CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Purificarea etnică a orașelor, parte a procesului de maghiarizare forțată a Ardealului

 

 

 

 

 

 

 

 

ORAŞELE SUNT ARTIFICIAL MAGHIARIZATE

În articolul de faţă vom avea în vedere un alt aspect al procesului de maghiarizare a Ardealului, aplicat într-un mod dur de autorităţile maghiare timp de mai bine de două secole şi care a devenit de-a dreptul furibund după 1867, în urma instituirii dualismului austro-ungar.

Este vorba de „purificarea etnică” a centrelor orăşeneşti, practic de interdicţia pentru români, în special, de a-şi stabili reşedinţa în mediul urban.

Era şi acesta un mijloc de a menţine naţiunea majoritară a Transilvaniei departe de bunăstarea economică, de avantajele unui mediu cultural şi educaţional adecvat şi de posibilitatea de a avea un standard de civilizaţie corespunzător acelor momente istorice.

Această stare de fapt, biseculară, şi care dusese la un raport nefiresc din punct de vedere etnic al componenţei mediului urban ardelenesc, a fost menţionată şi în discursul de instalare de către primarul patriot Emil A. Dandea, în cea dintâi legislatură în care s-a aflat în fruntea oraşului Târgu-Mureş (1922-1926).

Acest lucru a dus la o reacţie ostilă a politicienilor maghiari şi a presei maghiare locale.

Spre evidenţierea justeţei respectivei afirmaţii, Gazeta Oficială a Oraşului Târgu-Mureş, „ORAŞUL”, Anul I, Nr. 18, din 29 Sept. 1923, sub genericul Răspunsuri, la p. 170-171, nuanţează chestiunea şi o argumentează pe baza unui ordin emis de conducerea oraşului Turda.

Redăm in extenso acest articol:

„Cu ocazia instalării sale, primarul — între altele — a afirmat că oraşele, şi aşa şi Tg.-Mureşul a fost maghiarizat şi menţinut unguresc în mod artificial.

Pentru această afirmaţiune însă a fost atacat fără scrupul. Ne fiind aici locul pentru a trata mai pe larg chestiunea aceasta, întru dovedirea afirmaţiei primarului, deocamdată reproducem numai o hotărâre adusă relativ nu de mult de congregaţia oraşului Turda*; asemenea dispoziţiuni, sau similare, sigur că s-au luat mai în toate oraşele situate în «marea valahă», adică în Ardeal, deci de sigur şi în Tg.-Mureş.

La măsurile locale o să revenim, acum să vedem documentul.”**

„Anno 1711, die 19. mensis Iulii.

In congregatione Totius, Universitatis Nobilium Oppidi Thorda.

Conclusum***

Aflăm că românii se înmulţesc foarte tare între noi, spre dauna noastră…Oraşele şi satele vechi şi frumoase locuite înainte de maghiari şi saşi, într’atâta sunt pustiite de locuitori, prin «marea valahă»că acum nici de veste nu le mai putem auzi.

Pentru motivul amintit mai sus, hotărâm în comun că fiecare cetăţean sau văduvă din oraş este îndatorat a alunga, în curs de 8 zile, din casele şi pământurile lor pe toţi Românii, aflători la casa sau pe pământurile lor, iar dacă nu voiesc să meargă, să fie alungaţi.

Dacă se va afla vre-un cetăţăn ori văduvă atât de neajutorată, cât nu-l poate alunga cu forţa sa, ofiţerul oraşului este obligat a-i dea ajutor.

Dacă se va afla vre-un cetăţăn sau văduvă care nu va duce la îndeplinire ordinul să fie pedepsit, în mod irevocabil, până la 12 fl. [orini] şi ofiţerul oraşului, luând cu sine destule forţe, este dator să alunge pe astfel de valahi refractari şi să le alunge vitele de pe teritoriul oraşului.

Tot în această adunare se hotărăşte ca nimeni […] dintre locuitorii din Turda Nouă şi Veche să nu dea românului nici casă, nici loc de casă, nici loc extern; să nu-i vândă şi să nu-i dea loc de locuit aici; care loc, dacă va fi vândut cu drept de moştenire, sub orice titlu, se va confisca pentru oraş şi executorul îl va alunga (pe român) din oraş […]

Dacă însă se va afla cineva dintre noi, care nu va observa una sau alta din condiţiile susnumitului ordin, se va pedepsi, mox et de facto****, cu 24 fl.[orini] şi dacă va fi refractar şi mai departe să fie un om descalificat.”

(Urmează 135 de semnături).

 Selecţia textului şi comentariu, note, prof. Alexandru CIUBÎCĂ

http://www.cuvantul-liber.ro/ ORAsELE-SUNT-ARTIFICIAL-MAGHIARIZATE

*) Blasiu Orbán: Oraşul Turda şi jurul, B[uda]pesta, 1889. (nota redacţiei)

**) Asupra documentului ne-a atras atenţia neobositul cercetător al archivelor dl T. Popa, prof. la Liceul „Gh. Bariţiu” din loc.[alitate] (nota redacţiei)

***) În anul 1711, în ziua a 9-a a lunii iulie.

În adunarea tuturor, a unanimităţii nobililor cetăţii Turda. Hotărâre (traducerea noastră)

****) Imediat de pus în practică (traducerea noastră)

Notă: Prescurtările din document aparţin redacţiei bilunarului „Oraşul”.

09/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

O carte care spune adevărul despre viața la Odesa în timpul administrației de război românești

ADEVĂRUL DESPRE ODESA SUB ROMÂNI (în curs de apariție)

 

Într-o apropiere relativă de granițele vestice ale U.R.S.S. se aflau cele mai legendare 4 orașe cu o arhitectură remarcabilă.

Vilinius și Livov au avut noroc in anii 1941 și 1944, fiindcă au avut parte de mai puține distrugeri. Poate din acest motiv, în present, aceste orașe adună mult mai mulți turiști.

Orașul Peterburg nu a avut parte de o asemenea indulgență, populația sa fiind acaparată într-o blocadă de 900 de zile. Kievul a fost bombardat. Însă discuția va fi despre Odesa.

Pe parcursul întregului război Stalin a dat două celebre ordine:

– Primul, cu numărul 227, interzicea  militarilor să-și părăasca pozițiile, în caz contrar v-or fi împușcați, în popor acesta a fost numit „nici un pas înapoi”;

– Al doilea era secret, deaceea numarul său începea cu zero. Este vorba de ordinul comandantului suprem Nr. 0428 din 17 noiembrie 1941 despre crearea detașamentelor pentru distrugerea în masă a populației aflate în spatele armatelor germano-fasciste.

Ordinul expus de comandantul suprem era „să distrugi și să arzi până la sfârșit toată populația care se află în spatele armatelor germane la o distanță de 40-60 km adâncime de la marginea exterioară și la 20-30 km în dreapta și în stînga de la drum; în fiecare batalion de creat câte o echipă de vânători, fiecare a câte 20-30 persoane, destinate pentru aruncarea în aer a edificiilor și lichidarea populației locale în care sunt amplasate armatele dușmanului; în caz de retragere « de distrus totul, inclusiv populația pentru ca dușmanul să nu-i poată folosi »!”.

De fapt, aceasta a fost traducerea în viață a cunoscutei fraze „înaripate” a lui Troțki: „În cazul dacă noi v-om fi nevoiți să plecăm, atunci în urma noastră  trebuie să lăsăm doar un cimitir”. […] Teritotiul până la Bug a fost ocupat cu ușurință de români împreună cu nemții în august la începutul anului 1941, iar în septembrie aceștea au fost urmăriți de eşecuri.

Mai întâi, într-un accident aerian, și-a pierdut viața generalul Ioanițiu – creierul operației „Odesa”. Apoi Armata Roșie a aruncat pe calea aerului câteva echipe de desant  în satul Grigorievca, ocupând o poziție strategic importantă la nord. Cu toate acestea comandamentul sovietic a făcut o eroare, și nemții au invadat Crimeia, din care se putea face  o cetate de necucerit.

Deja nu mai avea sens să fie apărată Odesa, era necesar de evacuat o garnizoană de 80 de mii pentru a apăra Sevastopolul. Pentru pregătire de retragere din Odesa au fost rezervate 15 zile. Nimeni nu era interesat de Odesa, și că în oraș rămân 300 de mii de  oameni, cărora autoritățile sovietice le exprimau „dragoste” în fiecare zi.

Tot transportul – 2.500 de automobile și autobuze, 180 de tractoare – au fost aruncate în mare, 90 de trenuri au fost distruse, 9.000 de cai au fost taiați in bucăți și transformați în salam, dar majoritatea cailor, erau pur și simplu împușcați de N.K.V.D.-iști cu pistolul-mitralieră P.P.S.-41 (automatul  Șpaghin). Toată strada Primorscaia a fost umplută cu trupuri de cai. Au fost arse în jur de 9.000 de căruțe.

În noaptea de la 15 spre 16 octombrie a anului 1941 detașamentele N.K.V.D.-iste subversive rămase în oraș au distrus toate obiectivele industriale și în genere tot ce prezentau o oarecare valoare. Este interesant și faptul, că locuitorii orașului au împiedicat  în fel și chip distrugerea mai multor unități industriale și sociale. Această informație o găsim și în literatura sovietică.

Băștinașii, care apărau bunurile materiale ale orașului erau numiți „spioni germano-romani”. În oraș deasemenea au rămas prizonieri români și germani, numărul exact nu se cunoaşte, dar se spune că erau de la 900 până la 3.000-4.000 și toți au fost împușcați.

Dar aceasta sovieticilor le-a părut puțin, au decis să înnece jumătate din oraș, care se afla mai jos de liman. În aceeași noapte au explodat centrala electrică municipală și toate fabricile de pâine. Orașul a rămas fără apă potabilă, spre dimimineață au ars toate școlile orășenești. Trupele noastre plecau din Odesa, de parcă în oraș n-a mai rămas nici un suflet.

Fără nici o necesitate la 15 septembrie a fost aruncat în aer farul Voronțov. Dimineața, deasupra  Pieții Noi au apărut avioane cu stele roșii și au început să arunce bombe deasupra civililor. Deasemenea bombele se desfăceau în bucăți lângă Muzeul Flotei Maritime de astăzi, unde a fost construit depozitul pentru aparatele de radio confiscate de la populație.

Spre seară în oraș au început să intre trupele române. La posturile de apărare au fost lăsate câteva mii de soldați și marinari. Ei pur și simplu au fost părăsiți drept carne de tun, drept sacrificiu. Mulți  din ei au aflat în tranșee, că orașul deja de câteva zile este sub  administrare românească. În multe cazuri la acești nenorociți veneau locuitorii pentru a le mărturisi vestea.

Plecând, comuniștii au împrăștiat pliante cu conținut ce poate fi caracterizat ca o îndrăzneală nerușinată: „Către toți locuitorii Odesei și a Regiunei Odesa! Comitetul regional al partidului și comitetul executiv al sovietului regional vă îndeamnă să nu lăsați nici pentru o minută armele în lupta împotriva ocupanților germano-români. Fără nici o milă să  reprimați  cuceritorii, bate-ții la fiecare pas, urmări-ții, distrugeți-i ca pe niște câini ticăloși. Fie ca în fiecare casă, în fiecare ogradă și stradă, pe drumurile mari și mici a inamicului să îi pândească moartea. Fie ca în fiecare raion, în fiecare sat al regiunei noastre și în orașul Odesa groaznic să ardă flacăra răzbunării de partizani. Acționați cu curaj și fără nici o milă bate-ți și distugeți vrăjmașul! La arme, tovarăși ! La arme și moarte groaznică pentru inamic!”.

Pe parcursul întregii istorii a Romaniei, Odesa a fost cea mai mare pradă a sa. Antonescu a selectat mult timp candidații pentru postul de primar al Odesei. Era necesară găsirea unui român, care putea vorbi liber și în limba rusă, cunoaștea perfect orașul și să posede experiența în conducerea administartivă.

646x404

Foto:  Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, județul Bălți – d. 3 februarie 1968, București),fost , director general (ministru) al apărării în Guvernul Basarabiei, licențiat în drept, militar și om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Țării, primar al orașului Chișinău (de trei ori) și primar general al Odesei.

Un astfel de om a fost găsit în persoana lui  Gherman Pântea – fost locotenent al armatei țariste, participant la Primului Război Mondial.

Guvernator a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu. Situația era extrem de complicată: în pragul iernii, un oraș de 300 de mii de oameni rămânea fără apă, energie electrică, transport, produse alimentare, conexiune telefonică. Din spitale au fost transportate toate utiliajele.

În fața lui Pântea și celor 16 consilieri, care au fost aduși de el, stătea o sarcină aproape imposibilă – în termenul cel mai scurt să restabilească viața în oraș. Deşi uimitor, aceasta le-a reușit.

Către iulie-august a anului 1942 nivelul de viață în Odesa după mai multe puncte (poate chiar după toate) a depășit nivelul de viață de până la război. Cum aceasta a fost realizat?

Conducerea orașului a avut un rol primordial și s-a dovedit competentă. Românii i-au selectat pe toți cei competenţi: ingineri, medici, tehnicieni și i-au atras (pentru o remunerare bună) să restabilească sistemul de funcționalitate al orașului. Primăria a dat undă verde pentru formarea înterprinderilor private.

Magazine, restaurante, cafenele, frizerii, înterprinderi de reparații au început să se deschidă cu sutele.

Din momentul  loviturii comuniste au trecut 24 de ani, din timpul noii politici economice, 12-13 ani. Au fost salvați mulți oameni, care cunoșteau ce înseamnă o afacere proprie.

În afară de aceasta, românii au desfășurat o restituire a bunurilor confiscate de sovietici : dacă cineva confirma pe bază de documente, că înainte de  revoluție îi aparținuse o fabrică sau un magazin, acestea îi erau returnate stăpânului.

Devenise clar, că puterea sovietică, dacă s-ar fi putut  sa fie răsturnată în vremea aceasta, nivelul de viață s-ar fi ridicat foarte rapid… și de acești oameni erau încă foarte mulți.

De ce făceau ei toate acestea? Se considera că românii doreau să integreze Transnistria în Romania, iar pe locuitori îi considerau ca pe supușii lor. Gheorghe Alexianu chiar dorea să organizeze un referendum destinat unirii Transnistriei cu România.

Dar, probabil, germanii aveau planurile lor, iar în zona de referinţă circula ca monedă de schimb marca germană și nu leul românesc.

Între Transnistria și Das Reichcommissariat „Ucraina,” a fost stabilită o frontieră completă, care, apoi, va juca rolul său pozitiv: după anul 1942, regiuneaa fiind aprovizionate cu produse.

Privitor la legitimitatea de ședere a românilor pe teritoriul U.R.S.S. și legalitatea cuvîntului „ocupație” se poate spune că, în general, unicul proprietar legitim de drept al Odesei din anul 1794 se considera dinastia Golștin-Gotorpov.

Ei au fondat acest oraș, și pe timpul lor a fost construit tot ce merită atenție, însă ultimul țar al dinastiei – Nicolai al II-lea –  în anul 1917 a respins tronul.

Un alt proprietar ligitim al orașului poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece acesta era pentru  convocarea  adunării constituante. Posibil, legitimată se consideră și administrația germană, apărută aici în anul 1918, după încheierea acordului de pace de la Brest-Litovsk, toate celelalte autorități fiind considerate ocupaționiste.

Așa considera unilateral, dar dacă se aplică norma  „este drept acel care este mai puternic”, atunci toți, care au condus cu acest oraș pot fi considerați legitimi.

Așa au considerat și autoritățile contemporane a Odesei: pe portalul oficial al orașului, numele Gherman Pântia merge în lista comună a directorilor municipali începând cu anul 1974. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim ca și alții. Pe români nimeni nu i-a chemat? Nimeni.

Dar pe cei roșii cineva i-a chemat aici? La fel nimeni. În general Odesa a fost sprijinul opoziției, ceea ce a fost remarcat la mai mulți scriitoti ruși. Acest oraș a fost prea bogat, ca să fie „pentru revoluție”, chiar dacă avea un număr mare de evrei. Primele cinci zile de ședere a românilor în Odesa au fost destul de liniștite.

Pe data de 19 octombrie s-au deschis piețele, s-a început sortarea grămezilor de deșeuri și curățirea străzilor. Dar după data de 22 octombire în viața orașului s-au amestecat agenții N.K.V.D.-ului, lăsați în oraș pentru organizarea şi săvârşirea de acte teroriste și sabotaj.

Gherman Pântea a trimis în București planul de restabilire a Odesei încă la început de septembrie, cu toate  că, deloc nu era clar – daca vor fi românii acolo în anul 1941. În plan erau indicate clădiri, în care trebuiau sa fie amplasate unitățile administrației române.

Au planificat ca Comenduirea militară a fost planificată să fie amplasată în casa imensă a N.K.V.D.-ului, pe strada Marazlievsc nr. 40.

Casa fusese construită în anul 1910 și întruchipa o capodoperă a gândirii inginerești – în ea erau montate ascensoare, apă caldă, încălzire cu aburi și centrală electrică autonomă, însă la venirea sovieticilor, această clădire a căpătat o popularitate rea: în ea s-a amplasat Comisia Excepțională a Odesei, devenind cea mai sângeroasă formă de ocupaţie.

La începutul lui octombrie 1941, sovieticii au capturat un ofițer român care avea în posesia sa acest plan. Nu este clar, de ce au decis să nu arunce în aer clădirea unde va fi amplasată poliția secretă națională și nici clădirea siguranței pe strada Bebel, nr. 12.

Noaptea, au săpat un șant în subsolul clădirii unde au plasat trei tone de trotil, iar lângă coloanele de susţinere, două bombe aeriene de 100 kg. A fost paradoxal și faptul, că membrii Comisiei  Excepționale a Odesei, lăsați special pentru munca cladestină, nu au primit ordin să arunce în aer clădirea. Aceștea doar trebuiau sa tansmită din Sevastopol, prin radioul protabil, semnalul pe o frecvenţă stabilită dinainte când, în clădire, se vor aduna șefii germani și români.

Ulterior au început să se întâmple lucruri greu de înțeles. Când românii au intrat în Odesa, au fost avertizaţi că clădirea este minată. Pe 18 octombrie, înainte de intrare clădirea a fost controlată foarte minuțios de geniștii germani, pe 19 octombrie, din cauza că mesajele despre minare nu s-au întrerupt, clădirea a fost verificată încă o dată foarte atent de geniștii români. Încăperile erau lăsate intr-o stare ideală, ce era foarte straniu.

Pe 21 octombrie, când Pântea servea ceaiul în această clădire în cabinetul comandantului diviziei a 10 infanterie, generalul Glogojan (comandantul militar), a venit o doamnă în vârstă și a anunțat că feciorul ei a lucrat în acea clădire ca electrician și a văzut cum ea a fost minată.

Despre aceasta a scris din amintirile sale personal Pântea și a povestit în anii ’90 la televiziunea română nepotul Glogojanu. Pântea și-a arătat îngrijorarea, însă Glogojanu l-a liniștit, declarînd, că despre minare lui i s-a spus nu numai o dată și că clădirea a fost deja verificată de două ori. Pântea a insistitat ca ea să fie verificată înca o dată.

Pentru seara din 22 octombrie a fost preconizat un banchet, consacrat intrării în conducerea orașului a administrației române. Redler, un german autorizat pentru slujba informațională, în raportul către șeful său a scris peste câteva zile: „Joi, 22 octombrie 1941, la ora 15 si 30 minute, au apărut doi comuniști și au avertizat, ca în timp de două ore clădirea va zbura în aer. Însă această preîntâmpinare nu a fost luată în atenție din cauza alarmei false dată în ziua precedentă”.

La ora 17 și 45 de minute cladirea a fost aruncată în aer. Eu am vorbit nu numai odată cu oameni, locuitori din Odesa și toți scot în evidență unul și acelaș lucru: nimeni nu ține minte sunetul, dar toți țin minte o împingere din subsol, se părea că era cutremur. Acesta a fost cel mai mare succes al Comisariatului Sovietic pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.) pe parcursul a 907 de zile de ședere a românilor în Odesa. A mai urmat încă unul, pe 18 noiembrie, în raionul primului avanpost prin abaterea de la traseu a unui tren militar românesc.

În februarie 1944 aici a fost paraşutată o echipă de N.K.V.D.-iști comandată de cechistul Avdeev (fost condamnat anterior de către N.K.V.D. la moarte prin împușcare, ulterior condamnarea fiindu-i comutată la detenție de 15 ani), „pentru stabilirea relațiilor cu partizanii”. Pe parcursul a câtorva zile grupul își va întrerupe existența, iar Avdeev se va sinucide prin împuşcare

În literatura sovietică, explozia de pe strada Marazlievsc a fost „înflorită” cu tot felul de detalii tip legendă.  S-a declarat numărul ucișilor – deși mereu diferit și mereu de domeniul fantastic -, s-a spus că într-un fel ar fi fost  distrusă toată administrația romană, că au fost uciși  circa 300-400 de oameni.

În aceste cifre am putea crede, dacă ne amintim, ca au fost aruncate în aer trei case, iar în ele locuiau oameni. De fapt, despre aceea clădire că a fost minată, fuseseră anunţaţi toți la data de 22 octombrie 1941. De aceea la banchet au venit cei care erau siguri că minarea era un fals. Dintre generali a fost doar Gologojanu, locțiitorul său Trestorianu, procurorul și șeful poliției. Gherman Pântea și Gheorghe Alexianu, nici un general german nu a venit.

Rezumatul român oficial

Deși clădirea a fost controlată de geniști și nu a fost identificat nimic suspect, totuși în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45 ea a sărit în aer. În urma exploziei și-au pierdut viața și au fost răniți un număr de 135 militari români și germani (79 uciși, 43 răniți și 13 dispăruți) printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, șeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofițeri germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitanul Walter Kern.

Dintre ofițerii cu un grad superior se remarcă colonelul român Mangu Ionescu și trei căpitani germani. Și atît. Și uite  acest „atât” a crescut în creierile înflăcărate a istoricilor sovietici la „sute de generali”. În fața clădirii  distruse, în grădina Alexandrov, românii au amenajat un cimitir memorial.  Antonescu a dat ordin de executare a 200 de oameni pentru fiecare mort și 100 – pentru fiecare rănit.

Românii și nemții în ziua următoare au format o acțiune de represalii, împușcând și spânzurând mulţi oameni, însă anume câți – nu pot să spun (pe durata celui de-Al Doilea Război mondial, represaliile au funcţionat de ambele părţi – n.n.Al.M.). Acesta a fost cea mai sângeroasă zi din toată istoria acestui oraș. Ca număr maxim se presupune a fi fost 5.000 de oameni.

Sigur că autoritățile N.K.V.D.-iste nu riscau nimic. Și cu siguranță ei știau de consecințe, numai că aceste consecințe nu îi interesau. Consider că aceea ce au facut românii pe 23 octombrie, a fost o greșeală mare, (este cel puțin o poziție draconică – dar N.K.V.D.-știi că au aruncat în aer trei clădiri și au murit atâta lume nu era mare greșală?! Legile războiului întotdeauna au fost încălcate de ruși, inclusiv sovetici, în multe cazuri au procedat mișelește, de la spate, cu minciuni și otravă – n.n. Al.M.) dar sunt date, că germanii făceau presiuni  pentru aplicarea aceastor pedepse.

La noi foarte mulți vorbeasc despre cât de mult au distrus nemții, dar niciodată nu vorbesc, că un număr imens de asemenea acțiuni au fost rezultatul acțiunilor N.K.V.D.-iștilor sovietici din ilegalitate, lăsați pentru acte teroriste. Pot să mai adaug că C.N.A.I. luau prizonieri din primele zile a existenței sale. Așa ca exemplu, trimițându-l pe cechistul Avdeev in anul 1944 cu un verdict condiționat de moarte, iar familia sa a  fost luată ostatică.

Putera sovietică, părăsind un teritoriu sau altul, lăsa în teritoriul abandonat „comitete regionale ilegale de partid”. Teoretic, primul secretar al comitetului regional  de partid, împreună cu aparatul său treceau în ilegalitate  și rămâneau în teritoriile ocupate pentru a executa ordinele  Moscovei.

Tot teritoriul, care nimerea sub nemți, trebuia „acoperit” cu organelor de partid, considerate în deplasare. Cel puțin, așa se demonstra în filmele sovietice. În realitate lucrurile stăteau invers. Credeti că comitete regionale adevărate existau, să zicem, în Estonia, Moldova sau în Ucraina de Nord?

În 1941 Comitetul Regional de partid era condus de A.G. Colâbanov. El trebuia să rămână în oraș și să conducă Comitetul Regional ilegal, dar în ultima zi a decis că mai bine să nu meargă la risc, s-a schimbat în haine de colonel și a părăsit orașul împreună cu familia sa.

În locul său el l-a lăsat în calitate de prim secretar pe fostul secretar de partid al unui colhoz, Petrovschii, căruia pentru desfășurarea lucrărilor ilegale i-a lăsat o suma solidă de bani şi aur, indicaţii cu locurile unde sunt ascunse armele, radiourile portabile, rația și foile volante.

Când au venit românii, Petrovschii, gândindu-se mai bine, a decis sa nu meargă la risc. Peste cinci zile el a s-a prezentat la autoritățile române și a povestit totul despre dânsul. Când la sfârșitul anului 1943 Armata Roșie se apropia de Odesa, Petrov a decis să treacă la poziția ilegală, dar a fost capturat și, pentru asigurare, a fost trimis la București. Acolo în septembrie a anului 1944  l-a întilnit Armata Roșie și prietenii săi N.K.V.D.-iști. A urmat cercetarea, judecata, împușcarea. Aceasta e scurta istorie despre „comitetul regional ilegal al Odesei”.

Exista  și un comitet ilegal  pentru cazuri excepționale. Când a fost luata decizia de a părăsi Odesa, din Moscova a venit o brigadă de cechiști – 6 oameni în frunte cu un oarecare Molodțov care, pe 5 octombrie 1941, în catacomba satului Nerubaisk, au făcut cunoștință cu viitoarele persoane pentru activitate ilegală (moscoviți și odesiți). A început o bătaie în care odesiții, folosind preponderența numerică (13 împotriva 6)  i-au batut „măr” pe moscoviți.

Comandantul odesiților Kuznețov a zis, că nu  o să permită ca moscoviții să preia conducerea. Este posibil ca, intenţionat, odesiții să le fi comunicat românilor informaţia despre clădirea minată, dar fără a informa despre sistemul de minare (nefiindu-le cunoscut). Și germanii și românii au manifestat o uimitoare nepăsare, și pe 22 octombrie Molodțov a transmis semnalul din Crimeia. De acolo peste ceva timp s-a întors semnalul, punând în funcție radiodeclanşare explizibilului.

Moscoviților nu le-a reușit să lucreze mult. Liderul lucrătorilor ilegale odesite, care lucrau „sus” (în oraș dar nu în catacombe), N.Fedorovici și-a oferit serviciile sale Siguranței Române. Prima misiune care a executat-o a fost să-l ademenească sus pe Molodțov în departamentul conspirativ pe 25 februarie, când acesta a fost arestat, iar pe cei patru moscoviți rămași, i-au dezarmat odesiții  și i-au închis în una din peșteri. Puțin mai târziu toți au fost împușcați, conform ordinului  comandantul „catacombelor”,Cuznețov. Foametea îi alunga pe rând pe lucrătorii ilegali la suprafață, unde deveneau o pradă ușoara pentru Siguranță, majoritatea find de acord să lucreze pentru ei .

Iată cum descrie  situația verii anului 1942 cercetătorul I.Gavriucencov: „Echipa cechiștilor cu rezerve modeste continuau munca ilegală. Ca să nu le scadă moralul, partizanii inventau distracții. Aproape toți au început să conducă activităţi deplasate, iar unii se răsfățau cu plăceri absolut interzise.

Pe data de 28 august, Cuznețov l-a împușcat cu mâna sa pe funcționarul Molocinov pentru furtul unei bucăți de pîine. Pe 27 septembrie încă doi, Polișicov și Covaliciuc, erau executați pentru furtul produselor și „abuz sexual”. Îngrijorându-se dintr-un motiv destul de clar, și anume că el va fi următorul, moscovitul  Abramov l-a ucis pe Cuznețov peste o lună. În agenda sa, mai târziu găsită în catacombe de  un membu al C.N.A.I., Abramov scria: „Fostul șef din  al  treilea departament special al C.N.A.I. din Odesa, locotenentul N.K.V.D.-ului V.A .

Cuznețov a fost împușcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în sala „Fabrica de oglinzi” (denumirea unei peșteri artificiale mari în carieră) pe data de 21 octombrie a anului 1942.

Autorul nu scrie ce anume fapte ilegal săvârşeau cu toţii. Conform acestor date el era atât de secret, încât nimeni nici a observat.

În acest timp, în oraș viața era deja restabilită complet, s-au deschis sute de restaurante și cafenele, bufete și baruri. Unele din aceste localuri erau deschise de către cechiști, care lucrau pentru Siguranță, cheltuind banii care fuseseră alocați pentru acte „ilegale”. Din acest motiv „grandioasa istorie a mișcării de partizani din Odesa”, doar pentru doi oameni au fost ridicate nu monumente, ci doar niște plăci comenmorative pentru Moloțov și cumnatul său Gorodienco. Atât.

Discuţii pe seama activiştilor ilegali nu erau permise, dar dacă țara și-a abandonat orașul, de ce orașul putea să-și abandoneze țara? Fiecare se adapta cum putea, mai ales că, nu tuturor le plăcea puterea sovietică.

Mai ales băieții bronzați de pe plaje și limane. Eu am o experiență anumită de ședere în catacombe și pot să spun, că acolo într-adevăr poți să te duci cu pluta. Și repede. În septembrie a anului 1944 arhivele Siguranței Române au ajuns în mâinele N.K.V.D.-iștilor, comnsecinţele soldându-se cu împuşcarea tuturor ilegaliștilor din Odesa.

Despre perioda istorică română a Odesei au fost scrise o mulțime de articole, cărți, amintiri și cercetări. Artefactele, care sunt legate de ea  până acum prezintă obiectul speculației și profitului exacerbat, după cost, oferind locul numai perioadei nemțești din aceea vreme. Cu toate acestea, adevărata descriere a acestei perioade aproape este imposibilă.

Aici e aceeași istorie ca și în U.R.S.S.-ul epocii Brejnev, nu demult apusă. Iată scriu cinci oameni cinci articole diferite – citești și vezi, că toți spun adevărul, deși artcolele sunt absolut diferite. Așa și cu românii.

De aceea în articole am încredere, doar atunci, când, conținutul lor nu contrazice cu mult ceea ce am auzit eu de la mulți-mulți oameni, în primul rând de la rude. Dar și jumătate din curtea noastră au trăit sub români. Interesant este că toate declarațiile duceau la doua ipoteze:

–  în timpul românilor totul era disponibil;

– în timpul românilor totul lucra. Dar țineți  minte fraza, spusa de tâlharul în lege Goțmanu în filmul „Likvidația: „sub români era mai bine? Deci iată, această expresie de fapt a devenit proeminentă.

Sub români Odesa erea inundată de cuvânte tipărite. Aici se publicau o mulțime de ziare, reviste, inclusiv și penru copii, erau aduse și reviste din România, din Germania.

Revista populară „Molva” întruchipa o viață a celebrităților. Mai era încă revista „Smeh”- glume în limita bunului simț, bancuri, caricaturi cu Stalin.

După aprilie 1944, la cei care se găseau asemenea reviste primeau 10-15 ani de închisoare.

Pe data de 3 noiembrie 1941, după ce s-a reușit să se restabilească câteva stații electrice, au început să funcţioneze  primele rute de tramvai. Pe data de 4 noiembrie și-au reluat activitatea 6 spitale. Pe data de 7 noiembrie  au obligat să vină și să se înregistreze  toți comuniștii.

Ei trebuiau să semneze o declarație, că au greșit în convinegirile lor  și  nu s-a înterprins nicio sancțiune împotirva lor. Interesant de ştiut cum ajuns aceste liste în labele N.K.V.D.-iștilor sovietici?

Pe data de 15 noiembrie 1941 a fost pus în funcţiune primul electrogenerator puternic. Pe data de 16 noiembrie departamentul feroviar  germano-român din Odesa a reînceput transportul de pasageri  prin Transnistria. Pe data de 9 noiembrie fiecărei străzi i se reda denumirea veche, dată în timpul țarului. Cinci străzi sunt numite în cinstea funcționarilor români, deasemenea și în cinstea lui Hitler (fosta Karl Max) și Mussolini.

Pe data de 25 noiembrie, pentru toată populația aptă de muncă, începînd de la 16 până la 60 de ani s-a stabilit munca obligatorie de folos obștesc. S-a stabilit plata în formă bănească, plus cartele pentru procurarea de produse alimantare. Pe data de 26 noiembrie din biblioteci se retrage toată literatura sovietică și cărțile „scriitorilor sovietici”.

Pe data de 27 noiembrie s-au deschis 50 de școli, pe lângă care s-au organizat bufete și micul dejun gratis. O data pe săptamână se studia limba română și legea lui Dumnezeu.

Până pe data de 28 noiembrie au fost deschise toate bisericile ortodoxe, închise de comuniști. Unii românii au întocmit planul pentru reconstruirea catedralei din Chişinău, care a fost aruncată în aer (de sovietici – n.n.Al.M.) în anul 1936 și reconstruită abia în anul 2002.

Pe data de 29 noiembrie 1941 a început sa funcţioneze rețeaua radio prin fir, ca lumea să cunoască știrile la zi. Alături de emisiuni în limba rusă erau puse pe post știri și emisiuni din Germania, Italia și România. La început de decembrie s-au adus două geneatoare puternice din România, ceea ce a permis să fie accesibilă electricitatea în apartamente.

Pe data de 3 decembrie a fost anunțată selecția polițiștilor printr-un un concurs de amploare şi cu mulți doritori. Pe data de 7 decembrie s-a deschis Observatorul astronomic. Pe data de 13 decembrie şi-a reluat activitatea Teatrul de Operă și Balet cu premiera – „Evghniii Oneghin” şi sala este arhiplină. Pe data de 14 decembrie s-a mărit raţia de pâine pe cartele, pusă pe picioare producția combinatului de pâine și deschiderea a o multor brutării private.

În anul 1941 a fost reintrodusă proprietatea privată pentru 2.567 de locuitori ai Odesei, care au reușit să demonstreze pe bază de documente că proprietate le fusese confiscată de către comuniștii.

Pe data de 16 decembrie 1041 s-au re-deschid primele două ospătării, unde pătura socială vulnerabilă putea să se hrănească gratis. Au fost distruse toate monumentele dedicate liderilor comuniști şi emisă o dispoziție, care obliga să fie distruse picturile cu portretele acestora şi  interpretarea publică a cântecelor comuniste.

Către 22 decembrie 1941 s-au reconstruit instalațiile sanitare. Spre sosirea noului an, în (ajun de Crăciun – n.n. Al.M.) a fost organizată o piață cu vânzare de carne la prețuri mici. Spre 31decembrie au fost redeschise 500 de magazine.

Din ele 47 erau de cofetării, 7 librării, 4 florării, iar două de animale de companie și mâncare pentru ei. S-a încheiat anul cu opera „Faust” și lansarea unor serii întregi de  întreprinderi, în general de industrie alimentară.

A mai fost și un caz interesant și benefic. Într-o zi a dispărut toată conducerea pe verticală.Toți funcționarii, procurorii juriștii, organele sovietice și de partid și-au încetat existența, în locul lor fiind numiţi oameni noi. Nici-un clan nu a mai putut supraviețuit. În timpul primarului Pântea în Odesa, funcționarii, care încălcau legea sau nu erau politicoși cu cetățenii erau imediat eliberați din funcții și în funcţi de gravitatea faptelor, erau și judecați. Dar în timpul U.R.S.S. ?

Alexandru Cercasov în lucrarea sa de cinci volume „Ocupația Odesei” aproape jumătate din volumul cărții a dedicat-o problemelor economice, detaliat analizând câți bani pentru un eveniment sau altul a dedicat administrația orașului și pune întrebarea – de unde a avut municipiul așa resurse ?

Mai ales că studiind documentele de arhivă, el deduce o cifră fantastică a bugetului anual al Odesei pentru 31 august 1942: 61 milioane de mărci.

Aceasta era atunci, când  un kilogram de pâine costa 1-2 mărci, iar un kilogram de carne de porc 4-5 mărci. Desigur, că nici o comercializare locală și colectarea impozitelor în bugetul orașului nu puteau forma o astfel de sumă. Orașul avea 250 mii de locuitori. Apariția acestor sute de milioane se poate explica numai prin faptul că în Odesa a fost creata un „centru de convertire a valutei.

Deși administrația era româna, unica valută legală era cea germană. Eu nu cred că aceasta s-a întâmplat de la sine. Posibil că prin bugetul statului  se spălau mărcile, posibil și altceva de genul acesta, însă acei care știau, nimic nu comunicau.

Cum mergea treaba în timpul romanilor cu produsele alimentare? Am primit două răspunsuri : oamenii bătrîni spuneau „ca în timpul N.E.P.-ului (Noii politici economice – n.n.Al.M.), iar alţii – „ca în timpul țarului”. Nici aici nu a fost nici un miracol.

Folosindu-se de luna noiembrie caldă a anului 1941, românii au organizat însămînțarea culturilor de iarnă, iar în anul  1942 a fost strânsă o roadă generoasă, de care România nu avea nevoie. Avea nevoie Basarabia. Tot ce a crescut,  aici și a rămas. Pentru a stânge roada românii s-au folosit de metoda sovietică: toți care învățau erau obligați să presteze 21 de zile la lucrări agricole.

După 12 ani de înfometare stalinistă, se putea și…  mânca. Iată de exemplu, un fragment din agenda unui elev de liceu – din Odesa,  Iurii Sudoholischii, care s-a întors în oraș în toamna anului 1942:

 „27.09.1942 – Alaltăieri la ora 5 dimineața eram în Odesa. Mergeam pe jos. Deasemenea întîlniri, săruturi…Am depus documentele la tehniculul (colegiul-n.n.Al.M.) industrial…. O să învîăț gratis. În general taxa de studiu este de 200 de mărci pe an. Aici mărcile sunt numite ruble. Orașul și piața este bucușit cu de toare- sun fericit. Stau cu tata și tovarășii mei. Totuși, când  mă  uit la casele distruse din oraș mă apucă o tristețe…

10.10.1942 – În Odesa viața este stabilită. Primarul orașului  Gherman Pântea la deschiderea Universității a spus că viața în Odesa este mai bună  decât într-un oarecare alt oraș a Europei de Nord.

Într-adevăr la piață chiar este ceva uimitor salam, carne, unt, fructe și orice altceva. Desigur totul este foarte scump, totuși… Școlile și Universitatea funcționează, circulă tramvaie. În oraș la fiecare pas sunt magazine de comision, pe străzi merg dame elegante (vopsite puternic), români și germani”

Interesant, dar se cumpărau produse  din  pieți și din  toate aceste sute de magazine de produse? Scump? Dar ce, acum acestea sunt mai eftine? Care erau salariile? 120-150 de mărci se considera un salariu mic. Dar, de exmplu, un inginer putea liber să primească 600-700 mărci. O cină într-n restaurant era 25 de mărci… Erau greutăți, în primul rând cu astfel de marfă cum ar fi zahărul, sarea, petrol lampant.

Cu petrolul este clar – de el este nevoie la război -, însă prețurile ridicate pentru sare, se pot de explicat prin faptul că aici ea, pur și simplu nu este. Cât despre zahăr, păi pentru el era o cerere imensă – românii deloc nu reacționau faptul că locuitorii făceau țuică. Dificil era cu hainele și încălțămintea, chiar dacă în anul 1942  au început să se deschidă magazine de încălțăminte și ateliere de croitorie.

Erau deschise două stații telefonice automate (au funcționat pînă în anii 90, pe care așa le-au numit „românești,,), a lucrat aeroportul internațional, au fost stabilite relațiile poștale cu Europa. În Odesa veneau interpreți de operă  din Italia, interpreți – emigranți ruși. Cu un triumf s-au desfășurat  tururile regelui romantismului rus Piotr Leșcenco. Dar dupa aprilie a anului  1944- oricare discuții pozitive despre această perioadă erau rarisime.

Situația în Odesa a început să se înrăutățească din toamna anului 1943. Linia frontului se apropia, marca germană a suferit o inflație mare, prețurile au crescut de câteva ori.

Dar în comparație cu perioada 1944-1948, când împreună cu bolșevicii  a venit și o foamete cumplită, cu toate atributele sale (copii bolnaviu de rahitism, vârstnici umflați, părăsirea masivă a copiilor din anii 1943-1944  în orfelinate și „uitarea” lor în piețile orașului), în anul 1943 totul era mai lejer.

Pur și simplu  țăranii nu duceau marfa în oraș, păstrându-l până la sosirea vremurilor mai bune. Ele au „venit” în aprilie a anului 1944 când  sovieticii au confiscat tot. Plecând, românii au fost furate cinci troleibuze și calea feroviară de pe strada Reșelie.Trolebuzurile în scurt timp au fost recuperate.

Timp de doi ani, în România a funcţionat un regim de monarhie stranie, dar cu conducere comunistă, care includeau huligani și dame degradare ca Ana Pauker. În cinstea lui Gheorghiu dej a fost dată denumirea unui oraș în U.R.S.S., chiar dacă, în aceeași Românie  nici un oraș nu a fost denumit în cinstea nici unui comunist (opinie eronată, dar respectăm originalul – n.n.Al.M.).

„Conducătorul” Ion Antonescu și „guvernatorul” Gheorghe Alexianu au fost în anul 1944 aduși la Moscova, la Lubianca. Despre ce au discutat cu sadicii N.K.V.D.-iști, nu cunosc, dar în anul 1946 conducerea sovietica a organizat asupra lor cea mai rapidă „judecată pupulară” după care i-au împușcat. Cazul este destul de asemănător cu cazul lui Nicolae Ceaușescu.

După război, Gherman Pântea a fost supus la două procese judecătorești, acuzat de infracțiuni armate, și în ambele cazuri a fost achitat din cauza „lipsei probelor de crimă”.

Istoricii (sovietici – n.n.Al.M.) până în zilele de azi își fărîmă mințile – de ce? pinia oamenilor ar fi, că i-a luat apărarea mareșului Timoșenco, singurul mareșul  sovietic, care era provenea din Basarabia.

În Odesa locuia sora sa, într-o oarecare măsură Pântea singur a avut grijă, ca ea să nu fie atinsă de nimeni, dar această ipoteză îmi pare puțin credibilă.

FAșa, liniștit,  Pântea trăia în Romania, a scris memorii, însă o dată, în vara anului 1967, deja în timpul lui Ceaușescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea și a căzut mort. Familia l-a căutat trei ziile.

Moartea lui Pântea poate pare şi nu prea a fi suspectă, deşi în acea vreme, în Romania a existat o campanie de curățare pentru tot ce era legat de participarea la război de partea Germaniei.

Piotr Leșcenco a murit în lagăr de muncă românesc la construcția canalului „Dunărea- Marea Neagră” cărui nimănui nu-i trebuia (afirmaţie incorectă; utilitatea s-a văzut abia după realizarea sa integrală – n.n.Al.M.). Construcția a fos părăsită brusc, după moartea lui Stalin și lucrările au fost reluate în timpul lui Ceaușescu.

Mulți locuitori ai Odesei  au plecat cu românii, dar după o perioadă de timp N.K.V.D.-iștii sovietici i-au arestat chiar în Romania, fiindcă şi acolo ei deveniseră stăpâni. U.R.S.S. s-a destrămat încă în perioada când trăiau acei, care trăiseră perioada prezenței româno-germană. U.R.S.S. a pierdut.

Germania, chiar dacă i s-a tăiat din teritoriu, stă la locul său destul de bine.

România aproape că și-a salvat majoritatea teritoriilor, care fuseseră în posesia ei  la de 22 iunie ale anului 1941 (la sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a renunţat prin tratatul cu Ucraina din 1997 – n.n. Al.M.), și acum distribuie pașapoarte românești locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei.

Intrată în Uniunea Europeană, România – ca şi Ucraina – au fost marginalizate. Eu nu am dubii că românii patrioţi nu au renunţat la recuperarea pământurilor pierdute.

 

Notă  – Fragment din volumul în curs de apariție Alexandru Moraru (editor) „Adevărul despre Odessa sub români” (mărturii ale localnicilor, documente și materiale) Chișinău, 2020, 306 pag. publicat de https://mazarini.wordpress.com/

 

 

 

 

ADDENDA:

 

În timpul administrației românești a Odesei, peste 25.000 de locuitori ai oraşului, care au putut demonstra documentar că au fost deposedaţi de comunişti, şi-au redobândit averile.

Pe lângă emisiunile în limba rusă,la radio erau retransmise posturi din Germania, Italia şi România. În şcoli, elevii luau gratuit micul dejun şi aveau o dată pe săptămână ore de limba română şi religie.

Bătrânii, orfanii, văduvele şi bolnavii mâncau gratuit la cantinele sociale. Pentru studenţi au fost înfiinţate cămine şi cantine.

Tinerii primeau şi ajutoare băneşti pentru procurarea de cărţi şi haine, iar când primarul vizita universitatea, îl înconjurau şi îi spuneau «Naş papaşa», adică părintele lor.

Din biblioteci a fost confiscată literatura sovietică de propagandă, au fost deschise toate bisericile închise de comunişti, au fost înlăturate monumentele şi tablourile liderilor bolşevici.

Se dezvolta sportul: aveau loc campionate cu participarea echipelor din ţările aliate, inclusiv Juventus şi Lecce, competiţii atletice şi motocrosuri, la hipodrom de trei ori pe săptămână se ţineau curse.

Oraşul era vizitat de turişti şi delegaţii străine, veneau în turnee cântăreţi de operă din Italia şi artişti ruşi emigraţi după revoluţie etc.

Potrivit memoriilor unui fost socialist menşevic rus pe nume Evgheni Tverskoi, publicate de ziarul Timpul de la Chişinăustaliniştii au lăsat  multe distrugeri.

Întreprinderile din Odesa au fost aruncate în aer.

La fel, depozitele cu produse alimentare au fost nimicite, iar intrarea în port a fost blocată de vase scufundate.

Însemnările lui  Evgheni Tverskoi, conțin numeroase detalii din viața cotidiană a Odesei în timpul administrației românești. 

Românii au reconstruit, în primul rând, bisericile. Ulterior, au demarat lucrările de refacere a fondului locativ-comunal. Muncitorii şi ţăranii s-au implicat activ.

Pentru opt ore de muncă ei primeau 4-7 mărci. Administraţia orăşenească i-a asigurat cu raţii, care depăşea până şi normele din Germania.

Precizez că un singur muncitor primea în fiecare lună – 0,5 kg de unt, un litru de ulei de floarea-soarelui, 2 kg de zahăr, 5-6 kg de cereale, făină şi macaroane, 2 kg de carne, o jumătate de litru de vodcă, 300 de ţigări şi un kilogram de pâine pe zi.

(…)

Oamenii erau asiguraţi nu doar cu o bucată de pâine. Au apărut şi locuri de distracţie. Românii au renovat Opera orăşenească din Odesa. Binecunoscutul tenor Seliavin a fost numit directorul acesteia (în timpul regimului stalinist el primea o pensie mizeră). Românii şi germanii veneau la Odesa ca să ascultele operele „Boris Godunov”, „Evgheni Oneghin” sau baletele „Lacul lebedelor”, „Frumoasa adormită” etc. De asemenea, a fost reconstruit Conservatorul din Odesa condus de celebra interpretă Lidia Lipkovskaia.

 

„Populaţia care a trăit două decenii sub Stalin se înţelegea perfect cu noile autorităţi, iar primarul mergea pe jos în inspecţii prin pieţe, vorbea cu oamenii şi se interesa de nevoile lor. Auzind de un astfel de trai, în zona de ocupaţie românească fugeau oameni din Ucraina şi Rusia“, consemna acesta.

 

 

 

 VIDEO Cronică italiană din Odessa. Vara anului 1942

15/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

%d blogeri au apreciat: