22 iunie 1941 – România a intrat în războiul împotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa. VIDEO

 

 

 

Cu 77 de ani în urmă, în ziua de 22 iunie 1941, România intra în război, alături de Germania, împotriva URSS.

Conducătorul statului, Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, ocupate, în 1940, de Uniunea Sovietică.

Istoriografia românească a declarat ziua de  22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940.

Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. 

Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine  o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă.

Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.

Pe 22 iunie, de ambele părţi ale graniţei de vest a URSS (circa 1.000 de kilometri, de la Marea Baltică până la gurile Dunării) era concentrat un număr enorm de trupe şi material militar.

Astfel, Germania avea peste 5 milioane de militari, 3.700 de tancuri şi 2.500 de avioane.

Chiar în faţa lor se găseau: vreo 5,5 milioane de militari sovietici, 23.000(!) de tancuri şi 20.000(!) de avioane.

În afară de aceasta, din est se deplasau către graniţa de vest a URSS alte mijloace tehnice, precum şi alte milioane de militari deja mobilizaţi, din cei peste 25 de milioane pentru care existau deja planuri de mobilizare.

Operaţiunea Barbarossa, numită după un legendar împărat german din secolul al XII-lea, a început în zorii zilei de 22 iunie 1941.

Armatele germane şi ale aliaţilor acestora au pătruns în Rusia Sovietică pe un front de 1600 de kilometri.

Panzerele germane au fost vârful de lance al acestui atac în faţa unei defensive total nepregătite, folosind tactica încercuirii pentru a soca liderii sovietici: sute de mii de soldaţi ruşi se vor preda fără luptă, conştienţi de inutilitatea luptei.

În timpul războiului rece, sovieticii au considerat acest atac ca fiind unul surpriză, în ciuda faptului că au existat în permanenţă semnale în acest sens: pregătirile germane începute cu câteva luni înainte, semnalele de alarmă trase de Lavrenti Beria şi de superspionul Richard Sorge.  

Participarea armatei române în războiul declanşat de Germania împotriva URSS, s-a făcut în baza înţelegerii intervenite între Adolf Hitler şi Ion Antonescu, care a avut loc la Munchen, la 12 iunie 1941.

În nici unul din documente, România nu a fost  menţionată ca aliată.

La 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS, fostul ei aliat de război şi tovarăş de cotropiri de  până atunci, România angajându-se, potrivit înţelegerilor convenite în precedentele zece luni, alături de trupele germane.

În noaptea de 21 – 22 iunie, ora 3:00, Armatele româno-germane au declanşat operaţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică.  

În zorii zilei de 22 iunie, asumându-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către armată:

„Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevizmului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!..„.

 

 

 

 

Pentru România începea Războiul Sfînt, care a avut, de la un capăt la altul (1941-1944),un caracter  anticomunist, drept şi naţional, bucurîndu-se de aprobarea întregului popor.

Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”.

Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului, precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.

La momentul 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii.

La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infanterie germane.

 

Dintre membrii strălucitului corp ofiţeresc român trebuie menţionaţi generalii: Al.Ioaniţu, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea (şefi ai Marelui Stat Major), C. Pantazi, N. Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al.Sion, C. Constantinescu-Claps, Gh. Avramescu şi Petru Dumitrescu, acesta din urmă comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a, din momentele de dinaintea trecerii Prutului până la sud-est de Stalingrad şi înapoi, până la angajarea bătăliei Moldovei, în august 1944.

 

 

Armata română eliberează Basarabia

Grupul de Armate Sud al mareşalului german Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat.

Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aiba loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte ca ofensiva să progreseze mai mult în Ucraina, până să înceapă şi ele atacul.

Această decizie a fost luată de OKH în primăvara anului 1941, deoarece general-colonelul Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că, în ochii comandanţilor germani, potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat.

De aceea, marea majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflîndu-se în principal doar unităţile motorizate româneşti.

După cum urma să se vadă, Prutul nu a fost o barieră chiar atît de formidabilă, în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva poduri intacte peste acest râu, încă de la începutul războiului.

Pentru operaţiunile din Bucovina de Nord (nordul Principatului Moldova) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (fosta Basarabie ţaristă, estul Principatului Moldova) erau desemnate Armata 11 germană (comandată de general – colonel Eugen von Schobert) şi Grupul de armate general Ion Antonescu (Armatele 3 şi 4 române).

Un mare aport în această luptă l-a avut  starea de spirit care domnea în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reîncadrarea în armată.

Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care ruga populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”.

Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând.

Numeroşi au fost şi militarii răniţi care după vindecare au refuzat să fie evacuaţi în ţară, sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”.

În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu succes  încheindu-se la 26 iulie 1941.

 

 

 

 

 

 

Bilanț

 

În cele 35 de zile de lupte pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi.

Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru l-a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscând, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu ar fi putut fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.

Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”.

Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-Al Doilea Război Mondial?

Propaganda sovietică şi mulţi istorici occidentali indică data de 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România)drept dată a intrării URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începuse pe 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, iar Uniunea Sovietică s-a alăturat invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică pretinde că a participat la războiul mondial abia din data de 22 iunie 1941!

 Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939, nu au participat la al Doilea Război Mondial !…

Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică?

Istoriografia rusă (şi nu numai!) pretinde că în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică ar fi fost… neutră!

Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ!

A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre.

Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei.

A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi.

În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.

Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus pe teritoriul acestora instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina.

România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.

Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus.

După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.

Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941.

Şi totuşi Uniunea Sovietică pretindea că a fost neutră,şi că Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

1. http://ro.wikipedia.org/

2. Gheorghe Radu, Basarabia pământ românesc, aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ – Basarabia, volumul II, 2009

3. http://www.worldwar2.ro/operatii/?article=4

4. http://www.istoria.md/articol/500/22_iunie,_istoricul_zilei#

5. http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/22-iunie-1941-operatiunea-barbarossa-238358.html/

6. george damian – https://historice.ro/cine-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial-cand-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial/

Publicitate

Cine-a fost agresorul în Al Doilea Război Mondial ?

Al Doilea Război Mondial: cine-a fost agresorul?

De la revoluția bolșevică din 1917, Rusia Sovietică și mai apoi U.R.S.S. au dus o campanie eminamente ofensivă cu mijloace militare. Toate declarațiile și acțiunile lui Lenin  și Trotski sunt circumscrise acestui fapt.

Mă refer aici la toate declarațiile acestor lideri, declarații publice care pot fi găsite oriunde în „operele” acestora.

Totul merge pe ideea revoluțíei permanente, în ideea de bază conform căreia clasa muncitoare din statele capitaliste va trebui să răstoarne regimul burghez și să întroneze dictatura proletariatului, iar mai apoi să intre benevol în marea familie a republicilor sovietice socialiste.

Dar Lenin mai are un citat esențial: acolo unde proletariatul este prea slab pentru a răsturna regimul burghez, Armata Roșie este datoare să acorde ajutor. Deci, în clar pentru toată lumea, armata sovietică are datoria de a elibera toate țările impunându-le comunismul.

Asta au făcut în Ucraina independentă până în 1920, în Georgia în 1921 și în multe alte părți, au încercat în România în 1918, [1]   apoi în Basarabia ulterior, culminând cu revolta de la Tatar Bunar din 1924,[2]  în Finlanda în 1918 și în Polonia în 1920, apoi Germania și Ungaria în 1919.

Totul pe sintagma revoluției permanente, lupta permanentă pentru a forța toate țările să intre în lagărul bolșevic. Slăbiciunea militară a Armatei Roșii și a noului stat sovietic s-a văzut prin prisma eșecurilor.

După moartea lui Lenin, disputa asupra viitorului revoluției bolșevice s-a dat între două curente principale, cel reprezentat de Trotski, cu ideea revoluției permanente, și cel reprezentat de Stalin, cu ideea consolidării comunismului într-o singură țară și exportul ulterior de revoluție. Stalin a ieșit învingător, impunându-și voința și o dictatură personală greu de egalat. Trotski a fost ucis în Mexic în 1940 din ordinul lui Stalin.

Scopul era simplu și clar, cucerirea întregii Europe și mai apoi a întregii lumi.

 

Dar ce înseamnă acești termeni, revoluția permanentă și consolidarea revoluției într-o singură țară, după care această revoluție ar urma să fie exportată? Explicația este simplă, revoluția permanentă înseamnă agresiunea continuă împotriva tuturor vecinilor pentru a le impune comunismul prin forța armelor, iar partea cu consolidarea înseamnă o altă abordare, pregătirea de război a U.R.S.S. până la atingerea unui potențial militar suficient de mare pentru a exporta revoluția, de fapt pentru a cuceri toate statele vecine.

Iar asta a făcut U.R.S.S., prin munca sclavilor din Gulag și a cetățenilor ei mânați din spate cu pistoalele comisarilor din N.K.V.D., a creat un potențial militar imens, o forță militară de neoprit. Scopul era simplu și clar, cucerirea întregii Europe și mai apoi a întregii lumi. Dar de ce, veți întreba pe bună dreptate.

E simplu, pentru a nu exista refugiu, pentru au exista comparație.

Credeți că țăranii români au dorit vreodată să intre în colhoz, pentru a-și pierde pământul și a lucra ca sclavi pe plantațiile statului? Câți partizani anticomuniști nu au murit și câte răscoale țărănești înăbușite în sânge nu au fost între 1945 și 1962, tocmai împotriva regimului comunist impus cu forța tancurior sovietice?

Da, pentru unii care îl consideră și astăzi mare patriot, le spun că unele din aceste răscoale țărănești au fost înăbușite cu tunurile și mitralierele tocmai de căte generalul Nicolae Ceaușescu, viitorul conducător al statului până în 1989.

Visul oricărui om de rând în paradisul comunist era să plece în lagărul exploatatorilor capitaliști, pentru asta granițele au fost ferecate, nu putea trece nimeni. Mulți au încercat să treacă, puțini au reușit.

Să ne amintim perioada interbelică, cu românii de peste Nistru care înfruntau orice riscuri pentru a trece în România, înfruntau gloanțele grănicerilor sovietici, cum a fost cazul masacrului de la Fântâna Albă din 1940, în Bucovina cedată.[3]  Am scris despre asta, cu dovezi fotografice, în articolul Stalin și corifeii comunismului știau acest lucru și l-au înțeles pe deplin.

Ca statul comunist să reziste, trebuia ca nimeni să nu aibă unde să fugă, să nu existe granițe dincolo de care să se poată refugia. De aceea era nevoie ca întreaga Europă să devină comunistă. Iar asta urmărea Stalin, la fel ca și Lenin, de altfel, doar metodele difereau.

Stalin își dorea concentrarea puterii militare sovietice la un astfel de nivel încât nimeni în Europa să nu-i poată sta în cale. De aceea i-a dezlegat mâinile lui Hitler prin pactul Molotov-Ribbentrop. Hitler nu era prost, știa că nu are cum să ducă un război pe două fronturi, acest lucru a fost fatal Germaniei în Primul Război Mondial.

De aceea nu putea porni războiul contra Franței și Marii Britanii dacă era amenințat din est de către U.R.S.S.. Dar prin acest pact asta a făcut, i-a dezlegat mâinile, asigurându-l că dinspre est nu i se va întâmpla nimic, deoarece ei și-au împărțit deja teritoriile. Dacă Stalin dorea pacea, nu ar fi făcut asta.

Dacă Stalin dorea să se apere, războiul mondial, prezis chiar de Lenin, ar fi putut fi evitat, trebuia să nu fi avut graniță directă cu Germania și să fi evitat prin orice mijloace asta.

Dar nu a fost așa, deoarece chiar Stalin asta dorea, chiar asta spunea, că va trebui să facem ca și capitaliștii să se lupte între ei, apoi să le aducem eliberarea sub forma comunismului, sprijiniți de Armata Roșie, desigur.

Adică îi vom ataca prin surprindere după ce se vor consuma în luptele dintre ei. Dar cum să-i ataci dacă nu aveai graniță cu ei?

Dar asta a făcut Stalin, a făcut posibilă declanșarea celui de-al doilea război mondial, asigurându-l pe Hitler de alianța sa spre est, dându-i mână liberă spre vest, ca să se răfuiască cu Franța și cu Anglia, dar apropiindu-se de Germania în așa fel încât să aibă graniță comună, prin ocuparea a jumptate din Polonia. Franța a fost îngenucheată în iunie 1940, Anglia s-a retras în insula sa impenetrabilă, cel puțin pentru germani.

Ce a făcut Stalin în acest răstimp? S-a pregătit de apărare împotriva aliatului său Hitler? Nici vorbă, a ocupat jumătate din Polonia după ce Hitler zdrobise deja armata poloneză, germanii atacaseră la 1 septembrie 1939, iar după ce polonezii erau deja bătuți, a intrat Stalin și a ocupat jumătatea estică a Poloniei practic fără luptă, ajungând să aibă graniță comună cu Germania.

Ce idiot face asta dacă se teme de Hitler?

Nu ar fi trebuit să mențină un teritoriu neutru, o Polonie independentă, pe care să o aprovizioneze cu armament ca să se poată apăra împotriva unei agresiuni germane ce ar fi vizat și teritoriul sovietic? Nu, nici vorbă, ba mai mult, Stalin se grăbește să comunizeze partea sa din Polonia, impunând regimul comunist.

Dacă vei ucide liderii spirituali ai unei nații, aceasta va fi mai ușor de condus…

 

Pe ofițerii polonezi capturați îi execută la Katyn, pentru a șterge identitatea poloneză din noile teritorii cucerite de sovietici. Chiar așa, se vor întreba mulți, ce rost a avut masacrul de la Katyn? De ce a trebuit ca Stalin să execute circa 20.000 de ofițeri polonezi? Un răspuns ne este dat chiar de metodologia de epurare comunistă, cum a procedat întotdeauna. Chiar Isus ne spune în pildele sale: voi bate păstorul și turma se va risipi.

Adică, dacă vei ucide liderii spirituali ai unei nații, aceasta va fi mai ușor de condus, deoarece elitele au fost întotdeauna cele care au dus o nație înainte, sunt cele care au călăuzit poporul pe drumul afirmării sale. Vorbim aici de învățători, de preoți, de cărturari, de ingineri, de avocați, tot ce înseamnă elita unei națiuni.

Aceste elite au luminat poporul și l-au condus pe calea afirmării sale naționale, în cazul nostru elitele de la 1848, Școala Ardeleană, sau învățătorii, preoții, avocații din Ardeal care au menținut lumina conștiinței naționale în întunericul vremurilor grele. Dar acești ofițeri polonezi împușcați la Katyn ce erau în mare majoritate?

Erau ofițeri de rezervă, mobilizați la începutul războiului contra Germaniei. În viața civilă erau învățători, profesori, avocați, intelectuali, tot ceea ce însemna elita poloneză, și au fost uciși tocmai pentru asta. Să ne amintim de prigoana comunistă abătută asupra noastră după 1945, nu au fost închiși, deportați, executați în primul rând elitele noastre naționale, liderii spirituali ai poporului, tocmai pentru a lipsi marea masă de învățăturile lor, la fel ca și în cazul polonez?

Lipsit de acești conducători, marea masă putea fi mai ușor condusă și manevrată după cum doreau noii conducători comuniști.

Să nu ne mirăm dacă și astăzi noi suntem unde suntem, ne-au fost uciși liderii adevărați în temnițele comuniste, și acum avem lidei politici ceea ce ni s-a servit, foștii comuniști și puii lor, cu nimic mai buni.

Sovieticii erau concentrați pentru atac, nu pentru apărare

 

Revenind, Stalin s-a pregătit intens pentru eliberarea Europei, i-a dat mână liberă lui Hitler pentru a termina Franța și a alunga Anglia de pe continent, apoi și-a concentrat o formidabilă forță armată pe granița comună cu Germania, singura putere majoră rămasă în Europa.

Între timp, Stalin ocupase o bucată din Finlanda, Țările Baltice și de la România Basarabia și nordul Bucovinei, astfel că avea o poziție favorabilă pentru atac. Suvorov/Rezun descrie cu lux de amănunte pregătirile lui Stalin de război, modul în care și-a concentrat trupele, faptul că armata sovietică era în mare parte mobilizată sau în curs de mobilizare, gata de atac.

Se desfășuraseră deja primul eșalon strategic pe graniță, următoarele două erau în curs de mobilizare și desfășurare, o forță enormă, cu mult mai mare decât tot ce însemna armatele lumii ale momentului reunite.

Douăzeci de mii de tancuri (Germania începuse atacul cu trei mii cinci sute la 22 iunie 1941, iar SUA aveau atunci patru sute de tancuri), împărțite în 60 de divizii de tancuri (Germania avea doar patru), diviziile mecanizate sovietice, nu cele de tancuri, aveau mai multe tancuri decât cele germane de tancuri.

Până și diviziile de infanterie aveau câte un batalion de tancuri, cel puțin. Cum spuneam, aerodromurile lângă graniță, gata de a-și arunca avioanele în adâncime ca și sprijin pentru forțele de tancuri, într-un blietzkrieg identic ca și cel de la Halhin Gol din august 1939 contra japonezilor, primul de acest fel, înaintea campaniilor germane din Polonia sau din Franța.

Marii comandanți germani de tancuri, ca și Guderian, nici nu puteau visa la o asemenea desfășurare de blindate.

Totuși, cum a fost posibil ca sovieticii să fie înfrânți în 1941 dacă dispuneau de asemenea forțe și mijloace? E simplu, erau concentrați pentru atac, nu pentru apărare. Diviziile de tancuri erau poziționate chiar pe graniță, la fel ca și majoritatea trupelor. Nu existau poziții defensive, nu își aveau rostul, din moment ce sovieticii erau concentrați pentru atac.

Tancurile germane au rupt apărarea subțire în punctele slabe, apoi au înconjurat marile armate sovietice cu mii de tancuri, luându-le din spate și silindu-le să capituleze. Avioanele sovietice au fost distruse în mare parte la sol, aerodromurile fiind foarte aproape de graniță, astfel că superioritatea aeriană, în ciuda disproporției de forțe inițială, a trecut de partea germanilor. Restul este istorie.

Dar pentru noi, românii, este important cea ce s-a pregătit și apoi s-a petrecut pe frontul nostru.

Noi am avut sudul Frontului de Sud german condus de mareșalul von Runstedt, porțiunea noastră de front fiind grupată de la granița cu nordul Bucovinei, de-a lungul Prutului până la brațul Chilia și țărmul Mării Negre.

La nord Armata a 3-a Română, la centru Armata a 11-a Germană (care avea în componență și divizii române) și la sud Armata a 4-a Română. Voi analiza din perspectiva dezvăluirilor lui Suvorov/Rezun ce forțe aveam în față, care era planul lor, și cum s-au desfășurat operațiunile militare din perspectiva noastră, dar puse în lumina datelor lui Suvorov/Rezun.

Agresiunea contra României

 

Prima fază a acestei agresiuni s-a consumat, cum spuneam, în 28 iunie 1940, prin ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei în urma ultimatumului din 26 iunie 1940. Am cedat atunci, din păcate, siliți de împrejurările geopolitice internaționale, dar și din lașitatea internă, în care includ și lipsa pregătirilor pentru o astfel de agresiune[4] vizibilă încă de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Atunci, la 1 mai 1919, când sovietele ne-au declarat război, fiind primul stat căruia sovieticii îi declarau război, Lenin ne-a cerut nu numai Basarabia, ci și Bucovina, numai prin acest act observăm continuitatea politicii sovietice de la Lenin la Stalin.

Am fost orbi și tâmpiți, ne-a bazat pe garanțiile celor care nu le puteau oferi, în loc să ne ocupăm de problema noastră, întărirea armatei și fortificarea frontierei de la Nistru.

Dar ca și astăzi, când luăm 12 avioane second-hand în loc să ne dotăm cu minimul necesar de 50, politicenii sunt preocupați mai mult de disputele între ei și sifonarea banilor publici în loc să se concentreze pe apărarea țării. Trebuiau să se construiască o mie cinci sute de cazemate puternice de apărare pe linia Nistrului și pe granița bucovineană, dar au fost gata în iunie 1940, la data ultimatumului, abia 150, cam 10%. Cine e de vină pentru asta?

Sau cine e de vină pentru slaba dotate a armatei de astăzi? Aceiași politicieni de doi bani, care la următorul război se vor ascunde sau vor fugi, lăsând soldatul român să plătească cu sânge ceea ce ei nu au vrut să plătească cu bani.

În fine, sovieticii au ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, punându-i pe germani în fața faptului împlinit, din moment ce trupele lor erau în Franța care capitulase abia de patru zile.

Oricum, ei fuseseră de acord cu Basarabia, dar sovieticii au cerut și Bucovina întreagă, Hitler a reacționat, așa că s-a ajuns doar la nordul Bucovinei, dar cum Molotov a trasat granița cu un creion cu vrful gros, am pierdut și Ținutul Herța.

Am fi pierdut poate ceva mai mult dacă nu ar i fost ofițeri români curajoși care să stea în fața năvălitorilor care nu ascultau de nmeni și nimic. Faptul fiind consumat, granița stabilită cum am văzut, credeți că Stalin s-a potolit?

Nu. Dar va trebui să mergem ceva mai departe, spre anul 1941. România era atât de importantă pentru ambii lideri absoluți ai continentului în 1940, prin prisma petrolului și grânelor sale, încât jocul geopolitic devine mult mai strâns.

După venirea la putere a lui Ion Antonescu, în urma cedării Ardealui de nord, apoi a Cadrilaterului, Carol al II-lea este alungat și în locul său vine regele Mihai.

Problema nu este rezolvată, iar în România vine misiunea militară germană, care întărește armata pentru război.

Ce făceau rușii?

 

România intrase în orbita germană, dar ce făceau și ce pregăteau sovieticii? Se pregăteau de defensivă, de apărare? Nici poveste. Ba dimpotrivă. Stalin pregătea un atac devastator împotriva României pentru a-i interzice lui Hitler aprovizionarea cu petrolul de la Ploiești.

Acest atac fără precedent urma să fie dezlănțuit începând din nordul Bucovinei, de-a lungul Prutului , prin Delta Dunării și pe țărmul Mării Negre.

La 22 iunie 1941 toate trupele sovietice erau dispuse pe poziții și gata de atac. Atâta doar că germanii și armata română le-a luat-o înainte…

---

[1] v. Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic

 [2] v. Lupte antibolșevice după unire

[3] v. Zdrobiți și uitați, românii transnistreni.

[4] v. Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?

autor: Cristian Negrea (www.cristiannegrea.ro) via Revista Art-emis

Un document necunoscut publicului larg timp de 45 de ani. Consemnările Mareşalului Ion Antonescu din noaptea de 23 august 1944.

 

 

 

 

DOCUMENT DESECRETIZAT: Consemnările Mareşalului Ion Antonescu din noaptea de 23 august 1944: ”Numai un nebun ar putea accepta… să lăse Ţara la discreţia totală a ruşilor”

 

 

In Arhiva Comitetului Politic Executiv al CC al PCR a fost  înregistrată în ziua de 31 decembrie 1980 , o scrisoare primită de Cancelaria CC al PCR în 2 iulie 1980.

Scrisoarea nu era una obişnuita, fiind  fundamentală pentru dezlegarea enigmei numite 23 august 1944 şi, prin asta, un text important pentru istoria modernă a ţării noastre. 

Scrisoarea trimisa de generalul  maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, purta data de 20 mai 1980,se adresa secretarului  general al Partidului Comunist Român si preşedinte al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceausescu,  si prezenta  în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce fusese arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944.

Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite şi cunoscute cândva.

Generalul maior în rezervă Teodorescu Gheorghe,  a servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976. La 23 august 1944 avea gradul de căpitan şi comanda subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii dintre subalternii sai la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făceau paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui, unde era închis, i-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21.00, I. Antonescu i-a cerut la un moment dat un creion şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită  de  bombe în timpul raidurilor aviaţiei germane şi transformată în ruine.

Între două bombordamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, căpitanul Teodorescu Gheorghe a găsit printre dărâmături o agendă a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse însemnări, de fapt testamentul său politic.

A face public documentul trimis în copie lui Ceauşescu de către generalul Teodorescu ar fi fost extrem de riscant.

Un document iscălit de Ion Antonescu – şi nu unul oarecare, ci un document ridicând chestiunea Basarabiei şi a Bucovinei – ar fi fost un pretext pe cinste pentru Moscova sa protesteze.

Cu toate acestea, Ceausescu, în loc să ordone arestarea expeditorului şi, mai ales, percheziţionarea casei acestuia, a dat ordin  ca originalul să fie luat şi depus la Arhivele Militare.

Copia a fost , la rându-i, trimisă la Arhiva Comitetului Politic Executiv al CC a PCR şi înregistrată în aceeaşi zi, cu acelaşi număr ca şi Scrisoarea.

La şapte luni de la căderea lui Ceauşescu,  textul scris de maresalul Antonescu, imediat dupa arestarea sa la 23 august 1944, apare pe pagina întâi a  nr. 9 (11-18 iunie 1990), al săptămânalului „Românul”

După „Românul”, Agenda a fost  publicată şi in  Magazin Istoric nr. 8, august 1990 si apoi de alte publicatii.

 

 

 

 

 

 

Insemnarile Maresalului Antonescu  din celula.

 

 

Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.

Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. […]

Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? […]

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […]

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. […]

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu şase-şapte soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu.” […]

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. […]

Mareșal ION ANTONESCU

23.VIII.1944

Scris în celulă.

 

 

 

Surse: historia.ro; basarabialiterara.com.md