23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

La 23 februarie 1866 stil nou (11 februarie 1866 stil vechi), domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice de o conjuraţie constituită din  conservatori şi liberali radicali, care se uniseră în ceea ce avea să fie numită mai târziu „monstruoasa coaliţie„.

 Istoricii spun că în spatele acestei abdicări s-a aflat şi necesitatea aducerii pe tronul ţării a unui principe străin.

O parte din elita politică a noului stat România, format de cele două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se opuneau vehement împroprietăririlor în folosul ţăranilor. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni aflaţi în serviciu românesc.

Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise şef al Telegrafului Roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informaţii interne si externe preţioase. 

Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu.

Spre satisfacţia familiilor boiereşti din opoziţie, Librecht a produs astfel o disensiune de proporţii intre Cuza si primul sau ministru. Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliaţi.

De asemenea s-a conturat tot mai mult ideea că România  îşi putea obţine suveranitatea doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea.

Coaliţia dintre conservatorii de dreapta şi liberalii de stînga avea de partea sa şi comandanţii unor unităţi militare.

În noaptea zilei de 22 spre 23 februarie 1866 (stil nou), un grup de ofiţeri cu pistoalele în mână au pătrund în dormitorul domnului silindu-l pe principele Cuza să semneze abdicarea.

Ulterior,  domnitorul a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat printre două rînduri de soldaţi, care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn, atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza… suit într-o trăsură cu ferestrele acoperite și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, un devoltat al lui C.A. Rosetti.

La ora 13, sunt convocate cele două camere ale Parlamentului într-o ședință extraordinară. Locoteneța Domnească (cea care înlocuia domnitorul pe timpul vacantării tronului) și guvernul aduc la cunoștință actul abdicării.

Deputații l-au proclamat domnitor pe  contele Filip de Flandra (ce aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei).

S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul, însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”

 

Foto: Actul abdicării

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii.

A călătorit prin Europa la Paris şi Viena, trăind următorii ani la Florenţa şi Heidelberg, în Germania, unde a şi murit la data de 3 mai 1873, relativ tânăr, la vîrsta de 53 ani , fiind înmormântat la  moşia sa din Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

 Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea lui Cuza de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza, a scris  I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă”, în care descria cu exactitate detronarea lui Cuza.

 Cu o zi înainte, pe 10 februarie (stil vechi), un personaj bizar şi total necunoscut se prezentase la Palat, solicitând insistent să vorbească cu domnitorul. Într-un final, seara, reuşeşte să-l vadă pe Cuza şi-l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu-l ia în seamă şi-i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca a dublat gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. 

Deşi Cuza nu era absolut convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. A fost înlăturat brutal de pe tron.   

Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde se aflau Cuza şi amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i-au întins lui Cuza actul de abdicare, pe care acesta l-a semnat imediat.

Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr-o minune să-şi găsească susţinători fideli.

În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s-au unit pentru prima dată în istoria modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti.
Bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă mai ales în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

„Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete.

În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.  

În data de 13/25 februarie 1866, Alexandru I. Cuza a fost readus la Cotroceni. De aici el a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru I. Cuza a trecut graniţa pe la Predeal, cu soţie, copii şi amantă , iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov.

Astfel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură României”, a părăsit definitiv teritoriul patriei.

Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.” 

Şi a încheiat: „Să trăiască România !” 

 

Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani.

Se poate spune că „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma Mihail Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă paginăva fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

 Imediat după abdicare s-a format o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe).

 

 

 

Locotenenţa domnească, adică un soi de Regenţă, s-a instalat imediat. 

Primul membru al Locotenenţei, colonelul Nicolae Haralambie, fusese omul numărul 2 în regimul Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.

Generalul Haralambie a fost cel care a organizat practic lovitura de stat… În afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Această Monstruoasa Coaliţie, ca să folosim termenul propagandei regimului, îi adună, de fapt, pe toţi cei care contează în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa.

Al doilea, generalul Nicolae Golescu, liberal, muntean, dintr-o familie boiereasca mai nouă , fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza.

„Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, este unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, boierul călător care ajunge până la Viena şi care ne-a lăsat o foarte interesantă relatare a călătoriei lui, este, într-adevăr, un personaj care se afirmă în timpul Revoluţiei de la 1848 din Muntenia”, precizează istoricul Alin Ciupală.

Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-Revoluţie paşoptistă la Paris. În acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de lobby în favoarea Principatelor.

Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean. Marele boier Lascăr Catargiu care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.

Lascăr Catargiu făcea parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită. El personal s-a dovedit a fi atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o.

Într-un fel, nu putem decât să ne bucurăm că astăzi statuia lui a fost refăcută şi o putem admira în București, chiar dacă nu este în locul în care a fost iniţial. Este unul dintre întemeietorii României moderne care a meritat din plin recunoştinţa generaţiilor care au urmat.

Unirea Principatelor s-a aflat în primejdie.

„În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior şi oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria istoricul Florin Constantiniu.
Este confirmat şi faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”. Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

 O idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de unii istorici, este dorinţa reală a lui Cuza de a abidica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic este aducerea unui prinţ străin. Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise de Cuza împăratului Napoleon al III-lea, la data de 19 septembrie 1865.

Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin.

Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.

În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica , Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „ la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”.

Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României.

  Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul afirma că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României.

„Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire- însă numai ca depozit sacru”.

Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare  că reforma agrară va fi anulată .

Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatistă, care cerea anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească. In acea zi, o duminica, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!

Mişcarea a fost lichidata fără menajamente de forţele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devină ireversibil.

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă. Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică, salariile ofiţerilor erau neplătite. El a avut certe apucături dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele.
Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli”. 

Dan Berindei

„Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza credea că el a făcut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a făcut Unirea, el a fost produsul Unirii. Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat. Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălni­ceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale”. 

Adrian Cioroianu

 

Surse:

 

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.Carol I, editura Enciclopedică, București 2010

http://www.istoria.md/articol/740/23_februarie,_istoricul_zilei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-cuza

http://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abdicarea-alexandru-ioan-cuza-complotul-monstruos-transformarea-voievodului-unirii-despot-1_5722159f5ab6550cb86cfede/index.html

Casa Melik, una dintre bijuteriile arhitecturale ale Capitalei, cea mai veche clădire din București. VIDEO

 

 

 

 

 

 

Casa Melik și este una dintre bijuteriile arhitecturale ale capitalei, cea mai veche clădire locuibilă din București care încă își păstrează forma ei originală și păstrează elemente de casă țărănească.

Este alcătuită din pivniță înaltă și cerdac închis cu geamuri. Imobilul datează din secolul XVIII, din anii 1750.

În anul 1815 proprietarul a vândut casa pentru suma de 1400 de taleri unui negustor armean, Chevorc Nazaretoglu.

El și soția lui, Miriam, se mută aici pentru ca apoi, casa sa fie lasata  moștenire  nepoatei sale Ana, fiica fiului sau Agop Nazaretian, despre care se spune că ar fi fost curtată de Mateiu Caragiale care era îndrăgostit de ea și l-a inspirat în scrierea lucrării „Craii de Curte”.

Ana insa  se căsătorește cu arhitectul Iacob Melik, recent întors din Paris. 

Agop Nazaretian, fiul lui Chevorc Nazaretoglu i-a oferit drept zestre casa fiicei sale Ana, la căsătoria ei cu Melik, un arhitect care și-a terminat studiile la Paris,un personaj influent in cercurile politice.

Scolit la Paris, el era initiat in ritualurile masonice si este chiar un apropiat al Marelui Maestru. Chiar si casatoria lui cu Ana Nazaretoglu, fiica unui alt celebru mason, este aranjata

 În țară acesta  a participat activ la revoluția din 1848.Pașoptist convins, el îi adăpostește în casa Melik pe mulți dintre fruntasii Revoluției de la 1848, printre care se aflau Ion Heliade Radulescu, C.A. Rosetti si Ion Bratianu.

După revoluție s-a exilat în Franța, apoi în Turcia. La întoarcerea sa în România, după 9 ani, a găsit casa în ruină. După o amplă renovare va locui aici împreună cu soția sa, care a decedat în anul 1913, în urma unui incendiu.

A lăsat casa prin testament comunității armenești din București, cu condiția ca aceasta să fie transformată într-un azil pentru văduvele sărace din comunitate. Azilul a funcționat între anii 1921 – 1947.

Se spune ca pivnitele Casei Melik se intind pe kilometri intregi si ca ar comunica cu alte case ale vechilor masoni. In acea vreme, Bucurestiul subteran era mai bine amenajat decat cel de la suprafata.

Apoi, în perioada stalinistă, casa a fost locuită de diferiți chiriași si in acest timp a suferit o degradare continuă.

Ultima renovare a cladirii a avut loc în anul 1970, iar de atunci a intrat în administrația Muzeului de Artă al României și este utilizată pentru depozitarea unor opere aflate în curs de restaurare.

Casa a fost revendicată de un nepot de frate, Eugen Melik, care obține proprietatea pentru o scurtă perioada. Totuși, în acest timp el investește în locuință, dar comunitatea armeana o câștigă înapoi și o transformă în azil în perioada 1921 – 1947.

In anii ’60, sotii Gheorghe si Serafina Raut, aflati la Paris, cer Ministerului Culturii un spatiu pentru colectia de arta aflata in proprietatea lor. Gheorghe Raut, fostul director al sucursalei pariziene a Marmorosbank, poseda o bogata colectie de arta, care cuprinde si lucrari importante ale lui Theodor Pallady.

In timpul studiilor la Paris, Theodor Pallady a locuit o vreme intr-unul din apartamentele familiei Raut, din Place Dauphin. Sotii Raut au pastrat o relatie speciala cu pictorul si principala conditie a donatiei era asigurarea unui spatiu de expunere valoros. Casa Melik a fost astfel aleasa sa adaposteasca valoroasa colectie.

 Soții Răuț, au donat colecția Theodor Pallady cu condiția de a o expune în Casa Melik.

Astfel, fosta locuință este reabilitată și începe să fie tot mai vizitată.  

Din 1994, Casa Melik adăpostește Muzeul Theodor Pallady, devenind ceea ce este și astăzi, o bijuterie a patrimoniului, un muzeu cu o însemnătate imensă pentru București și România.

Casa Melik se afla pe strada Spatarului la numarul 22, in apropiere de Biserica , in vechiul cartier al armenilor. Muzeul se poate vizita din mai pana in septembrie intre orele 11 – 19, iar din octombrie pana in aprilie intre orele 10-18.

 

 

Columna lui Traian – actul de naştere al poporului român

 

 

„Zeci de secole va urcarăţi, zeci de secole să cădeţi
Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere
Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi.”

Mihai Eminescu, Blestemul lui Decebal – fragment din manuscris.

În jurul anului 1574 un călugăr spaniol numit ALPHONSO CIACCONE prezintă în premieră basorelieful sculptat pe Columna lui Traian din Roma, a lui Apolodor din Damasc, care înfaţişa scene din cele 2 campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împarat (101-102 A.D. urmata de 105-106 A.D).

Arată într-adevăr ciudat faptul că exact ei, romanii, nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre Columna lui Traian, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie o gramadă despre orice, oricine şi oriunde.

Va fi acelaşi spaniol care stabileşte faptul ca toate basoreliefurile Columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperiala şi strămoşii poporului român, Dacii.

 

 

 

 

COLUMNA LUI TRAIAN

 …cea mai mare dovadă…creată cu mâna lor.

 

 

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împaratului Traian care s-a păstrat pâna în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul Roman.

Terminat la 12 mai 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.

Columna are o înalţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântarind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însa ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevarată istorie gravată în piatra, cât si pentru a servi ca mausoleu (dupa deces, cenusa împaratului a fost depusa în încaperea de la baza columnei).

Basorelieful prezintă cucerirea,scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos).

Dimensiuni:

•Înalţimea bazei:1,70 m
•Înalţimea arborelui: 26,92 m
•Înalţimea blocurilor: 1,521 m
•Diametrul arborelui: 3,695 m
•Înalţimea statuii: 1,16 m
•Înalţimea totala a columnei: 29,78 m
•Înalţimea scărilor elicoidale: 29,68 m (aproximativ 100 de picioare romane)
•Înalţimea columnei, cu excepţia plintei: 28,91 m
•Înalţimea piedestalului, inclusiv plinta: 6,16 m
•Înalţimea columnei deasupra solului: 35,07 m

 

Inscripţia de pe Columnă

 
Senatus populusque Romanus / Imp(eratori) Caesari Divi Nervae f(ilio) Nervae / Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifi(ici) / maximo trib(unicia) pot(estate) XVII, imp(eratori) VI, co(n)s(uli) VI, p(atri) p(atriae) / ad declarandum quantae altitudinis – mons et locus tantis operibus sit egestus

“Senatul şi poporul roman (au ridicat acest monument).

Împăratului Cezar Nerva Traianus Augustus, fiul lui Nerva, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, având şase salutaţii imperiale, consul pentru a şasea oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atât de mari”

Victoria lui Traian ( Marcus Ulpius Nerva Traianus) asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul Roman din criză. Tezauru regal dacic, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur şi argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ştergerea unui zero), a dus la o scădere a preţului aurului în imperiului aceea vreme, la scutirea cetăţenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole şi jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului.

Romanii şi-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie ucişi în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi(chiar şi priyonieri daci) şi 11 000 de fiare sălbatice.

Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanţând ample programe de construcţii, între care şi grandiosul For al lui Traian.
Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort, a fost înălţată o columna.

 Era Columna a lui Traian.

La un moment dat, la scurta vreme după inaugurare, cuiva, probabil arhitectului Apollodor din Damasc, i-a venit ideea decorării ei.

Monumentul, înalt de 38 m, a fost sculptat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfaşurarea celor două războaie daco-romane.

Mulţi specialişti susţin  că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată.

Astfel a luat naştere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat şi imitat de-a lungul timpului.

Pe columnă apar foarte multe scene complexe, în mişcare,  compuse pe mai multe planuri.

Figurile sunt expresive şi deşi sunt reprezentate peste 2500 de feţe  pe Columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele.

Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, dar si de durere şi compasiune.

Deşi romanii sunt prezentaţi mereu învingători şi nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi în toate înfruntările, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi, cu toate acestea  din aceste reprezentări, se observa o mare compasiune şi admiraţie a autorului faţă de invinsi.

Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi apăra libertatea şi pământul.
Mai mult, în afară de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scena mult discutată, beau otravă. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de împărţirea otrăvii.)

Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morţii.

Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian , De Bello Dacico, despre razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând succesiunea episoadelor, evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte.

Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înţelese de romanii, care erau familiarizaţi cu textul cărţii lui Traian şi recunoşteau uşor pe fusul columnei cele descrise în carte.

Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă,un mister.
Deşi timpul şi-a lăsat amprenta pe suprafaţa columnei, ea a rămas totuşi întreagă, după aproape doua mii de ani.

Culorile s-au şters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilităţii lor, aşa încât au fost inserate arme metalice).
La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturala, executată în anii 30, şi ajunsă în ţară în 1967.

Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirala de la baza spre înălţime, unde nu mai pot fi văzute de la distanţă, copia de la Bucureşti nu este compusă pe înălţime, ci este desfăşurată pe orizontală, scenă cu scenă, în aşa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (în antichitate, columna putea fi “citită” din clădirile care o înconjurau, şi care aveau cel puţin doua etaje.)

 

Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfăşoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmisegetuzei, sinuciderea lui Decebal şi sfârşitul războiului.

De fapt, sfârşitul istoriei unui neam.

După ce Decebal a înţeles că nu mai are scăpare, a ales să-şi curme singur viaţa, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian.

Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă calare, alături de alţi nobili daci.

Este ajuns din urma, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viaţa (dar şi sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal şi îşi duce spre gât sabia încovoiată.
În scena următoare, doi copii daci sunt capturaţi de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldaţi prezintă unei mulţimi, pe un scut, capul lui Decebal.

Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uita spre scut şi spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun ca atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele templului Gemoniilor.

În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranţă de mare vază, sunt prinşi în munţi de un grup numeros de soldaţi romani. Intre ei poate se aflau şi fratele lui Decebal, Diegis, şi marele preot, Vezina.
Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldaţi romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistenţe dacice sunt înăbuşite în munţi.

Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc ţara ocupată), apoi un şir de animale domestice închide lungul şir al reliefurilor de pe coloană.

Nu urmează nici o procesiune, nici un marş triumfal, nici o defilare glorioasă a armatei, nici o intrare strălucitoare în Roma.

Un final neaşteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru şi plin de tragism.

 

Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conţine o inscripţie care confirmă fapta acestui soldat şi un relief reprezentând un călăreţ care se repede la un om prăbuşit la pământ, înveşmântat în straie de dac, şi din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai îşi luase viaţa.
Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată şi pe obiecte de ceramică din Galia şi din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani.

Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din soldaţi romani şi daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.
Cine a distrus această scenă şi de ce?

Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a determinat să şteargă de pe Columnă această scenă ?

Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
Specialiştii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfăcătoare şi necredibilă:

creştinii ar fi şters scena! În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558.

În sfârşit, în perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii lui Traian, dispărută încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfântului Petru.

Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a dispărut în această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea macabră pentru gustul lor şi de aceea a fost ştearsă.
Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre, încă din primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un cap de dac desprins de corp etc.

Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de reprezentări nu erau macabre.

Mai mult, creştinii erau familiarizaţi, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Sa fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, aşa cum au sugerat alţi cercetători?

Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decât întreg războiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu şi jumătate după moartea lui Traian?
Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat memoria lui Traian, ar fi trebuit să ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere până sub capitel şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care apare şi Traian, pentru ultima data pe Columna.

Deci, scena de final cea mai importanta, cea în care regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizează înfrângerea definitivă a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.
Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu au cunoscut suficient istoria Columnei.
Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu.

Mulţi artişti ai Renaşterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puţine ori, o copie sau o columnă similară.

S-au făcut desene şi gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400.

Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei.

Bartoli a profitat de această oportunitate şi, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columnă.

 

 

 

 

 

În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numeşte “Traian al Franţei” a fost editat în 1673. Deci, la o primă analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită iniţiativelor Bisericii(Vaticanului) din secolul anterior, aşa cum s-a afirmat.

Lipsa de interes şi de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea şi interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanţă pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Şi acestea nu sunt puţine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există şi în România, în câteva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naţionale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cîrţan…

Da, acel Badea Cârţan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cîrţan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă şi boabe de grâu.
Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este “Un dac coborât de pe Columnă”.

A cărat de-a lungul vieţii cu spinarea, peste munţi, mii de cărţi în limba româna, din “România libera”, în Ardealul ocupat.

Între ele, şi aceste nepreţuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiştii continuă să le ignore.

 

 

Unii cercetători susţin că Bartoli ar fi reprodus din imaginaţie unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem şti deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intacta în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului.

Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latina, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau şi cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul.
Există două explicaţii: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ştearsă, şi s-a orientat în descriere după stirile din izvoare, care susţineau că atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja ştearsă şi a reconstituit-o fără cele doua mâini.

Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, pană la cele mai recente.
Cine a fost, totuşi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele.

Trebuie să fi fost, aşadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor şi a urcat pe ele.

Totuşi, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care ştia foarte bine ce scenă se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă.

Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franţei, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută.
Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă.

Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (şi continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei.

 

 

Pe lângă cele două copii recente, cea de la Bucureşti, şi o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franţa, facută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra.

Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea şti mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca cel care a şters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea a lui Decebal.

Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma.
Însă scena prezentării capului sau desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi dureroasă pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac.
Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.

Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod sângeros, tragic şi umilitor.

Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare interes.
Poate într-o zi vom afla numele acestui justiţiar.

Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivaţia, ca şi epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.
Traian a avut o faimă bună printre contemporani şi chiar multă vreme după moartea sa.

Ziua lui de naştere era încă sărbătoare în secolul al IV-lea.
Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model.

Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forţa de luptă a dacilor şi ducând la Roma o jumatate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian.
Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut.

Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.

Într-o scurta enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat  De bello dacico;

cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată Getica;

scrierea lui Apollodor din Damasc, despre Construcţia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus;

capitolele din istoria aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian;

edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile din timpul celor două războaie, ca şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre cucerirea Daciei;

poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii;

istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec;

capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus;

istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiaşi autor, care tratau despre războaiele lui Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia.

Doar din acestea din urma ne-au rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns pana la noi despre războaiele cu Traian.
În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la noi nu a ajuns nici măcar un rând !

Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor documente?

Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de precizat, o încercare de ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puţin a episodului dacic?

Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă asemanatoare cu cea a cărţilor.

Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută şi realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă plană.
Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi.

Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă.
După numai două secole, Forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în mai multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum şi opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.
Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puţini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci.

Nu este exclus ca această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-şi împodobească Arcul cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, Forul lui Traian începea sa fie descompus.
Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru înaintaşii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor închinate lui.

Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a Împăratului, probabil atunci a fost jefuită şi urna de aur ce îi adăpostea cenuşa, aşezată în soclul Columnei.
E adevărat, nu avem absolut nici o informaţie directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greşite, putem înţelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie şi dacii.

Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, în ochii compatrioţilor lui, imaginea unui împărat bun şi drept.

Poate vreunul dintre împăraţii Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor.

Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea.

Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorţii…
Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede în acest sens.

 

 

 

 

 

Sursa :
Documente atestate vechi