BASARABIA ȘI FACTORUL UCRAINEAN

Ucraineanul Nikita Sergheievici Hrușciov în fața hărții.

SIMPOZIONUL ”BASARABIA, ÎNCOTRO?”

Vlad Cubreacov, președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc”

Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu Regatul României, la 27 martie 1918, a declanșat procesul de unificare a națiunii române și a condus, prin unirile de la Cernăuți, din 28 noiembrie, și de la Alba Iulia, din 1 decembrie, la formarea României Mari.

Din perspectiva evoluțiilor ulterioare, adesea tragice, din secolul XX, dar și din perspectiva aspirației naturale și necesității istorice de refacere a unității națiunii române, merită să aruncăm o privire asupra contextului politic și geopolitic în care se afla Basarabia în anii 1917-1918, reliefând toți factorii implicați în proces sau care l-au determinat hotărâtor, în mod fast sau nefast.

Dezagregarea accelerată a Imperiului rus a lăsat loc ieșirii din latență a tendințelor de afirmare a popoarelor captive, inclusiv a românilor basarabeni. La 2 decembrie 1917 gubernia Basarabia s-a proclamat drept Republică Democratică Moldovenească și autonomă față de imperiu, cu intenția anunțată de a face parte dintr-o Rusie federală viitoare. La 2 decembrie 1917, parlamentul local Sfatul Țării declara: „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea republicei federative democratice rusești, ca părtaș cu aceleași drepturi”. Cu toate acestea, lucrurile au evoluat rapid și, la 24 ianuarie 1918, Republica Democratică Moldovenească, cuprinzând județele Cahul, Cetatea Albă, Bălți, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina, și-a proclamat independența totală față de Rusia. În acest moment a intervenit în peisaj un factor politic din imediată vecinătate, cel ucrainean.

Cu doar două zile înainte, la 22 ianuarie 1918, Rada centrală ucraineană a adoptat ce-a de-a patra Declarație universală, prin care a proclamat independența Republicii Populare Ucrainene, cuprinzând 9 foste gubernii ruse, inclusiv pe cea a Hersonului, al cărei principal oraș era Odesa, situat la mai puțin de 100 de kilometri de Basarabia. Peste o săptămână, în răspăr cu Rada centrală ucraineană, la 29 ianuarie 1918 a fost proclamată, în cadrul Rusiei sovietelor, Republica Sovietică Odesită, în frunte cu Vladimir Iudovski și care ar fi urmat să cuprindă guberniile Herson și Basarabia. Este primul moment în istorie în care, după prăbușirea Imperiului și instaurarea puterii sovietice în Rusia, au fost formulate oficial, din cuprinsul Ucrainei, pretenții teritoriale asupra Basarabiei deja independente.

Republica Sovietică Odesită a avut o existență efemeră. La 13 martie 1918 ea și-a încetat existența, ca urmare a intervenției trupelor austro-germane cerută de Rada centrală ucraineană. Aducerea sub controlul Republicii Populare Ucrainene a spațiului fostei Republici sovietice Odesite a însemnat însă și preluarea pretențiilor acesteia asupra Basarabiei, sub pretextul că Basarabia ar fi un teritoriu istoric ucrainean, populat preponderent de etnici ucraineni. Cu atât mai mult, cu cât Rada centrală ucraineană, în cea de-a treia Declarație universală a sa din ianuarie 1918 spunea: ”Republica Populară Ucraineană include guberniile Kiev, Podolia, Volânia, Cernigov, Poltava, Harkov, Ekaterinoslav, Herson și Taurida. Cât privește guberniile Kursk, Holmsk, Voronej și alte gubernii învecinate locuite de ucraineni, soarta acestora urmează a fi stabilită în viitor conform libertății de organizare a popoarelor”. Situată în imediata vecinătate a Republicii Populare Ucrainene, Basarabia a fost vizată direct de acest document, care nu putea fi trecut cu vederea la Chișinău.

Rada centrală ucraineană, din care au făcut parte și doi români transnistreni – Ion Precul și Ion Dumitrașcu, în contact permanent cu Sfatul Țării de la Chișinău –, i-a consacrat Basarabiei mai multe ședințe, în 1917 și 1918, proclamând Basarabia, la 26 martie 1918, drept a zecea gubernie a Ucrainei, și decizând trimiterea spre Chișinău a trupelor militare ucrainene, în frunte cu ministrul de război Simon Petliura  cu sarcina manifestă de a anexa provincia noastră la Ucraina, care pretindea să aibă granița sud-vestică pe râul Prut.

La Chișinău au existat mai multe proteste în legătură cu pretențiile constante ale Ucrainei de anexare a Basarabiei. Vă supun atenției doar unul dintre ele, al Comitetului executiv ostășesc din Chișinău, formulat în iulie 1917: ”Comitetul Central executiv moldovenesc al Sovietului deputaților ofițerilor și soldaților, aflând că Rada Ucraineană face încercări de a anexa Basarabia, – protestează contra unor astfel de intenții antidemocratice, anexioniste și prădalnice, care contrazic principiul autodeterminării popoarelor. Considerând că Basarabia, pe baza drepturilor istorice, etnice, pe baza obiceiurilor sale deosebite și a situației economice, are dreptul imprescriptibil pentru o completă autonomie, – în numele principiilor superioare de drept și de dreptate, în persoana tuturor organizațiilor moldovenești declară că va lupta prin toate mijloacele pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunțate de revoluție, cu asigurarea drepturilor, și cheamă pe ucraineni la conlucrare frățească în numele autonomiei Ucrainei și Basarabiei, în condiții de vecinătate amicală”.

La 26 martie 1918 Rada centrală ucraineană s-a convocat în ședință extraordinară, formulând clar pretenții asupra Basarabiei. Deputații români Ion Precul și Ion Dumitrașcu au fost obstrucționați, neputând lua cuvântul. Ziarul francez ”La Charente” din 26 martie 1918 titra: ”Ucraina ar dori să-și păstreze Basarabia”, relatând: ”O telegramă oficială a Agenției telegrafice ucrainene primită la Berlin spune: ”Vestea reunirii Basarabiei cu România a provocat în toate mediile o vie indignare. O ședință extraordinară a Parlamentului ucrainean și a Radei centrale a fost deîndată convocată. Toți șefii de fracțiuni au protestat energic”.

Sub presiunea pretențiilor anexioniste ucrainene, Sfatul Țării a votat, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu patria istorică și etnică România. La aflarea veștii, trupele ucrainene sub comanda lui Simon Petliura s-au oprit din marșul lor către Chișinău.

La 30 martie/12 aprilie 1918, Mica Radă ucraineană, condusă de Mihail Grușevski, a luat în dezbatere chestiunea frontierei de sud-vest a Ucrainei, anunțând că Ucraina are ”dreptul deplin” să nu recunoască valabilitatea hotărârii Sfatului Țării de unire a Basarabiei cu România. ”Guvernul Ucrainei consideră că orice modificare a fostei frontiere româno-ruse, în special în părțile ei de nord și de est, încalcă flagrant interesele politice și economice ale Republicii Populare Ucrainene. Ținând cont de faptul că în prezent o parte considerabilă a Basarabiei este ocupată de trupele române, iar chestiunea apartenenței Basarabiei ar putea face în viitor obiectul negocierilor la Conferința de pace de la București, Guvernul Republicii Populare Ucrainene consideră că discutarea și soluționarea acestei chestiuni este posibilă doar cu participarea și cu acordul Guvernului ucrainean”, se spune în declarația  Radei ucrainene.

Ministrul ucrainean de Externe al timpului, Dmitri Doroșenko, a declarat cu acea ocazie: ”Guvernul ucrainean trebuie să insiste asupra alipirii politice a Basarabiei autonome la statul ucrainean, care are toate drepturile asuprea ei”. Aceste declarații sfidau faptul că Republica Populară Ucraineană și Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) își recunoscuseră anterior, în mod oficial și reciproc, independența de stat și dreptul de a-și decide singure, în mod liber, prezentul și viitorul.

Evenimentele care s-au succedat în Ucraina, în conexiune cu evoluțiile din Rusia sovietică (războiul civil), au condus la proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU), la 10 martie 1919. RSSU avea să semneze, la 30 decembrie 1922, tratatul de constituire a URSS, alături de alți trei subiecți: Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă, Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și Republica Sovietică Socialistă Federativă a Transcaucaziei.

Urmând linia anterioară în chestiunea Basarabiei, Ucraina sovietică decide, la 12 octombrie 1924, înființarea în cadrul său, a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, fixându-i granița pe râul Prut, fluviul Dunărea și fațada basarabeană a Mării Negre, considerând Basarabia drept parte integrantă a sa și, contrar evidențelor, teritoriu locuit preponderent de etnici ucraineni. Acesta a fost momentul în care a fost lansat oficial și conceptul ideologic al moldovenismului antiromânesc.

De altfel, nota ultimativă a guvernului sovietic din 26 iunie 1940 invoca, drept fals pretext pentru anexiune, faptul că Basarabia ar fi fost ”locuită preponderent de ucraineni”. URSS a anexat Basarabia, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, la 28 iunie 1940, dar nu oriunde, ci la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

În virtutea acestui fapt, județele basarabene ale României anexate la Ucraina (Cahul, Cetatea Albă, Bălți, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina) au făcut parte, între 28 iunie și 2 august 1940, din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, componentă a Ucrainei. La 4 iulie 1940, Rada Supremă de la Kiev a reconfigurat unilateral limitele administrative ale RASSM, prin decuparea județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin, și a unor părți din județele Tighina și Cahul, și trecerea lor sub administrare ucraineană directă.

Tot la 4 iulie 1940 Rada Supremă a decis trecerea județelor Cernăuți și Storojineț și plasei Herța din județul Dorohoi la teritoriul ucrainean propriu-zis, instituind, la 7 august, regiunea Cernăuți și regiunea Akerman, renominată ulterior Ismail, și care a existat până în 15 februarie 1954, când a fost anexată regiunii Odesa.

Ucraina a devenit astfel beneficiar teritorial direct în urma anexiunii sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța. Acesta este unul dintre motivele pentru care Ucraina nu a condamnat niciodată, asemeni altor state din Europa, Pactul Ribbentrop-Molotov și Protocolul adițional secret al acestuia.

Așa cum se cunoaște, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost instituită la Moscova, la 2 august 1940, printr-o decizie a Sovietului Suprem al URSS, act care a întâmpinat o puternică rezistență a Kievului. Acesta și-ar fi dorit menținerea statutul de autonomie zisă ”moldovenească” în cadrul Ucrainei.

Limitele administrative dintre cele două republici confederative aveau să fie modificate ușor în favoarea RSSM, abia după al Doilea Război Mondial, prin transferarea unor părți ale județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin. Istoricii sovietici și ruși confirmă, pe bază de documente de arhivă, că ruperea în două a sudului Basarabiei și trecerea celei mai mari părți a lui către Ucraina s-a făcut prin prezentarea de către liderul sovietic ucrainean Nikita Hrușcov, lui Stalin, a unor date falsificate privind componența etnică a populației sudului Basarabiei, care, chipurile, ar fi fost preponderent ucraineană.

Or, este cunoscut că ponderea minorității ucrainene din această zonă a Basarabiei nu depășea 11% în anul 1940, iar în prezent etnicii ucraineni aluvionari, în parte urmași ai coloniștilor din perioada sovietică, sunt în continuare minoritari în regiune, reprezentând ușor peste 20%.

Transmiterea județelor Cetatea Albă și Ismail către Ucraina s-a făcut nu din rațiuni etnice, ci strict geopolitice. Președintele Radei supreme de la Kiev scria în 1940, ca justificare pentru un asemenea act: ”Consider că județul Ismail trebuie transmis RSS Ucrainene, reieșind din următoarele considerente: (…) Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă înghețului, e legată cu Marea Neagră şi poate fi folosită efectiv de către flota fluvială şi cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influență – atât din punct de vedere economic, cât și strategic”. Controlul Gurilor Dunării a fost una dintre rațiunile pentru care Basarabia a fost anexată la Ucraina de către URSS. Din aceeași operă face parte și anexarea de către URSS, tot la Ucraina, a Insulei Șerpilor, în 1948.

După căderea URSS, frontiera dintre Republica Moldova și Ucraina a fost stabilită în conformitate cu Tratatul bilateral din 18 august 1999, iar delimitarea pe teren s-a făcut cu transmiterea către Ucraina a 8 teritorii ale Republicii Moldova în următoarele puncte: Giurgiulești, Vulcănești, Basarabeasca, Carabiber, Palanca, Crocmaz (insula Nișaliu, cea mai mare pe fluviul Nistru, cu o suprafață de 107 hectare), Cuciurgan și Novodnestrovsk.

În perioada sovietică au existat mai multe cazuri în care RSSU a recurs la acapararea de teritorii aparținând RSSM. Consiliul de Miniștri al RSSM a intervenit de fiecare dată. Drept exemplu putem oferi cazul acaparării de teritorii din extravilanul satului Palanca, raionul Olănești (astăzi în raionul Ștefan Vodă), în vara anului 1949.

Astăzi, abordările ucrainene vizavi de Basarabia nu diferă de cele din perioada sovietică. Propaganda care prezintă Basarabia drept pământ ucrainean înstrăinat face ravagii. O putem întâlni în manualele de istorie, în spațiul public sau în Gazeta Radei Supreme de la Kiev, în promovarea conceptelor de ”limbă moldovenească” și ”popor moldovenesc” ori în politicile Kievului de așa-zisă ”pașaportizare” a cetățenilor Republicii Moldova, ca dovadă că vechile reflexe de esență imperială sunt încă vii în statul vecin de la răsărit.

În concluzie, Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 a fost luată inclusiv sub presiunea factorului ucrainean și a pretențiilor manifeste ale Kievului de anexare a Basarabiei, considerată fals drept teritoriu etnic ucrainean. În 1924 Ucraina și-a proclamat unilateral frontiera pe râul Prut, fluviul Dunărea și fațada basarabeană a Mării Negre. În chestiunea Basarabiei a existat un consens ruso-ucrainean. El nu mai este deplin abia din anul 2015.

 Lobby-ul ucrainean la Moscova a recurs, în 1940 și ulterior, la statistici false privind componența etnică a Basarabiei și a obținut dezmembrarea acesteia în favoarea sa. Ucraina nu a condamnat niciodată Pactul Ribbentrop-Molotov. Ideologia ”moldovenismului” antiromânesc, de sorginte ucraineană, datând din 1924, este îmbrățișată în continuare de conducerea statului ucrainean, care separă minoritatea română din actualul său cuprins în români propriu-ziși și ”moldoveni”.

Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost un proiect sovietic de sorginte ruso-ucraineană, iar actuala Republică Moldova este succesor local și în parte al fostei URSS. În mod firesc, se pune întrebarea dacă Republica Moldova dorește desovietizarea sa. Exprim convingerea fernă că singura posibilitate de desovietizare reală a Republicii Moldova este revenirea teritoriului și populației acesteia la patria istorică și etnică România.

București, 27 martie 2023

https://cubreacovblog.wordpress.com/2023/03/29/basarabia-si-factorul-ucrainean/

Publicitate

Declaraţia de la Chișinău a Conferinței internaționale asupra Pactului Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia

Pe blogul său https://cubreacovblog.wordpress.com., cunoscutul miltant unionist din R.Moldova, Vlad Cubreacov a publicat textul Declarației de la Chișinău a ”Conferinței internaționale asupra Pactului Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia”, ținută în zilele de 26-28 iunie 1991, document invocat expres în Declarația de independență a Republicii Moldova:

”LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991”.

* * *

Noi, participanţii la Conferinţa internaţională „Pactul Ribbentrop–Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, pe baza discuţiilor purtate în zilele de 26–28 iunie 1991 aici, la Chişinău, capitala Republicii Moldova, declarăm următoarele:

Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cunoscut sub numele de „Pactul Ribbentrop–Molotov”, semnat Ia Moscova, la 23 august 1939, împreună cu prevederile Protocolului său adiţional secret, au generat conflicte, suferinţe, drame şi destabilizarea situaţiei politico-militare din Europa, de la Golful Finic până la Marea Neagră.

Totodată, a afectat direct populaţia şi teritoriile Basarabiei, nordului Bucovinei şi Herţei, străvechi teritorii româneşti. Această înţelegere, expresie a politicii arogante de dictat şi dispreţ faţă de soarta şi viaţa altor popoare, faţă de normele de convieţuire a naţiunilor civilizate, a avut consecinţe care, din păcate, mai dăinuie şi astăzi.

Aşa-numitul „Pact de neagresiune”, încheiat între cele două regimuri totalitare ale Europei a rămas cunoscut în istorie ca actul prin care sistemele dictatoriale stalinist şi hitlerist au pus în practică planurile lor expansioniste, care au condus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

Pactul Ribbentrop–Molotov a constituit, în realitate, apogeul colaborării intre Uniunea Sovietică şi Germania.

Omenirea, deşi bănuia, avea să afle, mult mai tîrziu, că Pactul conţinea o anexă secretă, prin care URSS şi Germania şi-au stabilit „sferele de interese” de la Marea Baltică la Marea Neagră, hotărându-se în acest mod fie dispariţia unor state, fie amputarea lor. Astfel, Polonia urma să dispară, fiind, din nou, împărţită, de data aceasta, între Germania şi URSS, Ţările Baltice să fie încorporate prin forţă în cadrul Uniunii Sovietice, iar Finlanda amputată de regiunea Carelia.

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept, a constituit primul act al tragediei naţionale – sfârtecarea României în anul 1940 – punând la grea încercare întregul popor român şi i-a adus imense suferinţe şi incalculabile daune.

Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa URSS a generat, pentru decenii, consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile respective.

Astfel, în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Cetatea Albă şi Bălţi au fost arestate 1122 de persoane, dintre care marea majoritate o constituiau intelectualii. În noaptea de 13 iunie 1941, au fost deportate din Basarabia circa 5000 de familii.

Numai în luna august, din judeţele din sudul Basarabiei au fost trimişi la muncă forţată în întreprinderile sovietice din regiunile îndepărtate ale URSS 53.356 de tineri, iar în perioada 1944–1949 alţi 80 de mii de tineri, dintre care mulţi nu s-au mai întors niciodată.

În timpul foametei provocate de autorităţile sovietice în anii 1946–1947, şi-au pierdut viaţa circa 200 de mii de basarabeni. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia circa 11 mii de familii de ţărani din Basarabia.

Moldova, teritoriu cuprins între Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, fiind, aşadar, parte constitutivă a vetrei şi etnogenezei poporului român. Principatul Moldovei, ce a cunoscut vremuri de glorie sub Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu, a fost, ca şi celelalte principate româneşti, Valahia şi Transilvania, pavăza lumii creştine în faţa expansiunii otomane.

Basarabia nu era denumirea întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru. Denumirea de Basarabia se referea iniţial, la sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru. După 1812, autorităţile ţariste au extins denumirea de Basarabia la întreg teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care îl anexase Rusia, pentru a face să intre în conştiinţa publică, dar mai ales a cancelariilor europene, faptul că această regiune este distinctă şi, teritorial, mai restrânsă decât estul Moldovei, iar locuitorii ei un popor diferit de cel român.

În perioada 1812–1917, cât a durat ocupaţia ţaristă, în Basarabia a fost dusă o politică dură, de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare. Deşi, în parte, alterat, prin masive colonizări cu ruşi, ucraineni, bulgari, etc., caracterul etnic al Basarabiei a rămas acelaşi, românesc. Legăturile între Ţară şi românii din Basarabia, aflaţi sub ocupaţie străină, s-au menţinut cu mari dificultăţi, suferinţe şi sacrificii.

În exercitarea dreptului său la autodeterminare, recunoscut şi de noile autorităţi ale Rusiei Sovietice, la 27 martie 1918, Parlamentul Republicii Moldoveneşti Independente – Sfatul Ţării – potrivit voinţei populaţiei, a decis prin vot liber unirea „pe vecie cu Patria-mamă, România”.

Notele ultimative ale Guvernului Sovietic din 26 şi 27 iunie 1940 adresate României, acte de punere în aplicare a înţelegerii secrete dintre Stalin şi Hitler, urmate de invazia şi ocuparea cu forţa, începând cu 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste teritorii româneşti, au reprezentat, în mod clar, o încălcare flagrantă a suveranităţii, integrităţii şi independenţei statale ale României, o expresie directă şi brutală a „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale.

Nordul Bucovinei, străvechi teritoriu românesc, nu a făcut obiectul Protocolului secret, dar a fost menţionat în ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Anexarea acestui teritoriu este un caz unic în relaţiile internaţionale, deoarece, deşi nu a aparţinut niciodată imperiului Rus şi nici Ucrainei, şi nu a constituit obiect de discuţii între România şi URSS, el a fost revendicat cu titlu de despăgubire de către URSS, pentru că Basarabia a făcut parte din România între anii 1918–1940.

Ţinutul Herţei, teritoriu românesc, care nu a fost nici el menţionat în Protocolul secret şi nici în ultimatumul sovietic, a fost încorporat printr-un procedeu abuziv, exclusiv pe cale armată.

În faţa forţei brutale imperiale, Guvernul român, în răspunsul său din 28 iunie 1940, a declarat că, pentru a evita declanşarea războiului, se vede silit să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. De fapt, România nu a cedat aceste două provincii, care sunt trup din trupul său, ci doar le-a evacuat sub ameninţare.

Fărâmiţarea ulterioară a teritoriului anexat, prin punerea părţilor lui de nord şi sud sub administraţia Ucrainei, a constituit continuarea politicii staliniste de deznaţionalizare forţată a provinciilor locuite de români.

Toate aceste acte, ca, de altfel, şi celelalte acţiuni de forţă, întreprinse în spaţiul geografic dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, ca urmare a înţelegerilor rezultate din Pactul Ribbentrop–Molotov, au constituit o manifestare pregnantă a politicii imperialiste, de anexiune şi dictat, o agresiune făţişă împotriva suveranităţii şi intereselor naţionale vitale ale unor state vecine, membre ale Ligii Naţiunilor. Acţiunea stalinistă a constituit, de asemenea, o încălcare gravă a normelor conduitei statelor în relaţiile internaţionale, a obligaţiilor asumate prin Pactul Briand–Kellog, din 1928, şi prin Convenţia privind definirea agresorului, din 1933, de la Londra.

Statele şi popoarele Europei au luat act de faptul că, prin Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939, Congresul deputaţilor poporului, cel mai înalt forum din URSS, „condamnă semnarea Protocolului adiţional… şi a altor înţelegeri secrete cu Germania” şi „recunoaşte” că acestea sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor, venind în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe.

Totodată, Congresul deputaţilor poporului din URSS a apreciat că protocoalele secrete sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea”.

În lumina aprecierilor politico-juridice ale Congresului deputaţilor poporului din URSS din 24 decembrie 1989, a declaraţiilor parlamentelor Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Moldovei, Poloniei şi României şi a punctelelor de vedere exprimate în comunicările ştiinţifice prezentate în cadrul Conferinţei, participanţii la prima Conferinţă internaţională consacrată analizei consecinţelor Pac­tului Ribbentrop–Molotov, pornind de la valorile general-umane ale libertăţii şi democraţiei, consideră că Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate.

În contextul dezvoltării şi aprofundării procesului general-european, al edificării unei noi arhitecturi politice şi de securitate în Europa şi de crearea spaţiului uman unic euro­pean, acţionând pe baza dialogului şi a conlucrării mutuale, ţinând cont de noile realităţi, participanţii la Conferinţa de la Chişinău se pronunţă în favoarea unor soluţii politice, care să conducă la eliminarea actelor de injustiţie şi abuz comise prin recur­gerea la forţă, dictat şi anexiuni, atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării celui de-al doilea război mondial, în deplin consens cu principiile Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Procedând astfel, ar fi nu numai un act de justiţie, în deplină concordanţă cu exigenţele dreptului şi moralei internaţionale şi ale noii gândiri şi conlucrări politice contemporane, dar şi o contribuţie de o deosebită importanţă la crearea unui climat de încredere şi înţelegere reciprocă, necesar pentru edificarea unei Europe noi, cu un sistem viabil de securitate şi cooperare.

Ne exprimăm totodată încrederea că procesele complexe, de profunde transformări, pe care le cunosc în prezent popoarele din URSS, vor asigura posibilitatea deplinei realizări a dreptului imprescriptibil de libertate naţională a Românilor din Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei.

În acest cadru, salutăm împlinirea, în aceste zile, a unui an de la proclamarea suveranităţii statale de către Parlamentul Republicii Moldova şi ne exprimăm sprijinul faţă de eforturile deosebite care se fac pentru afirmarea reală a drepturilor inalienabile ale tuturor statelor care au suferit consecinţele nefaste ale Pactului Ribbentrop–Molotov.

Chişinău, 26-28 iunie 1991

22 iunie 1941: România a intrat în războiul de eliberare a Basarabiei și Nordului Bucovinei de sub ocupația Uniunii Sovietice

22 iunie 1941, Ordinul Mareșalului Antonescu: Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!… Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți!

Ambele provincii românești fuseseră răpite în urma Pactului criminal ruso-german, Ribentropp – Molotov. semnat la 23 august 1939.

România pierduse în nefastul an 1940, pe lângă Basarabia și Bucovina, și Transilvania de Nord, dar și două județe din sudul Dobrogei, Caliacra și Durostor, consemnează publicația on line Romanian Global News.

Redăm în cele ce urmează celebrul Ordin către Armată al Mareşalului Antonescu :

OSTAȘI,

V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință;
Să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,

Vă ordon:
Treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte.
Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți.
Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,

Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte.
Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptății și zid de cetate creștină.
Fiți vrednici de trecutul românesc.

OSTAȘI,

Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii.
Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria camarazilor nostri.
Ei luptă pe pământul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii.
Fiți vrednici de cinstea pe care v’a făcut-o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTAȘI,

Înainte.
Să luptați pentru gloria Neamului;
Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri;
Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan-cel-Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu;
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori;
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea.
V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,

Izbânda va fi a noastră.
La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!