CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

 

 

 

Pe hartă – teritoriul răpit României după Dictatul de la Viena

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

La 30 august, s-au împlinit 77 de ani de la pierderea de către România a Transilvaniei în timpul celui de al doilea război mondial. Decizia a fost cunoscută ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul  istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean , istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater, și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

 

 

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

 

 

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

 

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

 

 

 

 

 

 

 

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară. Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

 

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

 

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

 

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

 

Surse:

 

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

 

 

 

 

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă

Istoricul Ottmar Trașcă și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

Vorbește trei limbi și face cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări. A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

Anunțuri

20/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O replică demnă a lui Grigore Gafencu, fost ministru în exerciţiu al României la Moscova, dată liderului diplomaţiei sovietice Veaceslav Molotov, cosemnatar al pactului criminal germano-sovietic de la 23 august 1939

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

 

Majoritatea istoricilor apreciază că al II-lea Război Mondial  a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul.

 

 

 

Imagini pentru veaceslav molotov photos

Foto: Veaceslav Molotov în momentul semnării Pactului  

 

 

 

 

 

 

Foto: Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring)

 

La 23 august 1939 fusese  semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, (cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov), care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea între cele două puteri revizioniste a sferelor de influenţă în Europa de Est.

În baza acestui pact criminal, Uniunea Sovietică, în înţelegere cu Germania nazistă, a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda, a anexat Ţările Baltice şi a obligat România  să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, la 28 iunie 1940.

Propaganda sovietică şi ulterior cea a Federaţiei Ruse a acţionat cu tenacitate pentru minimalizarea sau anularea rolului  Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, de detonator al acţiunilor  decisive care au condus iremediabil la izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, mai apoi şi de către URSS şi implicit la declanşarea celuide-Al Doilea Război Mondial.

După cum se ştie, România, alături ori deopotrivă cu Polonia, Lituania, Estonia, Letonia şi Finlanda, a fost din prima clipă ameninţată de către cele două Mari Puteri totalitare, agresoare şi deopotrivă competitoare la dominaţia vechiului continent, fiind de altfel, toate, menţionate ca obiective imediate ale expansiunii nazisto-comuniste în faimosul Protocol secret al sceleratului Pact de la 23 august 1939.

În ceea ce o priveşte, România, prin voinţa şefului guvernului şi Conducător al Statului, Ion Antonescu şi a poporului său, s-a aflat alături de Germania şi aliaţii ei, în război cu URSS (1941-1944), pentru zdrobirea comunismului şi pentru dezrobirea provinciilor istorice (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutului Herţa) ocupate de Armata Roşie în 1940, în condiţiile funcţionării  Protocolului secret al Pactului sovieto-german.

Graţie ilustrului nostru diplomat care a fost Grigore Gafencu, rostul justificat al implicării României, la 22 iunie 1941, în cel de-al doilea război mondial a devenit de recunoaştere internaţională.

Primit la 24 iunie 1941 în audienţă de rămas bun la Kremlin de către V. M. Molotov şi imputându-i-se c㠄România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS”, Grigore Gafencu, pe atunci ministru în exerciţiu al României la Moscova, i-a replicat demn liderului diplomaţiei sovietice şi co-semnatar al Pactului din 23 august 1939.

 

 

 

Imagini pentru grigore gafencu photos

Foto: Grigore Gafencu (n. 30 ianuarie 1892, Bucureşti, România – d. 30 ianuarie 1957, Paris, Franţa),om politic, diplomat şi ziarist român.

 

Un răspuns care, fiind de netăgăduit destinat Istoriei, a fost consemnat în Jurnalul diplomatului nostru: „

„Să-mi fie îngăduit […] să-mi exprim părerea de rău că, prin politica ei urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de astăzi.

Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcarea teritoriului nostru care au urmat atunci prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre,  chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie.

Am căutat atunci un sprijin în altă parte [în Germania].

Nu am fi avut nevoie de acest sprijin, şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele[1938-1940], să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că <<o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine>>.

Lovitura cea dintâi care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de pace şi siguranţă, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nefericire, de guvernul sovietic.

Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu există simţăminte duşmănoase între cele două neamuri”

…” (după  Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 189-190)”.

Atâta timp cât dimensiunea criminală a alianţei dintre Stalin şi Hitler nu va fi clar stabilită şi recunoscută – mai cu seamă de către Rusia- , cicatricile pe care aceasta le-a lăsat pe corpul Europei nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de fundamentul solid al acceptării adevărului cu privire la crimele comise împotriva păcii şi a umanităţii de Rusia sovietică şi Germania lui Hitler.

Putem spune fără teama de a greşi  că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

Deși şeful actualei conduceri ruse, Vladimir Putin, nega într-o declaraţie publică  valabilitatea Pactului criminal Ribbentrop Molotov, noi vedem că acest pact este în continuare în vigoare…

Ruşii se apără spunând că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a fost denunţată de multă vreme, încă din 24 decembrie 1989, doar că atunci au uitat să întoarcă teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică în urma acestui Pact banditesc încheiat între bolşevicii ruşi şi naziştii germani.

Oare de ce până astăzi teritoriile Basarabia, Bucovina, Herţa, nu au fost recuperate de România, dacă acel pact a fost anulat?

 

 

Surse: 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr31/grigore_gafencu.htm

https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Romanii 

http://istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov

 

 

 

 

12/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FOTOGRAFII CELEBRE DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX

Expoziția universală din 1900, organizată la Paris, a fost o manifestare emblematică al cărui scop a fost evidențierea realizărilor secolului anterior și stimularea progresului umanității în secolul următor.

Pe un spațiu de 1,12 km², și-au expus lucrările 76.000 de participanți, iar numărul de vizitatori a depășit 50 de milioane.

 

 

 

Oficial, 17 decembrie 1903 este ziua în care omenirea și-a întins aripile pentru prima dată. Frații Wright lansează primul aparat de zbor cu motor din istorie, zburând la Kitty Hawk, statul Carolina de Nord, pentru 12 secunde, timp în care aparatul parcurge distanța de 37 de metri, la o înălțime de cca 10 metri.

După cel de-al patrulea zbor, o pală puternică de vânt răstoarnă avionul, avariindu-l grav.

Astăzi, acesta poate fi admirat la Muzeul Smithsonian din Washington. D.C. Orville și Wilbur Wright, doi mecanici de biciclete din Ohio, SUA, sunt considerați pionierii aviației, însă avionul lor avea nevoie de o catapultă pentru a se înălța de la sol.

 

 

Imagine similară

 

În fapt, adevăratul pionier al aviației a fost inginerul român Traian Vuia, care, 3 ani mai târziu, a conceput primul avion care s-a ridicat de la sol cu mijloace proprii la bord, efectuând primul zbor autonom din lume. Evenimentul a avut loc la Montesson, Franța.

Abia de curând (în septembrie 2013), la Montesson a fost așezată o placă memorială care amintea de brevetul acordat omului de ştiinţă român bănăţean pentru „aeroplanul automobil”.

 

 

Nouă regi, într-o singură fotografie

 

În luna mai 1910 conducătorii caselor regale europene s-au adunat in Londra, pentru funeraliile regelui Edward al VII. Printre cei care şi-au aratat respectul defunctului, au fost şi cei nouă regi fotografiaţi impreună, în ceea ce  pare a fi singura fotografie cu ei împreună luată vreodată.

 Foto: In picioare de la stânga la dreapta: Regele Haakon VII al Norvegiei, Regele Ferdinand al Bulgariei, Regele Manuel al Portugaliei, Kaiser Wilhelm al II – lea al Imperiului German, Regele George I al elenilor (Grecia) si regele Albert I al belgienilor (Belgia).

Aşezaţi, de la stânga la dreapta: Regele Alfonso al XIII – lea al Spaniei, Regele-împărat George al V- lea al Marii Britanii şi regele Frederick al VIII -lea al Danemarcei.

 Din cei noua suverani fotografiaţi, destinul a fost unul crud pentru cinci dintre aceştia. Patru au fost siliţi să abdice, iar unul a fost asasinat. In termen de cinci ani, primul razboi mondial era în toi, iar cei noua monarhi aveau să se lupte intre ei. 

În zilele noastre, au supravieţuit numai cinci dintre cele nouă monarhii europene reprezentate de regii imortalizaţi în fotografia de mai sus. 

 

 

 

9 regi intr-o fotografie

 

 

 

 

 

 

 

 

1914 – Statele Unite, prima țară care a folosit fotografii pe pașapoarte

 

 

Fotografii vechi - Pasaport

 

Imaginea de mai sus este cea a unui paşaport american care poartă data de 2 martie 1915.

Este cea mai veche astfel de fotografie cunoscută până acum și îi aparține unei femei pe nume Margaret Sanger, care călătorea sub pseudonimul Bertha L. Watson.

 

 

ASASINAREA ARHIDUCELUI FRANZ FERDINAND – 1914

 

 

 

 

Pe 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar și soția sa, Sofia, ducesă de Hohenberg, au fost împușcați la Sarajevo de către Gavrilo Princip, un student sârb bosniac de 19 ani, membru al grupării „Tânăra Bosnie”.

Bosnia și Herțegovina erau două provincii din sudul Austriei recent anexate la Imperiul Austro-Ungar.

Turcii le guvernaseră până în 1878, dar le-au pierdut după războiul dezastruos cu Rusia. Tratatul de la Berlin a împuternicit Austria să le administreze. Ca rezultat al acestei anexări, cele trei mari grupuri etnice ale Bosniei, croații, sârbii și musulmanii, populau acum Imperiul Austro-Ungar, dând și mai multă varietate amestecului de naționalități.

Sârbii bosniaci însă nu erau prea fericiți cu acest aranjament. Ei doreau, firesc, ca provincia lor să fie alipită Serbiei. Asasinatul de la Sarajevo a fost scânteia care a declanșat Primul Război Mondial.

 

ASASINAREA FAMILIEI IMPERIALE RUSE – 1918

 

 

 

 

Execuția unui comunist german în Munchen – 1919

 


23

 

 

Republica Sovietică Bavareză a luat naștere la 6 aprilie 1919 fiind proclamată stat independent de Partidul Socialist Independent  căruia i s-a se alăturat și Partidul Comunist German.

La 3 mai 1919 însă, forțele loiale ale guvernului central social-democrat au pus căpăt acestei încercări comuniste separatiste de acaparare a Bavariei, armata germană învingând rapid nou-creata Armată Roșie și reunificând Bavaria cu Germania.

 

 

 

 

Spectatori urcați pe mese încercând să surprindă semnarea Tratatului de la Versailles – Franța 1919

 

 


17

 

 

 

 

PROHIBIȚIA DIN STATELE UNITE ALE AMERICII – 1920-1933

 

 

 

În istoria Statelor Unite, Prohibiția, cunoscută și sub numele de „Legea uscată” (Dry Law), a fost o perioadă neagră, începută în 1920 și încheiată în 1933, în timpul căreia vânzarea, producerea, consumarea și transportarea de alcool și de băuturi alcoolice erau interzise la nivel național. Sub o presiune enormă din partea unor mișcări religioase, Senatul a propus al 18-lea amendament în 1917, l-a ratificat în ianuarie 1919 și l-a pus în aplicare în ianuarie 1920.

 

 

 

 

În ajunul Crăciunului din 1926, în Spitalul Bellevue din New York a dat buzna un bărbat beat, care delira. În scurt timp, acesta a murit. Același lucru li s-a întâmplat și altor petrecăreți de sărbători. Până după Crăciun, spitalul a primit peste 60 de pacienți îmbolnăviți grav din cauza alcoolului consumat, dintre care 8 n-au supraviețuit.

În următoarele două zile, s-au înregistrat alte 23 de decese similare. Cauza? Deoarece oamenii continuau să consume alcool chiar şi după interzicerea lui, oficialităţile federale ordonaseră otrăvirea alcoolului industrial folosit în vopsele, solvenţi, combustibili şi medicamente, alcool adesea subtilizat de contrabandişti, redistilat şi vândut sub formă de băuturi spirtoase. Așadar, decesele surveneau prin însăși grija guvernului.

Deşi astăzi episodul a trecut în uitare, războiul chimic din timpul Prohibiției rămâne una dintre cele mai bizare şi mai mortale decizii din istoria legislației americane.

 

MORMÂNTUL LUI TUTANKHAMON – 1922

 

 

 

 

 26 noiembrie 1922 –  Howard Carter descoperă mormântul lui Tutankhamon, un faraon insignifiant, care a murit de tânăr și a fost repede uitat de poporul său.

Se pare însă că tocmai această lipsă de recunoaștere a făcut ca mormântul său să scape de jefuitori și să fie considerat cea mai importantă descoperire arheologică a secolului XX.

Carter a primit imediat recunoașterea internațională, dar se spune că această descoperirea l-a costat viața: a murit de cancer în 1939, la vârsta de 64 de ani.

Mulți consideră că Howard Carter a fost una dintre victimele așa-numitului „blestem al faraonilor”, deoarece aceeași soartă au avut-o mulți alți membri ai echipei sale, ceea ce a dus la speculația că, deschizând mormântul, au fost cumva blestemați.

 

 

1929 – Criza economică declanșată în Statele Unite.

 

A avut un impact planetar şi a fost cea mai lungă şi severă criză prin care a trecut societatea occidentală industrializată, provocând schimbări fundamentale în structura instituţiilor economice, în politicile macroeconomice şi în teoria economică. Printre efectele sale s-au numărat declinul drastic al productivităţii și rata deosebit de gravă a şomajului în aproape toate ţările lumii.

Efectele sociale au fost copleşitoare, mai ales în SUA, unde „Marea Depresiune” a reprezentat cea mai mare calamitate cu care s‑au confruntat americanii după Războiul Civil: acțiunile la bursă au scăzut cu 40%; 9.000 de bancheri au dat faliment; 9 milioane de conturi de economii au fost pierdute; 86.000 de afaceri au falimentat; salariile au scăzut cu 60%, lăsând fără slujbă 15 milioane de oameni.

 

 

 Imagini pentru criza economica 1933 photos

 

Fotografia de mai sus a fost făcută de Dorothea Lange în perioada de vârf a recesiunii, și a devenit un simbol al Marii Crize. Chipul femeii alături de cei doi copii ai săi spune totul despre sărăcia și suferințele acelei perioade.

Ulterior, a fost emis un timbru cu această imagine, vândut cu 25.000 $ la expoziția din Salford, intitulată „Fotografii ale Marii Crize”.

 

 

 

Ziua  în care s-a încheiat Prohibiția Alcoolului în Statele Unite – 5 decembrie 1933

 


28

 

 

1936 – Hamburg. Lucrător industrial german, refuzând să-l salute pe Hitler.  

 

 

 

 

 

1941 – Atacul de la Pearl Harbor 

 

 

 

Imagini pentru pearl harbour photos

 

 

Atacul de la Pearl Harbor, lansat prin surprindere de marina şi aviaţia imperială japoneză împotriva bazei navale americane din Hawaii, în dimineața zilei de duminică, 7 decembrie 1941, a avut ca rezultat  intrarea Statelor Unite în Al Doilea Război Mondial.

 Operațiunea armatei japoneze a constat din două mari valuri de atac aerian, la care au participat 353 de avioane, lansate de pe 6 portavioane. Ca rezultat, 4 cuirasate au fost scufundate, iar alte 4 au fost avariate. 

Japonezii au mai distrus și 3 crucișătoare, 3 distrugătoare, 1 lansator de mine marine și 188 de avioane. În acest atac au murit din rândurile americanilor 2.402 persoane și au fost rănite alte 1.282. Natura lui surprinzătoare a fost factorul care a contribuit hotărâtor la schimbarea opiniei publice americane, de la izolaționismul care caracterizase politica externă a acestei țări încă din anii 1930, la participarea directă la război.

 

Iulie 1944 – Prizonieri germani în marș prin Moscova 

 

 

 

 

 

1945 – Soldați sovietici care ridică steagul URSS deasupra Reichstagului din Berlin 

 

 

 

 

 

 

La 14 august 1945, Times Square era invadat de mulţimea care sărbătorea capitularea Japoniei şi încheierea războiului în Asia. Printre oamenii care-şi exprimau în fel şi chip bucuria se aflau un marinar şi o infirmieră.

Sărutul lor a fost surprins de fotograful Alfred Eisenstaedt de la Life Magazine şi a devenit celebru în toată lumea.

 

 

 

 

Legendara fotografie a devenit  una dintre cele mai cunoscute imagini ale secolului trecut.  

Fotograful de acum şapte decenii nu a reţinut numele celor doi îndrăgostiţi. Identitatea lor rămâne necunoscută deşi, de-a lungul timpului, numeroase persoane au pretins că sunt cele reprezentate în imagine.

 

 

 

PRIMA BOMBĂ ATOMICĂ – 1945

 

 

 

 

 

 

Această fotografie a norului în formă de ciupercă, ridicat la 18 km în atmosferă deasupra hipocentrului, este efectul enormei cantități de energie nucleară răspândită dedesubt.

Este imaginea văzută de sus a efectelor primei bombe atomice, lansată pe data de 6 august 1945 asupra orașului japonez Hiroshima, care a ucis pe loc 80.000 de oameni. Și totuși, acest atac nu i-a determinat pe japonezi să se predea.

Ca urmare, o a doua bombă atomică a fost lansată pe 9 august asupra orașului Nagasaki. Efectele acesteia au fost și mai devastatoare, omorând 150.000 de oameni.

Temperatura extremă și radiațiile au făcut ca, în timp, numărul victimelor să crească. Noutatea adusă de armele nucleare a constat nu atât în distrugerile la scară largă (care se pot face și cu arme convenționale, în cantitatea necesară), ci în faptul că acestea comprimă distrugerile într-un timp foarte scurt, schimbând dramatic politica războiului și motivația factorilor de decizie în timp ce războiul este în desfășurare.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/27/fotografii-celebre-din-a-doua-jumatate-a-secolului-al-xx-lea/

 

 

 

Surse:

http://www.muzeuldefotografie.ro/2014/04/40-de-fotografii-istorice-extrem-de-rare/

http://frumoasaverde.blogspot.ro/2014/01/secolul-xx-in-imagini-slideshow.html

26/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: