ANALISTUL Cristian Negrea: Așa-numita operațiune specială a RUSIEI ÎN UCRAINA,plănuită să dureze maxim câteva zile, începe după o lună de la declanșarea ei să se întoarcă în direcția opusă

RĂZBOIUL DIN UCRAINA – A treizecea zi de război.

O lună de război în Ucraina. O așa-numită operațiune specială care ar fi trebuit să dureze maxim câteva zile și care, după o lună întreagă, începe încet să se întoarcă în direcția opusă, cel puțin pe frontul de nord, de la Kiev, constată analistul CRISTIAN NEGREA în publicația online https://www.activenews.ro.

Contraatacurile ucrainene au împins forțele ruse în spate, mărind perimetrul defensiv și amânând mult și bine posibilitatea înconjurării Kievului și supunerea acestuia la un asediu asemănător cu ce se confruntă astăzi Mariupolul.

Aici rușii nu mai au resursele necesare pentru un obiectiv devenit mult prea ambițios. Un punct pentru ucraineni: văzând că blitzkriegul se transformă în stalemate și alunecă spre attrition, au luat decizia de contraatac pentru a nu da timp rușilor să se consolideze pe pozițiile cucerite.

Am văzut cu toții ce înseamnă attrition în Primul Război Mondial, cu tranșee fortificate și construite pe mai multe linii, în care orice atac de oricare parte era atât de costisitor în vieți omenești, caracteristica Frontului de Vest în Primul Război Mondial între 1914 și 1917.

Or, ucrainenii au trecut la contraatac din momentul în care au văzut că rușii încep să sape tranșee și să dispună campuri minate la limita pozițiilor cucerite până la acest moment. Deși ucrainenii aveau și ei nevoie de un respiro, sa-și tragă sufletul și să se reorganizeze, regrupeze, reînarmeze etc., au decis să treacă la contraatac înainte ca rușii să își poată consolida pozițiile ocupate în apropierea Kievului, fapt care ar fi putut fi mai greu de gestionat în viitorul apropiat.

Respectiv, peste o săptămână, ucrainenii ar fi avut pierderi mult mai mari atacând niște poziții pe care rușii ar fi apucat să le fortifice cât de cât. Deci, un punct în plus pentru ucraineni, care au contraatacat acum, chiar dacă pentru ei este un efort foarte mare. Dar, din punct de vedere tactic, au procedat foarte corect și au rezultate pe măsură. 

Dar aici intervine o capcana și sper ca ucrainenii sa nu cada în ea. Sper ca și contraatacul ucrainean sa fie efectuat în funcție de limitele impuse de forțele și rezervele disponibile, iar ucrainenii sa nu se lase duși de val și sa avanseze prea mult în adâncime, nesusținuți, fapt care ar putea duce la o izolare a forțelor de atac și posibilitatea tăierii liniilor de aprovizionare și încercuirii lor. Sunt niște temeri ale mele, dar cred ca nu vor face greșeala asta, având în vedere ca sunt consiliați de alții mult mai bine pregătiți, cred ca știți la cine ma refer. 

La nord-est de Kiev ucrainenii au împins forțele rusești mai departe, dar nu cu același efect ca și la nord-vest. Din păcate, ucrainenii din Cerigov nu au destule forte sa treacă ei înșiși la contraatac, și nici nu exista posibilitatea sa le fie aprovizionați, ca sa prindă intre doua focuri trupele ruse din regiune, fapt care ar fi o lovitura devastatoare.

Ei reușesc sa mențină Cerigovul și sa evite învăluirea și înconjurarea lui, chiar și asta este o mare realizare tactica. La fel ca și în cazul orașelor Sumy și Harkov care, deși intens bombardate, rezista și nu sunt încercuite. În Luhansk luptele continua pentru Izium, semn ca rușii nu au reușit sa închidă cercul, dar chiar dacă l-ar închide, ucrainenii vor continua sa lupte, la fel cum încă lupta în Mariupol. În care, deși rusii au avansat spre centru, încă nu au rupt măcar în doua apărarea ucraineana, semn ca rezistenta aici are șanse sa mai continue măcar câteva zile esențiale pentru întregul efort de război al Ucrainei. 

La sud-vest contraofensiva ucraineana spre Kherson a îndepărtat pericolul asupra Mikolayvului, iar Odessa devine pentru rusi un vis prea îndepărtat. E adevarat ca aceasta contraofensiva s-a oprit, dar pana acum și-a îndeplinit scopul principal, îndepărtarea pericolului ce plana asupra Mikolayvului. Nu și-a îndeplinit obiectivul secundar, slăbirea presiunii asupra Mariupolului, decât poate parțial, dar tot este ceva, dovada ca orașul încă nu a capitulat.

Nu știm mare lucru despre incursiunea rusa aruncata la nord, spre Krivoi Rog, cu posibilitatea de a vira est, spre Zaporoje, dar o consider o aventura riscanta la nivelul efectivelor implicate. Ca dovada, acum doua zile, o forță de recunoaștere rusă spre Krivoi Rog a fost respinsa și nevoita sa se întoarcă.

Ca o concluzie după o luna de război, rusii au probleme mari la toate nivelurile, nu ma refer la cele tactice și strategice, dar și la chestiuni esențiale într-un război și campanie militara. Probleme mari de logistica, de material, de moral (am vorbit în postările mele despre noncombat și autosabotaj, precum și despre abandon și dezertări, acum apar informații despre revolta și chiar rănirea intenționată a unor comandanți de către trupele din subordine).

Dacă se confirma ultima parte, problema este foarte grava în rândul trupelor ruse, singura comparație istorica ce îmi vine în minte este cea a trupelor ruse din 1917-1918 (am expus asta în postările precedente) în care soldații rusi din multe unități de pe front și-au pierdut disciplina și au trecut la dezertări în masa, dar și la asasinarea ofițerilor comandanți care li s-au opus, marea armata rusă transformându-se într-o gloata nebuna.

A trebuit ca pe frontul romanesc sa intervenim militar și am luptat împotriva acestor aliați deveniți gloate de jefuitori în anii 1917-1918, ce au încercat atunci inclusiv asasinarea Regelui Ferdinand la Iași. (despre complexitatea și anvergura luptelor românilor împotriva acestor aliați, după ce în vara lui 1917 am stăvilit ofensiva austro-germana în cumplitele batalii de la Mărăști, Oituz și Mărășești, vezi revista Tactica și Strategia nr 6, despre bătăliile de la Iași, Galați, Pașcani, Spătăreni, Mihăilești, împotriva trupelor rusești bolșevizate pe frontul nostru). Se va putea repeta acest episod? Posibil. 

Mai departe, după o lună de război, vin informațiile indirecte conform cărora și rușii încep sa înțeleagă ca au cam pierdut. Nu neapărat războiul, dar au pierdut posibilitatea sa își îndeplinească obiectivele asumate la începutul campaniei. Pana acum declarau sus și tare ca obiectivul misiunii speciale este denazificarea Ucrainei, în traducere, schimbarea de regim cu unul marioneta la dispoziția Rusiei.

Acum declara ca obiectivul este eliberarea Donbassului. Adică, de la cucerirea Ucrainei, s-a ajuns la securizarea Donbassului, care oricum era parțial ocupat încă din 2014. Ce alta recunoaștere a eșecului mai putem avea?

Totuși, sunt multi proruși care susțin că totul merge conform planului, la fel cum propaganda japoneza în Al Doilea Război Mondial susținea că totul merge conform planului în timp ce bombardierele americane acopereau insulele cu o ploaie de bombe.

Am spus acum doua zile ca este foarte probabil sa asistam la primele replici ale unui cutremur geopolitic major, primul din secolul XXI. Este corect și îmi susțin afirmația, este foarte posibil. Dar sa vedem ce se întâmpla în alte părți.

Profitând de împotmolirea Rusiei în Ucraina, azerii (aliații Turciei) mai ocupa câteva sate din provincia disputată Nagorno-Karabah, scena unui război în 2020 (continuare a unei serii de războaie încă din 1988), în care dronele Bayraktar au fost marile vedete, fapt care i-a făcut pe ucraineni să le cumpere.

Armenii, adversarii azerilor, susținuți de ruși care au acolo 3000 de soldați, dau înapoi. În partea cealaltă a globului, japonezii au reafirmat pretențiile lor asupra insulelor Kurile ocupate de sovietici în 1945 (motiv pentru care încă nu exista un tratat de pace intre Japonia și URSS sau Rusia, moștenitoarea URSS).

Deci Putin nu poate deplasa prea multe trupe din Extremul Orient de teama bine întemeiată sa nu se trezească cu reversul medaliei ocupării Crimeii din 2014. Dacă scade apărarea în Extremul Orient ca sa suplimenteze trupele din Ucraina, se poate trezi cu ocuparea Kurilelor de către japonezi exact cum a procedat el în Crimeea, fără un foc de armă. Iar, din punct de vedere juridic al dreptului international, o mare problema: Rusia și Japonia sunt încă în stare de război, din moment ce nu au semnat un tratat de pace după Al Doilea Război Mondial.

Vedem ca belarușii lui Lukasenko tot ezită și amână intrarea în război, deși sunt convins că Putin face mari presiuni asupra lui Lukasenko. Dar acesta nu este chiar prost, dacă intră într-un război imposibil de câștigat și are pierderi, va fi răsturnat foarte repede, sa nu uitam cu ce proteste de masa s-a confruntat în urma falsificării alegerilor prezidențiale, iar Putin l-a salvat atunci trimițănd forțe de reprimare a mulțimii.

Cu toate acestea, cu toate ca ii este dator lui Putin, ezita sa meargă pe cartea pierzătoare. Mai știți ceva de cei 16000 sau 40000 de sirieni? Am zis atunci în postările mele, Bashar al-Assad nu se va lipsi de luptătorii săi ca sa ii trimită în Ucraina, deoarece imediat va fi confruntat cu o ofensiva conjugata a forțelor rebele la care se vor adăuga si kurzii (turcii ii vor asigura ca nu ii va ataca de la spate), iar regimul lui ar cădea in scurt timp. 

Putin a greșit major, niciunul dintre dictatorii pe care i-a susținut nu își va risca propria siguranță pentru a-l ajuta la nevoie. Este o regula nescrisa, fiecare autocrat se preocupa în principal de propria piele. 

Am citat de mai multe ori din Sun Tzu, dar as vrea sa aduc din nou în atenție un astfel de citat postat în primele postări de la începutul războiului (la 7 martie):  „Dacă îți cunoști adversarul și te cunoști pe tine, nu vei fi înfrânt în nicio bătălie, dacă nu îți cunoști adversarul, dar te cunoști pe tine, pentru fiecare victorie obținută vei avea o înfrângere, dacă nu îți cunoști adversarul și nu te cunoști pe tine, vei fi înfrânt în fiecare bătălie.”

Acum ce părere aveți? Rușii nu și-au cunoscut adversarul, vedem după cum au început cu blitzkrieg care s-a transformat în situația actuala, după pierderi imense. Au sperat ca vor fi primiți cu flori și ca mare parte din ucraineni vor trece de partea lor. Deci nu și-au cunoscut adversarul. Dar s-au cunoscut pe ei, respectiv propriile forțe? Care dezertează, sunt cu moralul la pământ, suferă de noncombat și autosabotaj, plus, după ultimele informații, își elimina proprii comandanți? S-au cunoscut pe ei înșiși? Răspunsul e: nu. 

Atunci concluzia e clară, rușii vor fi înfrânți în acest conflict dacă rămâne convențional. Nu o spun eu, o spune Sun Tzu, încă de acum 2500 de ani.

NOTĂ

S-a anunțat uciderea celui de-al șaptelea general rus. Ucrainenii au ucis până acum 7 din cei 20 de generali ruși trimiși în Ucraina.

Presa ucraineană a anunțat uciderea celui de-al șaptelea general al Moscovei de la începutul invaziei armatei ruse în Ucraina. Este vorba despre generalul-locotenent Iakov Reznațev (foto) care, la începutul războiului, ar fi declarat că invingerea Ucrainei este „o chestiune de ore”.

Iakov Reznațev se afla la comanda Armatei 49 Ruse care acționa în sudul Ucrainei.

Generalul Reznațev a fost omorât în zona aeroportului Ciornobaivka de lângă Herson, în urma unui atac al forțelor militare ale Kievului, a informat presa ucraineană, care a citat un consilier al președintelui Volodimir Zelenski.

„Conform datelor preliminare, postul înaintat de comandă al armatei 49 ruse din sud a fost distrus”, a mai precizat Oleksii Arestovici, consilierul prezidențial ucrainean.

Într-o înregistrare audio, făcută publică zilele trecute și despre care ucrainenii susțin că reprezintă interceptarea unei conversații între militarii ruși în Ucraina, se face referire la generalul Reznațev.

Un militar rus amintește faptul că respectivul general le-a spus, la începutul invaziei, că înfrângerea Ucrainei ar fi „o chestiune de ore”.

Ucrainenii susțin că au ucis până acum 7 din cei 20 de generali ruși trimiși în Ucraina. Fostul șef al CIA, David Petraeus, a declarat că acest lucru „este foarte, foarte neobișnuit” și reprezintă o dovadă a faptului că dispozitivul de comandă și control al armatei ruse nu funcționează, scrie Digi24.ro.

Publicitate

Marea UNIRE a românilor – un vis devenit realitate la 1 decembrie 1918

Evenimentul politic cel mai important al secolului trecut a fost pentru poporul nostru înfăptuirea unirii tuturor provinciilor locuite de români aflate sub o stăpânire străină.

La 1 decembrie 1918,la finalul Primului Război Mondial, țara noastră obținea mai mult decât eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese inițial. Atunci s-a împlinit idealul național pentru care luptaseră timp de secole românii şi s-a desăvârșit statul național unitar român.

Plecând de la Unirea dintre Țara Românească și Moldova în 1859,  sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, şi de la dobândirea independenței României în războiul împotriva Imperiului Otoman (1877-1878), poporul român a crezut în unitate și a luptat pentru acest nobil ideal.

Marea Unire de la 1918 a marcat procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români au putut fi cuprinse între granițele aceluiași stat, care avea să fie recunoscut, în anii ce au urmat Marelui Război , rând pe rând la nivel internațional și de marile puteri ale epocii .

,,Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât” s-a dovedit a fi o sintagmă profetică pentru poporul român. Astfel, în 27 martie 1918 avea loc unirea Basarabiei cu România, după care, la 28 noiembrie a urmat unirea Bucovinei , iar la 1 decembrie s-a înfăptuit și unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului, după ce Adunarea Naţională de la Alba Iulia a adoptat o rezoluţie în care era proclamată unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România.

Atunci, omul politic transilvănean Vasile Godiş a dat citire rezoluţiei Unirii:

„Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

Miracolul Marii Uniri nu s-a făcut în condiții ușoare. La 1918, România era vlăguită de război și de o epidemie pustiitoare, parțial ocupată de armate străine și izolată de aliații săi. Toate nemulțumirile și dezbinările noastre de astăzi par neînsemnate față de ceea  ce au avut de înfruntat atunci înaintașii noștri. Și, totuși, au reușit acolo unde toți cei dinaintea lor dăduseră greș de nenumărate ori.

Românii anului 1918 au demonstrat că prin unirea acelei generații în gând şi fapte au putut obține ceea ce înaintașii lor doar au sperat.

Acest aspect ar trebui să constituie un motiv de reflecție pentru generațiile de astăzi, arătând cum figuri naționale prolifice, precum regii României, oamenii politici, militarii şi oamenii simpli din popor, au putut fi marii artizani ai Marii Uniri.

La Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 protopopi, câte un reprezentant al Institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici.

Moștenirea lăsată generațiilor ce le-au urmat a fost dovada vie a faptului că ,,Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi și la durere/ Unde-s doi, puterea crește/Și dușmanul nu sporește”, după cum puncta Vasile Alecsandri în poemul său ,,Hora Unirii”.

Punct culminant al istoriei românilor, 1918 a fost anul în care s-a pus în aplicare dreptul poporului nostru la autodeterminare – oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918.

În ziua în care, la Alba Iulia, Transilvania se unea cu România, desăvârşindu-se astfel statul naţional unitar român, regele Ferdinand şi regina Maria se reîntorceau în Capitală, alături de armata română, după doi ani petrecuţi în refugiu la Iaşi. În primăvara anului 1919, regele împreună cu regina Maria, au vizitat mai multe oraşe din Transilvania.

Pe 28 octombrie 1920, s-a semnat Tratatul de la Paris, pe de-o parte de România şi pe de cealaltă parte de Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia), care a avut ca scop recunoaşterea unirii României cu Basarabia, şi care a rămas neratificat de Japonia.Uniunea Sovietică,statul bolşevic născut pe ruinele fostului aliat al României, Imperiul Ţarist, nu a recunoscut această unire, iar acţiunile Japoniei au venit ca rezultat al unui protocol secret care a făcut parte dintr-un tratat între cele două state în 1925.

Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României.

La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, avea loc ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

La multi ani, dragi români! Să trăiască în veci România UNITĂ, ţara tuturor Românilor!

Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 prin care Marile Puteri recunoșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei

Harta Basarabiei, folosită la Conferința de Pace de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918).

Foto: Imagine de la CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

28 octombrie 1920, Paris. TEXTUL TRATATULUI prin care principalele Puteri Aliate şi Asociate – Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – recunșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei.

Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate şi România:

Considerând că, în interesul păcii generale în Europa, trebuie să se asigure chair de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă, protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei şi-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în fine, că România, din propria sa voinţă, doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi de dreptate, fără distincţie de rasă, de religie sau de limbă, conform cu Tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, cât şi ai teritoriilor de curând transferate;

Au hotărât să încheie prezentul tratat şi în acest scop au desemnat plenipotenţiarii lor…

Art. 1. Înaltele Puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului, de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită între Bucovina şi Basarabia şi această veche limită.

Art. 2. O comisiune compusă din 3 membri, din care unul va fi numit de către principalele puteri aliate, unul de către România şi unul de către Consiliul Societăţii Naţiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, pentru a fixa la faţa locului noua linie de frontieră.

Art. 3. România se angajează să respecte şi să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei vizat în art. 1, stipulaţiunile Tratatului semnat în Paris la 5 decembrie 1919, de către Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi de către România şi mai ales să asigure locuitorilor fără distincţie de rasă, de limbă sau de religie aceleaşi garanţii de libertate şi dreptate, ca şi celorlalţi locuitori ai tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României.

Art. 4. Naţionalitatea română va fi câştigată cu depline drepturi, cu excluderea altora, „resortisanţilor“ vechiului Imperiu Rus stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1.

Art. 5. În timp de 2 ani, cu începere de la punerea în vigoare a prezentului tratat, locuitorii care depindeau de vechiul Imperiu Rus, mai mari de 18 ani, şi stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, vor avea facultatea să opteze pentru orice naţionalitate vor vrea.

Optarea soţului va antrena pe aceea a femeii şi optarea părinţilor va antrena pe aceea a copiilor mai mici de 18 ani.

Persoanele care au optat ca mai sus vor trebui să-şi transporte domiciliul lor în statul în favoarea căruia au optat, în cele 12 luni care vor urma.

Ele vor fi libere să păstreze bunurile imobiliare pe care le posedă pe teritoriul român. Vor putea să ducă cu ei bunurile mobile de orice natură. Pentru aceasta nu vor fi supuşi la nici o taxă de ieşire (export).

Art. 6. România recunoaşte ca locuitori români, cu drepturile depline şi fără nici o formalitate, locuitorii vechiului Imperiu Rus, care sunt născuţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, din părinţi având domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la data punerii în vigoare a prezentului tratat, aceştia nu se găsesc domiciliaţi în Basarabia.

Totuşi, în cei doi ani care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, aceste persoane vor putea să declare în faţa autorităţilor române competente, în ţara lor de reşedinţă, că renunţă la naţionalitatea română şi atunci aceste persoane încetează de a fi considerate ca depinzând de România. În această privinţă declaraţia soţului va fi valabilă pentru soţie şi a părinţilor va fi valabilă pentru copiii mai mici de 18 ani.

Art. 7. Înaltele Puteri contractante să recunoască gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicţiunea Comisiunii Europene Dunărene.

În aşteptarea concluziei unei convenţiuni generale pentru regimul internaţional al căilor de apă, România se angajează a aplica porţiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi respinse pe teritoriul său sau care formează interesele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 şi în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie 1919.

Art. 8. România îşi va asuma responsabilitatea părţii proporţionale Basarabiei din datoria publică rusă şi orice altfel de angajamente financiare ale Statului Rus, aşa precum va fi determinată de o Convenţiune particulară între principalele puteri aliate şi asociate, de o parte, şi România, de altă parte.

Această convenţiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de sus-numitele puteri. În caz când Comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile în litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Art. 9. Înaltele Puteri contractante vor invita Rusia să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Puterile îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care vor putea fi ridicate de către Guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înţeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum şi suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în acest tratat, nu vor mai fi puse în discuţie în nici un caz.

În acelaşi fel se va proceda cu toate dificultăţile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa (a Tratatului). Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificaţiuni şi cu începere de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România la 9 decembrie 1919. Depunerea ratificărilor se va face la Paris.

Puterile al căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se unească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea şi în acest caz, ele vor trebui să trimită actul ratificării cât de curând posibil.

Se va dresa un proces-verbal de depunere a ratificărilor.

Guvernul francez va remite tuturor puterilor semnatare o copie certificată conform cu procesul-verbal de depunere a ratificărilor.

Făcut la Paris, la 28 octombrie 1920 într-un singur exemplar care va rămâne în arhivele Guvernului Republicii Franceze, şi după care se vor face expediţii autentice la fiecare din puterile semnatare ale tratatului.

Plenipotenţiarii care, din cauza absenţei momentane din Paris, n-au putut să-şi pună semnăturile pe prezentul tratat, vor fi încuviinţaţi să o facă până la 15 decembrie 1920.

Pentru care plenipotenţiarii de mai jos, ale căror puteri au fost recunoscute „en bonne et due forme“, au semnat prezentul tratat.

(Urmează semnăturile plenipotenţiarilor).

 Foto: membrii delegației României la Conferința de pace de la Paris (1919-1920 )

ADDENDA

Rusia Sovietică, printr-o notă ultimativă a protestat la 1 noiembrie 1920, fără nici un temei, împotriva tratatului de la Paris, făcând cunoscut că îl respinge și insistând ca acesta să nu fie ratificat. În nota adresată statelor semnatare se specifica următoarele:

„Aflând că între Marile Puteri Aliate și România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei și Ucrainei declară că ele nu pot recunoaște ca având putere înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”. La acest protest, a existat la 10 noiembrie o notă de răspuns al guvernului român, semnată de Alexandru Averescu, prim-ministru, și Take Ionescu, ministru de externe, în care se arăta că: „Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată și guvernul român nu o pune sub semnul îndoielii. Chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate și care au fost rezolvate prin zisa convenție sunt singurele hotărâri să precizeze relațiile între România și Rusia”.

Deși protestul Sovietelor nu a fost luat în considerare de Marile Puteri, absența Rusiei de la Conferința de Pace de la Paris a fost percepută ca un „aspect vulnerabil” al tratatului din 28 octombrie 1920. După cum remarca istoricul francez J. B. Duroselle, absența semnăturii Rusiei făcea ca frontiera româno-sovietică să fie „singura frontieră europeană a acesteia care nu a fost stabilită printr-un acord liber fixat”.

Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean şi autoritatea Aliaţilor în problema Basarabiei, a fost doar începutul unei politici ce a marcat relaţiile sovieto-române în perioada respectivă. Insistenţa diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea suveranităţii sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât şi intransigenţa guvernului sovietic confirmă valabilitatea acestor afirmaţii. Rămâne regretabil faptul că lipsa de abilitate a diplomaţiei române, la momentul oportun soluţionării problemei Basarabiei, a oferit Rusiei Sovietice pretextul pentru a vehicula veleităţile de mare putere.

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă a tratatului de la 28 octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în această problemă. Chiar dacă Rusia Sovietică declarase să nu este moștenitoarea Imperiului Rus.

Conform dreptului internațional, un tratat intră în vigoare după ratificarea acestuia de către toate statele semnatare.

În 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, în 1924 – de către Franţa, iar în 1927 – de Italia. Japonia nu a ratificat niciodată acest tratat și, în consecință, el nu și-a produs efectele juridice.

Edificator este modul cum şi-a soluţionat Polonia problema frontierelor sale cu Rusia Sovietică. La 18 martie 1921 Polonia a semnat cu Rusia Sovietică pacea de la Riga, prin care la Polonia erau alipite jumătate din Belorusia, cu o populație de aproximativ patru milioane de locuitori şi toată Ucraina de Vest cu o populație de zece milioane locuitori.

După semnarea tratatului sovieto-polon, frontierele polono-sovietice şi polono-lituaniene erau recunoscute de Marea Britanie, Franța, Italia şi Japonia prin decizia Conferinței Ambasadorilor din 15 martie 1923.

Timp de 18 ani aceasta a determinat frontiera de vest a URSS cu statul polonez fără vreo contestație deschisă din partea guvernului de la Moscova.

Unirea de la 27 martie 1918 nu a fost recunoscută oficial niciodată de Uniunea Sovietică, iar eforturile diplomației românești pentru recunoașterea internațională a actului Unirii au fost brutal întrerupte de invadarea sovietică a Basarabiei, în urma ultimatumului de la 26 iunie 1940.

  După abia o jumătate de veac, când Imperiul sovietic se va destrăma, Republica Moldova constituită pe teritoriul fostei provincii Basarabia își va proclama, la 27 august 1991, independența.

Surse:

„Monitorul oficial“, nr. 100, 8 august 1922

Publicat în: Crestomaţie la istoria românilor (1917—1992),Chişinău, Editura „Universitas”, 1993, p. 67-70.

https://moldova.europalibera.org/a/recunoa%C8%99terea-interna%C8%9Bional%C4%83-a-basarabiei-(viii)-tratatul-de-la-paris-din-28-octombrie-1920