CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

Anunțuri

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Posturi de radio clandestine care emiteau în România în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial

 

 

 

 
Între 1940 – 1944   în România au emis mai multe posturi de radio clandestine care difuzau materiale de propagandă prin care era criticată alianţa cu Germania şi războiul dus de România. Deoarece puterea de emisie a acestor posturi de radio era mică, audienţa lor a fost redusă.

Mare parte din aceste posturi de radio clandestine au fost monitorizate de Serviciul radio din cadrul Marelui Stat Major al Armatei Române.Unele dintre ele au fost localizate cu ajutorul aparaturii de radiogoniometrie oferit de armata germană.Majoritatea acestor posturi de radio au funcţionat  puţin timp, unele din ele fiind localizate şi anihilate de către autorităţile militare române.

A fost cazul unui post de radio clandestin ascultat de Nicolae Stroescu – Stânişoară, fost redactor la Radio „Europa liberă” pe vremea când era elev de liceu în Vâlcea. Acel post critica colaborarea României  cu Germania lui Hitler, era deci critic şi faţã de regimul Antonescu şi transmitea în fiecare zi emisiuni care durau un sfert de orã.

Ca semnal avea nişte acorduri din imnul regal român cântate la pian, se vedea cã erau cântate de un amator. Dupã aceea vorbitorul spunea: ,,Credinţa noastrã este pentru Ţarã, rege şi popor!” Prin aceasta îşi identifica oarecum poziţia politicã. Ştirile pe care le dădea se refereau la probleme româneşti, la ofensiva germană în Rusia pe care o urmãrea critic.

El spunea că stepa ruseascã sub ploile de toamnã şi mai ales zăpezile iarnii va însemna împotmolirea atacului german şi pierderea rãzboiului. Vorbea despre situaţia internã din ţarã, din când în când, vorbitorul dãdea informaţii cu caracter confidenţial sau semiconfidenţial, de exemplu spunea ce s-a discutat cu o zi înainte la Consiliul de miniştri prezidat de generalul Antonescu.

La un moment dat a mulţumit ironic Societãţii Române de Radiodifuziune cã i-a furnizat nişte piese necesare aparatului de transmisie. Cum aceste piese nu se găseau la vânzare, vorbitorul spunea că le-a procurat printr-un furt “patriotic” din depozitele Radiodifuziunii.

După multe încercări de a depista acest post de radio clandestin, autorităţile române au întrerupt curentul electric în fiecare searã într-un anumit sector al Bucureştiului.

Când postul nu a mai emis, autorităţile şi-au dat seama că au nimerit zona. Au strâns pe urmã cercul cercetãrii şi au descoperit clãdirea de unde se emitea.

În interior au gãsit o instalaţie automatã – adică un patefon legat la un aparat de emisie.

Emisiunea era înregistrată pe o placã pe care autorul ei o preda zilnic portarului clădirii care din prietenie sau contra platã o punea pe aparat. Aşa a emis acest post de radio clandestin.

Aceste amănunte le- am aflat mulţi ani mai târziu când eram în Germania, în exil, la Radio Europa Liberă.

 

 

Foto: Colonelul Traian Borcescu – şeful Secţiei de contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii – SSI

În vara anului 1944 s-a descoperit şi un post de radio clandestin care emitea din strada Vatra Luminoasă, pe baza indicaţiilor tehnice date de germani care dispuneau de o maşină auto specială pentru identificarea (localizarea) posturilor de radio clandestine, îşi amintea colonelul Traian Borcescu – şeful Secţiei de contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii – SSI.

Acest post de radio trebuia capturat în cel mai scurt timp  fiindcă aceste posturi nu emiteau mult timp din acelaşi loc, ele se mutau mereu.

S-a constituit imediat o echipă din care au făcut parte maior Luca, radiotelegrafistul nostru de la SSI, locotenentul Victor Ionescu şi cu cinci agenţi înarmaţi din agentura mea.

După recunoaşterea locului, echipa a luat cu asalt clădirea în care se afla aparatul de transmisie şi a găsit corpul neîsufleţit al uni tânăr care se împuşcase în tâmplă.

Din cercetările făcute de Secţia juridică a SSI-ului, s-a constatat că radiotelegrafistul era sovietic şi a fost ajutat de trei cetăţeni evrei polonezi dispăruţi.

Cu ajutorul Abwerului au mai fost identificate alte două posturi de radio, unul pe Calea Dorobanţi, altul pe strada Maria Rosetti.

Aceste posturi de radio îşi schimbau foarte des locurile de emisie… ca să nu fie capturate.

Un episod din „războiul clandestin al undelor”, pe frontul anti-Diktatului de la Viena  

  Serviciul Radio al Marelui Stat Major Român a pus în funcţiune, la începutul anului 1941, postul de radio „Ardeal”, numit ulterior „România Mare”.

Ca modalitate de funcţionare s-a ales – pentru derutarea organelor de informaţii şi bruiaj maghiare – calea emisiunilor clandestine, ca şi cum postul ar fi funcţionat în interiorul teritoriului cedat.

În realitate, staţia era mobilă şi se deplasa (la început, în timpul emisiunii) de-a lungul frontierei, dând multă bătaie de cap staţiilor de interceptare şi bruiaj inamice.

În ciuda tuturor eforturilor şi mijloacelor angajate în „războiul undelor”, propaganda maghiară n-a desluşit niciodată pe deplin jocul regizat de Serviciul Radio al M.St.M.Român.

Acest post de radio a funcţionat timp de trei ani şi opt luni (1 iauarie 1941 – 27 august 1944). Postul fix funcţiona оn localul Marelui Stat Major, într-o deplină clandestinitate bine camuflată.

Postul emitea în limbile română „Radio România Mare”, germană „Sender Goss Rumanien” şi în limba maghiară „Radio Unguresc din Ardeal” şi „Radio Secuimea”.

Evocând activitatea celor patru posturi (оn realitate unul singur), unul din redactori, topliţeanul George Sbвrcea оşi aminteşte că a lucrat în aceeaşi echipă redacţională cu: dr. Octavian Buzea – fost ajutor de primar al Clujului şi soţia acestuia (profesoară de istorie), avocatul Preda, Puiu Barbul – fiul fostului director al Bibliotecii Universitare din Cluj, ing. N. Ercuţa şi un căpitan de transmisiuni (probabil cpt. ing. Cezar Ionescu), sub comanda colonelului Ghimeş.

Emisia era asigurată printr-un post mobil, o maşină Renault şi anexele ei (remorca şi instalaţiile de alimentare şi emisie), care circula în localităţile de lângă frontiera vremelnică.

Emisiunile erau transmise, la început, de două ori pe zi (la amiază şi seara), iar apoi de trei ori pe zi (dimineaţă, prânz şi seara).

Pentru conturarea unei imagini veridice şi sugestive despre funcţionarea posturilor clandestine ale M.St.M.R. redăm formulele de deschidere, respectiv de închidere a acestor posturi: Formula de deschidere Radio „Ardeal” şi Radio „România Mare”:

„Atenţiune, Atenţiune, vă vorbeşte Radio Ardeal, Radio Ardeal (sau Radio România Mare) cu emisiuni în fiecare zi: dimineaţa la ora 7, la amiază la ora 12, seara la ora 20, pe lungimile de undă scurtă…şi de undă mijlocie…

Prin noi vă vorbeşte conştiinţa Ardealului, conştiinţa românismului de pretutindeni, vestind porunca, de ieri, de azi şi de totdeauna a destinului românesc:

 „Murim mai bine în luptă cu glorie deplină, decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ, Iubiţi ascultători, fraţi români….”

Formula de închidere a celor două posturi clandestine de radio se termina astfel: „…Prin noi v-a vorbit conştiinţa Ardealului, vestind porunca de azi a destinului românesc: Români cu ţara sfâşiată/ Faceţi zilnic jurământ/ Ori să fim toţi laolată/ Ori să fim toţi un mormânt”.

Formula de deschidere „Radio Unguresc din Ardeal” şi Radio „Secuimea”:

„ Aici Radio Romвnesc din Ardeal, Aici Radio Românesc din Ardeal. Emisiunile noastre au loc оn fiecare zi dimineaţa la ora 8, pe 42 m lungime de undă şi seara la ora 9 pe 48 metri lungime de undă. Iubiţi ascultători…”;

„Să dea bunul Dumnezeu bună ziua/ bună seara, iubiţi ascultători. Aici Radio Secuimea. Aici susţinătorul curajos al adevăratelor interese şi drepturilor poporului secuiesc şi unguresc din Ardeal. Transmitem оn fiecare zi informaţiuni şi aspecte din viaţa poporului secuiesc şi unguresc din Ardeal. Emisiunile noastre se fac pe aceeaşi lungime de undă, adică pe 41 şi jumătate metri lungime de undă scurtă şi 555 metri de undă mijlocie, оn fiecare zi, la amiază, la ora 1 şi seara la ora 8. Aici Radio Secuimea. Iubiţi ascultători! Fraţi secui şi unguri!…”

Conform Raportului asupra emisiunilor clandestine pвnă la 30 septembrie 1941, scopurile şi mijloacele propagandistice vizate de posturile militare româneşti erau următoarele:

În emisiunile оn limba română se susţinea lupta contra Ungariei şi politicii ungureşti, şi totodată, оmpotriva graniţelor stabilite prin „arbitrajul” de la Viena.

Aceste hotare erau declarate provizorii şi se vestea necesitatea luptei cu toate armele pentru desfiinţarea lor.

În acest context, erau denunţate politica de duplicitate a Ungariei şi tratamentul aplicat populaţiei române din Ardealul cedat, respingându-se provocările maghiare şi exaltându-se ideea solidarităţii şi încrederii româneşti în vederea viitorului război cu ocupantul maghiar.

Emisiunile în limbile maghiară şi germană se prezentau ca fiind ale unor posturi ce funcţionau în Ardealul ocupat, fiind făcute de unguri şi germani şi susţinвndu-le interesele.

Ele combăteau regimul (taxat drept feudal) din Ungaria şi exploatau propagandistic nemulţumirile şi lipsurile din Ardealul cedat şi mai ales urmările ocupării posturilor administrative de către veneticii din Ungaria Veche, militвnd sub lozinca „Ardealul al ardelenilor”.

Ele prezentau ca absurdă tăierea în două a Ardealului şi dădeau alarma faţă de politica duplicitară a guvernului maghiar оn politica externă.

Conform raportului menţionat, „Radio Secuimea stă pe temeiul lozincei „Ardealul al ardelenilor” şi susţine cu violenţă lupta contra regimului feudal din Ungaria, оn interesul poporului muncitor secuiesco-maghiar din Ardeal.

Prezintă ca absurdă tăierea în două a Transilvaniei, care a tăiat totodată şi posibilităţile de viaţă mai ales ale secuilor. Exprimă dezamăgirea populaţiei ungureşti faţă de roadele regimului unguresc. Susţine că singura modalitate de salvare a Secuimii este un acord de colaborare cu România.

Enunţă greşelile şi pericolele politicii externe de duplicitate a guvernului ungar, a politicii faţă de minorităţi, a politicii agrare şi sociale.

Materialul este de exaltare protestatară, de zeflemea, documentare istorică şi statistică, cât şi de informaţie, оn cadrul scopurilor urmărite.

Limbajul este al secuiului şi ungurului, ţăran mai răsărit, preot, оnvăţător, ici pe colo şi de factură mai înaltă. Crainici, o femeie cu accent secuiesc şi un bărbat cu dicţiunea ungurilor cunoscători de mai multe limbi”.

Conform Raportului asupra emisiunilor clandestine până la 30 septembrie 1941, scopurile şi mijloacele propagandistice vizate de posturile militare româneşti erau următoarele:

În emisiunile în limba română se susţinea lupta contra Ungariei şi politicii ungureşti şi, totodată, împotriva graniţelor stabilite prin „arbitrajul” de la Viena.

Aceste hotare erau declarate provizorii şi se vestea necesitatea luptei cu toate armele pentru desfiinţarea lor.

În acest context, erau denunţate politica de duplicitate a Ungariei şi tratamentul aplicat populaţiei române din Ardealul cedat, respingându- se provocările maghiare şi exaltându-se ideea solidarităţii şi încrederii româneşti în vederea viitorului război cu ocupantul maghiar.

Conform raportului menţionat, „Radio Secuimea stă pe temeiul lozincei „Ardealul al ardelenilor” şi susţine cu violenţă lupta contra regimului feudal din Ungaria, în interesul poporului muncitor secuiesco- maghiar din Ardeal.

Prezintă ca absurdă tăierea în două a Transilvaniei, care a tăiat totodată şi posibilităţile de viaţă mai ales ale secuilor. Exprimă dezamăgirea populaţiei ungureşti faţă de roadele regimului unguresc. Susţine că singura modalitate de salvare a Secuimii este un acord de colaborare cu România.

Enunţă greşelile şi pericolele politicii externe de duplicitate a Guvernului ungar, a politicii faţă de minorităţi, a politicii agrare şi sociale.

Materialul era de exaltare protestatară, de zeflemea, documentare istorică şi statistică, cât şi de informaţie, în cadrul scopurilor urmărite.

Limbajul era al secuiului şi ungurului, ţăran mai răsărit, preot, învăţător, ici pe colo şi de factură mai înaltă. Crainici – o femeie cu accent secuiesc şi un bărbat cu dicţiunea ungurilor cunoscători de mai multe limbi”. 

Prin modul în care erau concepute şi prezentate, minuţios documentate şi impecabil articulate logic, emisiunile au constituit adevărate lecţii de demnitate şi patriotism cu ecou imediat, inclusiv asupra românilor din teritoriul cedat.

 Conţinutul emisiunilor clandestine româneşti în limba română, maghiară şi germană a fost destinat, în principal, următoarelor probleme: situaţia românilor şi a instituţiilor româneşti din Ardealul de Nord; situaţia ungurilor şi secuilor din teritoriul cedat şi atitudinea lor de împotrivire faţă de politica autorităţilor ocupante, manifestată în mişcarea autonomistă; combaterea exagerărilor propagandei şi istoriografiei maghiare în ceea ce priveşte rolul istoric al poporului maghiar în Europa Centrală şi de Est şi evidenţierea poziţiei lucide, ponderate, a unor reprezentanţi autorizaţi ai opiniei publice maghiare; dezvăluirea impasului politicii externe maghiare în perspectiva noului raport internaţional de forţe; combaterea prin argumente statistice şi istorice a născocirilor propagandei revizioniste maghiare despre aşa-zisul regres economic, social şi cultural al Transilvaniei după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918; evidenţierea specificului etnic al Transilvaniei şi al raporturilor româno-maghiare înainte şi după Dictat; reiterarea drepturilor istorice imprescriptibile ale României asupra întregului teritoriu al Transilvaniei şi exprimarea încrederii nestrămutate în victoria cauzei româneşti. 

Aşa cum era de aşteptat, emisiunile acestor posturi de radio au avut un larg ecou în Ungaria, dar şi în majoritatea ţărilor din Europa, stârnind numeroase replici din partea posturilor de radio maghiare, obiectul unor declaraţii de presă, polemici aprinse între Bucureşti şi Budapesta, campanii de contracarare propagandistică prin înfiinţarea ziarului „Az Orszag” – în traducere „Ţara” – şi a postului clandestin maghiar „Radio Kossuth”. 

 

Surse:

http://www.rador.ro/2016/05/18/post-de-radio-clandestin-care-a-emis-din-bucuresti/

http://evz.ro/posturi-de-radio-pro-rusesti-neutralizate-la-bucuresti-in-al-doilea-razboi-mondial.html

http://www.condeiulardelean.ro/articol/un-episod-din-razboiul-undelor-pe-frontul-anti-dictatului-de-la-viena-iii

02/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Basarabia la începutul mişcării naţionale declanşată de reformele iniţiate în URSS de Mihail Gorbaciov

 

 

” În centrul oraşului, unde zilnic vin foarte mulţi turişti, se vorbeşte într-o limbă neînţeleasă de alţii. Mă miră că miliţia nu întreprinde nimic”  

Ne apropiem de aniversarea unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 stil vechi – linc). În multe oraşe din România se organizează cu acest prilej „Zilele Basarabiei”.

Cred că este potrivit să reamintesc atmosfera din Basarabia la începutul mişcării naţionale prilejuită de reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov.

Voi folosi în acest scop ziarul „Moldova Socialistă” din 13 august 1988, un ziar apropiat conducerii de partid (comunist) şi relativ ostil mişcării de eliberare naţională care mijise în Basarabia (urmaşul acestui ziar e „Moldova Suverană”, care şi-a păstrat orientarea).

La vremea aceea în Chişinău luase fiinţă cenaclul cultural „Alexei Mateevici” care organiza în fiecare duminică întâlniri publice în centrul oraşului, pe Aleea Clasicilor din parcul de lângă statuia lui Ştefan cel Mare.

Aici se puneau în discuţie problemele legate de politica naţională în RSS Moldovenească, fiind lansate chemări pentru revenirea „limbii moldoveneşti” la alfabetul latin, decretarea acesteia ca limbă de stat în RSS Moldovenească şi recunoaşterea identităţii ei cu limba română.

 

 

Ziarul„Moldova Socialistă” a trimis un reporter să realizeze un microsondaj de opinii printre locuitorii Chişinăului care îşi petreceau timpul în parcul respectiv.

Iată crâmpeie din cîteva opinii publicate de ziar (comentariile mele, cu litere cursive între paranteze drepte):

O femeie care n-a dorit să-şi spună numele:

„Se adună aici duminicile lume multă. Noi nu sîntem obişnuiţi cu aşa ceva. Trăesc la Chişinău din anul 1940. În anii războiului am fost evacuată. Am revenit acasă după terminarea lui [posibil, a venit la Chişinău cu trupele sovietice, a plecat cu ele şi apoi a revenit]. Ceea ce se vorbeşte aici te sperie.

De eczemplu: de ce în centrul oraşului se înalţă monumentul lui Puşchin? De ce teatrele din Chişinău poartă numele lui Puşchin, Cehov? De ce, din cauza celor veniţi aici, moldovenii rămîn fără locuinţe? (…)

Aş vrea să vă întreb: cine încurcă să avem în oraş parcuri, teatre, străzi cu numele clasicilor moldoveni – Eminescu, Donici, Asachi? Sau să-şi primească după merit locuinţele? (…) Dacă e vorba de limba moldovenească – o studiez cu plăcere, dar la această vîrstă mai are oare sens?

M. A. Toporaş (de naţionalitate găgăuz): Am auzit că unii cer să fie introdus alfabetul latin. Cred că nu e nevoe, pentru copii va fi greu de însuşit. (…) Mie personal nu-mi încurcă acest cenaclu.

O. G. Florica: Duminicile se cîntă aici, se recită, se discută. Îmi pare că tinerii, care poate în virtutea vîrstei mai şi greşesc, trebue ajutaţi. (…) Am 3 copilaşi şi vreau să-i cresc oameni cu demnitate, oameni care să cunoască limba şi tradiţiile.

Aş vrea să spun punctul meu de vedere: Eu am învăţat cu plăcere limba rusă la şcoală. (…) De ce să nu înveţe limba noastră şi cei de alte naţionalităţi, cu care trăim şi muncim împreună? Spre aceasta doar ne îndeamnă şi recentele hotărîri [ale partidului]. Lozincile nu-mi plac. Asta deranjează. Nu înţeleg de ce să nu se întîlnească tinerii pe Aleea Clasicilor? Poate vîrsta e aşa că încă mai greşesc, dar au nevoe să fie susţinuţi şi ajutaţi.

N. S. Sorbală: Sînt ucraineancă de naţionalitate, locuesc chiar aici alături. Soţul meu e moldovan, dar copilul nu vorbeşte limba tatălui. Sînt indignată de faptul că la acest cenaclu se vorbeşte numai în limba moldovenească, în centrul oraşului, unde zilnic vin foarte mulţi turişti, se vorbeşte într-o limbă neînţeleasă de alţii.

Acasă cu părinţii poţi discuta în limba ta, dar aici e nevoe să fie înţeleşi toţi [deduc că doamna îl lasă pe soţ să vorbească moldoveneşte cu părinţii]. Acum trebue să ne gîndim cum să schimbăm viaţa spre bine, da naţionalitatea în cazul dat n-are nici o importanţă. Mă miră că miliţia nu întreprinde nimic.

Soţii G. I. şi O. N. Toma (pedagogi pensionari): Mare este energia tineretului nostru şi, desigur, pe vîrstnici poate îi deranjază. Mulţi dintre colegii noştri frecventează acest cenaclu. (…) Cu bunăvoinţă e nevoe să-i ajutăm. Să le dăm ecsplicaţii argumentate de ce o părere ecspusă greşit e periculoasă.

Doar aici nu se adună alţii decît elevii noştri de eri. E uşor să negi acţiunile lor, e uşor să negi orice idee, dar negînd – ce propui e mai superior?

 

 

Sursa:

https://mariusmioc.wordpress.com/2011/03/24/august-1988-la-chisinau

30/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: