şi etnic românesc. București, Imprimeria Națională, 1942. lipsă scară, 4+28 p.

Exemplarul autorului

1943

 

Sabin Manuila: Judetul Cluj. In: Sabin Manuila: Ethnographic Atlas of Rumania, 1930. / Atlas Ethnographique de la Roumanie. 1930. I. Transylvania / La Transylvanie. București, Central statistical Office of Rumania / Institut Central de Statistique de la Roumanie. 1943. 27. p. 1:300 000.

Se află într-o colecție privată

1946

Vintilă Mihăilescu: Carte ethnique de la Roumanie ďaprès le recensement roumain de ľannée 1930. București, lipsă editură, cca. 1946 körül. 33 de foi, 1:200 000.

Se află la: American Geographical Society Library, University of Wisconsin-Milwaukee Libraries, 666-b C-1:200,000 French (Milwaukee)

19??

 

27. România. Harta etnică. lipsă locul publicației, lipsă editură, lipsă an, lipsă scară.

 

 

Traducere de: Sebők Tímea 

(Versiunea engleză a textului se găsește aici, iar versiunea maghiară aici.)

 

 

Publicitate

Originea tracilor și izvoarele istorice. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ORIGINEA TRACILOR

 

 

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic, dar pentru a le studia originea, este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.

În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.

Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii.

La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.

În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană.

Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice.

Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.

Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.

Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a.Chr.)

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul în discuţie se cristalizează etnia tracilor timpurii: la est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic – Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi – Suzoni, Bolde-Karaburma.

Istoricii români consideră că grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. În Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale – Wietenberg, Otomani etc.

În urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste).

Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a.Chr.

O a doua fază a epocii fierului, numita La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 a.Chr. – 105 d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică la sud, şi până la râul Nipru – la nord; de la Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la Est.

Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

 

 

 

 

 

 

Triburile tracilor

 

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia – Trada (secolul al XIII-lea a.Chr.).

Istoricul Herodot (484-425 a.Chr.) afirmă că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că „dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale.

Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I a.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali).

La sud de Balcani autorii antici au menționat următoarele triburi: odrisii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.

Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkes (440-424 a.Chr.).

Istoricul grec Tucidide (460-398 a.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.

La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), agatârşii (sciţi tracizaţi în Transilvania şi Podişul Moldovenesc), ş.a.

La mijlocul mileniului I a.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei greceşti, a tracilor de sud şi a sciţilor.

 

 

 

Foto:  Tabula Peutingeriana, o hartă a nordului Dunării, realizată după retragerea romanilor din Dacia (în anul 271 e.n), care ne prezintă  un număr însemnat de așezări nord-dunărene, al căror nume are rezonanță geto-dacică, existente în secolul IV.

În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi. Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase.

În Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măscărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX a.Chr. În secolele IV-II devine una din cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.

Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la „părintele istoriei” Herodot. În relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 a.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane.

Această împotrivire a avut consecinţe grele – geţii „au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creşte. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre.

Pe malul dobrogean, în secolul al VII-lea a.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), ş.a. În secolul al Vl-lea a.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. În întregul bazin pontic, au fost create circa 90 de colonii.

Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea care a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III a.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului.

 

Limba tracilor

 

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup (kentum) formau limbile: greacă, latină, celtă, germană).

Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat.

O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.

Divizarea tracilor în două grupuri mari – de nord şi de sud – a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părere că este vorba de două dialecte, iar alţii, – de două limbi diferite.

Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord, denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul – „dava”, iar la cei de sud cu – „para”, însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.

 

 

 

 

 

 

 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=733%26Itemid=401

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006;
I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008;
Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.545-548;
Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, Thames & Hudson, Londra, 1991;
Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978;
Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004;
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004;
I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom XIV, 1990, p.9-18;
Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia, 2009, teză de doctorat;
Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms, ed.Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
R.F.Hoddinott, The thracians, 1981.

2 martie 1716 – A apărut „Descriptio Moldaviae“, opera domnitorului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. VIDEO

302 ani de la „Descriptio Moldaviae“

  S-au împlini 302 ani de la apariţia în 1716 a lucrării cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae“, opera principelui cărturar  Dimitrie Cantemir .

Având o importanţă istorică deosebită, „Descpriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină, este prima lucrare completă şi detaliată despre geografia, organizarea politică şi administrativă, despre religie, despre graiul, slovele, etnografia şi folclorul Moldovei, într-o perioadă în care teologia era însăşi cultura vremurilor, ca expresie a tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii.

 

La 11 iunie 1714, fostul domnitor devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia şi limba poporului român.

Cartea a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai târziu şi în limba rusă în anul 1789.

Traducerea românească s-a făcut la mai bine de un secol după moartea autorului, tipărindu-se sub titlul „Scrisoarea Moldovei“ la Mănăstirea Neamţ în 1825.

Lucrarea este alcătuită din trei părţi şi era însoţită de prima hartă a Moldovei.

 Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Părinţii: Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685-1693, şi Ana, născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă, i-au dat pruncului chiar numele Sfântului zilei în care s-a născut, după calendarul ortodox.

Se cuvine deci, alături de Izvorâtorul de Mir să ne amintim şi de Izvorâtorul de cărţi Dimitrie Cantemir, din ale cărui multiple preocupări n-a lipsit nici teologia.

E chiar surprinzător cum, încă de tânăr, s-a simţit atras spre astfel de teme, el, un laic, fecior de domn, frate de domn şi domn el însuşi în două rânduri în Ţara Moldovei. Dar teologia era pe atunci cultura vremii.

Era o dovadă de mare înzestrare să ştii să te descurci în problemele controversate ale teologiei care devenise de mult polemică şi care, pe plan civic, în Ţările Române era de mult bun al tradiţiei naţionale, instrument al apărării continuităţii, al independenţei faţă de «păgâni», a credincioşiei faţă de strămoşi“.

 Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti îl prezintă drept „domn al Moldovei, istoric, filosof, geograf, muzicolog, orientalist, teolog. Studii în casa părintească cu teologul şi iatrofilosoful cretan Ieremia Cacavelas, apoi la marea şcoală a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol“.

În timpul domniei fratelui său, Antioh, Dimitrie Cantemir a trebuit să meargă capuchehaie la Constantinopol, perioadă în care a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice. Aici a deprins tainele ortodoxiei, după cum mărturiseşte dascălul său, Ieremia Cacavelas: „Are un rost minunat…, înţelesuri înalte…, învăţătură cu totul ortodoxă…, o împărţire foarte judicioasă a părţilor după subiecte, o exprimare limpede, foarte plăcută şi retorică, pe măsura limbii locale a moldovenilor, foarte bogată în argumente din Scriptura veche şi cea nouă“.

Din memoriile lui Moreau de Brassey, ofiţer francez din suita lui Petru cel Mare, ne-a rămas un portret al lui Dimitrie Cantemir:

„Acest domnitor era un om de mică statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe“.

Nicolae Iorga afirmă că Dimitrie Cantemir a lăsat posterităţii o „operă largă, variată, plină de o dorinţă imensă de a şti mai mult, a unui om cari a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie pe cari de două ori soarta i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet cari putea fi mândru de atâtea cunoştinţe şi de atâta muncă, dar cari nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, dar cari a rămas şi în locuri atât de depărtate un om al ţării sale“.

Descrierea Moldovei, cu titlul original „Descriptio Moldaviae”, este prima lucrare monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla exilat în Rusia, la moşia Dimitrovka şi a fost tradusă în româneşte abia în 1825.

Lucrarea s-a impus prin acurateţea metodei folosite, vastitatea informaţiei şi concepţia modernă monografică, referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural şi etnografic al Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relaţie cu istoria şi economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.

Descrierea Moldovei, creaţie de prim rang în cultura românească, a cunoscut pe parcursul secolelor XVIII-XX o largă circulaţie în Europa, atît sub formă de manuscris, cît şi în numeroase ediţii, care în totalitatea lor au contribuit la cunoaşterea aprofundată nu numai a celebrei scrieri cantemiriene, dar şi a ţării descrise. Aceste aspecte vor constitui obiectul de studiu al unor compartimente speciale ale lucrării noastre. Alături de Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei este lucrarea ce a contribuit mult la întărirea faimei în lume a savantului român.

 

 

 Opera şi denumirea ei

 

Dimitrie Cantemir a ocupat scaunul voievodal al Moldovei în două rânduri: între 19 martie şi 8 aprilie 1693 şi între 18 noiembrie 1710 şi 11 iunie 1711.  

Întrucît manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii Moldovei de D. Cantemir nu a fost descoperit pînă în prezent, nu putem stabili cu exactitate cum l-a intitulat iniţial autorul. Denumirea Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae) este doar unul din titlurile date de autor în perioada de concepere a operei, care cu timpul s-a impus tot mai mult, devenind astfel unanim recunoscut.

Se ştie că în procesul de lucru la monografia sa despre Ţara Moldovei D. Cantemir a avut cîteva variante de titlu, unele dintre care s-au dovedit a fi provizorii. Astfel, referindu-se la Descriere…, în Hronic… autorul o numeşte Geografia noastră pentru Moldova (p. 106), Geografia Moldovei (p. 131, 249), Hotărîrea Moldovei. Cu tabla geografică(p. 179) ori Cartea Hotărîrii Ţării Moldovei (p. 471), iar cînd în acelaşi Hronic… vorbeşte de “boierimea Ţării de Sus”, arată că “pentru podanii (supuşii, populaţia – n.n., A.E.) Moldovei avînd noi deosebit dzis în Descripţia Moldovei (n.n., A. E.) mai mult nu avem a zice” (p. 325).

Într-un captivant studiu introductiv la Vita Constantini Cantemyrii… Andrei Pippidi arată, pe bună dreptate, că Dimitrie Cantemir pe parcursul elaborării Descrierii… era în căutarea unei denumiri cît mai adecvate a operei sale.

Astfel, dacă pe la 1714 Dimitrie Cantemir îşi intitulase lucrarea în curs de elaborare Historia Moldaviae, apoi în 1716 o numea Descriptio veteris et novae Moldaviae.

 Însă şi această denumire s-a dovedit a fi temporară, deoarece căutările lui Dimitrie Cantemir au continuat şi după data respectivă, ceea ce ne-o demonstrează titlurile din manuscrisele latine ajunse pînă în zilele noastre.

S-a constatat că nici unul din manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei, cunoscute pînă în prezent, nu poartă aceste titluri. În cele ce urmează vom încerca să stabilim cum şi-a intitulat D. Cantemir manuscrisul original autograf definitivat şi de unde provine denumirea cea mai răspîndită şi, de fapt, cea consacrată – Descrierea Moldovei.

Cel mai vechi manuscris latin cunoscut al Descrierii… este cel păstrat astăzi în Arhiva Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, secţia din Petersburg (Fond. 25, D. 7), intitulat Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae.

 Aşadar, iniţial acest manuscris avea titlul Historia Moldovei, pentru ca apoi cuvîntul Historia a fost înlocuit cu Descriptio. Deoarece manuscrisul este datat încă din timpul vieţii lui D. Cantemir, nu este exclus, ca redactarea titlului să fi aparţinut chiar autorului (amintim de un “autographum auctoris in margine” de pe acest manuscris).

Al doilea manuscris, deţinut de aceeaşi arhivă, datează din 1727 fiind, prin urmare, o copie, şi poartă un titlu desfăşurat: „Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae. Descripta antiqui et hodierni status Moldaviae, descripta ex apographo, quod ejus filius mecum communicavit (Dimitrie Cantemir, principele Moldovei. Descrierea stării antice şi actuale a Moldovei”.

Un alt manuscris, ce se păstrează în Biblioteca regională din Odesa (Ucraina), este intitulat „Moldaviae Descriptio in tres partes distincto”, adică Descrierea Moldovei în trei părţi distincte.

Ediţiile germane (din 1769-1770 şi 1771) au fost intitulate deviindu-se de la denumirile întîlnite în manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei. Denumirea pe fila de titlu: „Demetrii Kantemirs. Historische-geographische und politische Beschreibung der Moldau”… (Dimitrie Cantemir. Descrierea istorică-geografică şi politică a Moldovei) şi denumirea prescurtată de pe copertă Beschreibung der Moldau (Descrierea Moldovei).

Prima ediţie rusă (Moscova, 1789)¹⁴ şi prima ediţie românească (Mănăstirea Neamţ, 1825)¹⁵, fiind traduceri ale celei germane din 1771, au reprodus şi titlul acestei versiuni. Ediţiile ulterioare din România, iar mai tîrziu şi cele din Republica Moldova apar cu titlul propus de Constantin Negruzzi – Descrierea Moldovei, acesta înlocuindu-l pe cel de la 1825, Scrisoarea Moldovei.

Astfel, în majoritatea ediţiilor, indiferent de limba în care au văzut lumina tiparului, lucrarea a rămas ca Descrierea Moldovei.

Sistematizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) nu este altceva decît una din variantele de titlu propuse chiar de Dimitrie Cantemir în procesul compunerii şi definitivării scrierii sale. Aşadar, titlul lucrării pare să fi fost dat de autor, la redactarea efectuată în manuscrisul original autograf, şi să se fi încetăţenit mai tîrziu pe deplin în ştiinţă şi în numeroase manuscrise şi ediţii.

Structura operei

Descrierea Moldovei este structurată în trei părţi, conform aspectelor relevate în fiecare dintre ele:

• Partea geografică are 7 capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conţinutul acestuia: Despre numele cel vechi şi cel de acum al Moldovei, Despre apele Moldovei, Despre munţii şi mineralele Moldovei etc.

• Partea politică este cea mai întinsă, conţinând 19 capitole, fiecare având un titlu care explică aspectele politice şi etnografice ilustrate: Despre alegerea domnilor în Moldova, Despre oastea moldovenească, Despre legile Ţării Moldovei, Despre năravurile moldovenilor, Despre obiceiurile de la logodnă şi de la nuntă, Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni etc.

• Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova cuprinde 5 capitole, Despre religia moldovenilor, Despre tagma bisericească, Despre mănăstirile din Moldova, Despre graiul moldovenesc, Despre literele moldovenilor.

Prima parte, cea geografică a lucrării se referă, în cele 7 capitole, la hotarele ţării, vecinii, clima, apele, ţinuturile şi târgurile cele mai importante, munţii şi bogăţiile subsolului, câmpiile şi pădurile, precum şi fauna sălbatică şi domestică a Moldovei, schiţând pentru prima oară harta Moldovei.

În partea a treia, primele trei capitole tratează viaţa bisericească moldavă: „Despre religia moldovenilor“, „Despre ierarhia bisericească“ şi „Despre mânăstirile Moldovei“, cartea încheindu-se cu capitolele despre limba şi literele moldovenilor. 

Foto: Moldova la 1700. Hartă realizată de un cartograf anonim, după harta originală a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui August Gotlob Boehm;harta a fost inclusă în prima ediţie în limba germană a lucrării Descriptio Moldaviae (editor:Büsching, 1769-1770)

Harta Moldovei   (în latină Tabula Geographica Moldauiae) a lui Dimitrie Cantemir a fost terminată în jurul anului 1716 și tipărită în anul 1737, la Amsterdam, prin grija fiului său, prințul Antioh Dimitrievici Cantemir, și a apărut ca anexă la lucrarea Descriptio Moldaviae. În concepția lui Cantemir, harta (Tabula Geographica) și textul (Descriptio Moldaviae) se întregesc reciproc. Harta este localizarea clară a tuturor denumirilor geografice din text, iar textul nu este decât un admirabil comentariu al hărții.

  Această hartă a fost descoperită de geograful George Vâlsan, în anul 1926, la Biblioteca Națională a Franței din Paris, în colecția lui Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, care conținea o copie olandeză , din 1737, într-un singur exemplar. Data tipăririi a fost rasă cu cuțitul de către un anticar ca să ridice valoarea hărții (în secolul al XVIII-lea o hartă era mai valoroasă dacă era mai recentă) – prin reproducere fotografică a apărut data reală: 1737.

Ulterior, în anul 1928, P. P. Panaitescu a dscoperit o copie a hărții lui Cantemir, întocmită de J. B. d’Anville. Această copie, considerată de cartografi cea mai clară și mai fidelă, se găsește tot la Biblioteca Națională a Franței din Paris[2]. Harta era căutată mai demult. Astfel în anul 1881, V. A. Urechia se întreba: „ce muzeu sau bibliotecă fericită posedă acea prețioasă, din îndoite puncte de vedere, operă a Voievodului Moldav?”. Din păcate, originalul hărții nu a fost descoperit încă.

Originalul hărţii, 510×385 mm, se află în incinta Bibliotecii Naţionale din Paris cu titlul Principatus Moldaviae nova § accurata Descriptio delineate Principe Demetrius Cantemirio [Descrierea Principatului Moldovei nouă şi exactă desenată de Principele Dimitrie Cantemir].

 În spaţiul românesc, harta a fost reprodusă în 1872, volumul I: Opere, Societatea Academică, iar mai apoi în Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, t. VI, 1927, în ediţia „Descrierea Moldovei”, Editura Academiei RSR, 1973.

Harta a fost publicată prima dată în 1769 – 1770 în Magazin für die neue Historie und Geographie, partea a III-a şi a IV-a, ediţia în limba germană a Descriptio Moldaviae îngrijită de Büsching.

De aici a fost preluată în ediţia în limba română Operele principelui Demetriu Cantemiru typarite de Societatea Academica Romana, tomu II. Descrierea Moldaviei tradusa din textulu originale latinescu aflatu in museulu asiaticu alu Academiei imper. scientifice de la St. Petropole, cu charta geographica a Moldaviei si unu fac-simile. Bucuresci, Typografia curtii (lucratorii associati), 12, Passagiulu Romanu, 12, MDCCCLXXV.

  Valoarea hărții a fost recunoscută pe plan internațional ca fiind opera de referință a tuturor geografilor vremii. Harta a fost citată de vestitul geograf și cartograf francez, ale cărui opere cartografice sunt considerate cele mai bune din secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, în lucrarea „Memoire sur les peuples qui habitent aujourd’hui dans la Dace de Trajan”.

Tot el, în anul 1771, a conceput realizarea unei mari hărți a României și a propus pentru aceasta și folosirea hărții Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino și a hărții Moldovei a principelui Dimitrie Cantemir.

Deși d’ Anville n-a tipărit această hartă, totuși hărțile și atlasele timpului apărute, în special, în Europa occidentală, au avut ca documente de bază cele două „monumente cartografice românești

George Călinescu scrie că era „un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru”, a fost cooptat în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, una dintre cele mai vechi loje francmasonice europene din timpurile premoderne, lojă din care făcea parte înaltul său prieten şi protector, Ţarul Petru cel Mare, cel care l-a şi iniţiat personal pe Cantemir.

Este instructiv de menţionat că, pe la începutul anilor ’90, într-un interviu acordat unei publicaţii din România, Michel Barrat, pe atunci Venerabilul Marii Loje a Franţei, făcea în mod public precizarea că Dimitrie Cantemir este considerat primul francmason român, din punct de vedere istoric, şi că documente care atestă acest fapt se găsesc în arhiva Marii Loje a Franţei ce are sediul la Paris…

Care ar fi relevanţa unui asemenea amănunt? El dovedeşte îndreptăţirea următorului scenariu istoric. Gerard Şerbănesco afirmă, în tratatul citat deja de noi, că mai mult de jumătate dintre membrii Senatului Academiei din Berlin făceau parte din „Ordinul Rozei-Cruci” sau din „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, adică două loje masonice înfrăţite. Cu alte cuvinte, nu întâmplător academia berlineză i-a comandat o carte lui Dimitrie Cantemir, deoarece această solicitare a venit pe filieră francmasonică, la iniţiativa şi cu diligenţele „oculte” ale lui Petru cel Mare!

Înţelegerea fraţilor masoni era ca, în urma scrierii studiului, autorul să devină membru al respectivei academii, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca o dovadă suplimentară în explicarea acestui „gentlemen agreement” francmasonic, acelaşi Gerard Şerbănesco se întreabă retoric de ce, oare, Academia din Berlin nu i-a solicitat o lucrare şi filosofului german Leibniz, care se număra, în aceeaşi epocă, la rândul său, printre intelectualii care frecventau Curtea Ţarului Rusiei, fiind încă unul dintre protejaţii lui Petru cel Mare şi amic al fostului domnitor român?! Răspunsul este de la sine înţeles:Leibniz nu era francmason…

„Dimitrie Cantemir a fost un om al Renaşterii […], unul dintre aceşti oameni creatori, de cultură completă. Istoric, geograf, filozof, orientalist, cunoscător al problemelor de teologie, inovator în muzică, amator de artă, avea pretenţii de specialist în fizică şi matematică.

În filozofie are fără îndoială idei noi, în geografie, concepţii vaste despre materia de studiu şi este, în acelaşi timp, primul cartograf al Moldovei, în orientalistică studiile sale asupra vieţii musulmane rămân un izvor pentru cercetările de azi.

Dar în mijlocul acestor preocupări diverse, rămâne totuşi, înainte de toate, un istoric. Chiar Descrierea Moldovei, opera lui geografică prin excelenţă, se vede bine că este o scriere geografică datorată unui istoric.

Istoric al românilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat urme adânci în cultura istorică a posterităţii” (P.P. Panaitescu – Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera).

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2652

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/francmasonul-dimitrie-cantemir-si-obiceiurile-moldovenilor-din-secolul-luminilor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-descriptio-moldaviae-prima-enciclopedie-a-moldovei/

https://1md.online/ro/m/comentariu/dimitrie-cantemir-descrierea-moldovei-carte-fundamentala-eseu-rezumat

http://crispedia.ro/descrierea-moldovei-de-dimitrie-cantemir-comentariu-literar-rezumat-literar/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Harta_Moldovei_-_Dimitrie_Cantemir