S-au împlinit pe 1 aprilie, 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când aproximativ 3.000 de etnici români bu covineni au fost masacrați de haitele sovietice în timp ce încercau să fugă din ”raiul”comunist, în România

---

După semnarea în data de 23 august 1939 a criminalului pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au început să fie închise, așa încât multe familii au început să treacă noua graniță și să vină în Țara mamă, România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Igești, Crasna, Ciudei, Budineț, Cireșul, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, au plecat către România, fiind deciși mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice.

Cei din fruntea grupului purtau cruci, icoane și steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău. Au spus autorităților sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc.

Ajunși în apropierea noii granițe cu România, au fost întâmpinați cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniții rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți în gropi comune. Cei care au reușit să fugă au fost căutați în împrejurimi, astfel încât foarte puțini participanți au rămas în viață.

După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supraviețuind deportării.

În 1 aprilie, în România este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.

Reacții după comemorarea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2023 s-au împlinit 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când mii de etnici români au fost uciși de trupele sovietice în timp ce încercau să treacă noua graniță în România, după ce Uniunea Sovietică anexase partea de nord al Bucovinei, consemnează Agenția BucPress – www.bucpress.eu.

Decenii întregi, autoritățile sovietice au încercat să ascundă și să șteargă din conștiința publică masacrul de la Fântâna Albă.

Abia, după 1990, comemorarea acestor martiri a fost posibilă ca urmare a destrămării URSS, iar acest lucru s-a făcut an de an cu prezența unui număr însemnat de etnici români și clerici ortodocși din împrejurimi.

În acest an, comemorarea organizată în pădurea de la Varnița, pe locul masacrului de la Fântâna Albă, a stârnit mai multe reacții pozitive, dar și negative.

Jurnalistul sucevean Sandrinio Neagu, citându-l pe un participant la acțiunea de comemorare relatează că „autoritățile ucrainene au încercat să sechestreze comemorarea și să o transforme într-o manifestare culturală ucraineană”.

El scrie că „deși la fața locului se aflau și etnici români, programul a fost ținut doar în limba ucraineană, fără traducere. Pe memorialul victimelor masacrului a fost arborat doar steagul ucrainean, s-a cântat doar imnul de stat al Ucrainei și slujba religioasă fiind ținută de preoți ucraineni”.

Jurnalistul mai relatează că reprezentanții comunității românești și preoții români din împrejurimi, prezenți la fața locului, au ținut o proprie slujbă de pomenire la crucea care marchează prima groapă comună a martirilor de atunci, aflată la 30 metri distanță de memorial.

„Este prima oară când se întâmplă așa ceva”, afirmă jurnalistul.

În final, textul Sandrinio Neagu scrie următoarele: „Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine.”

Prezentă la acțiunea de comemorare, Carmen Nisteriuc din Suceava, a declarat pentru BucPress TV că se simte dezamăgită de faptul că autoritățile ucrainene au împiedicat comunitatea românească din nordul Bucovinei să susțină o slujbă religioasă de comemorare a martirilor executați la 1 aprilie 1941.

„Până la urmă nu am înțeles la ce eveniment am participat…. Am fost umiliți… Mă declar foarte supărată și  plec cu un gust amar… Aș fi vrut să mulțumesc pentru ospitalitate, dar nu pot decât românilor care deodată s-au retras și au arătat că sunt români, cu adevărat”, a declarat ea.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

În același timp, jurnalista cernăuțeană Maria Toaca a afirmă într-o postare publicată pe Facebook că tragedia de la Fântâna Albă este o rană veșnic vie pentru români și că este dificil să fie comparată cu alte tragedii din trecut sau din prezent.

Ea afirmă că i-a cunoscut pe câțiva dintre acei oameni care au supraviețuit masacrului și a auzit povestea lor despre suferințele prin care au trecut.

Jurnalista amintește că Parlamentul României a votat o lege pentru a institui Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi ale altor forme de represiune, organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Ea a mai menționat că în primii ani de independență statală a Ucrainei, organizarea pelerinajului, mitingului de doliu și slujba de pomenire au fost gestionate de Societatea „Golgota”, iar mai târziu această inițiativă a fost preluată de autoritățile locale.

„În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”.

Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce putere îi mâna înainte. De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunității Camenca.

Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor”, scrie Maria Toacă.

La Fântâna Albă, ucrainenii, mai jegoși ca sovieticii.!

 La monumentul de la Fântâna Albă a fost postat doar steagul ucrainean, s-a difuzat doar imnul ucrainean, slujba religioasă a fost ținută de preoți ucraineni, nu a existat nici un fel de traducere, deși la fața locului erau prezenți atât consulul României la Cernăuți, Irina-Loredana Stănculescu, dar și oameni din România.

Pentru această sfidare, consulul român a luat atitudine și le-a atras atenția ucrainenilor că în acest fel nu pot intra în Europa. În momentul în care românii s-au retras la monumentul din pădure, la groapa comună, o persoană venită din România le-a spus ucrainenilor să le fie rușine.

”Noi v-am primit familiile în casele noastre, v-am ajutat necondiționat, v-am sprijinit și voi vă comportați de așa manieră?”, a fost mesajul transmis ucrainenilor. Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine, scrie jurnalistul Sandrino Neagu în https://sandrinio.ro/ucrainenii-mai-jegosi-ca-sovieticii/

Publicitate

DOUĂ VERSIUNI ale escaladării primejdiei unui atac nuclear sovietic asupra Chinei în 1969

În 1969, lumea era în pragul unui război nuclear între URSS și China. Fostul consul sovietic la Shanghai, Titarenko spune că secretarul de stat american, Kissinger,l-a avertizat pe Mao punându-i la dispoziție documente despre atacul atomic iminent al Uniunii Sovietice asupra Chinei.

Istoricii americani Zhang și Holliday cred că în 1969, China a intrat în conflict cu URSS pentru a rezolva problemele sale interne, iar Moscova se pregătea ca răspuns să declanșeze un război nuclear.

Ambele versiuni sunt de acord însă că aceste conflicte din 1969 au aruncat China în brațele Statelor Unite, iar Beijingul a început să considere URSS/Rusia drept principalul său inamic, constată publicația de limbă rusă http://ttolk.ru/articles/dve_versii_vozmozhnogo_yadernogo_udara_sssr_po_kitayu_v_1969_godu

În jurnalul „Procese internaționale”, nr. 4, 2014, fostul consul al URSS la Shanghai, consultantul șef pentru China în Comitetul Central al PCUS, Mihail Titarenko, a prezentat versiunea sa despre conflictul dintre URSS și China din 1969.

(Mikhail Titarenko a studiat la Universitatea din Beijing în 1957-1958, iar din septembrie 1959 a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Fudan din Shanghai, a cărei diplomă a primit-o în 1962.

În anii 1961-1965 a desfășurat activitate diplomatică în reprezentanțele Ministerului Afacerilor Externe al URSS la Beijing și Shanghai.

În 1965-1985, a fost asistent, consultant pentru China și Orientul Îndepărtat al Comitetului Central al PCUS, iar din 1985, director al Institutului Orientului Îndepărtat al Academiei Ruse de Științe).

În 1969, la inițiativa lui Mao Zedong, a fost organizată o provocare pe insula de graniță Damansky. Evenimentele au arătat că acest lucru a fost făcut pentru a arăta poporului chinez și americanilor (a fost conceput în primul rând pentru ei) că URSS este un dușman atât al Chinei, cât și al Statelor Unite, că Tratatul sovieto-chinez de alianță, prietenie și Cooperare este o bucată de hârtie goală.

Mao a decis, potrivit cuvintelor sale, să „simtă fundul tigrului”, dar într-un mod care să nu provoace un mare război. Militarii au făcut-o și apoi au decis să o repete.

Pentru că prima nu a fost suficient de convingătoare au organizat o a doua provocare în Kazahstan, în regiunea Zhelanashkol. Aproximativ 3.000 de oameni au fost arși și doar un chinez a supraviețuit.

Americanii au evaluat situația și intențiile lui Mao, iar Henry Kissinger a predat chinezilor „documente secrete” fabricate de CIA, care afirmau că Uniunea Sovietică urma să lanseze o lovitură atomică preventivă asupra centrelor nucleare chineze din regiunea Xinjiang situată în nord-vestul Republicii Populare Chineze.

Când mareșalul Lin Biao și apropiații au aflat că se pregătește o vizită a lui Richard Nixon în China, auîncercat să prevină acest lucru.

A devenit clar că Lin Biao și grupul militar nu împărtășeau intenția președintelui Mao de a se apropia de SUA împotriva URSS.

Mao Zedong avea o sănătate precară iar medicii au făcut totul pentru a-l aduce în stare să poată vorbi cu Nixon cel puțin 30 de minute. Au vorbit totuși aproape o oră.

În timpul vizitei lui Nixon, Mao Zedong a propus de fapt o alianță chino-americană împotriva Uniunii Sovietice.

La momentul respectiv, conducerea sovietică a luat foarte în serios pericolele care ar putea apărea din această alianță.

Moscova a fost nevoită să-și revizuiască toate planurile de dezvoltare a economiei naționale, a renunțat la planurile de creștere a nivelului de trai și a concentrat toate forțele de care dispunea pentru crearea parității cu Statele Unite în domeniul rachetelor nucleare și în vederea consolidării granițelor de est.

Au fost de asemenea întărite forțele armate din Orientul Îndepărtat.

Prin urmare, când vine vorba de China, sr poate spune fără a greși că prăbușirea Uniuni Sovietice este datorată și contribuției președintelui Mao.

Statele Unite, împreună cu Mao, au târât URSS într-o cursă epuizantă a înarmărilor. Americanii au profitat de oportunitățile care li s-au deschis în cooperare cu China, în care scop s-au făcut eforturi pentru a crea un curent pro-american în interiorul Chinei și de a educa masa intelectualității în spiritul sistemului de valori american. Statele Unite au reușit mult în acest sens.

Istoricii americani Yun Zhang și John Holliday au înfățișat în cartea Unknown Mao (Necunoscutul Mao) publicată în Statele Unite în 2005 și în Rusia în 2007, (încă interzisă în China), versiunea lor despre motivele unui posibil atac nuclear sovietic asupra Chinei.

Mao a imaginat „revoluția culturală” ca o mișcare de a scăpa China de stilul revizionist sovietic de guvernare.

Înainte de epurarea partidului și a celui de-al 9-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, Mao avea nevoie de o victorie asupra URSS.Pentru viitorul conflict, China a mizat în martie 1969 pe micuța insulă nelocuită Zhenbao (sau Damansky, în rusă), situată pe râul Ussuri de la granița dintre cele două state comuniste.

Rezultatul acestui conflict este cunoscut: aproximativ 60 de ruși și 800 de chinezi au fost uciși. Respingerea hotărâtă a forțelor chineze de către sovietici l-a speriat pe Mao. A început să-și facă griji că acum rușii vor riposta invadând China.

Mao avea acum o idee despre puterea (mai precis, slăbiciunea) armatei sale – pierderile rușilor împotriva chinezilor de 1:12 erau evidente.

O săptămână mai târziu, premierul sovietic Kosîghin a sunat la Beijing, în ciuda faptului că atunci URSS și China nu mai aveau relații diplomatice de trei ani, însă operatorul a refuzat să se conecteze de la „blestematul de revizionist sovietic”.

A doua zi, chinezii au observat o mișcare masivă a trupelor sovietice la granița de nord-est.

Mao, în panică, a ordonat Ministerului său de Externe să informeze Moscova că este gata să negocieze și că nu vrea război. El se temea mai ales că rușii vor face un raid aerian masiv asupra delegaților celui de-al 9-lea Congres de la Beijing, care urma să se deschidă în zece zile.

Congresul Partidului Comunist Chinez s-a deschis totuși – într-o atmosferă de secret fără precedent și nu a fost anunțat decât după ce s-a terminat.

Două mii dintre delegații săi au fost închiși în camere de hotel cu draperiile bine închise.Mao avea motive să fie alarmat. La 13 august 1969, rușii au lansat un atac la granița dintre URSS (în Kazahstan) și în provincia Xinjiang.

Zeci de tancuri rusești și vehicule blindate de transport de trupe au pătruns adânc în teritoriul chinez, înconjurând și înfrângând trupele.

China lui Mao nu avea o apărare eficientă împotriva tancurilor sovietice, dacă rușii decideau să se îndrepte spre Beijing.

La sfârșitul anului 1964, mareșalul Malinovsky le prezentase deja unor apropiați ideea unui marș rapid cu blindate către capitala chineză (din Mongolia ar fi ajuns la Beijing în două zile traversând stepa goală).

Mao a emis un ordin de a se crea obstacole artificiale împotriva tancurilor sovietice. Fiecare dintre ele trebuia să aibă 20-40 de metri înălțime și 250-400 de metri lățime, șanțuri de 120 de metri adâncime. Din depărtări au fost transportate volume uriașe de pământ și piatră, s-au creat structuri defensive în interiorul „munților”.

De asemenea, Mao se temea de un atac cu arme atomice asupra instalațiilor nucleare și a altor facilități strategice ale Chinei.

În septembrie 1969, Kosîghin s-a întâlnit pe aeroportul din Beijing cu al doilea om în stat, Zhou Enlai, dar chinezii nu au primit garanții că URSS nu va lansa o lovitură nucleară.

O săptămână mai târziu, Zhou i-a scris o scrisoare lui Kosîghin, prin care i-a cerut să fie de acord cu o renunțare la un atac nuclear, dar Moscova a ignorat acest document.

Între timp, într-un ziar londonez a fost publicat un articol de către jurnalistul internațional Victor Louis, care avea legături cu KGB, a susținut că la Kremlin s-a discutat despre posibilitatea unui bombardament nuclear asupra Chinei și că se intenționa după aceea să se creeze o „conducere alternativă” pentru China.

Mao a intrat în panică și a fost de acord ca o delegația sovietică să vină în vizită în China. Rușii trebuiau să sosească pe 18 octombrie 1969, însă președintele Mao și cercul apropiaților lui se temeau că avionul de la bord nu va transporta vizitatori, ci bombe atomice, așa că el și adjuncții săi au plecat de la Beijing spre sud.

Zhou Enlai s-a adăpostit și el într-un buncăr nuclear din Xishan, unde a stat până în februarie 1970. Această psihoză de război în China a durat patru luni. Întreaga armată chineză a fost pusă în alertă. Zeci de milioane de chinezi obișnuiți au construit febril buncăre nucleare în toată țara.

În mai 1970, relațiile diplomatice dintre URSS și China au fost restabilite, iar rușii au promis că nu vor lansa lovituri nucleare.

Cu toate acestea, teama de amenințarea sovietică l-a aruncat pe Mao în brațele Statelor Unite iar rușii, pentru o lungă perioadă de timp, au rămas principala amenințare la adresa regimului de la Beijing.

Tragedia rusificării forțate a popoarelor cotropite din RUSIA

Harta: Expansiunea Rusiei și a URSS între 1809-1945

O MARE TRAGEDIE.

 Rus… nerus.

Rusificarea este adoptarea limbii ruse sau a altor aspecte ale culturii rusești de către comunitățile neruse.

În istoria modernă și în prezent, de exemplu, între Prut și Nistru se desfășoară rusificarea voluntară sau silită a locuitorilor de limbă română care sunt încă majoritari (circa două treimi din locuitori în 2018) care sunt incitați să se declare „moldoveni” și nu români, pe baza teoriei că primii nu fac parte din aceștia din urmă, ci constituie o naționalitate etnică diferită.

Astfel, locuitorii de limbă română care se declară Români sunt considerați „minoritate etnică” (7 % în 2014) în propria lor țară, Republica Moldova, scrie Florin Raimond Petrescu pe situl https://romaniabreakingnews.ro.

Iar dacă se întâmplă să credem că numai nouă ni se întâmplă chestia asta, greșim profund…

O privire sintetică și diacronică a condițiilor socio-culturale în timpul expansiunii țariste și, mai nou, în perioada comunistă și post comunistă ne conduce imediat la o generalizare metodică a asprimii barbare a deznaționalizării și rusificării, respectiv a asimilării etnice, prezentă continuu pe tot teritoriul imperiului ca și cel al URSS și al federației actuale. Mai exact, este un pol constant al politicii ruse, indiferent de regim și de orânduire.

Orice metodă, de la retorica nerușinată și mincinoasă, argumentarea fals științifică și pseudo-logică, până la invenții grotești și folosirea discreționară și brutală a forței de orice natură, totul a fost folosit și încă mai este. Mulți istorici și sociologi descriu acest fenomen prin sintagma ”natura sufletului rusesc” comparând rusul de rând cu un copil lipsit de discernământ care omoară cățelul apoi plânge pentru că îi pare rău.

Dar imaginea este incompletă.

Este necesară clarificarea unui termen feudal tipic slav, acela de ”rob”. Oricine a pierdut bătălia este robit, dacă mai este în viață.  Lipsit de orice drept, robul este bun doar de muncă brută, până la epuizare. Singura sa iluzie consolativă este aceea de a mai vedea încă un răsărit de soare și în următoarea zi.

Aceeași situație generalizată se poate aplica fără greș tuturor celor 62 de etnii ocupate și decimate sistematic timp de cinci secole.

Zicea cineva ceva de americani ?

Că i-au decimat pe amerindieni ?

Pe lângă ruși, yankeii sunt niște țânci neștiutori.

*

Pentru robi instrumentul supunerii era cnutul (кнут), un bici făcut dintr-o curea de piele rotundă sau dintr-o funie, uneori cu mai multe sfârcuri, având la capete cârlige sau alice de plumb. El este atașat la un mâner lung.

Adesea, douăzeci de lovituri de cnut echivalau cu o groaznică și lentă condamnare la moarte.

Doar rușii puteau inventa așa ceva.

”Sub cnut” este expresia care ar putea descrie cel mai bine popoarele ”frățești”, ținute cu fruntea în noroi și apăsate pe ceafă de împuțita ”domașniia tapocika” rusă. În plus, cohortele de diavoli în sutană, sub protecția vigilentă a streliților și a ohotnicilor cu baionetele puse și privirea autosuficientă și disprețuitoare a conducătorilor de gubernii, propovăduiau nu credința în Dumnezeu ci supunerea față de stăpân, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.

Apoi au venit comuniștii cu noul lor concept, de homo sovieticus.

Și Stalin, cel mai rău dintre toți, al cărui creion descreționar a încurcat și a amestecat popoare și etnii, cu scopul declarat al rusificării și deznaționalizării, dar și al provocării de numeroase conflicte și dihonii în care Rusia să ia partea leului, jucând rolul de arbitru…  sau mai bine zis de polițai brutal.

Alșa s-a ajuns la una dintre cele mai catastrofale tragedii umane, aceea a creării republicilor socialiste sovietice autonome.

Ce s-a ales din ele ?

Pe scurt:

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Nahicevan (Naxçıvan -Nahicevanskaya  ASSR).

 Între 1921 și 1990  URSS  a continuat și amplificat politica țaristă de epurare etnică a populației nah, creștinată forțat între 1621 și 1806, apoi  trecând la Islam pentru a scăpa de opresiunea Moscovei. Între 1822  și 1919 a fost un secol de război de gherilă etnic și religios.

Astăzi nahii mai sunt vreo 370000. Dintre ei doar c.ca. 5500 mai vorbesc limba nah. Ceilalți vorbesc doar rusă și azeră.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Abhază (Abhazeiskaya  ASSR).

 Abhazii au fost printre primii care au simțit tăvălugul rusesc. De diferite credințe animiste, abhazii, ocupați în timpul țarinei Ecaterina cea Mare, au fost la rândul lor creștinați cu forța, deși o parte din ei, sub influență tătară, erau musulmani de mai bine de două secole. Ocuparea litoralului abhaz și a capitalei lor, Suhumi, a dus la transformarea regiunii în destinația de vacanță preferată a elitelor ruse.

Conflictul mocnit de peste două secole cu vecinii gruzini a dus la deplasarea interesului politic abhaz spre Moscova.

Ca și nah, abhaza nu este o limbă indo-europeană ci una caucaziană, aparținând grupului etnic de vest.

Astăzi abhazii mai sunt cam 240000. Doar 10000 mai vorbesc abhază. Ceilalți au acceptat rusa ca limbă nativă.

Majoritatea abhazilor se declară atei, deși există și o mică pătură creștin ortodoxă pravoslavnică.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Adgiară (Adjarskaya  ASSR).

 Adgiarii, vorbitori de azeră, sunt de origine turcică, musulmani vechi, creștinați cu forța între 1859 și 1920, apoi persecutați de către comuniștii azeri atât etnic cât și religios. Micul lor stat, ocupat cu baionetele în 1818, a dat Rusiei încă o perlă de litoral, fosta lor capitală, Batumi.

Adgiarii sunt acum aproape 7000. Nimeni nu mai vorbește idiomul agiar, dar cam jumătate sunt vorbitori de azeră (a doua limbă, rusa fiind prima)

 Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Osetiei de Nord (Severno-Ossetinskaya  ASSR).

Astăzi parte a Rusiei.

 Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Osetiei de Sud (Yugo-Ossetinskaya  ASSR).

Astăzi parte a Georgiei.

Osetinii sunt urmașii lipsiți de glorie și strălucire al vechiului și puternicului neam al alanilor, popor inițial nomad de neam tracic (massageți), care au distrus Persepolisul și au răvășit Gallia și Lombardia… ”…Toți înalți și frumoși. Părul le este în general blond și ochii lor albaștri sau verzi sunt înfricoșător de mândri” (Ammianus Marcellinus). Bătuți de huni în 370, se sedentarizează, mulți rămân în zonele moldovene și de stepă, o parte din ei, care-și ziceau yazigi, sunt cei care au dat numele lor orașului Iași, apoi se stabilesc în Imperiul Bizantin, unde se creștinează.

Din cele trei regate medievale (alano-hispanic, vandalo-alan al Africii de Nord și Alania Caucaziană, Șumat Iristoun, Irionskii Krai), doar acesta din urmă va supraviețui, cu capitala la Camâș (astăzi Kamyshevska, Federația Rusă).

Presați de tătari, apoi de cazacii de pe Don, osetinii se retrag spre sud, la poalele Caucazului. Urmează o agresivă asimilare rusă de aproape două secole.

Astăzi, severno-osetinii sunt cam 470000, iugo-osetinii vreo 180000. Limba iron (alană sau osetină) mai este vorbită de c.ca 15%. Restul folosesc limba rusă și îi consideră pe gruzini (ca și abhazii) dușmanii lor de moarte.

Tristă poveste.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Daghestan (Daghestanskaya  ASSR).

 Țara dagilor era limita sudică a fostului regat avaro-rutul… până când Stalin a avut fantastica idee de a transforma Daghestanul într-un ”munte de popoare”, mai precis 22 de etnii exilate din locurile lor de origine care au transformat pe rutuli în minoritari în propriul lor teritoriu… Creștini, musulmani, mozaici, budiști, animiști, turcici, indo-europeni, ugri, caucazieni…

Mai sunt doar 700 de vorbitori de rutulă / dag.

Și Daghestanul este acum cel mai periculos loc de pe pământ.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Calmucă (Kalmykskaya  ASSR).

Calmucii sunt de fapt de neam caucazian, ai căror strămoși au migrat din Dzungaria în 1607. Ei au creat Hanatul Calmuc în 1630-1771 în teritoriul Caucazului de Nord.

Căderea calmucilor sub influență rusă a fost o adevărată tragedie, creștinarea cu crucea, măciuca și sabia dând naștere la nenumărate revolte, deoarece calmucii erau… budiști hinayana și jainiști. Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea au luat măsuri de răspândire a calmucilor pe tot teritoriul imperiului. Stalin a continuat această politică.

Așa au ajuns calmucii minoritari în propria lor țară.

Azi mai sunt c.ca. 160000 de vorbitori de calmucă (qalmaq). Limba nu se predă în școli. Doar rusa.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Kabardino-Balhară (Kabardinskaya-Balkharskaya  ASSR).

 Kabardinii reprezintă partea estică a poporului cerchez din Caucazul de nord, situați în Republica Autonomă Kabardino-Balkaria. Ceilalți cherchezi trăiesc în republicile Adîgheia, Abhazia, Karaciai-Cerchezia. Cu totul, vreun milion.

Altădată cerchezii erau numeroși și aproape că și-au permis să pună bazele unei civilizații… dar n-a fost să fie.

Kabardinii și balharii sunt cam 180000. Cercheza este limbă oficială, dialectul kabardin are mici variațiuni… dar limba rusă este cea care predomină.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Bașchiră (Bashkyrskaya  ASSR).

Astăzi cu tot cu regiunea limitrofă Baikal-vest (Zabaikalskaya Oblost’).

 Bașchirii sunt un grup etnic de origine turcică și religie musulmană, care trăiesc în Federația Rusă, mai ale bs în Republica Bașchiria, subiect federal al Rusiei din regiunea Munților Urali, din 1991, iar în diasporă în Uzbekistan și Kazahstan.

Limba vorbită de bașchiri este bașchira, foarte apropiată de limba tătară. O parte însemnată a bașchirilor vorbește și tătara, iar majoritatea acestora vorbește de asemenea limba rusă. Vorbitori fluenți de bașchiră sunt abia 378000.

În Republica Bașchiria bașchirii sunt cel mai important grup etnic, fără să aibă însă majoritatea absolută. A avut grijă Stalin de asta.

Majoritatea tinerilor nu mai învață bașchiră. La Moscova nu au nevoie.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi (Komi ASSR).

Komi, este una din republicile Rusiei, subiect federal, situată la vest de Munții Ural, în partea de nord-est a câmpiei est-europene. Capitala este orașul Sâktâvkar.

Populația totală a republicii era de 901000 locuitori, dintre care vorbitori fluenți de komi-zâriană doar 56500. Komi-zâriana, komi-yodz-kâl, komi-yazvaha și permiana sunt limbi uralice foarte apropiate, care în trecut erau considerate o singură limbă.

Vorbitorii tuturor dialectelor de komi sunt abia 300000.

Populația komi a fost asimilată destul de pașnic. Animiști, au acceptat ortodoxia în secolul 18, dar apoi a venit la pachet și limba, cultura și obiceiurile rusești.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Bureată (Buryatskaya ASSR).

 Din 981000 de locuitori  665000 sunt ruși, bureați (mongoloizi)  doar  273000, din care vorbitori de bureată abia 11000. Intens deznaționalizați între 1875 și 1930, mereu presați de valuri de muncitori ruși veniți din Novgorod, Moscova, Kazan, etc., bureații au renunțat să mai lupte prntru ființa lor etnică. Acum sunt minoritari în propria țară, mințiți pe față de ideologiile imperiale.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Ciuvașă (Tchuvasheyskaya ASSR).

 Ciuvașii sunt un popor turcic, trăind mai ales în Ciuvașia, în Rusia, în apropiere de Volga. Limba lor este ciuvașa, destul de diferită de alte limbi turcice, ceea ce conduce la supoziția unei separări precoce.

S-a emis ipoteza că ciuvașii ar fi descendenții hunilor.

Spre meritul lor, din 907000, 776000 vorbesc fluent ciuvașa. Majoritatea musulmani, au refuzat obstinat creștinarea, ca și ateismul. După numeroase tensiuni etnico-religioase, Stalin i-a lăsat în pace, în 1941. Avea nevoie de ei la apărarea Moscovei.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Cercheză (Tcherkesskaya ASSR).

– astăzi Republica Karaciai-Cerchezia (Karachevo- Tcherkesskaya Respublika).

Cerchezii  sunt și ei minoritari în propria lor țară. Alipirea în 1990 la regiunea autonomă Karaciai a schimbat drastic demografia întregii regiuni. Deci Cernenko și Gorbaciov n-au fost mai breji decât Stalin, Hrușciov sau Brejnev.

Cum erau să fie ? Cerchezia deține resurse de subsol (și în special aur, argint, cupru, lignit și gaze) de cinci ori mai mari decât întreaga rezervă a Băncii Mondiale. Să-i lase pe cerchezi să revendice dreptul lor natural de proprietate asupra resurselor de subsolul propriei țări ? Nici vorbă.

Și chiar dacă sunt înrudiți îndeaproape cu karaciaii (tot caucazieni), cerchezii vorbesc în principal rusa.

Din 440000, doar 86000 sunt cerchezi curați. Doar 11000 vorbesc cercheză.

Mai rău, karaciaii au fost deportați în 1946 în urma acuzelor de colaborare cu germanii. Reabilitarea lor și reîntoarcerea acasă a dus la izbucnirea a numeroase conflicte interetnice până atunci mocnite.

Cerchezii sunt de departe cei mai direcți supraviețuitori ai circazienilor, altădată un popor numeros și cu o țară puternică dar care nu a avut ocazia istorică necesară să se emancipeze. Oameni frumoși și mândri, circazienii au fost mereu în atenția întregii lumi. După genocidul circazienilor, ”produs” de ruși între 1840 și 1866, în urma căruia Circazia și-a pierdut definitiv independența și coeziunea teritorială,  în urmă rămânând adâgheii, cerchezii, balharii, kabardinii și abhazii, cu minoritatea abazza, mulți emigrând în țările Europei de Est și în Imperiul Otoman (de ce credeți că avem așa de multe familii cu numele Abaza în zona moldoveană ?).

Dar cele mai multe triburi circaziene au fost complet distruse definitiv (între 1926 și 1938) sau se află în pragul extincției.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Karelă (Karelskaya ASSR).

Karelii sunt ramura cea mai meridională a finnilor, limba lor e practic un dialect finlandez (suomi). La început politeiști ca și estonii păgâni, mai apoi creștinați în rit apusean, re-creștinați arianist, apoi ortodox, karelii au avut mereu ”privilegiul” vecinătății rusești. Stabiliți pe istmul care le poartă numele, între Golful Botnic și limanul Ladogăi, vânători, pescari și negustori de uleiuri animale și blănuri, karelii nu au fost niciodată un popor războinic cu adevărat.

Aparținători de Suedia, apoi de Marele Ducat al Finlandei, karelii s-au văzut vizibil jenați de edificarea orașului Skt. Petresburg, dar mai ales a fortăreței Petropavlovsk. Dintr-o dată viața lor  a devenit foarte grea, dreptul de circulație le-a fost limitat, taxele și impozitele au devenit prohibitive, situația perpetuu tensionată dintre Suedia și Imperiu… plus coloniștii ruși, stabiliți cu zecile de mii.

Istmul karelian a fost un adevărat măr strategic al discordiei și unul dintre principalele motive ale Războiului de Iarnă (1939), în care rușii s-au trezit în câștig cu toate că au luat o mamă zdravănă de bătaie, urmat de instituirea temporară a RSSA Karelofine.

Azi Karelia este țara fără kareli. Au migrat toți cei care nu au fost asimilați sau exilați…

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Mordvină (Mordovskaya ASSR).

 Ocupată în 1920 de albgardiști apoi în 1926 de sovietici, Mordovia a trecut printr-o aspră epurare etnică, deși ea fusese începută încă din vremea primilor Romanovi. Din 2570000 în 1922, mordvinii au ajuns la 910000 azi, la un secol distanță.

De origine uralică (sau turcică, după unii istorici), mordvinii sunt musulmani șiiți. Trecerea lor la Islam a fost o reacție dură la adresa creștinării forțate, inchizitoriale de pe timpul țarului Aleksei I, politică amplificată și continuată de Petru cel Mare, Pavel al III-lea și Ecaterina a II-a.

Majoritatea mordvinilor nu mai vorbesc decât rusă. Limba mordvină neoficială este mokșa, vorbită de vreo 6500 de mordvini, în timp ce dialectul estic, erzia, inițial cel mai răspândit, este vorbit de abia 1000 de suflete.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Udmurtă (Udmyrteyskaya ASSR).

 În Udmurția, unde rușii sunt iarăși majoritari, (610000, față de udmurți, 470000), deznaționalizarea și strămutarea au fost făcute sub presiunea extinderii guberniei Kazan, acoperitoare a flancului nordic a administrației militare Țarițân (redenumit Stalingrad, apoi Volgograd). Presați între ruși, permi și tătari, udmurții, populație turcică, nu au făcut față, având mult de suferit. Musulmani sunniți, au avut de asemenea de suferit creștinări forțate cu crucea, măciuca și baioneta.

Vorbitori fluenți de udmurtă ? Vreo 11000.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Tătară (Tatarskaya ASSR).

 Vecinii de la răsărit ai udmurților, tătarii, mongoli de origine, sunt în mare majoritate musulmani sunniți, deși persistă și mici comunități politeice animiste. Tătarii de azi sunt o palidă umbră a puternicelor și strălucitoarelor hanate vechi, deși tătarii, contrar a ceea ce se crede, și-a lăsat în scris istoria, folosind nu mai puțin de patru sisteme de scriere, pseudo-runic, latin, arab, chirilic.

Etnia tătară are o bogată istorie, veche de mai bine de 11 secole. Numeroasă (peste 12 milioane), puternică și războinică, a fondat mai multe state, hanate sau ”ordași” (urdiye, trc.), Krâm Orda, la Baccisarai în Crimeea, Kok Orda la Samara, pe Volga, vizavi de statul bulgar, Hoarda de Aur la Kazan, etc. Asta nu a împiedicat pe ruși să îi suprime, încet  dar sigur, și nici tătarii care au dorit protecția Imperiului Otoman nu au fost scutiți de suferință… Au avut de ales între a fugi și a accepta rusificarea.

Dar chiar dacă au acceptat stăpânirea rusă respectiv sovietică, tătarii nu au renunțat la credințele lor. Unii tătari emigrați în țări europene s-au creștinat din proprie voință (peste trei milioane, în Moldova, Transilvania, Lituania, Ungaria, Suedia, Silezia, Pomerania, Boemia, Saxonia). Mici comunități animiste mai sunt și azi în sălbăticia stepei Kazanului.

Din 3900000, ruși sunt 1440000, tătari 1910000, dar în capitala Kazan rușii dețin majoritatea, 63%, iar vorbitori de tătară sunt doar 550000. Limba tătară uralică este parte a familiei lingvistice vest-mongolo-tătare, alături, de crimeeană, nord-bașchiră, kâpceakă, turkmenă,  kâpceako-bulgară, kirghiză, nogai, oguză, udmurtă și uzbekă.

Unele țări (printre care și România) protejează activ prin legislație limba și cultura tătarilor.

În Rusia nu e cazul.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Tuva / Tâva (Tyvskaya ASSR).

În 1784 trupele țariste ocupă cu forța partea de est a Mongoliei exterioare. Mongolii și urianii, inferiori numericește, sunt decimați, zdrobiți și înrobiți, devenind supuși ai țarului.

Un secol mai târziu gubernia Urian-Hai capătă o oarecare autonomie iar în 1921 preotul buddhist Donduk Kuular proclamă independența Republicii Tuva în calitate de prim-ministru… dar sovieticii orchestrează o lovitură de stat. Republica Populară Tuva ființează până în 1944 când este definitiv inclusă în URSS ca republică autonomă.

Mulți mongoli și tuvani (urian-hai) sunt dezrădăcinați, unii mutați forțat în orașe din nord (Nurilsk, Uhtomsk, Eniseisk), în condiții precare.

În Tuva mai trăiesc cam 40000 de mongoli și vreo 65000 de tâvani, restul până la 305000 sunt ruși, iar administrația este în întregime rusă. Vorbitori de tâvană (uro-altaică de sud) sunt mai puțin de zece mii.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Iacută / Sakha (Yakutskaya ASSR).

Astăzi, cu tot cu regiunea autonomă a lacului Baikal (Transbaikalskii Krai).

Iacuția, cu o suprafață cât trei sferturi din Europa, este cea mai întinsă regiune-subiect a Federației Ruse, dar extrem de subpopulată, abia 949000. În timpul expansiunii ruse spre est, expedițiile țariste ocupă formal regiunea și înrobesc populația Saha, obligând la plata unor tributuri fabuloase, în care blănurile prețioase, în special cele de samur, devin principala monedă și forțând sakhii (iacuții turanici, nomazi budiști) să adopte creștinismil și să învețe limba rusă.

Iacuți adevărați sunt abia 460000, restul sunt ruși. Majoritatea sunt stabiliți din secolul 19, comunități întregi exilate sau veniți să lucreze la Transsiberian sau alte lucrări structurale.

Sakha mai este vorbită de circa 130000 de suflete.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Munților Altai (Gorno-Altaiskaya ASSR).

Astăzi, republica Altay / Oirat, cu tot cu includerea regiunii autonome Irkutsk, dar fără Ținutul Altai (Altaiskii Krai), autonom, fostă parte a regiunii autonome Novosibirsk.

Rusia ocupă Mongolia de Nord-Vest (Oirat) a marelui Kuriltai în 1723 și o fărâmițează teribil în urma reîmpărțirii ”administrative” din 1846.

Zona muntoasă Altai azi este patria mai multor grupuri etnice din familia uro-altaică, teleghini, tubalari, kumandini și celcani, nerecunoscuți etnic decât abia în 2002. Aceștia (cam 68000) vorbesc dialecte ale altaicei de sud-est, mongolii de nord nu mai vorbesc decât rusă (32000) iar rușii sunt oricum majoritari, vreo 115000. Ca mai peste tot în Siberia, administrația este în întregime rusă. Cine ciripește în front este imediat ”detașat” în îndepărtatul nord.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Karakalpakă (Karakalpachiskaya ASSR).

 Horezmul  (Khwarizm) a fost un vechi stat iranian constituit în sec. VII-VI î.Hr. pe cursul inferior al fluviului Amudaria. La sfârșitul sec. al VI-lea î.Hr. Horezmul a intrat în componența statului persan al dinastiei Ahemenizilor. În 1388 a fost cucerit de Timur Lenk, iar în 1505 a căzut sub stăpânirea hanatului Buharei. Din sec. al XVI-lea s-a mai numit și Hanatul Hivin, întrucât capitala îi fusese mutată la Hiva.

La finele sec. al XVI-lea, Horezmul a devenit stat vasal Rusiei. În 1920 s-a constituit Republica Populară Sovietică Horezm. Ulterior, teritoriul a fost ciopârțit între republicile sovietice Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghizia și republica autonomă Karakalpakă.

Partea cea mai răsăriteană a Horezmului, Karakalpakstan, a fost cedată Rusiei de Hanatul Hivin în 1873m, iar karacalpacii (”căciulile negre”) nu au avut prea mult de așteptat pentru a simți jugul rusesc.

Din 1930 se începe o intensă politică de deznaționalizare indirectă, sovieticii opunând karakalpacilor pe uzbeci, de care depindeau direct, populația karakalpakă (musulmană sunnită, vorbitoare de karakalpakă, limbă turcică din grupul sudic) scăzând la o treime.

Catastrofa ecologică a Mării Aral a făcut ca regiunea Karakalpakstan să se transforme într-un cvasi-deșert din 1980, în care din 1989000 de locuitori karakalpacii sunt abia 400000, din aceștia abia jumătate vorbind limba. Cealaltă limbă este uzbeca (330000), vorbită de asemenea de kirghizi și tătari.

Evident, lingua franca este limba rusă.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Soților / Marilor (Mariiskaya ASSR).

Astăzi, republica Mari-El (Hil-Mari).

Vecinii de nord ai ciuvașilor, marii, au avut multă vreme o organizare tribală. Musulmani în fond (cam 52%), se deosebesc de restul lumii islamice prin monogamie și libertăți extinse ale sexului feminin.

Vasali ai Bulgariei de pe Volga și ai Hoardei de Aur, au fost încorporați de Hanatul Kazanului. În 1552, Hanatul Kazanului a fost cucerit de Rusia iar de atunci teritoriile poporului mari au fost parte a Rusiei.

Evident rușii au făcut ceea ce au știut mai bine, în trei secole populația mari (vorbitoare de marla-ceremisă, limbă uralică) s-a înjumătățit. Marii au luptat îndârjit contra deznaționalizării mulți fiind creștinați cu baioneta și ciomagul, dar o mare parte din triburile estice și-au păstrat religia lor, marla, o credință animistă, dar care le-a salvat limba. Musulmanii au reușit și ei, parțial, să-și păstreze structura etnică.

Ca și în rest, rușii sunt acum majoritari, 331000, marii fiind 290000, laolaltă cu 38000 de tătari și 7000 de ciuvași.

Devastator.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Ceceno-Ingușă (Tchetcheno-Ingushetskaya ASSR).

Astăzi scindată în două republici, Ingușeția și Cecenia.

Am lăsat intenționat la urmă neamul cel mai turbulent și neatârnat, cu oameni mândri și răzbunători,  luptători căliți și caractere de excepție.

Dar mai întâi Ingușeția.

Ingușetia este o republică mică autonomă din Federația Rusă, în zona Caucazului. A fost formată prin separarea fostei Republici autonome Ceceno-Ingușe în două republici. Majoritatea populației este reprezentată de inguși, un popor caucazian înrudit cu cecenii; ambele popoare sunt de religie islamică.Rușii s-au folosit mereu de rivalitatea etnică dintre inguși și ceceni ca să slăbească poziția monolitică și plină de cerbicie a acestora din urmă.Ingușeția are 443000 de locuitori, din care 54% ruși, restul inguși, galgai-moh, vorbitori de moth-gălgăiște (ingușă, pe care unii lingviști o consideră un idiom cecen).

Chiar și așa Ingușeția a rămas mereu neutră.

Și Cecenia ?

Cecenia este o republică mică autonomă din Federația Rusă, în zona Caucazului. A fost formată prin separarea fostei Republici autonome Ceceno-Ingușe în două republici. Majoritatea populației este reprezentată de ceceni, un popor caucazian înrudit cu cecenii; ambele popoare sunt de religie islamică. Firește, sunt mulți ruși, ca și mici minorități azere și nah. Dar spre deosebire de alte nuanțe islamice în Federație majoritatea cecenilor sunt sufi.

Cecenia are frontieră comună cu Daghestanul în nord-est și est pe mai mult de 40% din perimetru. Prin punctele sale de trecere se scurg sute de milioane de dolari  și transporturi de carne vie într-o direcție și zeci de mii de arme ca și însemnate cantități de droguri în cealaltă.

La drept vorbind, Cecenia nu împarte cu Federația Rusă decât vreo 50 și ceva de kilometri de graniță, în nord-vest, dar în condițiile date este destul (granița vestică este împărțită între Ingușeția și Republica Kabardino-Balhară, iar cea sudică este cu Osetia de Nord și Georgia). Să considerăm că peste 70% din opiul tranzitat pe teritoriul cecen provenit din Afghanistan via Marea Caspică și Daghestan sfârșește ca heroină pe piețele vestice. Cum ? Prin Rusia, bineînțeles.

Altminteri cecenii sunt foarte mândri, răzbunători și iubitori de libertate. De trei secole se revoltă contra rușilor cam o dată pe generație. Imperiul a încercat în repetate rânduri să segrege societatea cecenă dând unor nobili titluri, ranguri și privilegii imperiale (precum colonelului prinț Gantimurov, ucis de japonezi în 1905 în bătălia pentru Mukden), unii chiar renunțând la Islam pentru ortodoxie, dar fenomenul este asimptomatic.

Majoritatea cecenilor au privit adesea pe ocupanții ruși cu dispreț și furie… și în consecință nu au făcut nici un rabat de la a-și păstra ființa națională, religia, obiceiurile și limba. Așa se face că deși majoritatea cecenilor vorbesc foarte bine rusa, limba cecenă (nahciin moth)  este foarte prezentă, cu 6 milioane de vorbitori fluenți în 2017.

Cecenii sunt, de asemenea, foarte oportuniști, gata oricând să se ia de piept cu Rusia și să-și caute aliați oriunde aiurea, numai să le iasă pasiența. În al doilea război  mondial numeroși ceceni s-au angajat ca ghizi sau călăuze caucaziene pentru trupele germane și române de vânători de munte, în timp ce întreaga regiune Groznâi a ridicat armele contra lui Stalin. Dar a ieșit prost. În 1946 Stalin a deportat 80% din ceceni în Siberia… de unde s-au întors abia în 1964…. Și în 1972, cecenii îndârjiți și rezilienți, erau iarăși majoritari în propria țară. Au urmat două decenii de pace relativă, foarte tensionată, cu multe crăpături în fațadă.

Căderea URSS a dus la apariția unei consistente minorități cecene infracționare (vreo 25000) chiar în Moscova, perpetuându-și existența prin mituirea copioasă și consistentă a nou-reformatei miliții ruse. Unul dintre scopurile acestei grupări era furnizarea a importante cantități de bani cu care rezistența ”de acasă” procura importante cantități de armament, muniție și echipament militar sub ochii scrutători și competenți ai președintelui cecen Djokar Dudaev, fost general în armata sovietică.

Deși de facto independentă între 1991-1994 și 1996-1999, până în 2006 această independență a Republicii Cecene Ichkeria nu a fost recunoscută de nici un stat. Este greu de decis cine a controlat în realitate teritoriul Ceceniei în timpul Primului Război Cecen (1994-1996) și în primul an al celui de-al Doilea Război Cecen.

De asemenea, în timpul dezintegrării Uniunii Sovietice din 1991, intelectualitatea cecenă, propriu din Cecenia și din diaspora sovietică, a format un Congres Național al Poporului Cecen, condus de Djokar Dudaev. Aceasta formațiune politică a indus parlamentul republicii să proclame independența țării sub numele de Republica Cecenă Ichkeria. Între 1991-1992 un șir de comitete locale, formate din „bătrâni” și personalități de influență a delimitat linia de separare a Ceceniei de Ingușetia, care a devenit Republică de sine-stătătoare, dar spre deosebire de Cecenia, a ales să rămână în Federația Rusă.

Războaiele cecene au fost adevărate măceluri, spectacole grozave de totală lipsă de considerație a vieții și drepturilor civililor. Azi Cecenia este separată în două, Respublika Nahciin, condusă autoritar de Ramzan Cadârov, și Icikeria, în zona montană, virtuyal independentă și greu de controlat de către Federație, dar având legături cu islamismul fundamentalist și prin urmare nerecunoscută de nici un stat.

Populația a scăzut de la 6800000 în 1856 la 1200000 în 2010.

Toți sunt musulmani aprigi. Toți vorbesc fluent cecena și rusa. Toți sunt excelenți luptători. Și cu puține excepții toți îi urăsc pe ruși și pe Putin. De fapt putem afirma că Ramzan Cadârov, socotind și Icikeria, nu controlează decât vreo 30% din Cecenia.

Și să nu uităm cei peste 5000 de voluntari ceceni care luptă acum de partea Ucrainei.

Guvernul separatist, decimat în decursul primul război de cele mai influente si capabile autoritați, inclusiv primul său președinte Djohar Dudaev, nu a reușit să țină sub control situația de securitate. Un șir de bande armate operau din Cecenia răpiri, răscumpărări, trafic ilegal de petrol. Una din acestea era condisă de fostul lider spiritual al musulmanilor din Cecenia în timpul puterii sovietice, Ahmad Cadârov, tatăl lui Ramzan. O adevărată bătălie a avut loc pentru ca guvernul cecen să recapete controlul asupra celui de-al doilea oraș ca mărime, Gudermes, din mâinile acestor bande. În 1999, Cadârov, care în primul război a luptat împotriva rușilor, a trecut cu forțele sale de partea lor, devenind liderul (pro-rus) al Ceceniei.

În august 1999, folosindu-se de situația extrem de complicată pentru ruși din Daghestan, un grup cecen disident, condus de liderul militar Șamil Basaiev și compus din 600 de luptători ceceni, daghestanezi și arabi, a întreprins o incursiune armată în zona Botlih din Daghestan, preluând fără luptă toate satele. Acest eveniment a dus la demiterea prim-ministrului rus Serghei Stepașin, înlocuirea sa cu Vladimir Putin și desemnarea ultimului ca succesor al lui Elțîn la alegerile din primăvara anului. 2000. În paralel cu operațiunea rusă de anihilare a celor 600 de rebeli din Dagestan, în septembrie 1999, 4 bombe pe bază de hexogen au fost plasate în blocuri din Buinaksk în Daghestan, Moscova și Volgodonsk în Rusia, și aceste locuințe au fost aruncate în aer, provocând sute de morți în totalitate civili. O a cincea bombă a fost depistată de locatari în timp ce era instalată, însă ancheta asupra celor doi colaboratori ai Serviciului Federal de Securitate Rus care au plasat bomba a fost încetată. Guvernul rus a dat vina imediat pe teroriști ceceni. Autorul John B. Dunlop consideră că Berezovsky este în spatele atacului al cărui scop a fost consolidarea puterii Familiei, un grup de mafioți oligarhi din jurul președintelui Boris Elțîn.

Trupe rusești au fost plasate de-a lungul frontierei Ceceniei. Invazia din Daghestan, combinată cu șocul provocat de aceste acte teroriste, au fost justificări suficiente în ochii opiniei publice pentru o acțiune militară rusească în Cecenia, deschizând astfel al Doilea Război Cecen (1999). În 1999-2000 trupele rusești au cucerit din nou Cecenia, provocând alte zeci de mii de morți si o criză umanitară de proporții.

Regele Iordaniei își recrutează dintre luptătorii ceceni pe membrii gărzii sale personale, una dintre cele mai fidele și mai profesioniste corpuri de gardă din lume.

Harta administrativă a URSS în 1989

În loc de încheiere

 Cretinismul, orgoliul, intoleranța și disprețul conducătorilor Rusiei a acționat mereu ca un factor de separare față de multe valori umane pe care le considerăm naturale și logice: adevăr, dreptate, separarea puterilor, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, structura de drept a statului și principiile democratice ale tuturor aspectelor vieții noastre. Evident tot acest monstruos eșafodaj care se perpetuează și se cronicizează de secole, ca o boală rău tratată, e mereu proiectat, cu insistență și obstinație, asupra rusului de rând.

La o adică, nu i-ar fi costat nimic pe ruși să încerce gustul tare și euforic al libertății și democrației. Ba chiar pe timpul ”țarului Boris” chiar au încercat, când fiecare republică autonomă, unională sau ținut (oblost) minoritar a urmat îndemnul de a se ”servi cu atâta democrație cât poate fiecare duce”… dar în cele din urmă rușii, împinși de inerție, s-au opus, iar eșecul lui Elțîn l-a adus în prim plan pe Putin, ale cărui tendințe hegemonice și anti-democratice s-au văzut imediat.

Să nu uităm că Rusia, țară cotropitoare, cu neam de tâlhari, nu are în fapt mai nimic al ei.

Aurul e al dagilor și al mordvinilor. În plus, dagii au și smaralde.

Petrolul e al azerilor și al cecenilor.

Lemnul e al irkuților.

Diamantele aparțin bureaților și kazahilor.

Fierul e al ucrainenilor, al komilor și al bielorușilor.

Șeptelul și pășunile au fost tătare dintotdeauna.

Vinul și cărnița, de la noi. Ca și uraniul.

Grânele vin de la cerchezi, bumbacul și inul de la kirghizi.

Blănurile scumpe, inclusiv samurul, de la iacuți și de la popoarele altaice.

Argintul e sub picioarele osetinilor și ale armenilor.

Și tot așa.

Nu contează că popoarele ”de mâna a doua” sau ”sub-oamenii” patriarhului Chiril  trăiesc prost. Rușii să trăiască bine și să îngroașe mațul, cu munți de pelmeni și piroșki și oceane de borșt și vodkă… Cum nu au fost scutite nici republicile unionale (inclusiv Moldova) și nici țările blocului estic (între care România a plătit ”daune” de două ori mai mult decât toate celelalte state socialiste luate împreună !).

Firește, există în zona tundrei și a taigalei multe regiuni aparținătoare de Rusia, slab populate (sau deloc), în care există enorme rezerve de petrol, gaze și cărbune. Dar și exploatări de diamante și de invaluabile minereuri polimetalice. Ce să zic… prost să fii, noroc să ai.

Am crezut la un moment dat că Rusia chiar va urma un model strălucit de democrație și reprezentativitate care va deveni pentru toată lumea un exemplu demn de urmat.

Cer scuze tuturor pentro teribila obscenitate a acestui vis… care este acum la fel de îndepărtat ca și acum două secole.

Sunt semne timide că Rusia, violent scuturată de ucraineni, începe să se trezească, dar această deșteptare trebuie privită mai degrabă cu circumspecție și serioase rezerve.

Au aruncat rușii la gunoi tot ce au încercat să facă Gorbaciov și Elțîn ?

Vom vedea…