Pactul Ribbentrop-Molotov, anticamera celui de-Al Doilea Război Mondial

Pactul Ribbentrop-Molotov un târg diavolesc care a pregătit cel de-al doilea război mondial

Pe 23 august 1939, ministrul adjunct al afacerilor externe sovietic, VP Potemkin, l-a așteptat pe aeroportul din Moscova pe Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste. L-a salutat călduros pe fostul vânzător de șampanie și apoi l-a dus la o întâlnire învăluită în taină la Kremlin.

Sângerosul dictator sovietic Iosif Stalin și ministrul său de externe cu chip de granit, Viaceslav Molotov, așteptau să-l primească pe emisarul lui Hitler pentru a încheia ceea ce a rămas cunoscut în istorie sub numele de Pactul de neagresiune sovieto- nazist, un tratat care includea pe lângă prevederi care reglementau transferul de materii prime din Uniunea Sovietică în schimbul mărfurilor manufacturate de Germania, un protocol secret care stabilea sferele de influență ale semnatarilor.

Înțelegerea criminală dintre cei di dictatori a inclus Polonia, dar Hitler și Stalin nu au intenționat doar să-și împartă vecinul, ci au vrut să ștergă această țară de pe hartă. Germanii aveausă închidă menghina pe 1 septembrie, înaintând spre Brest-Litovsk, iar Sovieticii aveau să -și închidă fălcile spre est atacând-o pe pe 17 septembrie,Polonia fiind astfel înghițită de cei doi vecini totalitari. Ca un stimulent suplimentar pentru Stalin, Hitler a fost de acord ca Letonia, Lituania, Estonia și Basarabia românească , să fie incluse în sfera de influență sovietică.

Pactul a fost semnat la ora 2 dimineața pe 24. Cei doi dictatori nu numai că au pecetluit soarta Poloniei, dar au pus în mișcare un lanț de evenimente care aveau să cuprindă în curând globul în al Doilea Război Mondial.

La data semnării Tratatului de neagresiune dintre Uniunea Sovietică stalinistă și Germania hitleristă (la Moscova, pe 23 august 1939), tratat cunoscut cu numele de Pactul Ribbentrop-Molotov ( care a fost semnat de miniștrii de externe Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Mihailovici Molotov, în prezența și spre marea satisfacție a lui I.V. Stalin), cele două lighioane, vorba lui F.M. Dostoievski, erau în raporturi atât de „amicale”, încât se suspectau neîncetat și căutau să se înșele prin declarații ce urmăreau două scopuri: 

1) Politica proprie (a lui Hitler în luptă cu timpul, a lui Stalin de așteptare a sfârșitului conflictului dintre puterile occidentale, conflict pe care-l dorea și-l alimenta prin periculosul joc la două capete, fără angajarea militară a Uniunii Sovietice și – desigur – spre folosul ei); 2)Adormirea vigilenței celuilalt/celorlalți, prin angajamente formale și neruperea totală a relațiilor cu occidentalii, în principal cu englezii și francezii.

 Însă – ne informează Florin Constantiniu în cartea „Între Hitler și Stalin sau România și pactul Ribbentrop-Molotov” (Editura Danubius, București, 1991) – „Stalin nu voia o alianță cu Anglia și Franța, și cu atât mai puțin un război alături de ele, împotriva Germaniei.

Ceea ce dorea el (…) era un război între statele capitaliste, în care URSS să nu fie implicată. Abia în faza finală, când combatanții aveau să zacă sleiți, Uniunea Sovietică, posesoare a unei armate intacte, urma să intervină și să dicteze «pax sovietica»”.

Comentatorul George Petrovai scrie în ZiarulNatiunea.ro , că socoteala de-acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din târg (adică din viața reală), îndeosebi în cazul celor doi dictatori bănuitori și necruțători, „care nu au ezitat să-și suprime cei mai apropiați colaboratori, când i-au considerat incomozi: Hitler l-a executat pe conducătorul S.A.-ului, Ernst Röhm, un fidel camarad de luptă, iar Stalin l-a executat pe cel mai valoros aliat al său în lupta împotriva «opoziției de stânga», Nikolai Buharin, păstrând până la moarte în biroul său scrisoarea trimisă de acesta și încheiată cu cuvintele: «Koba (apelativul folosit de cei din anturajul lui Stalin), la ce-ți folosește moartea mea?»”.

N.B.: Firește, numărul crimelor săvârșite de cei doi monștri (la ordin sau indirect, în vremuri de pace aparentă sau de război nimicitor) este de ordinul milioanelor.

Stalin mai ales, „a bătut toate recordurile politice cunoscute în istorie” în timpul Marii epurări din 1936-1938, perioadă în care au fost arestați peste cinci milioane de oameni (zilnic se înregistrau cam 200 de execuții la închisoarea centrală a NKVD-ului de pe strada Liubianka!).

Fiorosul satrap gruzin s-a descotorosit de toți adversarii politici și de generalii incomozi (M.N. Tuhacevski, I.E. Iakir, A.I. Kork, I.P. Uborevici, Egorov, Orlov, Blüher etc.), iar în anii 1947-1948 chiar de unii membrii ai familiei lui (Evghenia, soția cumnatului său Pavel Alliluiev, împreună cu fiica ei Kyra, cumnata Ana, sora mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina).

După semnarea Pactului și a Protocolului adițional secret (impus de ruși), potrivit căruia Basarabia revenea Uniunii Sovietice (partea germană și-a declarat „totalul dezinteres politic” pentru această regiune), Stalin și ortacii lui au inclus Bucovina pe lista revendicărilor teritoriale (mai întâi întreaga provincie, pe urmă numai partea ei de nord). 

Această cerere a unui teritoriu ce nu prezenta interes strategic pentru nemți, însă constituia prima depășire a acordurilor secrete din august-septembrie 1939, „a trezit aprehensiunile lui Hitler, care a constatat că partenerul său nu este dispus să se limiteze la cele consimțite (când se vor cunoaște secretele arhivelor sovietice, se va putea ști dacă formularea imprecisă a articolului 3 din protocolul adițional secret nu l-a făcut pe Stalin să creadă că Reichul se dezinteresa din punct de vedere politic de întreaga Europă de sud-est” (Florin Constantiniu).

 La distincția făcută de diplomația germană (satisfacerea „problemei basarabene” era agreată de Reich, dar „chestiunea bucovineană” era „ceva nou”), Molotov a replicat cu binecunoscuta-i impertinență muscălească:

„Bucovina constituie ultima parte ce mai lipsește Ucrainei întregite” și că „Moscova nu consideră încheiată problema Bucovinei, dorind și partea ei sudică”.

Ultima afirmație, pe care Molotov i-a trântit-o în față lui Hitler la întâlnirea din 12-13 noiembrie 1940 de la Berlin, a contribuit mult „în hotărârea Führerului de a-și elimina pe calea armelor partenerul dobândit în anul 1939” (Fl. Constantiniu).

Mai ales că revendicările muscalilor (e drept, zone care nu prezentau interes geostrategic sau de altă natură pentru nemți), erau făcute după capitularea Franței în războiul-fulger de 40 de zile, adică atunci când „forțele armate ale Reichului se resimțeau în urma efortului depus”, deci Führerul nu putea să recurgă la forța militară „pentru a-l determina pe Stalin să renunțe la această cerere”.

Căci, ne spune același istoric, lui Hitler îi era cât se poate de clar că „Stalin dorește să creeze un precedent, cerând un teritoriu asupra căruia cele două părți – germană și sovietică – nici măcar nu discutaseră”, pentru ca altădată să vină cu revendicări „care să vizeze obiective de interes vital pentru Germania”…

 În plus, pe baza instrucțiunilor primite de la Ribbentrop, ambasadorul german Schulenburg la Moscova a încercat, în scopul evitării conflictului militar („prejudiciabil intereselor germane”), „să obțină o concesie din partea sovietică”, însă la propunerea sa de-a restitui tezaurul românesc dus la Moscova în timpul primului război mondial (93,4 tone aur), Molotov i-a răspuns că această posibilitate trebuie exclusă, deoarece „România a exploatat destul timp Basarabia”!

Dimpotrivă, informându-l pe Schulenburg că „în zilele următoare guvernul sovietic va prezenta revendicările sale ministrului României la Moscova”, Molotov îi cere acestuia ca guvernul Reichului să-l sfătuiască pe cel român să le accepte, altminteri „războiul este inevitabil”.

Neîndoios că toate astea l-au înfuriat pe Hitler, încât – așa cum am arătat mai sus – încă din iunie 1940 (probabil după nota ultimativă trimisă de muscali românilor) se gândea la planul de invazie a Uniunii Sovietice, plan concretizat în atacul din 21-22 iunie 1941. De fapt, susțin unii istorici, Operațiunea Barbarossa trebuia să înceapă în primăvara anului 1941, însă a fost amânată câteva luni din cauza Operațiunii Marița (ocuparea Greciei).

Dacă italienii s-ar fi descurcat în bătălia Greciei fără ajutorul lui Hitler, Uniunea Sovietică ar fi fost atacată cu tot atâtea luni mai repede, Moscova era cucerită de nemți, luptele purtându-se în sezonul cald (sfârșitul verii sau începutul toamnei), iar cursul celui de-al doilea război mondial, chiar după intrarea americanilor, ar fi fost diferit. Numai că istoria nu se face cu presupuneri, ci cu fapte concrete, oricât sunt acestea de necușere, respectiv de norocoase pentru învingători și nenorocoase pentru învinși…

La rândul său Stalin, a cărui strategie era servită de o „diplomație duală”, astfel el ținând cumpăna între imaginea unei Uniuni Sovietice pașnice (cică interesată de securitatea continentului) și demersurile secrete în direcția Berlinului (bunăoară, trenurile rusești cu materii prime și produse alimentare au continuat să circule spre Germania până în noaptea de 21-22 iunie 1941!), a fost realmente cuprins de turbare, ne spune N.S. Hrușciov în Memoriile lui, la aflarea știrii despre căderea Franței, convins fiind că „războiul din Vest este o repetiție generală a celui din Est”:

„Stalin era extrem de nervos. Chiar în timpuri normale, el avea obiceiul de a merge de colo-colo în timpul unei ședințe. Cu această ocazie, alerga de jur-împrejur, înjurând ca un birjar. Îi înjura pe francezi și pe englezi. Cum i-au permis ei lui Hitler să-i dea astfel peste cap? Acuma era rândul nostru. Stalin a înțeles asta”.

Astfel stând lucrurile, Stalin și ciracii lui (în mod deosebit Molotov) au făcut tot ce le-a stat în putință ca să înșface cât mai mult de la popoarele baltice, polonezi (Polonia a fost atacată în septembrie 1939 de nemți dinspre Vest, iar de ruși dinspre Est) și români (prin cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herței, România a pierdut 50.762 km² și o populație de circa patru milioane), chiar cu riscul să-și supere partenerii, nefireasca alianță a naziștilor și bolșevicilor durând taman 669 de zile.

 Tocmai de aceea, considerând Molotov că răspunsul guvernului român la primul ultimatum (cel din 26 iunie 1940) este imprecis („Gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic”), remite imediat a doua notă, în care cerea „evacuarea în decurs de patru zile a Basarabiei și Bucovinei de Nord”. 

Cu toată înverșunata împotrivire a basarabeanului Ștefan Ciobanu, ministrul Cultelor, și a istoricului Nicolae Iorga („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”), pe data de 28 iunie 1940, ambasadorul G. Davidescu primește următorul răspuns de la București (trei sferturi dintre membrii Consiliului de Coroană au fost pentru acceptarea ultimatumului sovietic): „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Totuși, care este părerea istoricului Florin Constantiniu despre pact și ultimatumul sovietic? Categoric în prima chestiune („Pactul Ribbentrop-Molotov a constituit factorul decisiv al izolării politice și militare a României”), el preferă să-l citeze pe mareșalul polonez E. Rydz-Smigly în cea de-a doua chestiune, astfel imprimându-i un caracter general și echivoc: „Cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea, cu rușii ne pierdem sufletul nostru”… 

Spre deosebire de Florin Constantiniu, istoricul Neagu Djuvara abordează mult mai tranșant a doua chestiune în cartea sa ”O scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, București, 1999):

„Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă”!

 Ajuns la final, merită să precizez că Pactul Ribbentrop-Molotov (încă) n-a fost denunțat de niciuna dintre părți, deci teoretic el este în vigoare, deși muscalii susțin că (practic) a fost anulat de atacul nemților din 21-22 iunie 1941.

Consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop au fost practic continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, o nouă redistribuire a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul în zona de influență a Uniunii Sovietice.

Prin urmare, atâta timp cât dimensiunea criminală a alianței dintre Stalin și Hitler nu va fi clar stabilită și recunoscută, mai cu seamă de către Rusia, cicatricile pe care aceasta le-a lăsat în lume nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de fundamentul solid al adevărului cu privire la crimele comise împotriva păcii și a umanității, singurul care poate asigura reunirea spirituală apopoarelor.

Adesea se susține că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război mondial ar fi fost terminat mult mai curând, sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

DOCUMENT: DECLARAȚIA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI DIN 1991 privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru țara noastră

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin

DECLARAȚIA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia

Evocăm în aceste zile momentele tragice trăite de România în iunie şi august 1940, la numai doua decenii după împlinirea aspirației de veacuri a poporului român-reîntregirea neamului prin Marea Unire din 1918 şi crearea Statului naţional unitar român în hotarele lui firești, din punct de vedere istoric, etnic, social, politic şi cultural.

Evocăm acele dureroase evenimente, când părți importante din trupul țării au fost rupte cu forța şi anexate samavolnic prin implicarea directă sau complicitatea puterilor semnatare ale pactului, a politicii lor agresive, de revizuire a tratatelor de la Versailles, de schimbare a ordinii politice europene instaurate după primul război mondial.

În contextul acestor evoluții din Europa, de la sfârșitul deceniului al patrulea, nu doar sistemul de tratate şi alineate ale României, construit cu migală şi inteligență de diplomația românească şi ilustrul său exponent, Nicolae Titulescu, dar şi sistemul general al Societății Națiunilor s-au dovedit fragile.

În fața forței brutale, a politicii agresive din Est şi din Vest, încercarea de înţelegere şi de preîntâmpinare a conflictelor s-a dovedit inoperantă sau fără efect.

Atitudinea de cedare a unor țări în faţa politicii statelor agresive a făcut posibile Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena. În baza lor, Uniunea Sovietica anexa Basarabia, Ținutul Herței și Nordul Bucovinei, iar Ungaria Hortysta anexa o treime din Transilvania – sfinte pământuri românești.

Prin jertfa de sânge a poporului român, unul din aceste odioase aranjamente – Dictatul de la Viena – a fost abolit. Celelalte teritorii românești continua să fie înstrăinate.

Nici un fel de politica, nici chiar cea stalinista de înstrăinare a populațiilor din aceste teritorii, nu a putut anihila conștiința apartenenței Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herței la România.

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care U.R.S.S. şi Germania îşi stabileau „sferele de interese” de la Marea Baltica la Marea Neagra – hotărând, cu de la sine putere, destinele unor state suverane, între care şi România-, contravine în mod flagrant principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internațional.

În consecinţă, în numele poporului român, parlamentul condamnă acest pact ca fiind ab initio nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecința directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forța la 28 iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herței, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranității, independenței şi integrității teritoriale a României.

Pactul Ribbentrop-Molotov a fost şi este repudiat de cancelariile multor state. La 24 decembrie 1989, Congresul Deputaților Poporului din U.R.S.S. a condamnat „semnarea Protocolului adițional al Tratatului din 1939… şi a altor înțelegeri secrete cu Germania” şi a recunoscut ca acestea „sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor”, venind „în contradicție cu suveranitatea şi independenta unor state terțe”.

Împărtășim aprecierea din Hotărârea Congresului Deputaților din U.R.S.S., potrivit căreia protocoalele sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni, prin recurgerea la forță asupra altor state, încălcând obligațiile juridice asumate faţă de acestea”.

Privite retrospectiv, aceste acte constituie o pregnantă manifestare a politicii imperiale de anexiuni, a dictatului şi agresiunii fățișe, expresia cea mai gravă a încălcării moralei internaționale şi a dreptului internațional, cea mai condamnabila conduita în relațiile internaționale.

Noile relații şi evoluțiile pozitive ce au loc în Europa şi în lume creează premise favorabile pentru identificarea modalităților vizând înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile statuate în Actul final al Conferinței pentru securitate şi cooperare în Europa şi în Carta de la Paris pentru o noua Europa, cu normele moralei şi dreptului internațional.

Parlamentul României afirmă hotărât poziția sa de a aborda cu deplină responsabilitate această problemă. În acest sens, solicită Președintelui țării, Guvernului României, tuturor forțelor politice din țara noastră să acționeze în spiritul acestei declarații, în vederea împlinirii năzuințelor legitime ale populației din teritoriile românești, anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Parlamentul României îşi exprimă convingerea că deplina afirmare a aspirațiilor legitime ale românilor – astfel cum istoria, justiția şi morala le consacră de drept – trebuie să reprezinte o misiune nobilă şi înălțătoare pentru toate forțele responsabile ale țării, indiferent de opțiunea lor politică.

Această declarație a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi.

PREŞEDINTELE SENATULUI

academician ALEXANDRU BÎRLĂDEANU

PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR

MARŢIAN DAN

Publicată în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136, joi, 27 iunie 1991

MAREA Unire a Românilor

Contextul european în care s-a înfăptuit Marea Unire a românilor de la începutul secolului trecut, a fost dominat de mari prefaceri. Spre sfârșitul anului 1918, Puterile Centrale au ieșit înfrânte din Primul Război Mondial și au capitulat rând pe rând: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. La 11 noiembrie armistițiul este semnat și de Germania, principala putere militară din coaliție..

Din punct de vedere strategic, sfârștul marii conflagrații mondiale a pus capat dominației europene a absolutismului monarhic și a doborât patru mari imperii: german, austro-ungar, otoman si rus.

Popoarele fostului imperiu Austro-Ungar și ale celui țarist erau în fierbere.

Evenimentul politic cel mai important al secolului trecut a fost pentru poporul nostru înfăptuirea unirii tuturor provinciilor locuite de români aflate sub o stăpânire străină.

Primul pas spre Marea Unire al românilor a fost făcut între 21 noiembrie-4 decembrie 1918, atunci când Sfatul Ţării din fosta gubernie rusească Basarabia a proclamat Republica Democratică Moldovenească, urmată la 24 ianuarie de adoptarea Declaraţiei de Independenţă.

Revoluția și degringolada internă care s-a declanșat în Imperiul Rus după răsturnarea regimului țarist, au creat după un secol de asuprire națională, condițiile ca românii din Basarabia să poată acționa în vederea obținerii autonomiei și în scurt timp a independenței.

Patrioții români basarabeni au decis constituirea unui organ reprezentativ- Sfatul Țării, care să fie în funcție până la alegerea prin vot universal, direct și secret a unei Constituante.

Sfatul Țării a avut prima ședință la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și era alcătuit din 105 români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, câte un polonez, armean și grec.

La 2 dec/15 dec 1917, Sfatul Țării a adoptat o Declarație prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ca parte componentă a Republicii Federative Rusești.

În această perioadă, teritoriul Basarabiei era dominat de anarhie, rezultată din acțiunile soldaților ruși și bolșevicilor de pe teritoriul provinciei, care acționau violent împotriva populației autohtone și a noilor săi lideri politici. În aceste condiții, la solicitarea Sfatului Țării, în 10 ian/23 ian 1918, armata română a intrat în Basarabia, pentru a restabili ordinea și a aruncat peste Nistru bandele bolșevice formate majoritar din dezertori ai armatei ruse care se anarhizase ca urmare a izbucnirii revoluției declanșate de Lenin.

Populația civilă, în majoritatea ei, a primit cu satisfacție această intervenție.

Guvernul bolșevic de la Petrograd a reacționat violent la această evoluție a situației din Basarabia și decide să rupă relațiile diplomatice cu România și, în plus, hotărăște să confiște Tezaurul României, aflat la Moscova.

Beneficiind de puternicul curent prounionist, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, sub conducerea lui Ion Inculeț, a votat unirea cu România.

Pentru unire au fost exprimate 86 de voturi, 3 au fost împotrivă și au fost înregistrate 36 de abțineri. Condițiile pentru înfăptuirea unirii constau în efectuarea unei reforme agrare și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Austro-Ungaria a intrat într-un proces de dezintegrare teritorială, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia pe 28 octombrie, Ungaria în ziua de 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie.

În Bucovina, profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat în data de 19 octombrie 1918 la Liov, o Adunare Națională Constituantă, care a proclamat independența teritoriului ucrainean care includea și nord-vestul Bucovinei.

Reacția românilor majoritari din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, fruntașii unioniști Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională de la Cernăuți, la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foști deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea întregii Bucovine cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent.

A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii.

Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean.

În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții în punctele cheie ale Bucovinei.

Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor.

Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”.

Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni.

Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era pecetluită.

1 decembrie 1918 a fost un eveniment astral din istoria României, data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, ceea ce a reprezentat finalul procesului de creare a statului naţional unitar român.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a adoptat o rezoluţie în care era atestată unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918, politicianul ardelean Vasile Godiş a citit rezoluţia Unirii: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

La Alba Iulia s-a hotărât se constituie un Mare Consiliu Naţional Român format din 200 de membri aleşi şi încă 50 cooptaţi. În următoarea zi, Consiliul numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care îl are în frunte pe Iuliu Maniu. La 11 decembrie Legea privind Marea Unire a fost aprobată de către Guvernul României, iar declaraţia de la Alba Iulia este înmânată regelui Ferdinand. Regele promulgă în aceeaşi zi decretul de sancţionare a unirii (inclusiv a Basarabiei şi Bucovinei).

Un an mai târziu, pe 29 decembrie 1919, Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România. Recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei cu România s-a făcut la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

Recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a făcut prin Tratatul de pace de la Trianon, încheiat la 4 iunie 1920, de Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria. Pe 28 octombrie 1920, s-a semnat Tratatul de la Paris, pe de-o parte de România şi pe de cealaltă parte de Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia), care a avut ca scop recunoaşterea unirii României cu Basarabia. Dar acesta nu a intrat în vigoare pentru că Japonia nu l-a ratificat. De asemenea, Uniunea Sovietică nu a recunoscut această unire, iar acţiunile Japoniei au venit ca rezultat al unui protocol secret care a făcut parte dintr-un tratat între cele două state încheiat în 1925.

Țara Soarelui Răsare, Japonia, a fost unul dintre aliații României care, la 31 octombrie 1920, la sfârșitul Primului Război Mondial, a semnat Tratatul privind Basarabia .

Japonia a informat România că ratificarea Tratatului se va face după ce semnatarii europeni îl vor fi ratificat.

Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie (12 aprilie 1922), România (19 mai 1922), Franța (24 aprilie 1924) și Italia (23 mai 1927). Mari Puteri au insistat ca și Japonia să ratifice Tratatul, dar în urma presiunilor, amenințărilor și șantajelor rusești,a amânat ratificarea.

Japonia a fost în situația de a accepta, sub presiunea extremă a Rusiei, să participe la schimbul acelor triste scrisori diplomatice confidențiale, din 20 ianuarie 1925, la Beijing, publicate abia în 1990… Dar Japonia a acceptat doar să amâne ratificarea și a declarat că nu poate renunța la ratificare, ,,deoarece Japonia are obligații juridice și morale” în această materie.

Această amânare a ratificării a creat o problemă uriașă pentru relațiile româno-japoneze de-a lungul anilor. Poporul român, atât de prietenos cu poporul japonez, a simțit și simte astăzi acea amânare ca o mare adversitate din partea conducerii Japoniei.

Japonia a reafirmat, în mai multe împrejurări, că Tratatul pentru Basarabia va fi ratificat.

Istoria consemnează și declarația Japoniei din 22 ianuarie 1925, care spunea că „Japonia își va respecta în cele din urmă semnătura, în concordanță cu caracterul cavaleresc și trecutul rasei japoneze”.

Nu s-a întâmplat !