CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

La 23 februarie 1866 stil nou (11 februarie 1866 stil vechi), domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice de o conjuraţie constituită din  conservatori şi liberali radicali, care se uniseră în ceea ce avea să fie numită mai târziu „monstruoasa coaliţie„.

 Istoricii spun că în spatele acestei abdicări s-a aflat şi necesitatea aducerii pe tronul ţării a unui principe străin.

O parte din elita politică a noului stat România, format de cele două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se opuneau vehement împroprietăririlor în folosul ţăranilor. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni aflaţi în serviciu românesc.

Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise şef al Telegrafului Roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informaţii interne si externe preţioase. 

Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu.

Spre satisfacţia familiilor boiereşti din opoziţie, Librecht a produs astfel o disensiune de proporţii intre Cuza si primul sau ministru. Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliaţi.

De asemenea s-a conturat tot mai mult ideea că România  îşi putea obţine suveranitatea doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea.

Coaliţia dintre conservatorii de dreapta şi liberalii de stînga avea de partea sa şi comandanţii unor unităţi militare.

În noaptea zilei de 22 spre 23 februarie 1866 (stil nou), un grup de ofiţeri cu pistoalele în mână au pătrund în dormitorul domnului silindu-l pe principele Cuza să semneze abdicarea.

Ulterior,  domnitorul a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat printre două rînduri de soldaţi, care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn, atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza… suit într-o trăsură cu ferestrele acoperite și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, un devoltat al lui C.A. Rosetti.

La ora 13, sunt convocate cele două camere ale Parlamentului într-o ședință extraordinară. Locoteneța Domnească (cea care înlocuia domnitorul pe timpul vacantării tronului) și guvernul aduc la cunoștință actul abdicării.

Deputații l-au proclamat domnitor pe  contele Filip de Flandra (ce aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei).

S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul, însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”

 

Actul abdicării

Foto: Actul abdicării

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii.

A călătorit prin Europa la Paris şi Viena, trăind următorii ani la Florenţa şi Heidelberg, în Germania, unde a şi murit la data de 3 mai 1873, relativ tânăr, la vîrsta de 53 ani , fiind înmormântat la  moşia sa din Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

 Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea lui Cuza de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza, a scris  I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă”, în care descria cu exactitate detronarea lui Cuza.

 Cu o zi înainte, pe 10 februarie (stil vechi), un personaj bizar şi total necunoscut se prezentase la Palat, solicitând insistent să vorbească cu domnitorul. Într-un final, seara, reuşeşte să-l vadă pe Cuza şi-l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu-l ia în seamă şi-i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca a dublat gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. 

Deşi Cuza nu era absolut convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. A fost înlăturat brutal de pe tron.   

Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde se aflau Cuza şi amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i-au întins lui Cuza actul de abdicare, pe care acesta l-a semnat imediat.

Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr-o minune să-şi găsească susţinători fideli.

În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s-au unit pentru prima dată în istoria modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti.
Bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă mai ales în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

„Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete.

În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.  

În data de 13/25 februarie 1866, Alexandru I. Cuza a fost readus la Cotroceni. De aici el a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru I. Cuza a trecut graniţa pe la Predeal, cu soţie, copii şi amantă , iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov.

Astfel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură României”, a părăsit definitiv teritoriul patriei.

Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.” 

Şi a încheiat: „Să trăiască România !” 

 

Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani.

Se poate spune că „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma Mihail Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă paginăva fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

 Imediat după abdicare s-a format o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe).

 

aLocotenentaDomneasca1866-300x215

 

 

Locotenenţa domnească, adică un soi de Regenţă, s-a instalat imediat. 

Primul membru al Locotenenţei, colonelul Nicolae Haralambie, fusese omul numărul 2 în regimul Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.

Generalul Haralambie a fost cel care a organizat practic lovitura de stat… În afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Această Monstruoasa Coaliţie, ca să folosim termenul propagandei regimului, îi adună, de fapt, pe toţi cei care contează în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa.

Al doilea, generalul Nicolae Golescu, liberal, muntean, dintr-o familie boiereasca mai nouă , fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza.

„Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, este unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, boierul călător care ajunge până la Viena şi care ne-a lăsat o foarte interesantă relatare a călătoriei lui, este, într-adevăr, un personaj care se afirmă în timpul Revoluţiei de la 1848 din Muntenia”, precizează istoricul Alin Ciupală.

Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-Revoluţie paşoptistă la Paris. În acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de lobby în favoarea Principatelor.

Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean. Marele boier Lascăr Catargiu care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.

Lascăr Catargiu făcea parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită. El personal s-a dovedit a fi atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o.

Într-un fel, nu putem decât să ne bucurăm că astăzi statuia lui a fost refăcută şi o putem admira în București, chiar dacă nu este în locul în care a fost iniţial. Este unul dintre întemeietorii României moderne care a meritat din plin recunoştinţa generaţiilor care au urmat.

Unirea Principatelor s-a aflat în primejdie.

„În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior şi oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria istoricul Florin Constantiniu.
Este confirmat şi faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”. Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

 O idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de unii istorici, este dorinţa reală a lui Cuza de a abidica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic este aducerea unui prinţ străin. Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise de Cuza împăratului Napoleon al III-lea, la data de 19 septembrie 1865.

Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin.

Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.

În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica , Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „ la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”.

Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României.

  Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul afirma că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României.

„Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire- însă numai ca depozit sacru”.

Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare  că reforma agrară va fi anulată .

Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatistă, care cerea anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească. In acea zi, o duminica, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!

Mişcarea a fost lichidata fără menajamente de forţele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devină ireversibil.

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă. Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică, salariile ofiţerilor erau neplătite. El a avut certe apucături dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele.
Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli”. 


Dan Berindei

„Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza credea că el a făcut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a făcut Unirea, el a fost produsul Unirii. Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat. Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălni­ceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale”. 


Adrian Cioroianu

 

Surse:

 

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.Carol I, editura Enciclopedică, București 2010

http://www.istoria.md/articol/740/23_februarie,_istoricul_zilei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-cuza

http://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abdicarea-alexandru-ioan-cuza-complotul-monstruos-transformarea-voievodului-unirii-despot-1_5722159f5ab6550cb86cfede/index.html

Publicitate

23/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

26 ianuarie 1611 – Principele transilvănean Gabriel Bathory ocupă Tîrgovişte, capitala Ţării Româneşti şi se intitulează „principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine”.

 

 

 

 

La 26 ianuarie 1611 principele Transilvaniei – Gabriel Bathory ocupă cetatea Tîrgovişte şi se intitulează „principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine„. Poarta refuză să-l recunoască domn şi îl numeşte din nou pe Radu Mihnea. Gabriel Bathory se va retrage la 16 martie 1611.

 

 

 

 

                                      Gabriel Bathory (1589-1613), prinipe al Tranilvaniei (1608-1613)Radu Mihnea, domn al Munteniei și domn al Moldovei

 

Gabriel Bathory  (15 august 1589 – Oradea, 27 octombrie 1613), principe al Transilvaniei (1608-1613)

  Radu Mihnea (n. 1574 – d. 1626) fost domn al Țării Românești şi al Moldovei

 

 

Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory, n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea), a fost un principe de origine maghiară al Transilvaniei între anii 1608-1613, nepot al fostului rege al Poloniei, Ştefan Báthory şi ultimul principe din familia Báthory. 

În 1606, după moartea prințului Bocskay, István Gabriel Bathory a fost unul dintre pretendenți la tronul Transilvaniei, care în februarie 1607 a fost ocupat de Sigismund Rakoczy până în martie 1608, când acesta a fost înlăturat în urma unei răscoale.

În luna noiembrie a aceluiași an 1608, Gabriel Batory a fost proclamat principe al Transilvaniei  la vîrsta de 19 ani.

„Gabriel Bathory impresiona prin frumuseţe, era însă afemeiat şi ambiţios peste măsură. Primit cu simpatie şi de ţară şi de stăpânitorii vecini, el sfârşeşte totuşi, din cauza firii sale, prin a-şi face pretutindeni duşmani şi pierde în scurt timp domnia şi viaţa”, afirma Constantin N. Giurescu, în volumul Istoria Românilor, (Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1944).

Domniei sa a fost caracterizată de o instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare și atitudinea sa imorală și-a făcut mulți dușmani în rândul nobilimii ardelene şi odată cu ocuparea orașului liber Sibiu și-a atras și împotrivirea națiunii săsești. Din cauza războaielor pornite împotriva Țării Românești, a stârnit mânia Porții Otomane.

Îşi propusese să aducă sub stăpînirea sa Moldova şi Valahia.

Şi-a început domnia în relaţii bune atât cu voievodul Radu Şerban, din Muntenia, cât şi cu Constantin Movilă, domnitorul Moldovei. A dorit să supună însă atât Moldova cât şi Ţara Românească.

La scurt timp de la instalarea pe tron, Gabriel Bathory a cerut tribut de 8.000 de florini domnitorului Moldovei, Constantin Movilă.

S-a pregătit de război împotriva acestuia, însă potrivit unor istorici a fost silit să îşi abandoneze planurile, în urma unui ordin al sultanului, venit la mijlocul anului 1610.
 În luna decembrie a anului 1610, oastea lui Gabriel Bathory a pornit din Ţara Bârsei, prin Bran, asupra Munteniei.

„3.000 de oameni desfundară cu lopeţile drumul, de zăpadă, şi armata trecu peste munţi. Radu Şerban, nepregătit, trebui să se retragă în grabă spre Moldova. Mama domnitorului muntean şi o parte din bogăţii au căzut însă în mâinile năvălitorilor. A fost groază şi prăpăd deoarece oamenii fuseseră surprinşi în sate de sărbători. Nu au putut fugi după obicei, în codrii, mai ales că era iarnă grea”, scrie Constantin N. Giurescu.

La 29 decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte împreună cu întreg poporul sfârşitul de an, principele ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească.

Radu Şerban, nepregătit, trebui să se retragă în grabă spre Moldova. Mama domnitorului muntean şi o parte din bogăţii au căzut în mâinile năvălitorilor.

A fost groază şi prăpăd deoarece oamenii fuseseră surprinşi în sate de sărbători. Nu au putut fugi după obicei, în codrii, mai ales că era iarnă grea.

 Ajuns în Târgovişte la 26 ianuarie 1611 Gabriel Bathory  şi-a luat titlul de „Principe, din mila lui Dumnezeu, al Transilvaniei şi Valahiei Transalpine”.

A trimis o solie la Istanbul, cerând să-i fie recunoscută domnia în Muntenia şi explicând expediţia sa prin aceea că Radu ar fi vrut să-l răstoarne, împreună cu aliaţii acestuia din Polonia.

Înalta Poartă nu a încuviinţat cererea lui şi l-a numit domn al Ţării Româneşti pe Radu Mihnea.

Gabriel Báthory s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, fapt consemnat şi în cronica munteanului Radu Popescu: “că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru.”

 

Preoţi schingiuiţi, femei violate indiferent de vârstă

 

Sfânta mănăstire Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii. Mărturii avem de la egumenul de atunci al mănăstirii, Mitropolitul Matei al Mirelor: “câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri, nu se pot spune cu deamănuntul… În special chinuiau pe preoţi şi pe călugări.”

  „Iar uşuratecul acesta de Bathory Gabor, căci aşa-l chema, a venit pe neprevestite asupra noastră, cum s-a zis. Deci s-a luat de către dânsul Valachia fără luptă. Şi câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri s-au făcut nu se pot spune cu de-amănuntul, multe fiind şi mai presus de orice măsură.

Căci, fiind neamul acesta neomenos, cu neomenie şi mare cruzime se purta cu cei care-i avea în mână. Prădau, ardeau, chinuiau, puneau cărbuni pe pântecele oamenilor şi-i înăduşeau în fum şi de oţeturi foarte acre.

Scoteau ochii, tăiau mâinile, jupuiau pieile de pe genunchi, până la oase şi spânzurau oamenii de muşchi. Iar capetele altora legându-le cu funia şi căsnindu-i le scoteau ochii. Şi unora le făceau aceste chinuri pe rând, iar asupra altora grămădindu-le pe toate deodată, le luau viaţa”, scria Matei al Mirenilor, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Analele Academiei Române” (1900).
 

Preoţii nu au scăpat de tortură, relata mitropolitul. „Şi mai ales se aprindea mânia lor împotriva monahilor şi preoţilor pe care cu multe chinuri şi încercări îi ucideau. Iar cei cărora le încetau caznele, mai bine ar fi fost de dânşii să nu mai scape şi să nu se mai mântuiască pe sine, decât să trăiească nenorociţi şi schilodiţi.

Şi se vedeau plângeri şi lucruri vrednice de tânguire faptuite atunci de dânşii. Iar desfrânări şi lucruri ruşinoase se făceau multe.

Căci nu numai că ruşinau fetele şi femeile frumoase ci şi pe babele cele bătrâne şi pe acelea înaintate în zile le ruşinau, grămădindu-şi pe capete focul cel nestins.

Şi năvălind ca hoţii în mănăstirea noastră, au furat toate giuvaierurile câte le căpătase şi sfărâmând mormintele domnilor (căci obiceiul era să se îngroape aici cei răposaţi dintre domni) şi stricând lespezile bisericii, crezând să afle bogăţie de aur, punându-şi numele de furi de lucruri sfinte şi scormonitori de morminte s-au întors în aşteptarea dreptei pedepse a lui Dumnezeu.

Căci s-au luat multe daruri făcute mănăstirii cucernice de către domnii cei de demult şi plumbul cu care era învelită biserica. Au sfărâmat şi mitropolia de la Argeş, cea foarte scumpă şi toate sfintele mănăstiri şi mănăstirile de călugăriţe şi bisericile le-au distrus.

Iar el, afurisitul de Bathory Gabor, s-a ridicat la atâta înălţime prea mare a furiei sau mai curând a nebuniei celei mai cu vârf, încât gonind şi tăind cu suliţa, de călare câinii se făcea de râsul tuturora. Căci un om cu minte şi pus să domnească peste popoare trage cu suliţa în câini când merge pe drum?”, scria Matei al Mirenilor, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Analele Academiei Române” (1900).

De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri”, iar în altă parte zice că l-a găsit “pustiit, risipit, dărâmat şi de tot sărăcit de necredinioşii Unguri.”

După cum mărturisea într-un hrisov emis în acelaşi an, “inima noastră a venit la umilinţă şi jale fiind atunci nastavnic şi egumen al mai sus spusului lăcaş prea sfinţitul mitropolit al Mirelor chir Matei şi cu ceilalţi călugări şi fraţi din cinul călugăresc, cari au căzut cu lacrimi de umilinţă şi smerenie spre domnia noastră, aducând înaintea domniei noastre prea umile rugăciuni ca să fiu nou ctitor al sfântului lăcaş, mai sus zis, ca să întăresc şi să înnoesc şi să împuternicesc acest sfânt lăcaş”, mai ales că nu doar sfânta mănăstire era “pustiită şi stricată”, ci şi “biserica lui Dumnezeu, asemenea chiliile şi celelalte case pustiite.” 

La 16 martie, Gabriel Bathory s-a retras în Braşov. Între timp, domnii Munteniei şi Moldovei,  Radu Şerban şi Constantin Movilă s-au aliat, iar în primăvara anului 1611 Radu Şerban şi-a recăpătat tronul în Ţara Românească.

Armatele aliate moldovene şi muntene au pornit asupra oştilor lui Gabriel Bathory, într-o campanie de pedepsire a acestuia. La Sânpetru, în apropiere de Braşov, a avut loc o luptă cruntă, în urma căruia Gabriel Bathory a fost silit să fugă.

„Mii de morţi rămaseră pe câmpul de luptă. A doua zi, domnul (Radu) însoţit de saşii din Braşov, vizitând locul bătăliei şi văzând mulţimea celor căzuţi porunci să se strângă trupurile şi deasupra lor ridică o movilă aşezând şi o cruce frumoasă de lemn, cu inscripţie în limba română, arătând faptele.
 Înfrânt lângă Braşov la data de 7 iulie 1611. G. Báthory scapă numai datorită unei greşeli a învingătorilor care s-au oprit din urmărire , dându-i astfel timp să se retragă după înfrângere.

În acest fel, Gabriel Báthory a putut să se menţină în fruntea Principatului Transilvaniei încă doi ani, pînă în anul 1613.

Cronicarii turci l-au numit „craiul cel nebun”, iar românii au relatat despre ororile comise de soldaţii acestuia care au invadat Muntenia.
În cei cinci ani de domnie şi-a atras ura tuturor foştilor săi aliaţi

În anul 1613 domnii din ţările româneşti vecine Transilvaniei s-au coalizat pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului.

Turcii pregătiseră deja un înlocuitor al lui, în persoana lui Gabriel Bethlen (în limba maghiară Bethlen Gábor) zis „Ţiganul” datorită tenului său oacheş, nobil maghiar originar din localitatea Ilia din actualul judeţ Hunedoara.

 

 

 

 

Foto: Gabriel Bethlen (în maghiară Gábor Bethlen) (n. cca. 1580, Ilia – d. 15 noiembrie 1629, Alba Iulia), a fost principe al Transilvaniei între 1613-1629 şi rege al Ungariei (1620-1621).

 

 

 

Gabriel Bethlen îl susținuse la început pe Gabriel Báthory și l-a ajutat în obținerea domniei. Văzând însă caracterul acestuia și influența sa negativă asupra stabilităţii  țării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc și român împotriva lui Gabriel Báthory. 

Principele Gabriel Bethlen a fost pus de turci pe tronul Transilvaniei, hotărârea Sublimei Porţi din data de 23 octombrie 1613 fiind  confirmată şi de Dieta Transilvaniei.

În acel an în Ardeal a intrat o armată turcească, alături de cele moldoveană şi munteană, asigurînd astfel alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe, cu toată opoziţia Austriei.

Gabriel Báthory s-a retras în cursul acestor evenimente până la Oradea, pe care era gata să  o predea turcilor pentru a-și salva tronul, dar a fost asasinat chiar de proprii săi soldați, la data de 27 octombrie 1613.


Kiatip Celebi, cronicar otoman a începutul secolului al XVII, a scris următoarele despre Gabriel Bathory:

„Mai sus arătatul Bethlen Gabor era unul dintre emirii Ardealului din familia Bathorylor. Bathory Gabor, care a fost craiul Ardealului înaintea lui, era cunoscut sub numele de craiul cel nebun (Deli Kiral).

Fiind un nebun cu apucături câineşti, el ataca avuţiile şi familiile beilor şi notabililor din Ardeal. Pe unii dintre cei care i se opuneau îi ucidea, pe alţii îi exila. Unii reuşeau să fugă de persecuţiile lui. Deli Kiral (Gabriel Bathory) s-a întărit în cetatea Oradea. Iskender Paşa, mergând acolo, în Transilvania, l-a înscăunat pe Bethlen Gabor în Belgradul din Ardeal.

Dar cât timp trăia acel afurisit era greu ca această hotărâre să fie menţinută. Prin mijlocirea lui Bethlen, Iskender paşa a atras cu nenumărate promisiuni câţiva voievozi de încredere ai Transivaniei. În felul acesta a câştigat o parte a populaţiei de acolo. După ce însă Iskender paşa, luându-şi oastea, a plecat din Transilvania, Deli Kiral ieşind din Oradea a început să facă pregătiri împotriva lui Bethlen. În acest timp, unul dintre voievozi, punând câţiva puşcaşi la trecătoare, aceştia l-au omorît pe Deli Kiral în timp ce trecea pe acolo”, se arată în volumul „Cronici turceşti privind Ţările Române, Mihai Guboglu” (Editura Academiei RSR, 1974).

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/713/26_ianuarie,_istoricul_zilei

 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gabriel_Bathory

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/ororile-sadicului-gabriel-bathory-mii-femei-violate-schingiuite-calugari-batjocoriti-ucisi-sate-trecute-foc

26/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: