CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Călin Georgescu: ”În ultimii 26 de ani, România a suferit pierderi mai mari decât în perioada care s-a scurs de la Ștefan cel Mare și până în 1989”. VIDEO

Călin Georgescu, membru al Clubului de la Roma: România este controlată și  condusă de străini, care dețin toate pârghiile strategice ale puterii -

Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani .

Aflați în campanie electorală, politicienii promit salarii mai mari, investiții și alocații.Din păcate, nimeni nu răspunde la întrebarea: „De unde vor fi găsiți banii pentru toate acestea?”.

Pentru majoritatea politicienilor aflați în campanie electorală, fericirea poporului pare că se reduce doar la nevoia de umplere a burților.

Deși se luptă pentru votul nostru, niciun politician nu răspunde la întrebarea: „Cine conduce România?”.

La această întrebare, dar și la altele, a răspuns Directorul Executiv al Instituției ONU pentru Indicele Global al Sustenabilității, Călin Georgescu. Călin Georgescu a elaborat o strategie durabilă pentru România, în 2008, la cererea Guvernului de-atunci, dar proiectul a rămas îngropat.

Invitat la Televiziunea Română, Călin Georgescu, a făcut o analiză rece și tăioasă a realității românești de după 1989.  Acesta a spus, printre altele, că România este tratată precum o mină de aur de către alte entități, de unde se extrage minereu până când țara va da faliment.

Conform acestuia, falimentul Românie este o chestiune de timp.

„România este o mină, din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România” , a spus expertul.

Acesta a detaliat subiectul susținând că România este controlată și condusă de străini, care dețin toate pârghiile strategice ale puterii.

Călin Georgescu afirmă că în ultimii 26 de ani, România a suferit pierderi mai mari decât în perioada care s-a scurs de la Ștefan cel Mare și până în 1989.

„În ultimul ceas, putem avea o vocație. În primul rând este un fenomen global. Ne naștem cu toții din iubire și intrăm într-o mare manipulare, în care nu există democrație, ci doar corectitudine politică. La nivel mondial.

Menționez că sclavagismul nu a dispărut. Ci doar e o altă formă.România a ajuns aici pentru că e într-un haos bine calculat. Trăim într-o formă anti culturală, s-a pierdut rușinea.

Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani.

Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie.România nu este un stat, ci o corporație.

Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu ne mai aparține.Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României.

Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare.

Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa.

În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 TRILION de euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani”, a spus reputatul expert român în direct la Televiziunea Română.

14/05/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

La 23 februarie 1866 stil nou (11 februarie 1866 stil vechi), domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice de o conjuraţie constituită din  conservatori şi liberali radicali, care se uniseră în ceea ce avea să fie numită mai târziu „monstruoasa coaliţie„.

 Istoricii spun că în spatele acestei abdicări s-a aflat şi necesitatea aducerii pe tronul ţării a unui principe străin.

O parte din elita politică a noului stat România, format de cele două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se opuneau vehement împroprietăririlor în folosul ţăranilor. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni aflaţi în serviciu românesc.

Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise şef al Telegrafului Roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informaţii interne si externe preţioase. 

Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu.

Spre satisfacţia familiilor boiereşti din opoziţie, Librecht a produs astfel o disensiune de proporţii intre Cuza si primul sau ministru. Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliaţi.

De asemenea s-a conturat tot mai mult ideea că România  îşi putea obţine suveranitatea doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea.

Coaliţia dintre conservatorii de dreapta şi liberalii de stînga avea de partea sa şi comandanţii unor unităţi militare.

În noaptea zilei de 22 spre 23 februarie 1866 (stil nou), un grup de ofiţeri cu pistoalele în mână au pătrund în dormitorul domnului silindu-l pe principele Cuza să semneze abdicarea.

Ulterior,  domnitorul a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat printre două rînduri de soldaţi, care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn, atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza… suit într-o trăsură cu ferestrele acoperite și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, un devoltat al lui C.A. Rosetti.

La ora 13, sunt convocate cele două camere ale Parlamentului într-o ședință extraordinară. Locoteneța Domnească (cea care înlocuia domnitorul pe timpul vacantării tronului) și guvernul aduc la cunoștință actul abdicării.

Deputații l-au proclamat domnitor pe  contele Filip de Flandra (ce aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei).

S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul, însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”

 

Actul abdicării

Foto: Actul abdicării

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii.

A călătorit prin Europa la Paris şi Viena, trăind următorii ani la Florenţa şi Heidelberg, în Germania, unde a şi murit la data de 3 mai 1873, relativ tânăr, la vîrsta de 53 ani , fiind înmormântat la  moşia sa din Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

 Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea lui Cuza de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza, a scris  I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă”, în care descria cu exactitate detronarea lui Cuza.

 Cu o zi înainte, pe 10 februarie (stil vechi), un personaj bizar şi total necunoscut se prezentase la Palat, solicitând insistent să vorbească cu domnitorul. Într-un final, seara, reuşeşte să-l vadă pe Cuza şi-l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu-l ia în seamă şi-i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca a dublat gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. 

Deşi Cuza nu era absolut convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. A fost înlăturat brutal de pe tron.   

Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde se aflau Cuza şi amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i-au întins lui Cuza actul de abdicare, pe care acesta l-a semnat imediat.

Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr-o minune să-şi găsească susţinători fideli.

În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s-au unit pentru prima dată în istoria modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti.
Bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă mai ales în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

„Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete.

În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.  

În data de 13/25 februarie 1866, Alexandru I. Cuza a fost readus la Cotroceni. De aici el a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru I. Cuza a trecut graniţa pe la Predeal, cu soţie, copii şi amantă , iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov.

Astfel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură României”, a părăsit definitiv teritoriul patriei.

Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.” 

Şi a încheiat: „Să trăiască România !” 

 

Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani.

Se poate spune că „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma Mihail Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă paginăva fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

 Imediat după abdicare s-a format o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe).

 

aLocotenentaDomneasca1866-300x215

 

 

Locotenenţa domnească, adică un soi de Regenţă, s-a instalat imediat. 

Primul membru al Locotenenţei, colonelul Nicolae Haralambie, fusese omul numărul 2 în regimul Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.

Generalul Haralambie a fost cel care a organizat practic lovitura de stat… În afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Această Monstruoasa Coaliţie, ca să folosim termenul propagandei regimului, îi adună, de fapt, pe toţi cei care contează în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa.

Al doilea, generalul Nicolae Golescu, liberal, muntean, dintr-o familie boiereasca mai nouă , fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza.

„Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, este unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, boierul călător care ajunge până la Viena şi care ne-a lăsat o foarte interesantă relatare a călătoriei lui, este, într-adevăr, un personaj care se afirmă în timpul Revoluţiei de la 1848 din Muntenia”, precizează istoricul Alin Ciupală.

Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-Revoluţie paşoptistă la Paris. În acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de lobby în favoarea Principatelor.

Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean. Marele boier Lascăr Catargiu care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.

Lascăr Catargiu făcea parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită. El personal s-a dovedit a fi atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o.

Într-un fel, nu putem decât să ne bucurăm că astăzi statuia lui a fost refăcută şi o putem admira în București, chiar dacă nu este în locul în care a fost iniţial. Este unul dintre întemeietorii României moderne care a meritat din plin recunoştinţa generaţiilor care au urmat.

Unirea Principatelor s-a aflat în primejdie.

„În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior şi oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria istoricul Florin Constantiniu.
Este confirmat şi faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”. Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

 O idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de unii istorici, este dorinţa reală a lui Cuza de a abidica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic este aducerea unui prinţ străin. Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise de Cuza împăratului Napoleon al III-lea, la data de 19 septembrie 1865.

Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin.

Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.

În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica , Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „ la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”.

Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României.

  Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul afirma că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României.

„Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire- însă numai ca depozit sacru”.

Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare  că reforma agrară va fi anulată .

Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatistă, care cerea anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească. In acea zi, o duminica, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!

Mişcarea a fost lichidata fără menajamente de forţele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devină ireversibil.

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă. Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică, salariile ofiţerilor erau neplătite. El a avut certe apucături dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele.
Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli”. 


Dan Berindei

„Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza credea că el a făcut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a făcut Unirea, el a fost produsul Unirii. Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat. Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălni­ceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale”. 


Adrian Cioroianu

 

Surse:

 

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.Carol I, editura Enciclopedică, București 2010

http://www.istoria.md/articol/740/23_februarie,_istoricul_zilei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-cuza

http://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abdicarea-alexandru-ioan-cuza-complotul-monstruos-transformarea-voievodului-unirii-despot-1_5722159f5ab6550cb86cfede/index.html

23/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Lucian Boia, un pretins „demitizator”al istoriei noastre care nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă

 

 

Lucian Boia s-a născut în 1944 la București şi a copilărit la Câmpulung Muscel. După mamă, Lucian Boia se trage dintr-o familie de italieni, din clanul Morandini, provenit din Predazzo, o comună din provincia Trento, regiunea Trentino-Alto Adige.

Bunicul lui din partea maternă era inginer de drumuri și a venit în România să-și facă meseria. Tatăl său, Aurel Boia, a fost o perioadă stenograf la Parlament , devenit mai târziu director al unei școli postliceale de stenografie și secretariat, se trăgea dintr-o familie de mocani din Mărginimea Sibiului colonizați în Dobrogea.

După ce mama sa a divorţat de acesta, Lucian Boia a rămas ataşat familiei de origine italiană şi de religie catolică.

 

 

 

 

Lucian Boia, acuzat GRAV de academicianul Ioan-Aurel Pop: "Din dorința de câștig facil, falsifică istoria. Nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă"

 

 

De copil Boia mergea la biserica catolică din oraşul Câmpulung Muscel. Astfel se explică aversiunea sa disimulată sau neînţelegerea spirituală faţă de ortodoxie, ca liant al naţiunii.

În 1962 Lucian Boia s-a înscris la facultatea de istorie și în anul patru a devenit membru al PCR. Ca șef de promoție Boia a primit o bursă de studii de la profesorul Macurek de la Brno în Cehoslovacia. Întors în România, a devenit asistent stagiar la facultatea de istorie. 

A fost avansat profesor al Facultății de Istorie a Universității București şi a ajuns secretar cu propaganda al PCR pe facultate, membru al biroului politic al PCR pe facultate, implicat în propaganda ideologică comunistă a tinerilor studenţi români. 

În 1993 a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului.

Cărţile sale, scrise într-un stil eseistic, sunt reprezentative pentru o facţiune minoritară şi agresivă a gândirii noului val de istorici post comunişti, conform cărora  trecutul poate fi abordat ca science fiction, iar marxismul poate fi reciclat în spiritul Şcolii de la Frankfurt.

Istoricul academician Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj, este cât se poate de tranşant în privinţa acestui eseist care pretinde că ar scrie lucrări de istorie, demonstrând că din dorinţa „de câștig facil”, el falsifică istoria. Nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă”.

Acest mare “istoric” Lucian Boia, apare pe lista din 2016 a celor mai cunoscuţi francmasoni din România, publicată de site-ul justițiarul.ro

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai”(UBB) din Cluj Napoca, a comentat afirmațiile făcute de profesorul Lucian Boia în cartea sa „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” (Humanitas, 2014), cum că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea înfăptuită la 1918 !

La pagina 81,  Lucian Boia scria:

„Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât își doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparținea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mișcarea națională a românilor din Transilvania nu a acționat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obținerii deplinei egalități de drepturi în interiorul Ungariei”.

Ideea năstrușnică despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea a fost reiterată recent numai de istoricul bucureștean Lucian Boia, care confundă intenționat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate și face din anumite voci izolate opinie publică”, a spus istoricul Ioan Aurel Pop într-un interviu din Adevărul.

 

 

 

Ioan-Aurel Pop este istoric specializat pe Epoca Medievală, academician. Este autor a peste zeci de cărți și studii, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare. A fost distins cu Premiul George Barițiu al Academiei Române (1991). Este membru în mai multe comisii internaționale de profil.

Academicianul Ioan Aurel Pop susține că Lucian Boia falsifică istoria, din dorința de câștig facil.

„Îi reproșez faptul că din dorința de câștig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la niște argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voința majorității, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo.

Iar în istorie poți să găsești argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin metodă proastă. Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate. El a și declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depășite”, spune rectorul clujean.

Mai mult, Lucian Boia este acuzat de incompetență.”Nu știe să citească un document în latină, slavonă, greacă. Toată expertiza lui istorică vine din sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Nu e un istoric al timpurilor de demult, preia de la unii și de la alții”, conchide Pop.

Despre relațiile dintre români și maghiari, Ioan-Aurel Pop susține că cei din urmă au lansat ideea că de fapt, transilvănenii au fost amăgiți de la București.

„Fruntașii ungari care au combătut unirea – unii dintre ei – nici măcar nu mai negau majoritatea românească a Transilvaniei, dar spuneau că gloata nu conta, ci doar «națiunile superioare», elita elevată și stilată! (…) Această mentalitate s-a diminuat mult de-a lungul timpului, dar nu a încetat cu desăvârșire, în anumite cercuri politice ungare, nici astăzi.

În disperare de cauză, tot o latură a intelectualității ungare a lansat și ideea că românii ardeleni s-au lăsat amăgiți de unii lideri de-ai lor, formatori de opinie, îndoctrinați la București și că așa s-ar fi făcut unirea; că românii de sub oblăduirea ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca niște părinți! (…) Azi, când ignoranța este tot mai mare, unii noi ideologi scot de la naftalină astfel de idei, cultivând intenționat confuzii”, consideră Ioan-Aurel Pop.  

În opinia lui Pop, anul 1918 trebuie văzut ca „ora astrală a românilor” și „a pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant”.

„La 1918 s-a împlinit voința națională. Dacă unii au fost contra Unirii, era normal să fie așa. Nicăieri nu s-au edificat statele naționale altminteri”, a încheiat reputatul istoric.

 

Surse:

 

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Lucian-Boia-acuzat-GRAV-de-academicianul-Ioan-Aurel-Pop-Din-dorinta-de-castig-facil-falsifica-istoria.-Nu-stie-sa-citeasca-un-document-in-latina-slavona-sau-greaca-127492

https://www.stiri-extreme.ro/adevarata-biografie-a-masonului-lucian-boia-de-la-intrarea-in-pcr-la-vizitarea-turnurilor-gemene-inainte-de-89/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

03/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: