CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Din respect pentru memoria celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile zilei de 23 august 1944

 

 

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 foto

23 AUGUST 1944 – LOVITURA DE STAT

 

 

 

Actul de la 23 August a fost opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. (C.W. Forester).

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns cu destula abilitate poporului român unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru țara noastră.

S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviță, săvârsită în strânsa legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, inițiate încă de la sfârșitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora.

Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului său s.a

Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Rezultatul a fost scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate viețile a sute de mii de oameni.

A permis totodată creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie și a dat Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.

Dar în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici. Acesta a fost semnat 3 săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitularea necondiționată în fața Aliaților.

La putere a fost înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii.

 

 

 

           Regele Mihai                            Ion Antonescu

23 august 1944 a însemnat pentru România o mare nenorocire: intrarea țării în sfera de influență a URSS, cu urmările știute. Ceea ce însă puțină lume știe, este că la 23 august 1944 regele Mihai a mințit cu bună știință.

 

 

 

 

 

 

 

 

În „Proclamația către țară”, redactată, se pare, de Lucrețiu Pătrășcanu și difuzată în seara acelei zile, suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri și că România a beneficiat de condiții acceptabile.

Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion Antonescu și Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliații occidentali, cât și cu inamicul numărul unu, URSS.

Mihai Antonescu (ministrul afacerilor străine) tratase la Ankara, Berna, Madrid și Lisabona pentru ieșirea României din război.

De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuții directe cu omologul său sovietic, Alexandra Kollontai, la Stockholm.

Alți doi diplomați, prințul Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu negociaseră la Cairo cu aliații vestici, trimiși fiind de Iuliu Maniu, cu știrea și acordul șefului statului.

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri.

Astfel, este numit Cretzianu la Ankara, George Caranfil-la Helsinki si Fred Nanu-la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discuțiile si negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.

Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României.

În forma sa finală, proiectul de armistițiu cu URSS de la Stockholm conținea urmatoarele conditți:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rușilor, fie vor ataca trupele germane. Rușii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;

2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revenea la patria-mama în totalitate;

4. Rușii se mulțumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român putea să-și exercite functiile într-o parte a țării neocupată de armatele sovietice.

Condițiile de armistițiu negociate la Stockholm cu rușii, deși mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoașterea reanexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu negocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo și cu complotul regal privitor la armistițiu, prin trimisii regelui, se duceau tratative  de scoatere a României din războiul antisovietic și de către Partidul Comunist.

Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

Regele Mihai însă, deși știa toate acestea, a preferat să angajeze unilateral România într-un armistițiu, care a însemnat de fapt, o capitulare. El nu a tratat nimic.

Mai mult, armistițiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă Armata Română, aflată în calea bolșevicilor, asupra întârzierii și prevederilor reale ale actului, gest care a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august și 12 septembrie, a cca. 130.000 de soldați români, ulterior deportați în Siberia.

După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decorație sovietică, „Ordinul Pobeda”.Tot drept răsplată, l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care țara se angajase cu ajutorul lui.

Se spune că la discuțiile privind armistițiul, purtate între delegația română, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, și cea sovietică, având în frunte pe odiosul comisar al poporului Viaceslav Molotov, Pătrășcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care e motivul pentru care condițiile impuse sunt atât de dure, „când Antonescu avea condiții mai bune” (cu referire la tatonările diplomatice menționate anterior).

Cu duritatea-i recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu lasă loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentați pe nimeni”.

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 photos

 

 

 

 

Cum se va prezenta regele Mihai în fața instanței supreme, istoria? Poate că posteritatea îl va judeca pentru răul pe care l-a făcut, atunci când realitatea despre evenimentele din acele zile va ieși la iveală, iar la conducerea țării nu se vor mai afla foști demnitari comuniști, a căror putere își trage seva din consecințele „revoluției antifasciste și antiimperialiste”.

După război, 23 august a devenit ziua națională a României, fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an. Cu toate că nu au avut forța necesară să joace un rol important în actul de la 23 august 1944, comuniștii l-au folosit în propriul interes.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul a fost numit pe rând „insurecție armată” și „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, iar regimul comunist și-a arogat timp de 45 de ani paternitatea actului istoric.

În ultimii ani ai regimului, manifestațiile de 23 august au servit cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta devenind principală figura a momentului. Stadioanele erau pline cu oameni aduși din fabrici, televiziunea transmitea programe speciale, defilări megalomane și petreceri populare. Așa sărbătoreau românii înainte de revoluție 23 august muncitoresc.

Dacă pentru tinerii născuți după 1989, ziua de 23 august nu înseamnă mare lucru, pentru generațiile educate anterior ea avea o serioasă încărcătură emoțională și simbolistică.

Ziua Națională, situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieșea la iarbă verde. Parcurile și lizierele pădurilor de la marginea marilor orașe erau înțesate de oameni, mititeii și berea erau la ordinea zilei, iar fanfarele, tarafurile și grupurile folclorice asudau din greu. Cu alte cuvinte, tot românul se simțea bine.

Din punct de vedere istoric, evenimentele au avut o semnificație deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Națiunilor Unite, a salvat țara de la un dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului.

De altfel, încă de pe atunci, toți factorii politici din țară au sesizat acest lucru, declanșând urgent negocierile pentru ieșirea României din război.

Din nefericire, cei 3 ani de război împotriva Uniunii Sovietice și „râvna” depusă de Armata Română în unele bătălii, nu ne-au fost iertate. Deși se știa încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistițiu s-au desfășurat greoi, fie din pricina ezitărilor mareșalului Antonescu, fie pentru că aliații urmăreau să pedepsească exemplar România.

Uriașa concentrare de forțe sovietice pe frontul Iași-Chișinău, finalizată în luna martie, crea perspective sumbre pentru Armata Română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni.

În acest context, afirmația că ieșirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nicio acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat.

În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunța trecerea României de partea Națiunilor Unite, a fost pur și simplul ignorat de sovietici.

Armata Română a fost tratată ca inamic, continuându-se ofensiva de cucerire a țării.

Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase, evidențiază clar neputința mareșalului Antonescu, depășit total de împrejurări.

Întoarcerea pe front în seara zilei de 23 august nu i-ar fi asigurat decât un sfârșit tragic, care ar fi încununat o carieră militară de excepție. Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forțe din interior care să întărească apărarea în Carpații Meridionali și pe mult lăudata linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, au dus trupele Armatelor 3 și 4, care apărau Moldova, în prag de catastrofă.

Pe majoritatea frontului Iași-Chișinău raporturile de forțe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condițiile în care aceștia erau susținuți și de mii de tancuri, iar Armata Română nu avea niciunul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă și astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu.

După 23 august a început calvarul Armatei Române.

În condițiile în care armistițiul româno-sovietic a fost semnat abia peste 3 săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă, marile unități care se acoperiseră de glorie în cei 3 ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de noii aliați, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Pașcani, sute de ostași români dezarmați erau îndrumați spre vagoanele pe care scria cu cretă Pitești, Craiova, Ploiești etc.

Bucuroși că se vor întoarce acasă, aceștia urcau în grabă. Înțesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostași luați prizonieri și trimiși în Siberia. Dintre aceștia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors acasă.

În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecințele s-au văzut la Conferința de Pace de la Paris și ulterior, când în țară s-a instalat guvernul comunist.

Totuși, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile rușilor.

Aceștia erau pregătiți ca, o dată cu intrarea în București (planificată pe 26 august), să instaleze un guvern comunist marionetă, condus de Ana Pauker.

Așa, agonia a mai durat 3 ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din țară.

În memoria părinților și bunicilor noștri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile acestei zile.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 http://romaniatotalitara.wordpress.com/2008/08/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala?fb_comment_id 

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Regii%20Rom%C3%A2niei

Reclame

09/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Forme de guvernare. VIDEO

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/14/care-este-diferenta-intre-stalinism-nazism-marxism-socialism-fascism-comunism/

11/03/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primele efecte ale cotropirii Basarabiei de către URSS

 

 

 

Foto: Semnarea Pactului Hitler – Stalin (Ribbentrop- Molotov) și furtul de teritorii românești.

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței.

În ziua de 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului român de a evacua  armata și  administrația pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.

Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu bucurie. Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.

În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, militari români , persoane civile în curs de evacuare.

  Unele documente militare și civile, din acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.

   

În cartea sa Fascismul în Ungaria și România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima:

„În haosul generat de retragerea română grăbită și neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populația evreiască și ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităților române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a țării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoștință curând cu NKVD-ul și alte binecuvântări ale puterii sovietice”.

 Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore.

Pe 3 iulie la ora 12.00 „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

 

 

 

 

În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

Nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populația civilă rămasă în Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, indiferent de etnie, să se convingă de fățărnicia si brutalitatea  regimului sovietic de ocupație.

Basarabia și Bucovina de Nord vor cunoaște încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de majoritatea populației.   

În scurt timp, la 2 august 1940 este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM).

6 din cele 13 raioane ale Republicii Autonome Socialiste Sovietice moldovenesti (RASSM) create de soviete în 1924 dincolo de Nistru, intră în componența RSS Molovenești, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt anexate Ucrainei sovietice,odată cu Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța).

Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov, fără ca locuitorii acestor ținuturi să fie consultați.

În 1940-41, au avut loc masive deportări, condamnări și execuții politice, precum și o falimentare și/sau naționalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care aveau să afecteze minoritățile naționale basarabene și nord-bucovinene în aceeași măsură, ca și pe etnicii români. 

În această perioada s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați.

Economia celor două regiuni a fost paralizată, pusă la pământ de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.

În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug. La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic…

A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici.

Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei și o îndelungată perioadă de lipsuri   în ceea ce priveste produsele de bază necesare populației.

Dat fiind faptul că  majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea a capătat, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc. 

Organizația comunistă locală din Basarabia era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice. Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.

Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.

În scurt timp, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile. Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

 

Nevestele ofițerilor ruși, îmbrăcate în cămăși de noapte, mergeau la piață, iar soții lor cumpărau cantităţi enorme de alimente, zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici și vase de bucătărie. Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici.

Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci. În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură.

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie.

Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva.

Stând în rând, două rusoaice vorbesc:

„Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate…

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații.Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă.

Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie… Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi.

În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”.

Se petrecuseră şi scene nostime. Nişte rusoaice care ieşiseră pe stradă umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

 

Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.

În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, cca. 124 000 de germani basarabeni.

Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă de ocupanții sovietici.

Cele mai importante arestări ale populației locale au avut loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941.

La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.

Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.

Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, cu numai o lună înaintea eliberării Basarabiei și Bucovinei de nord de către trupele româno- germane, fiind vizate 32 423 de persoane din aceste ținuturi românești cotropite in urma Ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940 de Uniunea Sovietică.

Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 au reușit să evite tragedia care îi aștepta.

Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSS Moldovenească au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.

În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței.

Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică. Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941.

 Deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile recent anexate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi. 

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic român  dar și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag.

Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice.

Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40-45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler.

Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

 

Colonizarea

 

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.

Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice .

Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940.

Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

Operațiunea de rusificare a Chișinăului

(Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie)

 Din ianuarie 1940 până în iunie 1941, numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 până la 188500 de persoane.

 Fiind cel mai mare oraș din cele șase județe, incluse de sovietici în componența RSSM, Chișinăul a devenit centru administrativ chiar din prima zi de ocupație a Basarabiei. Iar la ședința Biroului Politic al PC(b) al URSS din 14 august 1940, s-a decis oficial că această localitate va fi capitala noii republici sovietice. De aceea ocupanţii au somat chişinăuienii să-şi părăsească casele şi au numit străzile după bunul lor plac.

Conform Hotărârii nr. 208 a CCP al RSSM din 26 septembrie 1940, s-a stabilit că fiecărui chişinăuian îi revin nouă metri pătrați de spațiu locativ.

În cazul în care spațiul destinat unei familii depășea metrajul indicat, atunci o parte din casă sau casa întreagă era confiscată de stat și ocupată de familiile demnitarilor sovietici, veniți în Basarabia după 28 iunie 1940.

Din cele 1960 de case confiscate sau părăsite de chișinăuienii plecați în România, o parte au fost ocupate neautorizat de către militari, iar celelalte au fost distribuite funcționarilor. În limbajul epocii, aceasta se numea „naționalizare”.

De regulă, proprietarii erau somați fără alte explicaţii să elibereze casele confiscate. Pe parcursul anilor 1940-1941, în RSSM puteau fi naţionalizate clădirile, care aveau suprafaţa de 800 de metri cubi (în Chişinău), 700 de metri cubi (în Bălţi şi Tighina) şi 500 de metri cubi în celelalte localităţi.

Prin urmare, în primele șase luni de ocupație sovietică, în Chișinău au fost naționalizate fără întocmirea vreunui act 3720 de case particulare, în Tighina – 539, în Orhei – 284, în Cahul – 223, în Călărași – 82.

Documentele timpului arată că, la 8 aprilie 1941, Comitetul Executiv Chișinău a PC(b)M a înaintat Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM un proiect cu privire la împărțirea Chișinăului în trei sectoare: Krasnoarmeisk, Lenin și Stalin.

Acest lucru era necesar în scopul monitorizării mai eficiente și soluționării eventualelor situații de criză. În Krasnoarmeisk, erau înregistrați 58000 de locuitori, inclusiv 4027 de muncitori și 7500 de membri ai diferitelor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 24 de întreprinderi de stat. În sectorul Lenin, apoi erau înregistrate 66500 de persoane, inclusiv 5100 de muncitori și 6900 membri ai diferitor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 22 de întreprinderi de stat. În sectorul Stalin, domiciliau 64000 de oameni, dintre care 2900 erau muncitori, iar 4200 – membri ai diferitelor arteluri. Aici activau 19 întreprinderi de stat.Peste două zile, la 10 aprilie 1941, în cadrul ședinței CC a PC(b)M, au fost aprobați prim-secretarii și secretarii Comitetelor executive raionale Chișinău ale partidului.

Prim-secretar în sectorul Lenin a fost numit ucraineanul Mirgorodskii Ivan Dmitrievici, care era născut în anul 1910 și avea studii medii incomplete.

Pentru sectorul Stalin, a fost ales un alt ucrainean, Mazanik Mihail Cuprianovici, născut în anul 1909 şi cu studii medii.

Numai Șcerbenko Constantin Terentievici, ucrainean şi el, născut în 1897, care a fost desemnat pentru sectorul Krasnoarmeisk, avea studii superioare.

Președinte al Comitetului executiv al PC(b)M din Chișinău a fost numit Elîșev, iar prim-secretar al Comitetului orășenesc – Ulasevici Victor Iacovlevici. În anii 1938-1940, acesta s-a aflat la muncă de partid în regiunea Dnepropetrovsk a Ucrainei.

Capitala, inundată de sovietici

Doctorul în istorie Ruslan Şevcenco atrage atenţia că numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 persoane, în ianuarie 1940, până la 188500, în iunie 1941. Chiar dacă, după 28 iunie 1940, RSSM a fost părăsită de peste 200000 de persoane, în august-decembrie 1940, aici au venit alții, peste 220000 de oameni.

În locul Arhivei din perioada interbelică, în 1940, la Chişinău a fost deschisă Arhiva Istorică de Stat a RSSM, care avea și o filială la Tiraspol. În vara anului 1941, o dată cu începerea războiului germano-sovietic, au fost duse în estul republicii mai bine de 10000 de dosare, inclusiv toată arhiva NKVD-ului şi alte materiale ale autorităţilor sovietice.

Totuși, majoritatea documentelor Arhivei Centrale au rămas în oraş, cele mai valoroase fonduri fiind amplasate în sediile bisericilor „Sfântul Panteleimon” şi „Alexandr Nevschi” de pe lângă Azilul de bătrâni.

La începutul lunii august 1940, au fost redenumite străzile din orașele Basarabiei. Cele cu denumiri istorice sau cu specific național au primit nume ale liderilor sovietici sau ale orașelor din Rusia.

Lista străzilor redenumite din Chişinău

Strada Alexandru cel Bun a primit numele Alexandrovskaia;
Strada Regina Maria a fost împărțită în două străzi, Sinadinovskaia şi 28 iunie;
Bulevardul Regele Carol – strada Lenin;
Strada Eminescu – stradela Fontannîi;
Strada V. Alecsandri – stradela Kolodioznîi;
Strada Regele Ferdinand I – Kiev;
Strada Ion C. Brătianu – Podolskaia;
Strada M. Kogălniceanu – Pirogov;
Strada General Berthelot – Leovskaia;
Strada Ion Heliade Rădulescu – Kuznecinaia;
Strada Sfatul Ţării – Sadovaia;
Strada Ştefan cel Mare – Frunze;
Strada 27 martie – Ştefan cel Mare;
Strada Dr. Th. Ciorbă – Orgheevskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Ostrovskogo;
Strada D. Cantemir şi strada I. Cristi – Gospitalinaia;
Strada Principele Nicolae – Moghiliovkaia;
Strada Principele Carol – Inzov;
Stradela Stibikov – Stibikovski;
Strada Unirii – Meshcenskaia;
Strada Vladimir de Hertza – Miciurin;
Strada Cuza-Vodă – Haruzin;
Strada Armand Călinescu – Jukovski;
Stradela Mărăşti – Vartolomeevskii;
Strada Mitropolit Gavriil – Gogol;
Strada Regele Carol I – Puşkin;
Strada Mihai Viteazul – Mihailovskaia;
Strada General Er. Broşteanu – Hânceşti;
Strada Cetatea Albă – Armeanskaia;
Strada General Dragalina – Bulgară;
Strada I. Gh. Duca – Bender;
Strada Mareşal Averescu – Ismail;
Strada Albert Thomas – Kilinskaia;
Strada Al. Sturza – Svecinaia;
Strada Costache Negruzzi – Kirovskaia;
Strada Titu Maiorescu – Titovskaia;
Stradela Murafa – Petrovski;
Stradela Nistrului – Gluhoi;
Strada Hodoroja – Salgannaia;
Strada Movila lui Burcel – Purcelovskaia;
Strada Dragoş-Vodă – Kamenolomnaia;
Strada Sfântul Gheorghe – Gheorghevskaia;
Strada Căpriana – Kuprianovskaia;
Strada Catargiu – Pavlov;
Strada Al. Vlahuţă – Teobashevskaia;
Strada B. P. Haşdeu – Katsikovskaia;
Strada Iancu Văcăroiu – Prunkulovskaia;
Strada Anton Pann – Antonovskaia;
Strada Fântâna Blanduzia – Fontannaia;
Stradela Alecu Russo – Antonovski;
Strada Mihail Sturza – Goncearnaia;
Stradela Take Ionescu – Grekulovski;
Strada Alexandru Donici – Andreevskaia;
Stradela Sfântul Andrei – Andreevski;
Strada Sfântul Ilie – Ilinskaia;
Strada Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnaia;
Stradela Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnîi;
Strada Buna-Vestire – Blagoveshcenskaia;
Strada Poetul Puşkin – Pușkina Gorka;
Strada Paul Botezat – Botezatovskaia;
Stradela State Dragomir – Botezatovski;
Strada T. Râşcanu – Ekaterinovskaia;
Stradela Evreiască – Sinagovski;
Strada Ion Neculce – Ceasovetnnîi;
Strada Serdarul Măzărachi – Mazarakievskaia;
Stradela Ion Sârbu – Vdovîi;
Strada Cahul – Kagulskaia;
Strada Nicolae Bălcescu – Balshevskaia;
Strada Grigore Ureche – Voznesenskaia;
Strada Iakob Hâncu – Lankarsterskaia;
Strada Octavian Goga în stradela Obştii;
Strada Avram Iancu – Ostapovskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Salovskaia;
Strada Pavel Svinin – Uritski;
Stradela Alexandru Cotruţă – Salovski;
Stradela Mihail Stroescu – Uritski;
Strada George Coşbuc – Minkovskaia;
Strada Bugeac – Stavriceskaia;
Strada Sârbească – Serbski;
Strada Vasile Cârlova – Belousovskaia;
Strada Petru Maior – stradela Marinovski;
Strada Cojocarilor – Kojuharskaia;
Stradela Ion Creangă – Ivanovskaia;
Strada Plevnei – Siriiskaia;
Strada Traian – Katelinskaia;
Strada Romană – Aziatskaia;
Stradela Romană – Sverdlov;
Strada Gheorghe Lazăr – Petropavlovskaia;
Stradela General Stan Poetaş – Iakimovskaia;
Strada Gheorghe Asachi – Staroarmeiskaia;
Strada Veniamin Costachi a dispărut.

Consecințe pentru educație și limbă

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic.

După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative.

Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”.

În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă.

Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție obligatorie  a promovării în funcții de conducere în economie sau politică și a perfecționării profesionale.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/06/prima-ocupatie-sovietica-a-teritoriilor-romanesti-de-la-est-de-prut-1940-1941-cronologia-terorii/

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

 

https://www.timpul.md/articol/operaiunea-de-rusificare-a-chiinaului–136549.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Basarabiei_%C8%99i_Bucovinei_de_Nord

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/28-iunie-1940-cedarea-basarabiei/

03/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: