CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice


Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

La 23 februarie 1866 stil nou (11 februarie 1866 stil vechi), domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice de o conjuraţie constituită din  conservatori şi liberali radicali, care se uniseră în ceea ce avea să fie numită mai târziu „monstruoasa coaliţie„.

 Istoricii spun că în spatele acestei abdicări s-a aflat şi necesitatea aducerii pe tronul ţării a unui principe străin.

O parte din elita politică a noului stat România, format de cele două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se opuneau vehement împroprietăririlor în folosul ţăranilor. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni aflaţi în serviciu românesc.

Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise şef al Telegrafului Roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informaţii interne si externe preţioase. 

Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu.

Spre satisfacţia familiilor boiereşti din opoziţie, Librecht a produs astfel o disensiune de proporţii intre Cuza si primul sau ministru. Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliaţi.

De asemenea s-a conturat tot mai mult ideea că România  îşi putea obţine suveranitatea doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea.

Coaliţia dintre conservatorii de dreapta şi liberalii de stînga avea de partea sa şi comandanţii unor unităţi militare.

În noaptea zilei de 22 spre 23 februarie 1866 (stil nou), un grup de ofiţeri cu pistoalele în mână au pătrund în dormitorul domnului silindu-l pe principele Cuza să semneze abdicarea.

Ulterior,  domnitorul a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat printre două rînduri de soldaţi, care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn, atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza… suit într-o trăsură cu ferestrele acoperite și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, un devoltat al lui C.A. Rosetti.

La ora 13, sunt convocate cele două camere ale Parlamentului într-o ședință extraordinară. Locoteneța Domnească (cea care înlocuia domnitorul pe timpul vacantării tronului) și guvernul aduc la cunoștință actul abdicării.

Deputații l-au proclamat domnitor pe  contele Filip de Flandra (ce aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei).

S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul, însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”

 

Actul abdicării

Foto: Actul abdicării

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii.

A călătorit prin Europa la Paris şi Viena, trăind următorii ani la Florenţa şi Heidelberg, în Germania, unde a şi murit la data de 3 mai 1873, relativ tânăr, la vîrsta de 53 ani , fiind înmormântat la  moşia sa din Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

 Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea lui Cuza de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza, a scris  I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă”, în care descria cu exactitate detronarea lui Cuza.

 Cu o zi înainte, pe 10 februarie (stil vechi), un personaj bizar şi total necunoscut se prezentase la Palat, solicitând insistent să vorbească cu domnitorul. Într-un final, seara, reuşeşte să-l vadă pe Cuza şi-l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu-l ia în seamă şi-i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca a dublat gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. 

Deşi Cuza nu era absolut convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. A fost înlăturat brutal de pe tron.   

Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde se aflau Cuza şi amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i-au întins lui Cuza actul de abdicare, pe care acesta l-a semnat imediat.

Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr-o minune să-şi găsească susţinători fideli.

În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s-au unit pentru prima dată în istoria modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti.
Bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă mai ales în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

„Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete.

În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.  

În data de 13/25 februarie 1866, Alexandru I. Cuza a fost readus la Cotroceni. De aici el a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru I. Cuza a trecut graniţa pe la Predeal, cu soţie, copii şi amantă , iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov.

Astfel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură României”, a părăsit definitiv teritoriul patriei.

Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.” 

Şi a încheiat: „Să trăiască România !” 

 

Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani.

Se poate spune că „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma Mihail Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă paginăva fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

 Imediat după abdicare s-a format o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe).

 

aLocotenentaDomneasca1866-300x215

 

 

Locotenenţa domnească, adică un soi de Regenţă, s-a instalat imediat. 

Primul membru al Locotenenţei, colonelul Nicolae Haralambie, fusese omul numărul 2 în regimul Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.

Generalul Haralambie a fost cel care a organizat practic lovitura de stat… În afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Această Monstruoasa Coaliţie, ca să folosim termenul propagandei regimului, îi adună, de fapt, pe toţi cei care contează în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa.

Al doilea, generalul Nicolae Golescu, liberal, muntean, dintr-o familie boiereasca mai nouă , fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza.

„Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, este unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, boierul călător care ajunge până la Viena şi care ne-a lăsat o foarte interesantă relatare a călătoriei lui, este, într-adevăr, un personaj care se afirmă în timpul Revoluţiei de la 1848 din Muntenia”, precizează istoricul Alin Ciupală.

Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-Revoluţie paşoptistă la Paris. În acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de lobby în favoarea Principatelor.

Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean. Marele boier Lascăr Catargiu care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.

Lascăr Catargiu făcea parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită. El personal s-a dovedit a fi atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o.

Într-un fel, nu putem decât să ne bucurăm că astăzi statuia lui a fost refăcută şi o putem admira în București, chiar dacă nu este în locul în care a fost iniţial. Este unul dintre întemeietorii României moderne care a meritat din plin recunoştinţa generaţiilor care au urmat.

Unirea Principatelor s-a aflat în primejdie.

„În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior şi oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria istoricul Florin Constantiniu.
Este confirmat şi faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”. Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

 O idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de unii istorici, este dorinţa reală a lui Cuza de a abidica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic este aducerea unui prinţ străin. Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise de Cuza împăratului Napoleon al III-lea, la data de 19 septembrie 1865.

Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin.

Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.

În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica , Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „ la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”.

Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României.

  Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul afirma că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României.

„Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire- însă numai ca depozit sacru”.

Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare  că reforma agrară va fi anulată .

Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatistă, care cerea anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească. In acea zi, o duminica, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!

Mişcarea a fost lichidata fără menajamente de forţele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devină ireversibil.

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă. Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică, salariile ofiţerilor erau neplătite. El a avut certe apucături dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele.
Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli”. 


Dan Berindei

„Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza credea că el a făcut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a făcut Unirea, el a fost produsul Unirii. Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat. Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălni­ceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale”. 


Adrian Cioroianu

 

Surse:

 

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.Carol I, editura Enciclopedică, București 2010

http://www.istoria.md/articol/740/23_februarie,_istoricul_zilei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-cuza

http://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abdicarea-alexandru-ioan-cuza-complotul-monstruos-transformarea-voievodului-unirii-despot-1_5722159f5ab6550cb86cfede/index.html

Reclame

23/02/2018 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

3 comentarii »

  1. Multumesc! pentru aceasta lectie de istorie

    Apreciază

    Comentariu de valiii26 | 23/02/2018 | Răspunde

  2. […] 23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice […]

    Apreciază

    Pingback de S-a întâmplat în 11 februarie 1866, 11/23 - Jurnal Spiritual | 11/02/2019 | Răspunde

  3. […] 23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice […]

    Apreciază

    Pingback de S-a întâmplat în 11 februarie 1866, 11/23 - ..:: Radio Jurnal Spiritual ::.. | 11/02/2019 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: