Cine a declanșat cel de-al doilea război mondial? Mai poate contesta cineva că a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler?

Harta: Uniunea Sovietică a împărțit împreună cu Germania nazistă Polonia, declanșând cel de-Al II-lea Război Mondial

În acest an, pentru prima dată de la proclamarea independenţei, Republica Moldova nu a sărbătorit alături de Federaţia Rusia victoria asupra fascismului.

În situația în care Rusia fascistă condusă de Putin a declanșat la 24 februarie 2022 un război de exterminare împotriva Ucrainei, alinierea Republicii Moldova la serbarea putinistă a zilei de 9 mai, nu ar fi însemnat altceva decât complicitate cu agresorul rus. 

În cele ce urmează, publicația de limbă rusă http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html), prezintă într-un articol preluat de https://timpul.md., o serie de fapte incontestabile, care ne pot ajuta să înțelegem cine a declanșat cel de-al doilea război mondial.

A fost doar Germania nazistă, sau a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler? Avem ce sărbători la 9 mai?

Tratatul de la Versailles

La 28 iunie 1919, la Palatul Versailles (Franţa) a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles, care a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial din anii 1914-1918. Tratatul a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, după ce a fost ratificat de Germania şi patru principali aliaţi – Anglia, Franţa, Italia şi Imperiul Japonez.

Ca rezultat al Tratatului de pace de la Versailles, Germania a pierdut 67,3 mii km² din teritorii şi toate coloniile. Deosebit de umilitoare au fost condiţiile impuse din punct de vedere militar: Germania nu putea deţine o armată mai mare de 100.000 de soldaţi; corpul de ofiţeri nu putea depăşi 4 mii de persoane; armata nu putea deţine artilerie grea, tancuri, avioane de luptă, submarine; au fost lichidate Statul Major General, toate instituţiile de învățământ militar; a fost anulat serviciul militar general obligatoriu; au fost interzise misiunile militare în alte state, cetăţenii nu puteau face pregătirea militară în armatele altor state. Germania a fost obligată la plata unor importante despăgubiri de război Antantei.

Condiţiile Tratatului de pace de la Versailles erau considerate, pe atunci, umilitoare şi dure pentru Germania. Se consideră că aceste condiţii au cauzat instabilitatea socială internă, ducând la apariţia unor forţe extremiste de dreapta şi accederea naziştilor la putere (în anul 1933).

Relaţiile germano-poloneze şi polono-sovietice din anii 1918-1921

Potrivit tratatului de la Versailles, Germania redă Poloniei teritoriul din Marea Poloniei (pl. Provinz Posen), o parte a regiunii Pomerania (pl. Pomorze) şi alte teritorii ale Prusiei de Vest; or. Danzig (Gdansk) primeşte statutul de „oraş liber”; regiunea Memel (Klaipeda) a fost pusă sub controlul francez (în februarie 1923 fiind anexată de Lituania). În aceeaşi perioadă de timp, pe teritoriul Imperiului Rus destrămat, în timpul războiului civil din Rusia, în anii 1920-1921 se derulau mai multe conflicte militare simultane (între Polonia şi Rusia Sovietică, Bielorusia Sovietică şi Ucraina Sovietică).

Războiul polono-sovietic

Războiul polono-sovietic a decurs în 3 etape:

Etapa 1. 25 aprilie – mai 1920 – ofensiva forţelor polone (40 mii de soldaţi) şi a soldaţilor conduşi de Simion Petliura (15 mii). Ofensiva a fost oprită de trupele reorganizate şi întărite ale Frontului de sud-vest al Armatei Roşii.

Etapa 2. Sfârșitul lunii mai – iulie 1920 – contraofensiva Armatei Roşii în Ucraina. Preluarea controlului asupra unor regiuni ale Ucrainei de Est şi a uneia din Belarus. Ofensiva Frontului de vest (condus de M.Tuhacevski) către Varşovia, a Frontului de sud-vest (condus de A.Egorov) spre Lvov.

Tentativa Antantei de a aplana conflictul, de a opri ofensiva pe Linia Curzon. Sovieticii au respins propunerea în speranţa de a ocupa întregul teritoriu al Poloniei şi de a instaura puterea sovietică.

Tentativa de a ocupa oraşele Varşovia şi Lvov a eşuat din cauza greşelilor tactice ale comandanţilor sovietici, rezistenţei dure a armatei poloneze şi celei conduse de Petliura, insuficienţei rezervelor.

Etapa 3. August – octombrie 1920 – retragerea trupelor sovietice în raioanele Berdicev şi Zhitomir. Epuizarea forţelor de ambele părţi; încheierea armistiţiului de pace în octombrie 1920. Forțele lui Petliura au fost atacate de bolșevici și, după o serie de lupte, au fost alungate din Ucraina în teritoriul aflat sub controlul Poloniei.

Urmările războiului au fost consfinţite în Tratatul de la Riga (Pacea de la Riga) din martie 1921. Teritoriile în litigiu au fost împărţite după cum urmează: Polonia recunoaşte teritoriile Ucrainei de Est, iar Poloniei îi revin Volynul de Vest, Galicia de Est, Holmshina, Polesia de Vest, Podliashie.

Aceste evenimente – cedarea teritoriilor germane Poloniei şi rezultatele războiului polono-sovietic – au marcat relaţiile ulterioare dintre Germania, Polonia şi URSS.

Colaborarea germano-sovietică

Contrar unei opinii larg răspândite, colaborarea germano-sovietică a început cu mult înainte de accederea lui Adolf Hitler la putere.

La 11 august 1922, cu doar patru luni mai târziu după ce, la conferinţa de la Genova, delegaţia sovietică a venit cu propunerea de a reduce capacităţile militare generale, a fost încheiat Tratatul de la Rapallo, care prevedea si un acord temporar de colaborare dintre Reichswehr şi Armata Roşie.

Acordul stabilea principiile acestei cooperări: cooperarea în domeniul studiilor teoretice, exerciţiilor militare, stabilirea unor programe de pregătire comune; efectuarea experienţelor chimice (!); organizarea unor şcoli de aviaţie şi tancuri; trimiterea în misiune în Germania a reprezentanţilor forţelor militare sovietice (Forţele Aeriene Sovietice, Comitetul tehnico-ştiinţific, Direcţia generală sanitară militară şi altele) pentru iniţierea în organizarea unor acţiuni secrete şi studierea acestora.

În 1924 la Lipetsk s-a organizat şcoala de aviaţie a Reichswehr-ului, care a activat timp de 10 ani, cu numele conspirativ de Escadrila a 4-a a Unităţii de aviaţie a Flotei Aeriene Roşii. Numeroşi aviatori germani (Blumensaat, Heinz, Voss, Blume, Ressing, Makratski ş.a. ),care au devenit cunoscuţi ulterior, au fost instruiţi la Şcoala din Lipetsk.

Potrivit Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a interzis să deţină tancuri, iar Reichswehrul trebuia să se descurce fără ele. Însă generalul Hans von Seeckt, fiind înzestrat cu spirit de previziune, promova ideea că tancurile ar putea face parte din aceeaşi unitate militară specială, alături de infanterie, cavalerie şi artilerie. Astfel, urmând teza lui von Seeckt, în anul 1926 germanii au pus bazele Şcolii de tancuri cu denumirea codificată „Kama” din Kazan. Instruirea şi pregătirea la „Kama” a unei pleiade de tanchişti, printre care se numărau 30 de ofiţeri, a facilitat, mai târziu, crearea neîntârziată a trupelor germane de blindate.

Cel mai secretizat obiect al Reichswehr-ului în URSS a fost „Tomka”, investiţia germanilor fiind circa 1mln. de mărci germane. Era şcoala armelor chimice, situată în regiunea Samara, în apropierea nemijlocită de teritoriul Republicii Autonome a germanilor de pe Volga. Or, alin.1 art.171 al Tratatului de pace de la Versailles interzicea Germaniei folosirea gazelor asfixiante, otrăvitoare şi altor gaze, ca şi a tuturor substanţelor analoage, precum şi introducerea acestora pe teritoriul Germaniei. La „Tomka” se experimentau metodele de utilizare a substanţelor toxice în artilerie, aviaţie, precum şi mijloace şi metode de degazare a terenurilor. Secţia de cercetare ştiinţifică a şcolii era înzestrată cu cele mai avansate tehnologii în domeniul construcţiei de tancuri pentru a experimenta substanţele toxice, iar laboratoarele şi atelierele erau asigurate cu aparate şi instrumente aduse din Germania.

E incontestabil faptul că colaborarea dintre Armata Roşie Muncitorească-Ţărănească şi Reichswehr în centrele menţionate (cu denumirile codificate „Lipetsk”, „Kama” şi „Tomka”) era contrară prevederilor Tratatului de la Versailles. În conformitate cu art.168 al tratatului, amplasarea şi crearea unor obiective militare trebuie coordonată şi acceptată de către guvernele statelor aliate.

Partea sovietică primea anual „recompense” materiale pentru utilizarea acestor obiective de către germani şi dreptul de a participa la experimentele, operaţiunile militare şi industriale. Comandantul Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti Ieronim Uborevich spunea că germanii sunt pentru sovietici singurul „canal” care oferă posibilitatea de a studia performanţele în domeniul militar ale altor state, în special referitoare la armată, şi alte realizări interesante în alte domenii.

Până la un moment, opinia publică nu a ştiut nimic despre colaborarea militară germano-sovietică, şi doar în 1926 a devenit cunoscută datorită unui articol publicat în ziarul britanic „Manchester Guardian”. A urmat criza guvernamentală în Germania, cu demisia cabinetului Cancelarului Wilhelm Marx. Social-democraţii au făcut un demers la Reichstagîn legătură cu livrarea în Germania a unor proiectile din URSS.

Cu toate acestea, întărirea forţelor armate germane în Rusia Sovietică a continuat până în anul 1933. Anume în Rusia au fost puse, în mare măsură, bazele viitoarelor forţe ofensive ale Germaniei , care au înspăimântat Europa în 1939, iar în 1941 au atacat URSS. (Trebuie să menţionăm faptul că Reichswehr-ul ţinea, în paralel, legături secrete de acelaşi gen cu alte state).

După 1933, „prietenia” germano-sovietică s-a redus considerabil, cu toate acestea, relaţiile germano-sovietice au continuat. Un exemplu elocvent constituie Acordul general privind colaborarea, asistenţa mutuală şi activitatea comună, semnat la 11 noiembrie 1938 de şeful NKVD-ului Lavrenti Beria şi Reichsführer-ul SS.

Acordul general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună

Semnat în or. Moscova,

la 11 noiembrie 1938.

Comisariatul Popular pentru Afaceri Interne al URSS, denumit în continuare NKVD, reprezentat de șeful Direcţiei principale a Securității de Stat (GUGB), Comisar de securitate de rangul 1 Lavrenti BERIA, pe de o parte, și Direcția Generală de Securitate al Partidului Muncitoresc Național-Socialist German, reprezentată de șeful Departamentului IV al Biroul Principal de Securitate (Gestapo) Heinrich Müller, în baza procurii nr. 1-448/12-1 din 3 noiembrie 1938, emisă de şeful Direcției Generale de Securitate Reichsfuehrer-ulSS Reinhard Heydrich, denumit în continuare GESTAPO, pe de altă parte, au încheiat prezentul Acord general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună între NKVD și GESTAPO.

Colaborarea germano-sovietică şi împărţirea Poloniei

3 mai 1939 – Comisarul poporului pentru Afaceri Externe Litvinov (evreu) a fost înlocuit cu Molotov (rus).

5 mai 1939 – Ministrul propagandei germane Goebbels dă indicaţii surselor mass-media să se abţină de la utilizarea unor cuvinte dure în adresa Uniunii Sovietice.

20 mai 1939 – Molotov îi reaminteşte Ambasadorului german la Moscova Schulenburg că tratativele cu privire la cooperarea economică germano-sovietică trebuie, de asemenea, să fie „fundamentată politic”.

3 august 1939 – Ambasadorul german la Moscova Schulenburg primeşte 2 telegrame secrete de la ministrul afacerilor externe al Germaniei Ribbentrop, prin care este informat că, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu există nici o problemă care nu ar putea fi soluţionată pozitiv şi de comun acord de către URSS și Germania. Ribbentrop s-a arătat interesat să plece la Moscova pentru tratative.

16 august 1939 – Secretarul de stat al Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, Ernst von Weizsacker, îi dă indicaţii lui Shulenburg să-i comunice lui Molotov că Germania este gata să semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică pe o perioadă de 25 de ani.

18 august 1939 – la Berlin a fost semnat Acordul comercial între Germania și URSS. Moscova primește mărfuri de producţie germană, iar Berlinul – materii prime strategice. Molotov susţine că Ribbentrop poate sosi la Moscova pe 26 sau 27 august.

20 august 1939 – o nouă indicaţie pentru Schulenburg – să obţină confirmarea, nu mai târziu de 23 august, că Ribbentrop va fi primit la Kremlin pentru semnarea pactului de neagresiune.

Moscova şi-a dat acordul şi, la doar 14 ore de la sosirea lui Ribbentrop la Moscova, pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică a fost semnat.

Discursul lui Stalin în cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) din URSS, 19 august 1939.

Pace sau război, întrebare ce intră într-o fază critică pentru noi. Dacă vom încheia o convenţie de asistență mutuală cu Franța și Marea Britanie, Germania va renunţa la Polonia şi va fi pusă în situaţia să caute “modus vivendi” cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, însă evenimentele ulterioare ar putea lua o întorsătură periculoasă pentru URSS. Dacă vom accepta propunerea Germaniei de a încheia cu aceasta un pact de neagresiune, este cert faptul că ea va ataca Polonia, iar intervenția Franței și Angliei în acest război va fi inevitabilă. Europa de Vest va fi supusă unor tulburări și revolte grave. În aceste condiții, avem mari șanse să rămânem deoparte de conflict și putem spera la o intrare în război favorabil nouă.

Experiența ultimilor douăzeci de ani ne arată că, în timp de pace, este imposibilă prezenţa unei mișcări comuniste în Europa, unei mişcări atât de puternice încât partidul bolșevic să poată prelua puterea. Dictatura acestui partid este real posibilă doar ca rezultat al unui mare război. Noi am făcut alegerea, iar aceasta este clară. Trebuie să acceptăm propunerea germanilor și să refuzăm politicos misiunea anglo-franceză. Primul avantaj pe care-l vom avea va fi distrugerea Poloniei până în apropiere de Varșovia, inclusiv Galicia ucraineană.

Germania ne dă mână liberă în a acţiona în Țările baltice și nu se opune întoarcerii Basarabiei Uniunii Sovietice. Ea este gata să ne cedeze ca zone de influență România, Bulgaria și Ungaria. Rămâne o problemă deschisă legată de Iugoslavia. Totodată, trebuie să anticipăm consecințele care vor decurge atât din înfrângerea, cât și din victoria Germaniei. În cazul înfrângerii, în mod inevitabil, Germania va fi sovietizată și va fi creat un guvern comunist. Nu trebuie să uităm că Germania sovietizată se va confrunta cu un pericol major, în cazul în care sovietizarea va surveni ca urmare a înfrângerii Germaniei într-un război de scurtă durată. Anglia și Franța vor fi suficient de puternice pentru a ocupa Berlinul și a distruge Germania sovietică. Și noi nu vom putea sări în ajutorul tovarăşilor noștri bolșevici din Germania. Astfel, scopul nostru este ca Germania să poarte războiul cât mai mult timp posibil, astfel încât Anglia și Franța, slăbite și epuizate, să nu poată învinge Germania sovietizată. Urmând poziția de neutralitate și în aşteptarea momentului potrivit, URSS va acorda ajutor actualei Germanii, prin aprovizionarea cu materii prime și produse alimentare. Însă, bineînţeles, ajutorul nostru nu trebuie să depășească anumite limite, pentru a nu submina economia și slăbi puterea armatei noastre. În același timp, e necesar să ducem o propagandă comunistă activă, în special în blocul anglo-francez și, predominant, în Franța.

Trebuie să fim pregătiți de faptul că în această țară, în timp de război, partidul va fi nevoit să renunţe la activitatea legală și va trece în ilegalitate. Cunoaştem cu toţii că vor fi multe sacrificii, însă tovarăşii noştri francezi nu vor avea dubii. Dezorganizarea şi demoralizarea armatei şi a poliţiei va constitui sarcina lor principală. Dacă aceste acţiuni pregătitoare vor fi îndeplinite în modul corespunzător, siguranța Germaniei sovietice va fi asigurată, iar acest lucru va contribui la sovietizarea Franței.

Pentru a pune în aplicare aceste planuri, este necesar ca războiul să dureze cât mai mult timp posibil și anume în acest sens ar trebui să ne îndreptam toate forțele de care dispunem în Europa de Vest și Balcani. Să examinăm acum cea de-a doua ipoteză, adică victoria Germanei. Unii sunt de părere că aceasta ar prezenta pentru noi un pericol grav. Poate fi o fărâmă de adevăr în aceasta, dar ar fi greşit să credem că acest pericol va fi atât de aproape și atât de mare, cum o cred unii. Dacă Germania va ieşi victorioasă din război, ea va fi prea epuizată pentru a începe un conflict armat cu URSS, cel puțin în următorii zece ani.

Preocuparea ei esenţială va fi să urmărească Marea Britanie și Franța învinse, cu scopul de a împiedica restabilirea lor. Pe de altă parte, Germania victorioasă va deţine teritorii vaste și în cursul mai multor decenii va fi preocupată de “exploatarea lor” și stabilirea ordinii germane în acele teritorii. Este evident faptul că Germania va fi foarte ocupată ca să se întoarcă împotriva noastră. Ar mai fi o chestiune care va asigura securitatea noastră.

În Franţa învinsă, Partidul comunist francez (PCF)va fi întotdeauna foarte puternic. Revoluția comunistă este inevitabilă și ne vom putea folosi de această circumstanţă pentru a veni în ajutorul Franței și a o face aliatul nostru. Mai târziu, toate popoarele trecute sub “protecția” Germaniei victorioase vor deveni aliații noștri. Vom avea un câmp vast de activitate pentru dezvoltarea unei revoluții mondiale. 

Tovarăși! Este în interesul URSS – Patria clasei muncitoare – să înceapă războiul dintre Reich și blocul capitalist anglo-francez. Trebuie să facem totul ca acest război să dureze cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza ambele părți. Tocmai din acest motiv trebuie să acceptăm încheierea pactului propus de Germania și să întreprindem toate acţiunile pentru ca acest război, odată declarat, să se prelungească la maximum. Va fi necesar să intensificăm acţiunile de propagandă în țările beligerante, pentru a fi pregătiţi de momentul în care războiul se va încheia.(Центр хранения историко-документальных коллекций, бывший ОСОБЫЙ архив СССР, ф.7, оп.1, д.1223).

Pactul Ribbentrop – Molotov

Pactul de neagresiune între URSS și Germania, cunoscut sub numele de Ribbentrop – Molotov, a fost semnat la Moscova pe data de 23 august 1939. Acest document, în mare măsură, a contribuit la începutul celui de-al doilea război mondial. În afară de aceasta, pactul a determinat în mare măsură soarta letonilor, estonienilor, lituanienilor, precum și a ucrainenilor occidentali, belarușilor și moldovenilor. Ca urmare a pactului, aceste popoare, multe dintre care pentru prima dată în istoria lor au format state unitare, au fost aproape complet absorbite de URSS.

La 28 august 1939 a fost semnată o expunere (hartă) detaliată a “protocolului adițional secret“, care delimita sferele de influență, în caz de rearanjare teritorială și politică în zonele ce aparțineau statului polonez. În zona de influență a Uniunii Sovietice intra teritoriul polonez la est de râurile Pissa, Narev, Bug, Vistula și San. Această linie de demarcație aproximativ corespunde așa-numitei “Linii Curzon”, care presupunea stabilirea frontierei de est a Poloniei după primul război mondial. Adițional interesului față de părțile vestice ale Ucrainei și Belarus-ului, negociatorii sovietici și-au expus și interesul față de Basarabia, pierdută în 1919, primind un răspuns pozitiv din partea germană, care și-a declarat un total dezinteres politic în aceste regiuni. Mai târziu, acest teritoriu a devenit parte a RSS Moldovenești în cadrul URSS.

Protocolul adițional secret

Reprezentanții plenipotențiari declară semnarea acordului dintre guvernul Germaniei și cel al URSS, după cum urmează:

Protocolul adițional secret, semnat la 23 august 1939, trebuie să fie corectat la alineatul 1, având în vedere faptul că teritoriul statului Lituania a trecut în sfera de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce, pe de altă parte, regiunea Lublin și o parte a regiunii Varșovia au trecut în sfera de influență germană. De îndată ce guvernul URSS va întreprinde măsuri speciale pe teritoriul lituanian pentru a-și proteja interesele sale, prezenta frontieră germano-lituaniană, în scopul stabilirii unei frontiere naturale și simple, va fi corectată astfel încât teritoriul lituanian, situat la sud-vest de linia marcată pe harta atașată, va fi transferat Germaniei.

În continuare se declară că acordul economic actual între Germania și Lituania nu va fi afectat de activitățile Uniunii Sovietice menționate mai sus.

Moscova, 28 septembrie 1939.

I. Ribbentrop
V. Molotov

Semnarea tratatului

În centru – Joachim von Ribbentrop

Foto:Joachim von Ribbentrop și Stalin

Pactul a fost ratificat de către Sovietul Suprem al URSS peste o săptămână după semnarea acestuia, iar deputații nu au știut de existența “protocolului adițional secret”, care niciodată nu a fost ratificat.

Pe data de 1 septembrie 1939, a doua zi după ratificarea pactului, Germania a invadat Polonia.

Ca urmare a pactului, între 1939 – 1944, Germania a evitat un război pe două fronturi, invadând succesiv Polonia, Franța și o serie de țări mici din Europa, în cele din urmă obținând, pentru un atac asupra URSS, o armată cu doi ani de experiență de luptă.

Astfel, după părerea multor istorici, principalul beneficiar de pe urma pactului poate fi considerată Germania nazistă.

Cu toate acestea, și URSS-ul a primit suplimentar doi ani de pace, precum și teritorii considerabile la frontiera sa vestică.

Când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în cel de-al doilea Război mondial?

Se consideră că cel de-al doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invazia germană în Polonia (de fapt, și această dată este convențională). După cum se știe, invazia a avut loc sub pretextul unui atac înscenat de către serviciile secrete germane, îmbrăcați în uniforme poloneze, asupra postului de radio german Gleiwitz, în apropiere de frontieră. În aceeași zi, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind recrutarea universală în rândurile armatei.

La 3 septembrie 1939, Anglia și Franța au declarat război Germaniei (apropo, peste o zi S.U.A. și-a declarat neutralitatea față de război), pe 6 – Uniunea Sud-Africană, iar pe 10 – Canada.

La 17 septembrie 1939 a venit rândul URSS. Începuse “campania de eliberare” a Armatei Roșii în Polonia, direcționată în întâmpinarea Wehrmacht-ului german. Spre sfârșitul lunii septembrie (în mare parte datorită eforturilor Wehrmacht-ului), armata poloneză, care rezistase cu înverșunare în așteptarea zadarnică a unui ajutor din partea Marii Britanii și Franței, a fost învinsă, iar teritoriul Poloniei a fost împărțit între Germania și URSS (Uniunea Sovietică a redobândit teritoriile pierdute ca urmare a războiului sovietic-polonez din 1920). Ambele state, Germania și Uniunea Sovietică, au intrat în contact direct: a fost stabilită frontiera sovieto-germană, pe linia de demarcație fixată în protocoalele așa-numitului Tratat privind frontierele și de prietenie, semnat pe 28 septembrie 1939.

Atacul Armatei Roșii asupra Poloniei 17 septembrie 1939.

Un ofițer sovietic pe linia de demarcație

Comandantul Diviziei Blindate 19, generalul Heinz Guderian, discută cu comisarul politic Borovski

Prietenii sovietici și germani

Prieteni tanchiștii sovietici și germani

Prietenii sovietici și germani

Vizita lui Veaceslav Molotov în Germania, 12 noiembrie 1940.

V. Molotov și Ribbentrop trec prin fața Gărzii de onoare, stația Anhalt, Berlin

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest, 1939

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest (în germană: Deutsch-sowjetische Siegesparade in Brest – Litowsk) – marșul solemn al subdiviziunilor Armatei a XIX-a a Wehrmacht-ului (comandantul corpului – general al Diviziei a 2-a Panzer, Heinz Guderian) și brigăzii 29 de tancuri a Armatei Roșii (comandant – colonel Semion Krivoshein) pe strada principală a orașului, la 22 septembrie 1939, în timpul procedurii oficiale de cedare a orașului și a cetății Brest părții sovietice în timpul invaziei Poloniei de către trupele germane și sovietice. Procedura s-a finalizat cu coborârea solemnă a steagului german și ridicarea celui sovietic.

Cedarea orașului a avut loc în conformitate cu protocolul sovieto-german privind stabilirea liniei de demarcație pe teritoriul fostului stat polonez, semnat la 21 septembrie 1939 de către reprezentanții comandamentelor sovietic și german. Evenimentul a fost filmat de serviciul media de propagandă germană “Die Deutsche Wochenschau”. Istoricul Michael Meltiuhov notează că, la acel moment, Germania încerca din răsputeri să arate Angliei și Franței că Uniunea Sovietică este aliatul ei, iar în același timp, în Uniunea Sovietică, depunea eforturi să-și demonstreze ”neutralitatea” sa.

Parada comună de la Brest – Litovsk a reprezentat, în viziunea istoricilor, un simbol al împărțirii statului polonez.

Porțile paradei victoriei împotriva Poloniei în orașul ocupat Brest

Parada comună sovieto-germană de la Brest – Litovsk, 22 septembrie 1939.Parada s-a desfășurat în prezența generalului nazist Heinz Guderian și a colonelului sovietic de tancuri Semion Moiseevici Krivoshein.

Coloana sovietică de tancuri trece pe lângă un grup de motocicliști germani.

Telegrama ambasadorului german la Moscova către Ministerul de Externe al Germaniei, 18 iunie 1940.

Agresiunea URSS împotriva Finlandei

La 29 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică rupe relațiile diplomatice cu Finlanda, și a doua zi, după ce asupra pozițiilor Armatei Roșii a fost deschis focul (fapt care până astăzi nu a fost elucidat), trupele sovietice au atacat teritoriul acesteia. În consecință, a fost proclamată crearea Republicii Democratice Finlandeze, fiind stabilit un guvern condus de binecunoscuta figură a Comintern-ului, Otto Wille Kuusinen.

Cu acest guvern imediat au fost stabilite relații diplomatice (desigur, toate aceste lucruri s-au întâmplat la Moscova, deși în caietul de sarcini au figurat întotdeauna adrese finlandeze; nenumărate documente ale acestui guvern finlandez au fost scrise de mâna lui A.A. Jdanov).

Propaganda sovietică care a pregatiti invazia Finlandei semăna uluitor de mult cu propaganda Kremlinului ce a precedat razboiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. 

Războiul cu Finlanda a continuat până în 1940 și a luat sfârșit pe data de 12 martie. Nu s-a reușit distrugerea completă a armatei finlandeze. Conform Tratatului de pace încheiat la Moscova la 12 martie 1940, Uniunii Sovietice i-au fost cedate istmul Karelia, inclusiv orașul Vîborg/Viipuri, și baza militară navală dislocată pe peninsula Hanko (închiriată pe o perioadă de 30 de ani). Drept compensație, Finlandei i-au revenit teritoriile pustii din regiunea nordică a peninsulei Kola.

La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din cadrul Ligii Națiunilor, care în perioada interbelică a jucat rolul actualei Organizații a Națiunilor Unite (doar trei state au fost declarate agresori – Japonia, Italia și Germania. Adițional – URSS-ul).

Ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi a celor trei state baltice

La 28 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile şi militare de pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord. În aceeaşi perioadă URSS anexează teritoriile Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

La 23 august 1944, trupele sovietice reiau controlul asupra teritoriului Basarabiei şi Bucovinei de Nord. În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat cu privire la frontieră, prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere, ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință.

Sursa: traducere şi adaptare după http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html)

***

Acestea sunt faptele şi contextul pe care nu-l putem ignora atunci când vorbim despre victoria în cel de-al doilea război mondial. Desigur, evenimente si detalii sunt infinit mai multe decât cele enunţate aici, dar, după cum spuneam, nici nu mi-am propus să fac o analiză istorică a celui de-al doilea război mondial. Nefiind istoric, nu pretind la adevărul absolut şi nici nu-mi propun să pun pe cineva la zidul infamiei. 

Tot ce mi-am propus este să înţeleg: ce sărbătorim la 9 mai noi, cetățenii statului Republica Moldova, care la 27 august 1991 şi-a proclamat independenţa faţă de URSS şi care, prin Declaraţia de Independenţă, a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop si „ocuparea prin forţă la 28 iunie 1940” a teritoriului Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Ținutului Herţa?

Cine sunt învingătorii în cel de-al doilea război mondial? Cei care au reușit să recunoască şi să-şi asume crimele nazismului, sau cei care deplâng imperiul şi se bazează în continuare pe teoriile staliniste în relaţia cu lumea exterioară?

Eu cred că adevărații învingători în cel mai mare măcel al secolului XX sunt cei care au învăţat aceasta cumplită lecţie a istoriei, plătită cu viețile a zeci de milioane de oameni. Învingători sunt cei care au reușit să se debaraseze atât de fascism, cât şi de comunism şi să edifice democrația în statele lor.

Adevăratul învingător în cel de-al doilea război mondial este astăzi Germania, ţara cu cea mai avansată democrație şi economie în Europa. Este ţara care a știut să înveţe cumplita lecție a istoriei.

Publicitate

DEZVĂLUIREA UNOR MINCIUNI ȘI FALSURI PRIVITOARE LA HOLOCAUST

Foto: Muzeul Holocaustului din Illinois, SUA, al doilea ca mărime muzeu al Holocaustului din Statele Unite.

Aici nu numai că este onorată memoria milioanelor de oameni care au fost uciși în timpul Holocaustului, dar este salutat și curajul supraviețuitorilor care au trezit conștiința umanității lucrând neîncetat pentru a face lumină, dezvăluind coșmarul prin care au trecut, astfel încât nimeni să nu poată să spună vreodată că nu a știut.

Asta face și situl acestei prestigioase instituții https://www.ilholocaustmuseum.org/holocaust-misconceptions.

Conștienți că născocirile nu aduc nici un serviciu cunoașterii trecutului așa cum a fost el, cercetătorii acestui muzeu luptă neobosit pentru adevăr, în contradicție cu valul de minciuni ordinare cu care propaganda sionistă otrăvește mințile oamenilor si mutilează istoria ultimului secol pentru a smulge pe lângă compasiune pentru tragedia prin care a trecut poporul evreu şi sume indecente de bani.

Minciuni fetide pentru care nu şi-au cerut scuze omenirii niciodată așa zișii ”holocaustologi” şi de comisiile lor ! !

Iată câteva dintre minciunile scoase la iveală de Illinois Holocaust Museum :

• Nu au fost 11 milioane de victime ale Holocaustului !

Numărul 11 milioane este un număr fictiv pe mai multe niveluri. „11 milioane de evrei” este recensământul populației care fusese menționat în cel de-al 16-lea exemplar al Protocolului Wannsee, note luate de Eichmann (20 ianuarie 1942), despre evrei.

• Germanii nu fabricau săpun din grăsimea cadavrelor de evrei

Convingerea că germanii făceau săpun din grăsimea provenită de la cadavre umane își are originea in propaganda franceză din timpul Primului Război Mondial.

Afirmațiile conform cărora naziștii foloseau grăsimea din corpurile evreilor pentru a fabrica săpun au început să fie vehiculate în lagărele de concentrare germane încă din august 1942.

Cu toate acestea, oamenii de știință cred că aceste povești nu reprezintă altceva decât zvonuri, deoarece probe, cum ar fi facturile de transport, dovezile materiale prelevate de la fabricile de producție sau chitanțele pentru tranzacțiile economice, nu au fost niciodată găsite, în timp ce au existat dovezi pentru transporturile de păr uman și dinți de aur prelevate de la deținuții decedați in lagăre..

Mai mult, aceste zvonuri l-au tulburat pe membrul nazist de frunte și pe șeful SS Heinrich Himmler, deoarece planurile de exterminare ale naziștilor erau extrem de secrete.

După ce a auzit că rabinul din New York Stephen Wise a menționat în presa americană zvonurile despre acest săpun, Himmler i-a scris șefului Gestapo-ului pe 24 noiembrie 1942:  

”Având în vedere marea mișcare de emigrare a evreilor, nu mă mir că astfel de zvonuri ajung să circule în lume. Amândoi știm că există [în prezent] o mortalitate crescută în rândul evreilor puși la muncă. Trebuie să-mi garantați că cadavrele acestor evrei decedați sunt fie arse, fie îngropate și că absolut nimic altceva nu se poate întâmpla cu cadavrele acestora. Efectuați o investigație imediat peste tot dacă a avut loc vreun fel de utilizare abuzivă [a cadavrelor] de tipul celor enumerate la punctul 1, probabil împrăștiate în lume ca o minciună. După jurământul SS, trebuie să fiu informat cu privire la fiecare utilizare greșită de acest fel.”

În timp ce cercetătorii și istoricii ignoră sau dezmint poveștile despre săpunul preparat cu grăsimea evreilor morți, unii supraviețuitori ai Holocaustului au prezentat mici calupuri de săpun albastre și verzi, susținând că au fost fabricate din grăsimea prelevată de la evreii asasinați de germani.

Zvonurile privind „săpunul uman” par să-și aibă originea în modul în care erau marcate calupurile de săpun, respectiv cu inițialele „R.I.F.”, o inscripție care a fost interpretată de unii ca prescurtare de la „Reichs-Juden-Fett”(grăsime evreiască de stat), sau „Rein-Juden-Fett” (grăsime evreiască pură).

Inscripția era imprimată în relief, folosind fontul german Blackletter, la care diferența dintre I și J, constă doar în lungimea literei.

În fapt, R.I.F. era prescurtarea de la Reichsstelle für industrielle Fettversorgung (Centrul Național pentru Aprovizionarea cu Grăsime Industrială), agenția guvernamentală germană responsabilă cu producția și distribuția de săpun și detergenți în vreme de război.

Săpunul R.I.F. era un surogat ieftin al săpunului de calitate, care nu conținea absolut nici un fel de grăsime de origine umană sau animală.

Cu toate acestea, cercetătorul principal Aaron Breitbart de la Centrul Simon Wiesenthal explica faptul că literele ar reprezenta prescurtarea pentru „Grăsime industrială a Reichului”.

Cu toate acestea, prizonierii evrei din lagăr credeau că „Eu” era un „J”, iar acronimul înseamnă „Pure Jewish Fat”. Când aceste bucăți de săpun au fost analizate, nu au apărut dovezi de existența ADN-ului uman, ceea ce înseamnă că acuzațiile legate de acest săpun nu erau altceva decât un zvon terifiant. 

NOTĂ: În 2006 Muzeul memorial Auschwitz–Birkenau menționa experimente ale naziștilor în vederea producției de săpun din cadavre umane la scară redusă. Aceste afirmații au fost infirmate de alți cercetători.

Michael Berenbaum, șef de proiect la United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), declara în 1993, că: „nu există nici o dovadă că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre umane”, afirmație reluată și de cercetători de la Yad Vashem de la Ierusalim, care au declarat că naziștii nu au produs săpun din cadavrele deținuților evrei din lagărele germane de concentrare.

De asemenea, un purtător de cuvânt al centrului Yad Vashem a afirmat că „astfel de știri sunt o pură invenție, găzduită de media”. ( text original: Sources at Yad Vashem expressed disappointment at the radio report, calling the story a „pure invention that was given a stage by the media.”

De altfel, și în România ca de altfel și în restul țărilor beligerante, au circulat zvonuri privind presupusa proveniență din cadavre a săpunului R.I.F.

Prima referire scrisă cu privire la fabricarea săpunului din cadavre de evrei, a aparut în țara noastră în 1947, în cartea jurnalistului evreu Marius Mircu, “Pogromurile din Basarabia”.

Una din anexele lucrării este intitulată: XIV. R.J.F. (Reine Jüdisches Fett, p.68), material apărut anterior în ziarul “Unirea” an I, Nr.4, din 23 noiembrie 1945.

În afară de amănuntele binecunoscute, autorul preciza plin de imaginație:

“ S’au găsit și la noi în țară câteva bestii care să se gândească să fabrice săpun din grăsimea evreilor asasinați. În trenul celebru, care a transportat o parte din victimele măcelului dela Iași, din cauza căldurii extrem de mari, sângele și grăsimea morților schingiuiți acopereau podeaua unora din vagoane, în straturi apreciabile. Cei vii se bălăceau în sângele și grăsimea celor morți.

În unele vagoane, stratul de grăsime trecea de genunchii celor în picioare. La Roman, unde vagoanele au fost curățate, s’au găsit doi locuitori care au sustras câteva căldări cu grăsime amestecată cu sânge. Prinși de o santinelă, au declarat că vor să facă săpun. ”

De asemenea, face și câteva precizări privind “procesul tehnologic” de fabricație: “ Tehnicienii germani au făcut cercetări și calcule migăloase ca nimic să nu se piardă din victimele lor, totul să fie utilizat. S’au găsit note și socoteli stabilind valoarea în monetă germană a fiecărui cadavru. Cadavru, adică materialele diferite cuprinse într’un corp, din care savanții germani scoteau: 900 de creioane, 2000 de chibrituri, un cui de fier, var pentru spoit un coteț, etc. etc. ”

Marius Mircu povestește cum evreii au colectat toate bucățile de săpun R.I.F., care puse într-o cutie, cca. 1500 buc., au fost înmormântate în 15 noiembrie (1945, probabil, autorul vorbește de vineri, a zecea zi a lunii Kislev, anul 5706), în Cimitirul din Șos. Giurgiului din București, cu car mortuar și slujbă religioasă, în prezența mai multor rabini și oficialități ale comunității evreiești.

Astfel de acțiuni au fost organizate peste tot în țară, acolo unde existau mari comunități evreiești, în Fălticeni, Galați, Brăila, Târgoviște etc…, ulterior fiind ridicate monumente în memoria presupuselor victime transformate în săpun.

Astfel de monumente au fost raportate de exemplu la cimitire în Lugoj Târgoviște , cimitirul Sărata din Bacău , Focșani, ּBrăila etc. Nu este un fenomen specific României, astfel de monumente ridicate în memoria evreilor transformați în săpun există peste tot în Europa, în cimitirele evreiești.

Deși s-a dovedit că săpunul R.I.F. nu conține nici un fel de grăsime, pe fondul grozăviilor comise în Holocaust, zvonul despre săpunul evreiesc a rămas multă vreme viu în conștiințele oamenilor și a fost reluat periodic;(https://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83pun_f%C4%83cut_din_gr%C4%83sime_uman%C4%83)

• Norvegienii non-evrei nu au purtat in piept simboluri pentru a-și exprima solidaritatea cu  evreii din țara lor

Când naziștii au ocupat țara în iunie 1940, trăiau în Norvegia între 1.700 și 1.800 de evrei . Majoritatea acestora locuiau în capitala Oslo și toți, cu excepția a 200 deintre ei , erau cetățeni norvegieni. Noul guvern colaboraționist norvegian a respectat cererile germane și a implementat rapid o legislație anti-evreiască.

Au urmat curând late cereri mai brutale și, în noiembrie 1942, guvernul norvegian controlat de naziști a reținut și predat germanilor peste 700 de evrei, care ulterior, au fost deportați la Auschwitz.

Evreii rămași au fost trimiși de rezistența norvegiană pe căi ilegale în Suedia neutră.  

Cu toate acestea, purtarea unor insigne de solidaritate nu a avut nimic de-a face cu operațiunea de scoatere ilegală a evreilor din Norvegia și nici nu a fost un simbol de solidaritate cu evreimea norvegiană. În schimb, purtarea lor a reprezentat unul dintre numeroasele exemple de naționalism non-violent norvegian și de loialitate față de regele Haakon VII.

Mulți cercetători cred că prin purtarea acestor insigne norvegienii exprimau un sentiment de mândrie națională.

• Evreii germani nu constituiau o mare parte din  populația Germaniei 

Când Hitler a devenit cancelar al Germaniei în 1933, populația evreiască globală era de aproximativ 15,3 milioane de persoane, din care proximativ 9,5 milioane trăiau pe continentul european, ceea ce făcea din Europa casa a peste 60% din totalul evreimii mondiale , chiar dacă evreii reprezentau doar 1,7% din totalul populației Europei.

Cea mai mare comunitate evreiască europeană trăia în Polonia, unde se aflau 3.250.000 de evrei, reprezentând 9,8% din populația acestei țări.

Germania însă avea numai aproximativ 565.000 de evrei, care reprezentau mai puțin de 1% din populația ei totală.

• Adolf Hitler nu era  evreu 

Acest mit a rezistat de-a lungul timpului, la baza lui fiind zvonurile că bunicul lui Hitler ar fi fost evreu. Cu toate acestea, puțini istorici și cercetători cred că acest lucru este adevărat. Tatăl lui Hitler, Alois, a fost înregistrat ca un copil nelegitim fără tată, ceea ce înseamnă că Hitler nu a putut să prezinte certificatul de origine care era solicitat fiecărui cetățean german. Un alt zvon era că mama lui Alios, bunica lui Hitler, a lucrat în casa unui evreu bogat și că e posibil ca un fiu din din familia la care lucra să o lase însărcinată. Deși bunica lui Hitler a lucrat pentru o familie evreiască bogată, nicio dovadă nu sugerează că a fost însărcinată de cineva din familie. 

• Mama lui Adolf Hitler nu a fost ucisă de un medic evreu

Au existat unii istorici care au susținut că ura lui Hitler față de evrei are legătură cu moartea mamei sale. Se crede că dr. Eduard Bloch, medicul evreu al familiei Hitler din Linz, Austria, a tratat cu incompetență cancerul de sân al Klarei Hitler, provocându-i moartea în decembrie 1907. Cu toate acestea, conform mărturiei proprii a lui Bloch la Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS) în 1943, Hitler a crezut că boala mamei sale a fost tratată cât s-a putut mai bine și nu a avut nicio manifestare ostilă față de el. Bloch și-a amintit că, după moartea Klarei,mama sa, „[Hitler] a făcut un pas înainte și m-a luat de mână. Privindu-mi în ochi, el a spus: „Îți voi fi recunoscător pentru totdeauna”. Apoi s-a înclinat.”

În anii care au urmat, Hitler i-a trimis lui Bloch cărți poștale, urări calde de sărbători, cadouri cu operele sale de artă,și și-a exprimat îngrijorarea cu privire la bunăstarea lui Bloch după ce au fost implementate legile anti-evreiești după ce a devenit Führer. Bloch a remarcat că în 1937 Hitler a cerut unei delegații de naziști din Linz „vești despre mine. Eram încă în viață, mai lucram?” după care a adăugat: „’Dr. Bloch… este un ”Edeljude” – un evreu nobil. Dacă toți evreii ar fi ca el, nu ar fi nicio problemă evreiască.” Bloch a mărturisit în continuare că „Mi-au fost acordate favoruri, care sunt sigur că nu i s-au acordat niciun alt evreu în toată Germania sau Austria”.

Ulterior, superiorii din Berlin au îndrumat Gestapo-ul din Linz să scoată steaua galbenă de la apartamentul și cabinetul doctorului Bloch și au permis familiei sale să rămână în casă.

De asemenea, doctorul și membrii familiei sale au putut părăsi Austria în 1938, după Anschluss-(anexarea) acestei țări la Reichul german – deși nu li s-a permis să-și păstreze economiile de o viață, iar Gestapoul a confiscat toate cadourile și înscrisurile Bloch le primise de la Hitler.

• Germanii nu fabricau săpun din grăsimea cadavrelor de evrei

Convingerea că germanii făceau săpun din grăsimea provenită de la cadavre umane își are originea in propaganda franceză din timpul Primului Război Mondial.

Afirmațiile conform cărora forțele naziste foloseau grăsimea din corpurile evreilor pentru a fabrica săpun au început să fie vehiculată în lagărele de concentrare germane încă din august 1942.

Cu toate acestea, oamenii de știință cred că aceste povești nu reprezintă altceva decât zvonuri, deoarece probe, cum ar fi facturile de transport, dovezile materiale prelevate de la fabricile de producție sau chitanțele pentru tranzacțiile economice, nu au fost niciodată găsite, în timp ce au existat dovezi pentru transporturile de păr uman și dinți de aur prelevate de la deținuții decedați in lagăre..

Mai mult, aceste zvonuri l-au tulburat pe membrul nazist de frunte și pe șeful SS Heinrich Himmler, deoarece planurile de exterminare ale naziștilor erau extrem de secrete.

După ce a auzit că rabinul din New York Stephen Wise a menționat în presa americană zvonurile despre acest săpun, Himmler i-a scris șefului Gestapo-ului pe 24 noiembrie 1942:  

”Având în vedere marea mișcare de emigrare a evreilor, nu mă mir că astfel de zvonuri ajung să circule în lume. Amândoi știm că există [în prezent] o mortalitate crescută în rândul evreilor puși la muncă. Trebuie să-mi garantați că cadavrele acestor evrei decedați sunt fie arse, fie îngropate și că absolut nimic altceva nu se poate întâmpla cu cadavrele acestora. Efectuați o investigație imediat peste tot dacă a avut loc vreun fel de utilizare abuzivă [a cadavrelor] de tipul celor enumerate la punctul 1, probabil împrăștiate în lume ca o minciună. După jurământul SS, trebuie să fiu informat cu privire la fiecare utilizare greșită de acest fel.”

În timp ce cercetătorii și istoricii ignoră sau dezmint poveștile despre săpunul preparat cu grăsimea evreilor morți, unii supraviețuitori ai Holocaustului au prezentat mici calupuri de săpun albastre și verzi, susținând că au fost create din grăsimea prelevată de la evrei.

Zvonurile privind „săpunul uman” par să-și aibă originea în modul în care erau marcate calupurile de săpun, respectiv cu inițialele „R.I.F.”, inscripție care a fost interpretată de unii ca prescurtare de la „Reichs-Juden-Fett”(grăsime evreiască de stat), sau „Rein-Juden-Fett” (grăsime evreiască pură).

Inscripția era imprimată în relief, folosind fontul german Blackletter; la care diferența dintre I și J, constă doar în lungimea literei.

În fapt, R.I.F. era prescurtarea de la Reichsstelle für industrielle Fettversorgung (Centrul Național pentru Aprovizionarea cu Grăsime Industrială), agenția guvernamentală germană responsabilă cu producția și distribuția de săpun și detergenți în vreme de război.

Săpunul R.I.F. era un surogat ieftin al săpunului de calitate, care nu conținea absolut nici un fel de grăsime de origine umană sau animală.

Cu toate acestea, cercetătorul principal Aaron Breitbart de la Centrul Simon Wiesenthal explica faptul că literele ar reprezenta prescurtarea pentru „Grăsime industrială a Reichului”. Cu toate acestea, prizonierii evrei din lagăr credeau că „Eu” era un „J”, iar acronimul înseamnă „Pure Jewish Fat”. Când aceste bucăți de săpun au fost analizate, nu au apărut dovezi de existența ADN-ului uman, ceea ce înseamnă că acuzațiile legate de acest săpun nu erau altceva decât un zvon terifiant. 

NOTĂ: În 2006 Muzeul memorial Auschwitz–Birkenau menționa experimente ale naziștilor în vederea producției de săpun din cadavre umane la scară redusă. Aceste afirmații au fost infirmate de alți cercetători.

Michael Berenbaum, șef de proiect la United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), declara în 1993, că: „nu există nici o dovadă că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre umane”, afirmație reluată și de cercetători de la Yad Vashem de la Ierusalim, care au declarat că naziștii nu au produs săpun din cadavrele deținuților evrei din lagărele germane de concentrare .

• Regele Christian X al Danemarcei nu a purtat Steaua lui David pentru a protesta împotriva ordinelor ocupanților germani care obligau evreii danezi să poarte astfel de semne distinctive care îi identifica drept evrei, chiar dacă mulți din întreaga Europă credeau că a făcut-o.Cu toate acestea, regele Christian al X-lea și o mare parte a poporului danez erau împotriva ocupației germane și susținueau populația evreiască.

Unii istorici cred că naziștii nu au făcut acest lucru deoarece punerea în aplicare a obligativității portului Stelei Evreiești nu numai că ar fi adâncit solidaritatea daneză, ci și nemulțumirea daneză față de ideologia nazistă.

• Evreii nu sunt o  rasă   

La sfârșitul secolului al XIX-lea, când teoria eugeniei a devenit populară, oamenii au fost clasificati în „rase”, fiecare având propriile trăsături neschimbabile, iar unele „rase” au fost considerate biologic, cultural și moral superioare altora. Mișcarea din 1943 de a clasifica evreii drept „rasă” în Statele Unite a făcut parte din această ideologie pseudo-științifică a eugeniei, care ulterior avea să se dovediească falsă.

Pentru naziștii care au promovat antisemitismul rasial, nu a contat dacă o persoană practica credința mozaică sau nu. Naziștii credeau că evreii aparțineau unei rase separate și aveau un „sânge evreiesc” distinct. Această convingere era falsă, pentru că nu există nicio diferență biologică între evrei și ne-evrei.

Fiecare lagăr de concentrare avea o cameră de gazare și  crematorii 

În timp ce unele lagăre aveau ambele mecanisme de exterminare , acest lucru nu a fost valabil pentru majoritatea lagărelor naziste. Până în 1945, naziștii înființaseră mii de lagăre de concentrare. Cu toate acestea, doar șase dintre acestea au fost create cu scopul de a fi centre de ucidere în masă.

Lagărele naziste echipate cu instalații de gazare pentru exterminarea în masă au fost Auschwitz-Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek-Lublin, Sobibor și Treblinka. Au fost uciși în aceste lagăre, aproximativ 2.700.000 de evrei, împreună cu zeci de mii de romi, prizonieri de război sovietici, polonezi și alte victime.

• Nu toți evreii din lagăre au primit numere tatuate  pe  brațe 

Toți cei închiși în sistemul de lagăre au primit un număr de inregistrare la prima intrare, care era atribuit nu numai pentru identificare. Aceste numere au fost cusute pe uniforme, de obicei împreună cu alte simboluri de clasificare, cum ar fi motivele arestării și originea națională. Doar la Auschwitz s-a practicat metoda tatuării numerelor de identificare la deținuți și nu toți cei închiși la Auschwitz au primit un tatuaj. 

• Nu toți evreii au fost forțați să poarte insigna galbenă a Steaua lui David 

Danemarca ocupată de naziști a fost singura țară din Europa ocupată în care evreii nu au fost obligați să poarte insigna galbenă a Steaua lui David. De asemenea, evreii din centrul Poloniei ocupate de naziști nu purtau însemne cu steaua galbenă. În schimb, purtau purtau pe braț banderole albe cu o Stea a lui David albastră. 

• Ce  a spus cu adevărat pastorul Niemoeller 

Martin Niemoeller fost pastor luteran care s -a remarcat ca unul dintre cei mai mari adversari ai neopăgânismului fascist.A rostit numeroase predici antifasciste în fața a mii de oameni, ceea ce a înfuriat autoritățile naziste.

Pentru convingerile sale a fost arestat de Gestapo și închis, în perioada 1937-1945, în lagărele de concentrare Sachsenhausen și Dachau.

A fost eliberat din detenție de către trupele britanice aflate sub comanda mareșalului Montgomery, iar după eliberare și-a exprimat regretul că nu a făcut mai mult pentru ajutorarea victimelor nazismului.

Din acest motiv, a fost unul dintre inițiatorii actului Stuttgarter Schuldbekenntnis („Declarația de vinovăție de la Stuttgart”), publicată la 19 octombrie 1945, prin care Biserica Evanghelică Germană recunoștea că nu și-a manifestat nicio opoziție față de regimul lui Hitler.

Printre citatele greșite din gândirea unor contemporani ai Holocaustului se numără și „mărturisirea vinovăției” pastorului luteran german Martin Niemoeller. Potrivit văduvei sale, Sybil Niemoeller, cuvintele sale exacte au fost acestea : 

”Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist.

Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat.

Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist.

Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu.

Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”

28 iunie 1940 : De ce a fost cedată Basarabia ?

Harta: România Mare, așa cum a existat din 1920 până în 1940, perioada în care a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa – 295.641 km2. În prezent teritoriul României este de 238.397 km2.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940), a Dictatului de la Viena din 30 august 1940 privitor la cedarea către Ungaria a Ardealului de Nord, și a tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) trecea la Bulgaria, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă.

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă).

Pentru toţi oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp, scrie jurnalistul și istoricul George Damian în publicația online https://historice.ro.

În perioada interbelică, soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Foto: Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani, Sudetenland.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război.

Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică.

Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România.

De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.