CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un eseu de Pamfil Şeicaru – Rusia, „duşmanul natural” al României.

Foto: Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău, România – d. 21 octombrie 1980, München, RFG) a fost un ziarist român, director al ziarului „Curentul”, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar din perioada interbelică

Redăm mai jos un  text scris de Pamfil Şeicaru în anii ’70 şi publicat în 2002-2003 într-o revistă de la München (în trei părţi: „Un tratat cu Rusia?”, „Amintiri pentru prezent și viitor”, „Relațiile româno-ruse”), text sesizat nouă de George Stanca, invocarea actualităţii nu ţine numai de profunzimile textului. Ţine şi de o potriveală neobişnuită de împrejurări.

Neîndoielnic, Pamfil Şeicaru a scris despre relaţiile româno-ruse într-un timp când Occidentul se iluziona în privinţa blândeții internaţionale a URSS. Mai demult profet al pericolului întruchipat de bolşevismul moscovit, Pamfil Şeicaru încearcă şi reuşeşte să avertizeze în 1972,  trecând în revistă notele comune ale regimului bolşevic şi regimului ţarist, că Uniunea Sovietică e la fel de primejdioasă pentru Europa ca şi Rusia ţaristă.

Uniunea Sovietică a devenit Federaţia Rusă, o revenire a Uniunii Sovietice la ceea ce era de fapt: Rusia țaristă fără văl ideologic. Rusia eternă.

Textul lui Pamfil Şeicaru se referă la Rusia eternă.

Citit azi, el reclamă un efort invers celui din 1972: de a descoperi în Rusia lui Putin notele comune cu Uniunea Sovietică a lui Stalin şi a lui Brejnev.

 Anexarea Crimeii cât ai clipi din ochi, fapt de neimaginat în timp de pace, a descumpănit pe liderii occidentali, iluzionaţi de două decenii că Rusia post-comunistă e altceva decât Uniunea Sovietică. Rusia lui Vladimir Putin e însă Rusia lui Ivan cel Groaznic, Rusia lui Petru I, Rusia Ecaterinei şi Rusia lui Nicolae al II-lea.

Într-un cuvânt, Rusia de ieri, de azi şi de mâine. Rusia eternă.

În aceasta constă uluitoarea actualitate a textului despre relaţiile româno-ruse. Mai ales pentru noi, românii de azi, la fel de ignoranți într-ale Rusiei ca românii denunțați astfel de Pamfil Șeicaru în eseul său.

 Ion Cristoiu

 

Rusia, „duşmanul natural” al României. Un eseu de Pamfil Şeicaru

 

Politica externă a unui Stat este condiţionată în­totdeauna de spaţiul geografic pe care îl ocupă, deoarece spaţiul geografic este singurul nevariabil.

Un total dispreţ [faţă] de acest factor permanent acelaşi este fatal pentru orice aşezare statală, dat fiind că este baza istoriei sale.

Cronicarul se tânguia că suntem „aşezaţi la răs­pântia tuturor răutăţilor”, definea poziţia geo­grafică a Românilor aşa de dramatică, verificată de atâtea se­cole de chinuită exis­tenţă istorică.

Exis­tenţa noastră, nu numai ca Stat, dar chiar ca naţiu­ne, este un con­tinuu miracol, reînnoit printr-o vitali­tate excepţională.

Când s-au potolit invaziile bar­bare, ultimul val a fost cel al maghiarilor, cele două principate, Ţa­ra Româ­nească şi Moldova, au avut de luptat cu neîn­treruptul asalt al Ungariei şi Polo­niei de a ne cotropi şi des­fi­in­ţa ca naţiune.

Ce este istoria domniei lui ştefan cel Ma­re decât o aprigă împotrivire Ungariei şi Po­loniei, în timp ce trebuia să facă faţă la Est Tătarilor şi la Dunăre, Turciei.

În­delungata domnie a lui Ştefan cel Mare ilustrează aşa de dramatic factorul geo­grafic, care, neschim­bat, condiţionea­ză politica ex­ternă a poporului ro­mân, indiferent de regimul politic pe care îl are.

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, po­po­rul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care vroia să se reverse peste noi spre Constan­ti­nopol.

Ca Stat, Ru­sia nu a ajuns în imediata ve­ci­nă­tate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se con­firma pacea de la Kuciuk Kainargi şi re­cu­noaş­terea achi­ziţiei Crimeei de către Rusia.

Între altele, Ca­­­the­ri­na a II-a câştiga Stepa Oceakovului, între Bug şi Nistru.

Un stat cuceritor şi militarist

Deci, începând de la 1792, am avut de vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea noastră neno­rocire. Găsesc de mare folos pentru orice român şi, îndeosebi pentru cei cari sunt stăpâniţi de ambiţii politice, adică de a conduce desti­nele ţării, să ci­tească un pasaj din Essais sur l’Historire de la Civilisation Russe, de Paul Miliukov, profesor la Uni­ver­si­tatea din Moscova şi, în acelaşi timp, şeful par­tidului Ca­de­ţilor, adică al liberalilor, cari preco­nizau o Monarhie Con­stituţională.

Lucrarea acestui istoric rus de mare autoritate a apărut în traducerea fran­ceză în 1901, editura V. Girard şi E. Briere.

Citez acest fragment din cartea lui Miliukov:

„După împărţirea Poloniei şi anexiunea ţărilor de la Ma­rea Neagră, sub Catherina II-a, vechile aspi­raţii ale politicei ruseşti erau în sfârşit satisfăcute. Dar ve­chiul caracter cu­ce­ritor al politicei ruseşti nu [se] schimbă pentru aceasta. Participarea Rusiei la răz­boaiele lui Napoleon, departe de a fi fost dezin­te­resată, şi anexiunea Finlandei, a Poloniei şi a Ba­sarabiei, nu s-au făcut deloc contra inimei ei. şi cu toate acestea tendinţele anexioniste ale Rusiei con­tra Tur­ciei n-au fost încă satisfăcute prin achi­zi­ţiile lui Alexandru I. Din timpul lui Nicolae I, fai­moasa ches­tie a Orientului s-a des­chis şi ea rămâ­ne încă azi o ameninţare eternă pentru pacea europeană.

Trebuie să adăugăm aici şi expan­siu­nea rapidă a Rusiei în Asia Occidentală. Astfel că nece­si­tatea de a spori forţele militare nu scade du­pă Petru cel Mare. Arma­ta care spre sfârşitul dom­niei lui atingea 200.000 de oameni (subliniez că în epoca lui Petru cel Mare nici un alt Stat european nu atingea această cifră), era către epoca celui de-al doilea război turc (1787-1791) de 400.000 de oameni, se dublă încă (800.000 de oa­meni) în perioada războaielor lui Alexandru I cu Napoleon (1802-1812). De atunci, ea este o dată şi jumătate de oameni, de 12 ori mai mare decât sub Petru cel Mare. În­treţinerea armatei şi flotei continuă, fireşte, în aceste con­diţii să ceară cele mai mari sa­crificii populaţiei… În a doua jumătate a secolului trecut (XVIII), întreţinerea armatei şi a flotei compta 45 la 50% din toate cheltuielile, în prima ju­mă­tate a secolului nostru (XIX), pentru 43 la 42% şi în ultimii cincizeci de ani această proporţie scade la 1/3 din toate cheltuielile Statului (34 la 31%).

Dar această diminuare proporţională este încă mult mai aparentă decât reală. De la Petru cel Mare până în zilele noastre n-a fost nici un război care a putut fi acoperit cu ajutorul veniturilor ordi­nare; Sta­tul era întotdeauna forţat să se recurgă la resurse suplimentare pentru a se face faţă chel­tuielilor extra­ordinare.

Dacă guvernele celorlalte State europene puteau să re­curgă la îm­prumuturi externe, Rusia, cu toată do­rinţa ei, nu putea să contrac­teze datorii, datorită faptului că nimeni nu vroia să-i încredinţeze capita­luri. Chiar după Petru cel Ma­re, încercarea de îm­prumut în străinătate, care s-a făcut sub Elisabeta, n-a izbutit deloc.

A trebuit deci să se recur­gă la un cre­­dit forţat în ţară, sub formele pe cari noi le cu­noaştem deja, a folosirii monedei sau de înlocuirea ei prin asignate. Pentru războiul contra Suediei, Pe­tru cel Mare a bătut din monede, scăzându-le la ju­mătate greutatea ante­rioară;pentru războaiele cu Tur­cia, Catherina a II-a a emis asignate;Alexandru I, pentru războaiele cu Napoleon, a sporit numărul lor;s-a procedat la fel pentru războiul Cri­meei cu hârtia de credit introdusă de ministrul Kankrin. Dar ase­­menea procedee nu sunt fără pericol:noi ştim că ele au totdeauna drept consecinţă deprecierea banului, scă­derea cursului.

Astfel, îndată ce guver­nul rus a pu­tut să aibă credit în străinătate, trecu imediat sub Catherina a II-a la sistemul împrumu­tului. Cu îm­prumuturi se acopereau cheltuielile de război sub Ni­colae I şi Alexandru al II-lea;prin îm­prumuturi gu­vernul s-a forţat de mai multe ori să răs­cumpere hârtiile de credit, cari au servit pentru a aco­peri chel­tuielile războaielor precedente;astfel, datoria gu­ver­­nului către ţară, care nu era fără do­bândă, a fost trans­formată în datorie externă cu dobânzi şi amor­tizabilă. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, da­to­ria Statului rus, ca­re atinge azi (adică la 1900), 4 miliarde ruble metalice şi care excede de mai multe ori venitul anual al Statului, este făcută aproape ex­clu­­siv în vederea acoperirii cheltuielilor militare sau de a plăti banii împrumutaţi pentru aceste chel­tuieli, excepţie făcând numai pen­tru cheltuielile făcute în construcţia de căi ferate sau de răscumpărarea rede­venţelor ţăranilor în timpul emancipării din iobăgie. Ast­fel, nevoia unei forţe militare, care este nevoia Sta­tului cea mai esenţială, a fost de la început pâ­nă în zilele noastre, principala necesitate a gu­vernului rus”.(Paul Miliukov, Essais sur l’Histoire de la Civilisation russe, capitolul „Les origines de l’Etat”, pp. 164-167)

FOTO:Caricatură politică din 1792, ridiculizând tendinţele expansioniste ale împărătesei Ecaterina cea Mare

Era necesar să fac acest lung citat, menit să în­tipă­reas­că în mintea fiecărui român că Rusia este un Stat prin natura lui mereu, conform naturii lui, cuce­ritor şi militarist.

Revoluţia bolşevică din Octombrie 1917 nu i-a schim­bat natura – dovadă bugetul Rusiei sovietice, care consacră înarmării 50%, ca şi pe vremea lui Pe­tru cel Mare. […]

Pentru a sublinia trăsătura dominantă a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine să a­mintesc figura se­natorului Nicolae Novossiltzoff, care repetă fără încetare în timpul domniilor lui Alexandru I şi Nicolae I că ordinea, pa­cea şi feri­cirea vor putea să domnească în Europa nu­mai când ucazurile por­nite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Ber­lin şi Pa­ris. Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit când era preşedintele Consiliului Imperial rusesc. S-a prăbu­şit ţa­ris­mul în Martie 1917, iar în Octom­brie acelaşi an, Lenin a preluat puterea instaurând dictatura pro­letariatului şi dând Statului forma sovietică.

Dar natura războinică a concepţiei de Stat ru­sesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schim­bat. În 1920, război con­tra Poloniei, război pierdut ca să-şi ia revanşa în 1939, du­pă pactul Ribbentrop-Molo­tov, căruia i-a urmat atacul con­tra Finlandei şi cucerirea Republicilor baltice. Ca în 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt şi al lui Churchill, să cuce­rească jumătate din Europa şi puţin a lipsit ca în­treaga Eu­ropă să fie – aşa cum cerea Nicolae No­vossiltzoff – con­dusă cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.

Acesta este vecinul pe care îl avem datorită si­tuaţiei geo­grafice, care ne condiţionează existenţa istorică. […]

Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut

Prima critică a culturii occidentale, prima atitudine cate­goric şi total ostilă faţă de Europa, a făcut-o Odoievski în Nopţi ruseşti, prin gura eroului Faust, care nu are nimic comun cu Faust al lui Goethe, numele dat eroului în inten­ţia autorului este ales pentru a indica trăsătura fundamen­tală a eroului rus:căutarea pasională a adevărului. Voi face câ­teva citate menite să ilustreze atitudinea tuturor gân­di­torilor ruşi faţă de Europa de la 1825 şi până azi, indiferent de etichetele ideologice;ele repre­zintă o con­stantă moscovită faţă de Occident.

„Să îndrăznim să rostim cuvântul care va putea să pară straniu multora, dar care va fi în câtva tip foarte simplu:Occidentul piere? Tot aşa cum într-o zi creştinismul a adus forţe noi lumii decadente a lumii antice şi i-a reînnoit existenţa, la fel astăzi salvarea Europei nu este cu putinţă decât dacă un popor nou, cu forţe proaspete, apare pe scena istoriei”. Un astfel de popor, credea Odoievski, este poporul rus, deoa­rece „noi suntem la răspântia a două lumi, a tre­cutului şi a viitorului;noi suntem proaspeţi şi ne­uzaţi, noi n-am fost amestecaţi cu stricăciunile bătrânei Eu­rope;înaintea noastră se desfăşoară o dramă stranie şi mis­te­rioasă, alcărei deznodământ poate este ascuns în profunzimile spiritului rusesc”.

„Dar nu numai singur corpul pe care noi ceilalţi, ruşii, trebuie să-l salvăm:mai este şi su­fletul”, afirmă Faust-ul rusesc. Este vorba de transfi­gu­rarea interioară a chiar fundamentelor cul­tu­rii occidentale. „În Sfânta triplă trinitate a credin­ţei, a ştiinţei, a artei, tu (se a­dresează poporului rus), tu vei găsi seninătatea pen­tru ca­re s-au rugat părinţii tăi. Secolul al XIX-lea aparţine Rusiei”. „Idei­le amicilor mei asupra Occi­dentului sunt exa­gerate. Dar să aplecăm urechea spre scriitorii Occiden­tu­lui… Ascultă strigătele lor de disperare, care iz­bucnesc în literatura contimporană occidentală. Noi vedem aici o în­grijorare de nevin­de­cat, o spe­ranţă fără viitor, o negaţie fă­ră nici o afirmaţie. Eu văd în Occident o pierdere fără mă­su­ră de ener­gie… Scu­fundat în lumea forţelor elementare, Occi­dentul le-a dezvoltat cu mare grijă, admirabil a fost lu­crul şi a făcut lucrări minunate. Occidentul a pro­­dus tot ce puteau să dea forţele lui. Dar în acti­vitatea lui neliniştită şi precipitată, el a dat liber curs unei energii şi rezultatul a fost o pierdere de echi­libru. Occidentului îi lipseşte un Petru cel Mare, care i-ar fi injectat seva proaspătă a Ori­entului slav”. […]

În lunga listă a scriitorilor şi gânditorilor ruşi, toţi, fără excepţie, revendică pentru Rusia dreptul care îi re­vine de a conduce destinele ome­nirii. A treia Romă creştină, pe care o visa călugărul Filotei, nu a sub­­stituit a doua Romă, dar a apărut sub forma Inter­na­ţio­nalei a treia, care a condus destinele revoluţiei mondiale pâ­nă în 1960, când a apă­rut calmă, ma­sivă, contestaţia Peking-ului.

Dar să ne imaginăm că Moscova cedează, că re­nunţă la dominaţia ei ide­ologică, menită să în­les­nească dominaţia efec­tivă a planetei. Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut, el stă în prezent şi lup­tă să continue şi în viitor până la domi­naţia lumii. Este o idee fixă a „in­telighenţiei” ru­seşti, fie că este comunistă sau antico­munistă.

Voi lua un exemplu:cazul lui Bakunin, prezent, halu­ci­nat, pe toate baricadele Europei occidentale. Nu mai puţin concepea panslavismul revoluţionar ca­re nu se deosebea cu nimic de panslavismul lui Dani­lev­ski sau al generalului Ig­natiev. Până la 1917 nu s-a cunoscut Confe­siuneascrisă a lui Ba­kunin, la cererea ţarului, când neînfricatul revo­luţio­nar se afla închis în fortăreaţa Petropavlovsk.

Cu toate că recla­ma autonomia Poloniei şi a Ucrainei, de altfel într-o for­­­mă foarte naţiona­listă, Bakunin urmărea o U­niune fe­de­rală a tuturor slavilor, având Constantinopolul drept capitală.

Foto:„Prăjitura regilor” – desen alegoric înfăţişând liderii implicaţi în prima împărţire a Poloniei (1772). De la stânga la dreapta:Ecaterina a II-a Rusiei, regele polonez Stanisław August Poniatowski(încercând cu greu să-şi păstreze coroana), împăratul habsburg Iosif al II-lea şi Frederic al II-lea al Prusiei;deasupra, îngerul păcii face cunoscut lumii că suveranii au reuşit să evite războiul

Karl Marx avea dreptate când denunţa pansla­vismul revo­lu­ţionar ca o simplă deghizare a panslavis­mului mos­covit. Es­te de prisos să amin­tesc de Dostoievski, a cărui ostilitate faţă de Europa şi mi­siunea pe care o atribuia Rusiei stră­ba­t cele trei volume din Journal d’un écri­vain, publicate în 1927, la editura Bossard;găsim aceleaşi opinii şi la şeful radicalismului ru­sesc, Alexandr Herzen, care era convins că Ru­siei îi revine misiunea salu­tară pentru Euro­pa.

Pentru acest strălucit reprezen­tant al spiritului rusesc, străbătut de cultura occi­dentală, trăind toată viaţa la Paris, europeanul era „omul de pe malul celălalt”. Pentru el, me­sia­nismul Rusiei ortodoxe se trans­for­ma în mesianism re­vo­luţionar.

În 1947, Berdiaiev, recunoscut ca un filosof al or­todoxiei, publica Au seuil de la nouvelle époque. Voi extrage un frag­ment asupra căruia ar fi bine să me­diteze românii află­tori în exil, ca şi cei din ţară:„Trecutul şi prezentul se vor topi din nou.

Acesta este misterul tim­pului. Acesta este misterul istoriei. Atitudinea ex­clusiv conservatoare faţă de trecut este falsă şi dău­nătoare. Ar fi precis o trădare a ceea ce, odinioară, a fost creator şi dinamic. Pro­cesul creator al prezentului nu poate fi decât cre­dincios trecutului. Nedăsrădăcinata putere a trecu­tului trebuie să fie transmisă viitorului creator, deve­nit factorul său.

Ru­sia so­vietică intră în această oră a exis­tenţei ei, în care trecutul şi viitorul se unesc pentru a înde­plini ma­rea vocaţie a Rusiei şi a popo­rului rus în lu­me, de­oarece sunt multe motive de a crede că se apro­pie «pe­rioada rusească» a istoriei universale. În a­ceastă conştiinţă a vocaţiei Rusiei, ideea revolu­ţio­nară, socialistă, sovietică, se unesc idei mesianice, sla­vo­file, moştenire a trecutului”.

Comentând cartea lui Danilevski, Rusia şi Europa, so­cio­logul rus Pitirin Sorokin confirmă părerea lui Karl Marx asupra panslavismului revoluţionar:„Citind capitolele de po­litică ale lui Danilevski nu e greu să se vadă o izbitoare asemănare între opiniile lui pri­vind relaţiile şi per­spectivele ruso-europene şi cele ale guvernului sovietic, ideologia lui Da­nilevski şi ide­o­logia şefilor sovietici cu privire la relaţiile ruso-eu­ropene sunt în esenţă la fel. În acest fel, şi în re­laţie cu acest cel mai conservator slavofil, Politbiroul şi Internaţionala comunistă îşi dau mâna. Este greu de ima­ginat o mai stranie tovărăşie de pat”.

Am făcut această succintă trecere în revistă a conti­nu­ităţii ideii politice care formează elementul di­namic al impe­rialismului moscovit, mereu acelaşi, de etichetă ideologică a regimului, pentru a legitima ui­mirea pe care am încercat-o verificând absenţa de studii asupra politicei ruseşti, inva­riabil aceeaşi în lungul secolelor, care a constituit, consti­tuie şi va con­stitui până la dizolvarea imperiului sub acţiu­nea principiului naţionalităţilor pericolul de moarte pentru existenţa noastră ca Stat şi ca naţiune.

„Istoria ne-a făcut garda civilizaţiei europene împotriva năvălirii asiatice“

Rămâne, în nepăsarea faţă de un vecin care ne vrea ex­terminarea, un glas izolat, o atitudine de ade­vă­rat om de Stat, articolul lui Take Io­nescu, „Duş­manul natural”, publi­cat în 1900, care azi rămâne de o dramatică actualitate, ca un strigăt de a veghea:Naţie, ia seama, duşmanul stă la pândă!

„În marea luptă dintre popoare, ca şi dintre indivizi, sunt două riva­li­tăţi, unele, oricât de vii, oricât de pline de con­secinţi dureroase, oricât de prejudiciabile pen­tru pacea lumii, nu sunt datorite decât în­tâmplării. Un capriciu de suveran, o nebunie naţională, o neînţe­le­gere subită, o a­tingere de amor propriu, care la rân­dul său provoacă la ad­versar o sete nestinsă de răzbunare, una singură dintre a­ceste cauze este de ajuns ca să provoace manifestarea lor. Aceste realităţi joacă desigur un rol în istorie, uneori însân­gerează chiar un veac întreg, dar până în sfârşit sunt des­tinate să se stingă, pentru că rădăcinile lor nu se află în fa­talitatea lucrurilor.

Sunt şi altfel de rivalităţi, rivalităţi de acele întipărite în car­tea istoriei prin cursul inexorabil al evenimen­te­lor, şi care, cu toate silinţele gu­ver­nelor, cu toată mă­ri­nimia suve­ranilor, cu toate îmbrăţişările şi toate ju­ră­mintele de prie­tenie eternă, mai curând sau mai târ­ziu izbucnesc. Aceste rivalităţi sunt cele mai pri­mej­dioase, jocul lor serveşte de subiect în acea nesfârşită epopee ce se cheamă istoria omenirei. Căci el nu se îm­pacă decât când unul dintre ri­vali a dis­pă­rut, sau cel puţin, când amân­doi, în urma unei lungi şi dureroase experienţe, au dobândit convin­ge­rea că le este cu neputinţă să se suprime unul pe altul.

Rivalitatea imperiului rusesc către noi aparţine a­cestei ul­time catego­rii. Ne explicăm pentru că nu vrem să ni se atribuie alte gânduri decât ale noastre. Departe de noi ide­ea de a acuza de ostilitate guver­nul ac­tual al imperiului vecin. Din contră, credem ferm că împăratul actual este un sincer partizan al păcii. Dar puterea lucrurilor este aşa:pre­supunând că mâine un filantrop şi chiar un filoromân s-ar sui pe tronul Ţarilor, problema ar rămâne aceeaşi.

Exis­ten­ţa noastră este incompa­tibilă cu realizarea idealului im­periului rusesc;ostilitatea sa nu poate să înceteze decât în ziua când ar reuşi să ne suprime, sau în ziua în care îi va fi complet probat că îi este cu ne­putinţă să ne facă să dispă­rem. Este inutil să sco­to­cim istoria ca să ne convingem de acest adevăr. Ori­cât de puternice ar fi probele pe cari ni le dă şi de­monstrează că, de aproape două veacuri – adică de când ne cunoaştem – imperiul ţarilor a făcut tot ce-i stă în putinţă ca să ne subjuge, oricât de evident ar fi că no­rocul singur ne-a scăpat de soarta Basa­ra­biei şi a Poloniei, nu ar fi de ajuns. Au mai fost şi alte rea­lităţi cari au durat două veacuri, şi care, totuşi, nu-şi aveau isvorul în nemi­loa­sa logică a lucrurilor.

 

Nu. Ceea ce dă ostilităţii Rusiei în contra noastră adevă­ratul caracter este poziţiunea noastră pe harta Europei. Noi ne aflăm în pragul celui mai mare impe­riu al vremurilor moderne, suntem vecinii unui popor de o sută de milioane de suflete (azi, în 1972, popu­laţia Rusiei este de două sute trei­zeci de milioane – n. Pamfil Şeicaru), care în 50 de ani îşi îndoieşte popu­laţia;ne aflăm în drumul unei naţii tinere, inteligente, entuziaste, a unei naţiuni cu atât mai de temut cu cât nu-i contestăm ca­lităţile;noi suntem la graniţa unui popor care – ca toate popoarele din nord – se simte atras de un neînfrânt şi veşnic avânt către mările de smarald ale Sudului. Este o regulă, o tendinţă natu­rală ca naţiunile, ca şi indivizii, să alerge după aerul îmbălsămat, după soa­rele arzător de miazăzi.

Rusia, cu tot vastul său teritoriu, se înăbuşea în ceţile Bal­ticei, ea caută să răsufle prin Sud şi se sileşte să-şi dea aer prin trei deschizături deodată:prin Orient, în apele Japoniei, prin golful Persic, care se deschi­de pe jumătate vastului său imperiu, şi prin Medi­terană, către care au aspirat toţi oamenii din nord şi pe malurile căreia atâţia şi-au găsit mormântul. Din aceste trei drumuri, cel mai impor­tant este desigur cel al Mediteranei:acolo se află faimoa­sele strâm­tori, cheia Europei;acolo se află cetatea Ceza­rilor Orientului şi Metropola Ortodoxiei. Toate silinţele im­pe­riului, toate aspiraţiile naţiunei ruse se îndreaptă către acest punct.

Ei bine, soarta ne-a aşezat ca o piedică pe acest drum, astfel încât Rusia nu poate să ajungă acolo unde o chea­mă logica desvoltărei sale decât tre­când peste trupul nostru. Între Rusia şi noi nu este vorba de o neînţelegere trecătoare, nici chiar de a­cele uri necugetate pe care vre­mea poate să le to­pească tot aşa cum le-a făurit. Este aici ceva mai profund.

Este vorba de două vieţi cari se exclud reci­proc, sau mai bine zis de o existenţă, de aceea a neamului românesc, care nu poate ră­mâne în picioa­re de­cât dacă Rusia este forţată să pună frâu am­bi­ţiei sale. Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de înţelegere, de com­promis, de concesii. Da­că tră­im, Rusia nu reuşeşte în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus, da­că imperiul reuşeşte să-şi realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta în­credere şi tenacitate, Statul român şi neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire. Iată adevărul.

Locul pe care îl ocupăm pe harta Europei nu este al fe­riciţilor cari pot să trăiască fără grijă şi fără trudă. Îndărătul ruinelor Parthenonului, aco­perit de gloria cla­si­cismului, as­cuns în fundul unei peninsule, po­po­rul grecesc poate să stea spectator la marile realităţi cari turbură naţiunile mo­derne. Cu totul altul este destinul nostru.

Aruncaţi de soartă pe valea Dunării, în această vale care a fost atâ­tea veacuri şi va fi încă teatrul marilor catastrofe, postul nostru este greu, dar va fi un post de onoare. Istoria ne-a făcut gardă civilizaţiei eu­ro­pene împotriva năvălirii asi­atice, când aceasta venea de la Sud. Să opunem spada noastră la orice călcare, fie că ar veni de dincolo de Du­năre ori de dincoace de Nistru, aceasta a fost şi va fi soarta noastră. Ori­cât de dureroasă ar fi constatarea aces­tui adevăr tot este mai bine să ne dăm pe deplin seama de dânsul, decât să adormim într-o sigu­ranţă iluzorie.

Forţa lucrurilor face din noi un obstacol în mersul înainte al unui mare imperiu, care în acelaşi timp es­te o naţiune pu­ternică. Acest imperiu a încercat, în­cearcă şi va încerca să meargă pe calea care crede că îi este indicată de Pro­videnţă. Noi ne aflăm în calea sa. Imperiul ţarilor, aşadar, a încercat, în­cear­că şi va încerca să ne şteargă de pe harta po­poa­relor. De altfel este oare aşa de necesar să căutăm în logica situa­ţi­ei geografice şi în învăţă­min­tele isto­riei care va fi politica viitoare a im­pe­riului rusesc? A­ceastă politică nu este de loc un secret.

Gânditorii, ca şi oamenii de Stat, ai Rusiei, afară de cei pe cari scrupulele unei situaţii ofi­ciale îi opresc, nu se sfiesc de a ne spune. Îşi maschează vederile cu­ceritoare printr-o teorie distantă după dânşii, ca să dea lumei mo­derne un nou tip de civilizaţie, să facă să nască în partea orientală a Europei o viaţă nouă. […] Ru­sia, că­reia Providenţa i-a încredinţat o mi­siune aşa de ma­re, nu poate să se oprească în mersul ei pentru ca să dis­trugă neamul românesc”.

După 72 de ani, articolul „Duşmanul natural”, pu­blicat de Take Iones­cu în 1900, păstrează neştirbită valabilitatea lui politică.

Nicolae Titulescu a fost la începutul carierii lui in­tim legat de Take Ionescu;acesta i-a înlesnit ascen­siu­nea politică, acesta l-a impus în 1917, la Iaşi, mi­nistru în guvernul pre­zi­dat de Ionel I.C. Brătianu. Când se făcea agentul de pro­pa­gandă al admi­te­rii Rusiei sovietice la Socie­tatea Naţiu­nilor, ce feno­men schimbase natura a­ces­tui imperiu, să-i anu­leze politi­cele de expansiune cotro­pitoare, dând ţării asi­gu­rări ilu­zorii? Lupta lui Nicolae Titu­les­cu pentru orga­ni­za­rea internaţională a păcii, a­ceasta fiind tema agi­taţiei aces­tui membru activ al Societăţii de la Ge­ne­va. Şi pentru a completa şi întări această orga­nizare, era necesar să fie stăvilită din punct de ve­dere legal.

Când această comple­ta­re va fi rea­lizată, „lumea va putea mai uşor să gsească, ea singură, împinsă de o comu­ni­tate de interese tot mai pu­ter­nice, substanţa vie cu care să um­ple vasele goale de lut ce sunt, luate în sine, crea­ţiile juridice ab­strac­te”. Şi o primă contribuţie a fost fai­moa­sa contribu­ţie:de­finirea a­gre­sorului, din iulie 1933, ca­re se ştie ce bine a stăvilit răz­boiul după pac­tul Ribben­trop-Mo­lo­tov, din august 1939. Scutul de aramă al de­fi­ni­ţiei agresorului, iniţiativă a Rusiei sovietice – s-a ve­ri­ficat că era de carton poleit.

Neputinţa Societăţii Naţiuni­lor s-a arătat în 1937 cu in­va­zia Austriei, după ce, în 1936, Hitler înlăturase pe can­celarul Dolfuss prin mij­locul expeditiv al asa­sinatului. N. Ti­tulescu nu mai de­ţinea în 1937 nici pos­tul de ministru de Externe şi nici pe acela de reprezentant al României la So­­cieta­tea Naţiunilor. Nu putea să mai joace niciun rol în politica inter­na­ţională. Fără îndoială că nimic nu i se opu­nea să revie la Bucureşti şi să-şi afirme prezenţa printr-o activitate politică internă, cu atât mai uşor cu cât partidul naţional-ţărănist îi oferea şefia. Dar N. Titu­les­cu, din 1921, când a fost numit la Lon­dra, nu a mai luat contact cu ţara. Chiar când era ministrul de Ex­terne al României, după moar­tea lui Ionel Bră­tia­nu, luând conducerea politicei ex­terne a ţării, la Bu­cureşti era doar un călător grăbit, cel mult în cursul unui an stătea două luni, ca să se întoarcă la Ge­neva. Este un caz unic la toate Statele, ca ministrul de Externe să fie anual zece luni absent din ţara lui. Ră­mâne însă meritul lui Nicolae Titu­les­cu de a fi iz­butit – fireşte, după moartea lui Ionel Bră­tianu – să con­vingă toate partidele că aşa se cuvine pentru a servi mai bine interesele ţării […].

A existat o opunere la politica de cât mai strânsă legă­tură cu Rusia sovietică, din partea Parla­men­tului. În 1935, N. Titulescu a venit să veri­fice reacţiile Ca­merei şi Sena­tu­lui faţă de o eventuală alianţă mili­tară cu Rusia sovietică, con­vocând comisiile afa­cerilor externe ale camerei şi se­­natului, în faţa că­rora a citit un proiect de alianţă în care participarea militară a României era escamotată. Proiectul lui N. Titulescu a fost combătut şi numai un singur deputat l-a susţinut cu unele rezerve:Gri­gore Iunian. Eram, ca de­putat, mem­bru al Comisiei afacerilor externe şi am fost sur­prins că niciun deputat sau senator al partidului naţional-ţărănesc şi nici al partidului liberal n-au luat cuvântul pen­tru a apăra pro­iectul prezentat de N. Ti­tulescu. Furios, a plecat fără să răspundă cri­ticilor ce s-au adus proiectului. Nu s-a „pus în pielea unui fran­cez” când a pre­zentat pro­iectul, ci a susţinut politica elaborată de Litvinov şi Beneş. În 1937, N. Titulescu a căutat să se prezinte ca victimă a iden­ti­ficării lui cu politica Fran­ţei, „s-a pus în pielea unui fran­cez, că tocmai de ace­ea au vrut să i-o gă­urească”.

Din nefericire, politica genevistă a fost continuată şi după plecarea mi­nistrului de Externe N. Titulescu, până la în­frân­gerea Franţei, în iunie 1940, când Ro­mânia a pri­mit ultimatumul haitei sovietice, care ui­tase de definiţia agre­sorului, contrasemnată la 3 iulie 1933. Devenise inutilă du­pă semnarea pactului Rib­ben­trop-Molotov, în august 1939. „Soluţia nu-i de­cât la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault.

Biata Societate a Naţiunilor a ară­tat care este unica soluţie de care dispunea în decem­brie 1939, când Rusia sovietică a atacat Fin­landa, şi ea sem­natară a faimosului acord de defi­ni­ţie a agre­sorului, sem­­nat şi de Moscova. Care a fost soluţia de care dispunea Societatea Naţiu­nilor? Eli­mina­rea Rusiei sovietice din So­cietatea Naţiunilor. Stalin nu s-a emoţionat deloc şi a o­cupat Republi­cile baltice, iar în iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord. Era bilanţul himerelor geneviste al cărui tenor pentru ţara noastră a fost N. Titulescu, parti­tura fiind scrisă de Eduard Beneş.

Să măsurăm îndepărtarea de la politica naţională a lui Take Ionescu, luminos fixată în articolul „Duş­manul Natural”, publicat în 1900, şi politica exact contrarie a lui Nicolae Titulescu, de prietenie, ceva mai mult decât atât, de alianţă cu Rusia sovietică, spre a măsura greşita îndepărtare de linia pe care ne-o impunea experienţa istorică şi factorul geo­grafic, prin natura lui, neschimbat.

Marele istoric francez, Camille Julian, adresându-se diplomaţilor în 1916, amintea că politica naţională este condiţionată de experienţa is­torică şi că a con­strui fără să ţii seama de istorie înseamnă să con­struieşti pe nisip. Exact ce a definit politica României între 1935 şi 1940, cu bilanţul ştiut:catastrofa din 1940, desăvârşită la 23 August 1944. Dacă factorul geografic nu se schimbă, factorul politic nu o schim­bă şi încât ar fi de deosebită Rusia ţaristă de Rusia sovietică? La aceas­tă întrebare voi căuta să răs­pund.

Foto: Țarul Nicolae I al Rusiei

RUSIA MEREU ACEEAŞI CA STRUCTURă ŞI CA TENDINŢE

 

Este o constatare pe care o facem din cunoaş­terea popoarelor:dacă revoluţiile constituie un factor de accelerare a schimbărilor care se produc în struc­­tura societăţilor, natura popoarelor, aşa cum a fost ea modelată de experienţa lor istorică, nu se schimbă. În ce priveşte Rusia, avem o lucrare scrisă de unul dintre cei mai pătrunzători observatori, mar­chizul de Custine, care a publicat La Russie en 1839, adică acum 133 de ani. În Rusia ţaristă nu s-a putut publica în traducere şi s-a citit numai în cer­curile restrânse ale aristocraţiei.

Abia în 1930 s-a publicat în traducere la Moscova de către „Socie­tatea deţinuţilor şi exilaţilor politici”, care în prefaţă au calificat La Russie en 1839drept „Cartea cea mai inteligentă ce s-a scris asupra Ru­siei de un stră­in”. şi abia în 1946 s-a publicat o e­diţie prescurtată – dar inalterată –, în franceză, a căr­ţii marchizului de Custine, sub titlul Lettre de Russie, care, dat fiind climatul politic din Franţa, nu a avut succesul pe ca­re l-a avut în Rusia traducerea cărţii La Russie en 1839.

Ceea ce dă o valoare deosebită cărţii marchizului de Custine este dezamăgirea pe care a încercat-o cunoscând Rusia de aproape şi nu în graba unui turist:a fost primit cu toate atenţiile de Nicolae I.

Bunicul lui, generalul Custine, ca şi tatăl lui, au fost condamnaţi la moarte de Robespierre, capetele lor au fost zvârlite în coş după ce călăul le-a arătat triumfător canaliei de uliţe, care striga satisfăcută când se rostogoleau sub tăişul ghilotinei. Tânărul Custine se ducea în Rusia să vadă ordinea ideală a unei monarhii, după care inima lui tânjea. Această călătorie, care trebuia să-l întărească în convingerile lui monarhiste, a avut darul să-l ralieze ideii de liber­tate creatoare a unei ordini umane. Voi extrage frânturi din observaţiile lui, cari sunt valabile şi pen­tru regimul sovietic.

„Rusia este o naţiune de muţi;un oarecare magi­cian a schimbat şaizeci de milioane de oameni în automate, cari aşteaptă un alt vrăjitor ca să renască şi pentru a trăi. Nu lipseşte nimic decât libertatea, adică viaţa”. La 1839, ca şi la 1972, Rusia este me­reu aceeaşi:o naţiune de muţi.

„Ruşii sunt totdeauna curteni:soldaţi de cazarmă sau de biserică, spioni, temniceri, călăi, în această ţară toţi fac mai mult decât datoria lor: îndeplinesc meseria lor. Cine poate să-mi spună unde poate să meargă o societate care nu are la bază demnitatea umană?”.

„Trebuie spus, Ruşii de toate clasele conspiră într-un minunat acord de a face să triumfe la ei dupli­citatea. Ei au o îndemânare în minciună, o natura­leţă în prefăcătorie al cărei succes revoltă sinceri­ta­tea mea pe cât e mai înspăimântată. Tot ce dă un sens şi un scop instituţiilor politice se confundă aici într-un singur sentiment de frică. În Rusia, frica înlo­cuieşte, adică paralizează, gândirea;acest senti­ment, când domneşte singur, nu poate să producă decât aparenţe de civilizaţie:să nu se supere legis­latorii cu vederea scurtă, frica nu va fi niciodată sufletul unei societăţi bine organizate, nu este or­dinea, ci vălul haosului, aceasta este totul.

Unde libertatea lipseşte, sufletul şi adevărul lipsesc. Rusia este un corp fără viaţă, un colos care subzistă prin cap, dar toate membrele, egal lipsite de forţă, lânce­zesc. De aici o linişte profundă, o tortură morală de neexprimat, şi această tortură morală este expresia experienţei pozitive, indiciul unei boli organice.

Eu cred că din toate părţile pământului, Rusia este aceea unde oamenii au mai puţină fericire re­ală. Noi suntem fericiţi la noi, dar noi simţim că fericirea depinde de noi;la Ruşi este cu neputinţă. Imaginaţi-vă pasiunile republicane (încă odată, sub Împăratul Rusiei domneşte egalitatea fictivă), fier­bând în tăcerea despotismului;este o combinaţie înfiorătoare, mai ales prin viitorul pe care îl preves­teşte lumii. Rusia este o căldare de apă care fierbe, bine închisă, dar pusă pe un foc care devine mereu mai arzător, mă tem de explozie;şi ceea ce nu e dat să mă liniştească este că Împăratul de mai multe ori a încercat aceeaşi frică, similară fricei mele, în cursul laborioasei lui domnii, laborioasă în pace ca şi în război;căci în zilele noastre imperiile sunt ca nişte maşini care se uzează când sunt în repaos. Neliniş­tea în inacţiune le sfâşie. Este deci acest cap fără corp, acest suveran fără popor, care dă sărbători po­pulare. Mi se pare că, înainte de a-şi face popula­ritate, ar trebui să-şi facă un popor…”

A venit revoluţia, s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin şi după el ce s-a schimbat? La 1972, ca şi la 1839, Rusia este aceeaşi. „Cu cât văd Rusia, cu atât îl aprob pe Împărat când interzice Ruşilor să călătorească şi face acce­sul în ţara lui foarte greu pentru străini. Regimul po­litic al Rusiei nu rezistă la douăzeci de ani de liberă comunicaţie cu Occidentul Europei.

„În Rusia secretul prezidează tot“

S-a schimbat ceva în 133 de ani, în afară de vo­cabularul tiraniei? Ai impresia că s-a accentuat lipsa de respect a demnităţii omeneşti.

Custine observa sub ordinea perfectă garantată printr-o supunere totală „energicul sentiment de o­poziţie care trebuis să germineze în sufletele obici­nuite să reflecteze în tăcerea despotismului”.

„La acest popor ascultător, influenţa instituţiilor sociale este aşa de mare în toate clasele, educaţia nevoită a obiceiurilor domină în aşa măsură caracterele, în­cât chiar şi furia de răzbunare pare reglemen­tată prin­ disciplină. Aici moartea calculată se exe­cută în cadenţă;oamenii dau altor oameni moar­tea mili­tă­reş­te, cu religiozitate, fără mânie, fără e­moţie, fără cuvinte, cu o linişte mult mai teribilă de­cât delirul urii. Ei se izbesc, se răstoarnă, se stri­vesc, trec pes­te corpurile unora, ale altora, ca nişte mecanisme cari se învârt pe pivoturile lor. Această impasibilitate fizică în mijlocul actelor celor mai vio­lente, această monstruoasă răceală în execuţie, această tăcere în turbare, acest fanatism mut este, dacă ne putem ex­prima astfel, crima conştiincioasă;o oarecare ordine prezidează această uimitoare ţară cu excesele cele mai neauzite;tirania şi revolta merg aici în cadenţă şi reglându-şi pasul una după cealaltă”. […]

„Tot ce pot să vă spun este că, de când sunt în Rusia, eu văd în negru viitorul Europei”. O scria Custine în 1839, ca să devină o înfiorătoare realitate în 1945. Opera lui Roosevelt şi a lui Churchill.

„Eu văd colosul de aproape, şi sufăr să mă con­ving că această operă a Providenţei nu are drept ţin­tă decât să cadă pradă barbariei Asiei. Mi se pare că Rusia este destinată mai ales să pedepsească reaua civilizaţie a Europei printr-o nouă invazie;e­ter­na tiranie orientală ne ameninţă necontenit şi noi vom suferi dacă extravaganţele şi nedreptăţile noas­tre ne fac demni de o aasemenea pedeapsă”.

Mar­chizul descifrează profetic misterul tiraniei ruseşti:„Ruşii sunt de asemenea convinşi de eficacitatea minciunii, şi această iluzie mă uimeşte din partea unor oameni cari au folosit-o atât de mult. Nu este că spiritul lor este lipsit de fineţe sau de puterea de a înţelege;dar în această ţară în care guvernanţii n-au înţeles încă avantantagiile libertăţii chiar pentru ei, guvernanţii trebuie să dea înapoi înaintea incon­ve­nientelor sincerităţii. Eşti nevoit să repeţi în fiecare moment:aici popoarele şi cei mari, toţi ne a­mintesc de Grecii din Imperiul decadent. În Rusia secretul prezidează tot:secret administrativ, politic, social, discreţie utilă şi inutilă, acestea sunt inevitabilele consecinţe ale caracterului primitor al acestor oameni, întărite prin influenţa guvernului lor.

Orice călător este un indiscret;fiind totdeauna prea curios, trebuie să-l ai sub supraveghere cât mai politicos, de teamă să nu vadă lucrurile cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinţe”. „Aceşti oameni nu ne îngăduie să uităm vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare:«Trebuie trei Evrei ca să înşele un Rus!»”. „Starea socială, intelectuală şi politică a Rusiei este rezul­tatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, chiar de către Ruşi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a II-a, divinizată de un popor care visează cucerirea Lumii şi care ne măguleşte aşteptând să ne sfâşie, aceas­ta este moştenirea de temut de care dispune îm­păratul Nicolae… Dumnezeu ştie în ce scop”.

Custine dă o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei ţariste care seamănă izbitor cu regimul so­vietic, simplă continuare cu altă etichetă.

Foto:Ultimul țar rus, Nicolae al II-lea

„Sub această domnie smintită nici un om nu ur­mează cursul natural al vieţii sale, nici unul nu ajun­ge la termenul probabil al existenţei lui:nelegiuirea omenească anticipează asupra prerogativelor di­vi­ne;chiar însăşi moartea, moartea este redusă la condiţia de valet al călăului, o pierdere a prestigiului ei în proporţia în care viaţa îşi pierde preţul. Tiranul a detronat pe înger şi pământul udat de lacrimi şi de sânge vede cu resemnare pe slujitorii justiţiei lui Dumnezeu mergând supuşi în urma ucigaşilor plătiţi ai prinţului.

Sub ţar, moartea devine sclavul unui om. Acest atotputernic nesocotit a înregimentat ciuma, care depopulează, cu supunerea unui caporal, ţări întregi destinate prăpădului prin capriciul unui prinţ. Bucuria acestui om este disperarea celorlalţi, pute­rea lui, exterminarea celorlalţi;viaţa lui, războiul fă­ră glorie, războiul în plină pace, războiul împotriva persoanelor particulare fără apărare, goale, fără vo­in­ţă şi pe care Dumnezeu le pusese sub protecţia lui sfântă;legea lui, ura de neamul omenesc;presiunea lui, frica;frica dublă, aceea pe care o simte şi aceea pe care o inspiră”. […]

Acest antagonism ireductibil pe care Emile Monté­gut îl găsea între Rusia şi Europa, ca şi Jules Miche­let, în 1855, surprinzător l-am găsit – în afară de gân­ditorii ruşi, adversari categorici ai Europei –, la un scri­itor, Dimitri Merejkowski, în Le Tsar et la Révolution, carte scrisă în 1905, în timpul repetiţiei generale a re­vo­luţiei din 1917, şi tradusă în limba franceză la 1907 şi publicată la Mercure de France, [cu] o pre­faţă, putem spune fără exagerare, profetică:

„Mai devreme sau mai târziu se va produce o cioc­nire între Europa şi revoluţia rusă, nu între cutare sau cutare popor european, dar din contră, între Europa în­treagă şi revoluţia sau anarhia rusă. Nu se poate preciza încă ce se petrece în acest moment în Rusia. Este o schimbare în Constituţia Statului? Este o res­pin­gere a oricărei forme cunoscute de guvernare? De acum, în orice caz, este evident că o partidă pericu­loasă se joacă nu numai pentru noi ruşii, dar de ase­menea şi pentru voi, europenii. Voi urmăriţi cu teamă şi mare atenţie această revoluţie, dar nu cu suficientă atenţie şi nici suficientă teamă:ce se petrece la noi este mult mai de temut decât pare. Noi ardem, nu în­cape îndoială, dar vom arde numai noi singuri şi nu vă vom cuprinde şi pe voi?

Toate evenimentele revo­lu­ţiei noastre sunt cunoscute în Europa până în cele mai mici amănunte, dar sensul lor scapă. Europa ve­de corpul, dar nu vede sufletul revoluţiei ruse. A­cest suflet, sufletul poporului rus, rămâne o eternă e­nigmă pentru Europa. Noi vă asemănăm ca mâna dreaptă mâi­nii stângi. Mâna dreaptă şi mâna stângă nu se pot suprapune exact.

Trebuie să întorci una pentru a su­pra­pune cele două mâini. Ce este la voi, este şi la noi, dar într-alt sens. Rusia este contrariul Europei. Pentru a vorbi limba lui Kant, domeniul vostru este fe­nomenal, al nostru intranscendent, pentru a vorbi lim­ba lui Nietzsche, în voi Apolon, în noi Dionisos;geniul vostru este măsura, al nostru excesul. Ştiţi să vă opriţi la timp;ajunşi la zid, voi faceţi ocolul sau vă daţi înapoi;noi ne sfărâmăm capul de zid. Este greu să ne mişcăm, dar odată porniţi, noi nu ne mai oprim, noi nu mergem, noi alergăm, noi zburăm, noi nu zbu­răm, noi «cădem cu călcâiele în sus», după expresia lui Dostoiewski.

Voi iubiţi exact mijlocul, noi iubim ex­tremele;voi sunteţi cumpătaţi, noi ne îmbătăm me­reu;voi sunteţi drepţi, noi suntem fără lege;voi ştiţi să vă salvaţi sufletul, noi căutăm totdeauna să-l pier­dem. Voi stăpâniţi Cetatea prezentului, noi suntem căutătorii Cetăţii viitorului.

În sfârşit, deasupra celei mai mari libertăţi pe care o puteţi avea, voi recunoaş­teţi puterea Statului, Noi, în adâncul sclaviei, noi n-am încetat niciodată să fim în taină rebeli şi anarhişti. Pentru voi politica este o ştiinţă, pentru noi o religie. Raţiunea şi sentimentul ne-au dus adesea până la negaţia absolută, până la nihilism;dar voinţa noastră cea mai ascunsă face din noi mistici”.

Transcriu aceste pagini, o repet, nu pentru a fi nu­mai citite, ci pentru a fi meditate, spre a fi meditate dat fiind că noi nu suntem pe malul Senei sau al Ta­misei, ci pe malurile Dunării şi frontiera de Est a nea­mului este pe Nistru. Continui să citez din Mere­j­kowski:

„În literatura rusă, mai ales în principalele ei somi­tăţi, Tolstoi şi Dostoiewski, acest principiu fundamen­tal al sufletului rus, voinţa mistică, v-a fost în parte re­velată, dar numai în parte. Pentru a ne înţelege pe deplin, este puţin să ne citiţi, trebuie să ne trăiţi. A­ceasta este greu, de temut, repet, mult mai de temut decât credeţi voi. Noi suntem pericolul vostru, plaga voastră, vârful de fier al lui Satan sau al lui Dumne­zeu înfipt în carnea voastră”.

 

Foto:Glob pământesc de secol XVII, dăruit lui Petru cel Mare de către Karl Friedrich, Duce de Holstein-Gottorp.

Este bine să se aminteas­că:nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil

În judecata noastră politică, noi, ca vecini ai acestui monstru statal, Rusia, nu ne putem situa pe Sena, pe Tamisa sau la Geneva, ci acolo unde ne-a situat des­ti­nul nostru istoric. Numai strălucitul elev al lui Planiol îşi imagina că rezolvă ecuaţia rusească în raport cu via­­ţa noastră nu numai ca Stat, ci şi ca naţiuni, în con­ci­liabule cu Litvinov, biet figurant al politicii de coexis­tenţă cu Europa, pentru a fi zvârlit atunci când Rusia le­păda masca şi relua politica imperialismului mosco­vit.

Nicolae Titulescu ignora istoria, el o reducea la o se­­rie de tranzacţii ca între doi negustori şi avocatul es­te util la orice tranzacţie. O cât de superficială cu­noaş­tere a istoriei noastre l-ar fi condus la concluziile pe care le impuneau două momente decisive:1859 şi 1918. Unirea Principatelor a fost posibilă într-o epocă de înfrângere a Rusiei:Crimeea. Înfăptuirea Româ­ni­ei Mari a fost posibilă în absenţa Rusiei de la Confe­rin­ţa de la Versailles. Aceste două momente se im­pun politicii noastre naţionale, adică de prezervare a naţiunii. […]

Se poate observa o dife­renţă com­parând spiritul francez de la 1840 şi cel de azi faţă de dimensiunile crescânde ale Rusiei în Europa. Acum 140 de ani, Rusia preocupa, neliniştea spiritele eli­tei intelectual politice, care căuta să descifreze na­tura şi direcţiile expansiunii ruseşti. Este impresio­nant ce pătrunzător a fost Jules Michelet, istoricul fran­cez;în câteva linii a definit structura statului ru­sesc, „Natura lui, spiritul care îl animă”:

„Rusia, în na­tu­ra ei, în viaţa ei proprie, fiind chiar minciună, politica ei externă şi arma ei contra Europei sunt în chip ne­cesar minciuna. Numai că este aici o remarcabilă di­ferenţă:pe cât Rusia, ca rasă, este mobilă, fluidă, ne­si­gu­ră, pe atât, în politică şi diplomaţie ea este fixată şi perseverentă”.

„Rusia este un monstru. Construită du­pă tiparul unui înspăimântător păianjen, ea este mon­struoasă în aceasta, mai ales că picioarele nu se ţin cu nimic de corp. Dar o strânsoare enormă de la centru, care reţine totul laolaltă, ele vor porni în toa­te părţile. Corpul îl formează 30 de milioane de ade­văraţi moscoviţi (cât erau la 1850, n.a.);picioa­rele (Siberia, Lituania etc.) s-ar desprinde. Cazacii nu ţin de corp decât datorită avantagiilor pe cari le află în acest imens imperiu, în care ei sunt un fel de fac­totum militar, care de altfel îi dispreţuieşte pe ruşi. «Falşi ca apa», a zis Shakespeare. Ochii lor:grecii îi nu­meau pe ruşi «ochi de şopârlă» şi Nickewitz a spus mai bine, că adevăraţii ruşi aveau ochi de insecte, stră­­lucitori, dar fără privire umană.

Noi vrem să spu­nem că le lipseşte ceva esenţial al omului:facultatea morală, sensul binelui şi al răului. Acest sens, aceas­tă idee este temelia lumii. O lume care pluteşte încă la întâmplare, ca un haos moral, care aşteaptă crea­ţia. Nu negăm că ruşii n-ar avea calităţi simpatice. Ei sunt blajini şi apropiabili, buni tovarăşi, părinţi duioşi. Numai că sinceritatea, moralitatea le lipsesc în între­gi­me. Adevărul şi ceea ce este drept nu are nici un sens pentru ei. Vorbeşte-le, ei rămân muţi, ei surâd, nu pricep ce vrei să spui. Ideea de justiţie nu este nu­mai garanţia oricărei societăţi, ea formează realitatea, fondul şi substanţa [acesteia]. O societate în care ea este ignorată este doar o societate aparentă, fără rea­li­tate, goală de con­ţinut. De sus şi până jos, Rusia în­şeală şi minte, este o fantasmagorie, un miraj, este imperiul iluziei”.

Aceeaşi sumbră imagine a Rusiei, pe care o a­veau acum 130 de ani elitele intelectuale ale Euro­pei:„Vom avea înspăimântătorul spectacol al unei dema­go­gii fără idee, fără principiu, nici sentiment, un popor care va merge către Occident cu o mişcare oarbă, au­tomată, teribilă, ca un corp mort galvanizat, care loveşte şi poate să ucidă încă. Cine va salva Rusia de această infernală pierzanie şi Europa de ne­cesitatea de a extermina acest gigant beat şi ne­bun?”.

Viziunea aceasta de apocalips o vom găsi şi la Er­nest Renan. Dar Jules Michelet zvârlea aceste aver­tis­mente Europei:„Când noi admitem Rusia, noi ad­mi­tem holera, descompunerea, moartea”. Marele is­­toric francez avea intuiţii profetice, cum le putem ve­rifica din această caracterizare pe care o făcea la 1855 metodelor propagandei moscovite:„Astfel este propaganda rusească, infinit de variată după po­poa­re şi ţări. Ieri ne spunea:«eu sunt creştinismul», mâine ne va spune «eu sunt socialismul». Ea foloseşte zia­rişti, oameni de lume, femei spirituale şi încântătoare. Cum să refuzi paharul din frumoasele mâini ale Medeei?”

Este suficient să comparăm aceste tresăriri ale instinctului de conservare al Europei ataşată de ide­ea libertăţii, cu abdicarea spiritului critic în faţa Rusiei sovietice, ca să ne dăm seama de gradul de slăbire a re­flexelor vitale în rândurile intelectualilor Europei libere. […]

La 1 ianuarie 1941, preşedintele Franklin Delano Roose­velt a rostit o cuvântare în care şi-a rezumat po­litica lui nu numai pentru americani, ci ca un mesa­giu pentru lumea întreagă într-o frază:„Pretutindeni în lume naţiunile trebuie să fie asigurate de libertatea cuvântului şi a expresiei, de libertatea de a-l onora pe Dumnezeu;ele trebuie [e]liberate de nevoi, [e]liberate de frică”. În iulie 1941, când a început fioroasa răfu­ia­lă între cei doi tovarăşi, Hitler şi Stalin, pentru a asi­gu­ra libertăţilor tuturor naţiunilor, [l-]a trimis pe Bob Hopkins la Moscova. Căuta să afle un colabo­ra­tor şi un susţinător pentru a asigura toate libertăţile şi pen­tru a [e]libera lumea de teroare, de frică. Şi le-a eli­berat, dându-le la zeci de milioane liniştea eternă. Marele ipocrit putea să facă semnul crucii deasupra ze­cilor de milioane de morminte în care dormeau som­­nul de veci toţi cei cărora Stalin, cu o vrednicie dem­nă de înaintaşii lui, Gingis Han şi Tamerlan, le-a asi­gurat [liniştea]. Marele pontif al democraţiei ameri­ca­ne nu ştia, nu aflase măcar cât de vag, din zv­on[uri], ce operaţii asasine s-au săvârşit de [către] Sta­lin după ce a semnat pactul cu Hitler, în afară de zecile de milioane de cetăţeni ai Rusiei sovietice, e­xecutaţi sumar sau deportaţi în Siberia, la muncă for­ţată. Când a operat epuraţiile în Polonia, ce intra ca be­neficiu al pactului cu Hitler, executând şi depor­tând pe polonezii bănuiţi că ar fi prea nărăviţi la liber­tă­ţile burghezo-capitaliste, şi-a întors asasina lui grijă spre Sta­tele Baltice, la sfârşitul lui septembrie 1939. Stalin era un om tare metodic în operaţiile lui de paci­ficare a spiritelor, dându-le pacea eternă. Şi era, de ase­me­nea, preocupat de a respecta formele dreptului inter­naţional.

A încheiat la 2 octombrie cu Estonia, la 5 octombrie cu Letonia şi la 10 octombrie 1939 cu Lituania tratate de asistenţă mutuală, între Statele Baltice şi Uniunea Sovietică şi, în baza acestor tratate, stabilirea de ba­ze militare în teritoriile eston, leton şi lituanian.

A fost prima fază, fiindcă Moscova procedează prin etape.

A doua fază:invazia şi ocupaţia militară a Lituaniei, la 15 iunie 1940, a Letoniei şi Estoniei, 17 iunie 1940, de către forţele sovietice şi ca urmare a ultimatu­mu­rilor sovietice adresate la 14 iunie guvernului Lituniei şi la 16 iunie Letoniei şi Estoniei.

A treia fază:decizia Consiliului suprem al Uniunii So­vietice la 4 august 1940, la 5 august pentru Le­to­nia şi la 7 august pentru Estonia, relativ la încorpo­ra­rea Statelor Baltice în Uniunea Republicilor Sovietice […]

În 1942, du­cân­du-mă la Odesa, am văzut la o distanţă de 50 de kilometri o imensă groapă în care fuseseră depuse ca­davrele românilor din Bucovina, asasinaţi de ruşi ca să facă economie de transporturi. Câteva cămăşi ţă­răneşti arătau după broderie că victimele erau din Bucovina. Am văzut că într-o manifestare a românilor din Canada se amintea şi smulgerea ţinutului Herţei, care nu era prevăzută în harta ce însoţea ultimatumul rusesc din 21 iunie 1940. Este bine să se aminteas­că:nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil.

Franklin Delano Roosevelt a conceput pacea pe ca­­re o propovăduia asigurând-o cu împărţirea plane­tei între Statele Unite şi Rusia Sovietică, paznici ai libertăţilor. Şi a izbutit să o realizeze cu o sfidare a ce­ea ce i-ar fi arătat istoria Rusiei. […]

 

Surse: 

 

 

https://www.rumaniamilitary.ro/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei-rusia-de-azi-uniunea-sovietica-de-ieri-rusia-dintotdeauna

Anunțuri

17/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Posturi de radio clandestine care emiteau în România în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial

 

 

 

 
Între 1940 – 1944   în România au emis mai multe posturi de radio clandestine care difuzau materiale de propagandă prin care era criticată alianţa cu Germania şi războiul dus de România. Deoarece puterea de emisie a acestor posturi de radio era mică, audienţa lor a fost redusă.

Mare parte din aceste posturi de radio clandestine au fost monitorizate de Serviciul radio din cadrul Marelui Stat Major al Armatei Române.Unele dintre ele au fost localizate cu ajutorul aparaturii de radiogoniometrie oferit de armata germană.Majoritatea acestor posturi de radio au funcţionat  puţin timp, unele din ele fiind localizate şi anihilate de către autorităţile militare române.

A fost cazul unui post de radio clandestin ascultat de Nicolae Stroescu – Stânişoară, fost redactor la Radio „Europa liberă” pe vremea când era elev de liceu în Vâlcea. Acel post critica colaborarea României  cu Germania lui Hitler, era deci critic şi faţã de regimul Antonescu şi transmitea în fiecare zi emisiuni care durau un sfert de orã.

Ca semnal avea nişte acorduri din imnul regal român cântate la pian, se vedea cã erau cântate de un amator. Dupã aceea vorbitorul spunea: ,,Credinţa noastrã este pentru Ţarã, rege şi popor!” Prin aceasta îşi identifica oarecum poziţia politicã. Ştirile pe care le dădea se refereau la probleme româneşti, la ofensiva germană în Rusia pe care o urmãrea critic.

El spunea că stepa ruseascã sub ploile de toamnã şi mai ales zăpezile iarnii va însemna împotmolirea atacului german şi pierderea rãzboiului. Vorbea despre situaţia internã din ţarã, din când în când, vorbitorul dãdea informaţii cu caracter confidenţial sau semiconfidenţial, de exemplu spunea ce s-a discutat cu o zi înainte la Consiliul de miniştri prezidat de generalul Antonescu.

La un moment dat a mulţumit ironic Societãţii Române de Radiodifuziune cã i-a furnizat nişte piese necesare aparatului de transmisie. Cum aceste piese nu se găseau la vânzare, vorbitorul spunea că le-a procurat printr-un furt “patriotic” din depozitele Radiodifuziunii.

După multe încercări de a depista acest post de radio clandestin, autorităţile române au întrerupt curentul electric în fiecare searã într-un anumit sector al Bucureştiului.

Când postul nu a mai emis, autorităţile şi-au dat seama că au nimerit zona. Au strâns pe urmã cercul cercetãrii şi au descoperit clãdirea de unde se emitea.

În interior au gãsit o instalaţie automatã – adică un patefon legat la un aparat de emisie.

Emisiunea era înregistrată pe o placã pe care autorul ei o preda zilnic portarului clădirii care din prietenie sau contra platã o punea pe aparat. Aşa a emis acest post de radio clandestin.

Aceste amănunte le- am aflat mulţi ani mai târziu când eram în Germania, în exil, la Radio Europa Liberă.

 

 

Foto: Colonelul Traian Borcescu – şeful Secţiei de contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii – SSI

În vara anului 1944 s-a descoperit şi un post de radio clandestin care emitea din strada Vatra Luminoasă, pe baza indicaţiilor tehnice date de germani care dispuneau de o maşină auto specială pentru identificarea (localizarea) posturilor de radio clandestine, îşi amintea colonelul Traian Borcescu – şeful Secţiei de contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii – SSI.

Acest post de radio trebuia capturat în cel mai scurt timp  fiindcă aceste posturi nu emiteau mult timp din acelaşi loc, ele se mutau mereu.

S-a constituit imediat o echipă din care au făcut parte maior Luca, radiotelegrafistul nostru de la SSI, locotenentul Victor Ionescu şi cu cinci agenţi înarmaţi din agentura mea.

După recunoaşterea locului, echipa a luat cu asalt clădirea în care se afla aparatul de transmisie şi a găsit corpul neîsufleţit al uni tânăr care se împuşcase în tâmplă.

Din cercetările făcute de Secţia juridică a SSI-ului, s-a constatat că radiotelegrafistul era sovietic şi a fost ajutat de trei cetăţeni evrei polonezi dispăruţi.

Cu ajutorul Abwerului au mai fost identificate alte două posturi de radio, unul pe Calea Dorobanţi, altul pe strada Maria Rosetti.

Aceste posturi de radio îşi schimbau foarte des locurile de emisie… ca să nu fie capturate.

Un episod din „războiul clandestin al undelor”, pe frontul anti-Diktatului de la Viena  

  Serviciul Radio al Marelui Stat Major Român a pus în funcţiune, la începutul anului 1941, postul de radio „Ardeal”, numit ulterior „România Mare”.

Ca modalitate de funcţionare s-a ales – pentru derutarea organelor de informaţii şi bruiaj maghiare – calea emisiunilor clandestine, ca şi cum postul ar fi funcţionat în interiorul teritoriului cedat.

În realitate, staţia era mobilă şi se deplasa (la început, în timpul emisiunii) de-a lungul frontierei, dând multă bătaie de cap staţiilor de interceptare şi bruiaj inamice.

În ciuda tuturor eforturilor şi mijloacelor angajate în „războiul undelor”, propaganda maghiară n-a desluşit niciodată pe deplin jocul regizat de Serviciul Radio al M.St.M.Român.

Acest post de radio a funcţionat timp de trei ani şi opt luni (1 iauarie 1941 – 27 august 1944). Postul fix funcţiona оn localul Marelui Stat Major, într-o deplină clandestinitate bine camuflată.

Postul emitea în limbile română „Radio România Mare”, germană „Sender Goss Rumanien” şi în limba maghiară „Radio Unguresc din Ardeal” şi „Radio Secuimea”.

Evocând activitatea celor patru posturi (оn realitate unul singur), unul din redactori, topliţeanul George Sbвrcea оşi aminteşte că a lucrat în aceeaşi echipă redacţională cu: dr. Octavian Buzea – fost ajutor de primar al Clujului şi soţia acestuia (profesoară de istorie), avocatul Preda, Puiu Barbul – fiul fostului director al Bibliotecii Universitare din Cluj, ing. N. Ercuţa şi un căpitan de transmisiuni (probabil cpt. ing. Cezar Ionescu), sub comanda colonelului Ghimeş.

Emisia era asigurată printr-un post mobil, o maşină Renault şi anexele ei (remorca şi instalaţiile de alimentare şi emisie), care circula în localităţile de lângă frontiera vremelnică.

Emisiunile erau transmise, la început, de două ori pe zi (la amiază şi seara), iar apoi de trei ori pe zi (dimineaţă, prânz şi seara).

Pentru conturarea unei imagini veridice şi sugestive despre funcţionarea posturilor clandestine ale M.St.M.R. redăm formulele de deschidere, respectiv de închidere a acestor posturi: Formula de deschidere Radio „Ardeal” şi Radio „România Mare”:

„Atenţiune, Atenţiune, vă vorbeşte Radio Ardeal, Radio Ardeal (sau Radio România Mare) cu emisiuni în fiecare zi: dimineaţa la ora 7, la amiază la ora 12, seara la ora 20, pe lungimile de undă scurtă…şi de undă mijlocie…

Prin noi vă vorbeşte conştiinţa Ardealului, conştiinţa românismului de pretutindeni, vestind porunca, de ieri, de azi şi de totdeauna a destinului românesc:

 „Murim mai bine în luptă cu glorie deplină, decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ, Iubiţi ascultători, fraţi români….”

Formula de închidere a celor două posturi clandestine de radio se termina astfel: „…Prin noi v-a vorbit conştiinţa Ardealului, vestind porunca de azi a destinului românesc: Români cu ţara sfâşiată/ Faceţi zilnic jurământ/ Ori să fim toţi laolată/ Ori să fim toţi un mormânt”.

Formula de deschidere „Radio Unguresc din Ardeal” şi Radio „Secuimea”:

„ Aici Radio Romвnesc din Ardeal, Aici Radio Românesc din Ardeal. Emisiunile noastre au loc оn fiecare zi dimineaţa la ora 8, pe 42 m lungime de undă şi seara la ora 9 pe 48 metri lungime de undă. Iubiţi ascultători…”;

„Să dea bunul Dumnezeu bună ziua/ bună seara, iubiţi ascultători. Aici Radio Secuimea. Aici susţinătorul curajos al adevăratelor interese şi drepturilor poporului secuiesc şi unguresc din Ardeal. Transmitem оn fiecare zi informaţiuni şi aspecte din viaţa poporului secuiesc şi unguresc din Ardeal. Emisiunile noastre se fac pe aceeaşi lungime de undă, adică pe 41 şi jumătate metri lungime de undă scurtă şi 555 metri de undă mijlocie, оn fiecare zi, la amiază, la ora 1 şi seara la ora 8. Aici Radio Secuimea. Iubiţi ascultători! Fraţi secui şi unguri!…”

Conform Raportului asupra emisiunilor clandestine pвnă la 30 septembrie 1941, scopurile şi mijloacele propagandistice vizate de posturile militare româneşti erau următoarele:

În emisiunile оn limba română se susţinea lupta contra Ungariei şi politicii ungureşti, şi totodată, оmpotriva graniţelor stabilite prin „arbitrajul” de la Viena.

Aceste hotare erau declarate provizorii şi se vestea necesitatea luptei cu toate armele pentru desfiinţarea lor.

În acest context, erau denunţate politica de duplicitate a Ungariei şi tratamentul aplicat populaţiei române din Ardealul cedat, respingându-se provocările maghiare şi exaltându-se ideea solidarităţii şi încrederii româneşti în vederea viitorului război cu ocupantul maghiar.

Emisiunile în limbile maghiară şi germană se prezentau ca fiind ale unor posturi ce funcţionau în Ardealul ocupat, fiind făcute de unguri şi germani şi susţinвndu-le interesele.

Ele combăteau regimul (taxat drept feudal) din Ungaria şi exploatau propagandistic nemulţumirile şi lipsurile din Ardealul cedat şi mai ales urmările ocupării posturilor administrative de către veneticii din Ungaria Veche, militвnd sub lozinca „Ardealul al ardelenilor”.

Ele prezentau ca absurdă tăierea în două a Ardealului şi dădeau alarma faţă de politica duplicitară a guvernului maghiar оn politica externă.

Conform raportului menţionat, „Radio Secuimea stă pe temeiul lozincei „Ardealul al ardelenilor” şi susţine cu violenţă lupta contra regimului feudal din Ungaria, оn interesul poporului muncitor secuiesco-maghiar din Ardeal.

Prezintă ca absurdă tăierea în două a Transilvaniei, care a tăiat totodată şi posibilităţile de viaţă mai ales ale secuilor. Exprimă dezamăgirea populaţiei ungureşti faţă de roadele regimului unguresc. Susţine că singura modalitate de salvare a Secuimii este un acord de colaborare cu România.

Enunţă greşelile şi pericolele politicii externe de duplicitate a guvernului ungar, a politicii faţă de minorităţi, a politicii agrare şi sociale.

Materialul este de exaltare protestatară, de zeflemea, documentare istorică şi statistică, cât şi de informaţie, оn cadrul scopurilor urmărite.

Limbajul este al secuiului şi ungurului, ţăran mai răsărit, preot, оnvăţător, ici pe colo şi de factură mai înaltă. Crainici, o femeie cu accent secuiesc şi un bărbat cu dicţiunea ungurilor cunoscători de mai multe limbi”.

Conform Raportului asupra emisiunilor clandestine până la 30 septembrie 1941, scopurile şi mijloacele propagandistice vizate de posturile militare româneşti erau următoarele:

În emisiunile în limba română se susţinea lupta contra Ungariei şi politicii ungureşti şi, totodată, împotriva graniţelor stabilite prin „arbitrajul” de la Viena.

Aceste hotare erau declarate provizorii şi se vestea necesitatea luptei cu toate armele pentru desfiinţarea lor.

În acest context, erau denunţate politica de duplicitate a Ungariei şi tratamentul aplicat populaţiei române din Ardealul cedat, respingându- se provocările maghiare şi exaltându-se ideea solidarităţii şi încrederii româneşti în vederea viitorului război cu ocupantul maghiar.

Conform raportului menţionat, „Radio Secuimea stă pe temeiul lozincei „Ardealul al ardelenilor” şi susţine cu violenţă lupta contra regimului feudal din Ungaria, în interesul poporului muncitor secuiesco- maghiar din Ardeal.

Prezintă ca absurdă tăierea în două a Transilvaniei, care a tăiat totodată şi posibilităţile de viaţă mai ales ale secuilor. Exprimă dezamăgirea populaţiei ungureşti faţă de roadele regimului unguresc. Susţine că singura modalitate de salvare a Secuimii este un acord de colaborare cu România.

Enunţă greşelile şi pericolele politicii externe de duplicitate a Guvernului ungar, a politicii faţă de minorităţi, a politicii agrare şi sociale.

Materialul era de exaltare protestatară, de zeflemea, documentare istorică şi statistică, cât şi de informaţie, în cadrul scopurilor urmărite.

Limbajul era al secuiului şi ungurului, ţăran mai răsărit, preot, învăţător, ici pe colo şi de factură mai înaltă. Crainici – o femeie cu accent secuiesc şi un bărbat cu dicţiunea ungurilor cunoscători de mai multe limbi”. 

Prin modul în care erau concepute şi prezentate, minuţios documentate şi impecabil articulate logic, emisiunile au constituit adevărate lecţii de demnitate şi patriotism cu ecou imediat, inclusiv asupra românilor din teritoriul cedat.

 Conţinutul emisiunilor clandestine româneşti în limba română, maghiară şi germană a fost destinat, în principal, următoarelor probleme: situaţia românilor şi a instituţiilor româneşti din Ardealul de Nord; situaţia ungurilor şi secuilor din teritoriul cedat şi atitudinea lor de împotrivire faţă de politica autorităţilor ocupante, manifestată în mişcarea autonomistă; combaterea exagerărilor propagandei şi istoriografiei maghiare în ceea ce priveşte rolul istoric al poporului maghiar în Europa Centrală şi de Est şi evidenţierea poziţiei lucide, ponderate, a unor reprezentanţi autorizaţi ai opiniei publice maghiare; dezvăluirea impasului politicii externe maghiare în perspectiva noului raport internaţional de forţe; combaterea prin argumente statistice şi istorice a născocirilor propagandei revizioniste maghiare despre aşa-zisul regres economic, social şi cultural al Transilvaniei după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918; evidenţierea specificului etnic al Transilvaniei şi al raporturilor româno-maghiare înainte şi după Dictat; reiterarea drepturilor istorice imprescriptibile ale României asupra întregului teritoriu al Transilvaniei şi exprimarea încrederii nestrămutate în victoria cauzei româneşti. 

Aşa cum era de aşteptat, emisiunile acestor posturi de radio au avut un larg ecou în Ungaria, dar şi în majoritatea ţărilor din Europa, stârnind numeroase replici din partea posturilor de radio maghiare, obiectul unor declaraţii de presă, polemici aprinse între Bucureşti şi Budapesta, campanii de contracarare propagandistică prin înfiinţarea ziarului „Az Orszag” – în traducere „Ţara” – şi a postului clandestin maghiar „Radio Kossuth”. 

 

Surse:

http://www.rador.ro/2016/05/18/post-de-radio-clandestin-care-a-emis-din-bucuresti/

http://evz.ro/posturi-de-radio-pro-rusesti-neutralizate-la-bucuresti-in-al-doilea-razboi-mondial.html

http://www.condeiulardelean.ro/articol/un-episod-din-razboiul-undelor-pe-frontul-anti-dictatului-de-la-viena-iii

02/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: