CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Au fost în conjunctura anului 1940 cedările teritoriale către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria, singura soluție pentru România ?

De ce a fost cedată Basarabia în 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluție. România era înconjurată de vecini care îi contestau granițele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania.

Doar Serbia nu cerea nimic (cel puțin pe față).

Pentru toți oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în același timp, constată istoricul și jurnalistul George damian pe blogul https://historice.ro.

În perioada interbelică soluția găsită a fost diplomația: participarea intensă la lucrările Ligii Națiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate și alianțe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franței (o țară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) și Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

29 septembrie 1938. Munchen. Foto: Înaintea semnării de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier și regimurile fasciste din Germania și din Italia reprezentate de Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler și Ducele Italiei Benito Mussolini, a Acordului prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani. În imagine (de la stânga la dreapta) Chamberlain, Daladier, Hitler și Mussolini.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanții pentru granițele României. Franța și Marea Britanie cedaseră în fața Germaniei lui Hitler.

Mai ales după 15 martie 1939, când la nici șase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenții Hitler, invada restul Cehoslovaciei și o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanții internaționale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii și sovieticii au început să se agite, iar diplomația română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război, dar un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în fața unui atac concomitent asupra României dinspre Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică. La toate acestea adăugați lipsa de armament, care era asigurat mai puțin de jumătate din necesarul armatei.

Singura ipoteză favorabilă era rezistența în fața unei invazii sovietice cu două condiții: neutralitatea Bulgariei și Ungariei plus garanții de sprijin material din partea Marii Britanii și Franței cu perspectiva intervenției lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler și Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – foto sus -), deci era exclus orice sprijin german pentru România, ca și experiența polonezilor care s-au bătut cu nemții în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenție franco-britanică (care nu s-a produs, dar pe lângă asta, au fost atacați din spate de sovietici).

În aceste condiții singura decizie rațională era cedarea Basarabiei, cu speranța recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în fața sovieticilor și s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferențe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria și Bulgaria care abia așteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii și lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite față de condițiile din România.

De altfel, s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în fața unui atac sovietic.

Și în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârșitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obținut mai mult decât ceruseră inițial.

Rămânea ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există așa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranță și să fie urmați – nici Hitler nu a reușit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluție.

20/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEȘI DE JURE Pactul Ribbentrop-Molotov a fost NUL ab inițio, consecințele sale persistă…

Redacția revistei on line ART-EMIS.ro scrie că, deși de jure Pactul Ribbentrop-Molotov este nul ab inițio, consecințele sale persistă, relațiile celor puternici nu s-au schimbat decât ca imagine, iar nebunii vor să dea foc planetei, motiv pentru care, readuce în atenție un text scris de regretatul istoric Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, prematur plecat dintre noi.

„Pactul Ribbentrop-Molotov este totalmente nul”

Protocolul secret din 23 august 1949 – Problematică şi istoriografie.

Interesul pentru istoria conflagraţiei din 1939-1945 se dovedeşte a fi fost, în orice moment după terminarea ostilităţilor, constant. Faptul îşi are nenumărate explicaţii, dar, înainte de orice, a predominat şi predomină argumentul hotărâtor că realităţile lumii contemporane au fost şi sunt încă profund afectate de consecinţele celui de-al doilea război mondial.

Între problemele „vedetă” ale războiului trecμt, cele mai dezbătute şi mai controversate între/de către istorici şi nu numai atât se înscrie aceea a cauzelor şi a condiţiilor concrete în care a fost posibilă izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, iar, în context, revin oricând în discuţie şi în centrul atenţiei aspectele privind rolul şi locul bătăliilor angajate pentru extinderea/restrângerea, modificarea/trasarea de către/pe seama statelor şi puterilor implicate a unor noi frontiere.

Concluzia studiilor de specialitate datorate celor mai reputaţi specialişti din lume în istoria ultimei conflagraţii este aceea că, în evoluţia cursului evenimentelor în direcţia datei fatidice de 1 septembrie 1939, tendinţele de expansiune teritorială ale puterilor extremiste (Germania, Italia, Japonia, U.R.S.S.) au fost esenţialmente hotărâtoare, iar că, în chip concret, Adolf Hitler nu ar fi putut să „arunce” lumea în război dacă nu ar fi beneficiat în sensul cel mai deplin al cuvântului de avantajele politicii de conciliere promovată la început de Londra şi Paris faţă de Berlin şi culminând – la 29 septembrie 1938 – cu semnarea acordului cvadripartit de la München ce sacrifica o parte a teritoriului Cehoslovaciei în folosul naziştilor, pentru ca, în continuare, să survină bulversarea orientării U.R.S.S. faţă de Reichul hitlerist, concretizată în pactul fatal pentru soarta păcii europene şi mondiale de la 23 august 1939.

În acea clipă de gravă criză politică internaţională, pactul Hitler-Stalin (ori Ribbentrop-Molotov, căci aceştia l-au subscris în calitatea lor de miniştri de Externe ai celor doi Führeri) a făcut din Führerul de la Berlin arbitrul indiscutabil al păcii europene (şi chiar extra-europene), mai ales că el nu avea în „repertoriul” său politic decât o soluţie – războiul! Elocvent în acest sens este dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, când contele Galeazzo Ciano l-a chestionat pe Joachim von Ribbentrop vizavi de pretenţiile Berlinului la adresa Poloniei:

„Ei bine, … ce doriţi Dv. în definitiv – Coridorul [polonez] sau Danzigul?” Replica şefului diplomaţiei naziste a fost în consens cu politica preconizată de Führerul său: „… Noi vrem războiul!”[1].

Potrivit acestuia din urmă, autorul celei mai solide contribuţii consacrate Münchenului, acordul din 29 septembrie 1938 a marcat „un punct crucial al cursului istoriei modeme”[13], în vreme ce – după opinia celebrului istoric britanic A. J. P. Taylor – atunci, în toamna anului 1938, graţie liderilor guvernelor Germaniei, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, în capitala bavareză sistemul de la Versailles „a fost nu numai ucis, dar şi înmormântat”[14].

Comparativ cu München 1, pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost şi este mult mai aspru judecat de istorici şi aceasta, evident, în raport cu rolul său nemijlocit în sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al doilea război mondial.

Vom aminti, în acest sens, demonstraţiile şi concluziile convingătoare expuse de cunoscuţi istorici şi kremlinologi.

Punctele de vedere exprimate, dincolo de toate nuanţele, explicabile date fiind unghiul şi momentele abordării problemei, concordă în mod tulburător. Michel Heller şi A. M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii – Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului semnând pactul cu Germania”[37] în vreme ce deja menţionatul şi cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer consemnează că Stalin, „inamicul mortal” al lui Hitler, „a făcut posibilă” decizia acestuia de-a ataca Polonia la 1 septembrie 1939[38].

Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei citaţi, dimpotrivă (pactul de la 23 august 1939. „a încurajat puternic pe Hitler să rişte declanşarea «marelui conflict»”[39], la fel ca şi Pierre Renouvin („pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii”[40]) ori britanicul Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate mondială al lui Hitler şi potrivit căruia, mulţumită pactului cu Stalin, Fuhrerul a căpătat „mâinile libere” pentru a putea invada Polonia în 1939 fără riscuri[41]. Walter Hofer, într-o apreciată lucrare specială, constată şi el că liderul de la Kremlin a fost cel care i-a dat lui Hitler „semnalul verde” să pornească războiu1[42], opinie împărtăşită şi de N. V. Zagladin[43] ori A. Avtorchanov[44].

Un alt aspect examinat în detaliu după anul 1948 de către istoriografia occidentală, combătut vehement de istoricii sovietici până în ultima vreme, dar în curs de „reformulare” azi, în condiţiile perestroikăi, este acela al preţului cu care Hitler a smuls în 1939 lui Stalin semnătura lui Molotov pe pactul de neagresiune.

Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierii, operaţiune desfăşurată în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese” a Kremlinului, mergându-se până la acordarea „dreptului” de ocupaţie , a unor state şi părţi de state incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România.

Lucrurile sunt prea bine cunoscute în acest moment pentru a mai insista asupra lor, astfel că vom face apel la recunoaşterile unor specialişti.

Revenim, prin urmare, la Michel Heller şi A. M. Nekrici , atât de categorici şi de această dată: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă, Germania şi-a văzut asigurat spatele în Est.

Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă”[45]. William L. Shirer insistă în a demonstra cum, prin „târgul cinic”, „sordid” cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război [contra Poloniei J care, după toate probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial”[46].

Semnificaţia generală şi consecinţele dezastruoase pentru România ale protocolului secret în discuţie au fost evidenţiate în ultimii ani de istoricii. români (Dan Cernovodeanu[47], Viorica Moisuc[48], V. F. Dobrinescu[49], Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu[50], Florin Constantiniu[51]). Cel mai recent, N. V. Zagladin, confirmat chiar în această primăvară de apariţia la Moscova a dezvăluirilor lui V. M. Molotov[52] , conchidea fără şovăire:

„În asemenea condiţii istorice concrete [cele din august 1939] Hitler a fost mai mult interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului, decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret propus Germaniei ca anexă la pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. URSS, după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil.

Practic, Stalin, sancţionând târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentru agresiunea fascistă în Europa. Această alegere reflecta concepţia sovietică despre «interesele U.R.S.S.” şi despre a căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-Lea al P.C. (b). [ianuarie 1934]”[53].

Concluzionând, desprindem realitatea indiscutabilă că pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, „întărit” de protocolul adiţional secret semnat concomitent la Moscova, precum şi toate documentele secrete şi nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin şi Kremlin[54] au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, înlesnind nu numai izbucnirea celui de-al doilea război mondial, ci, mai mult, prin forţa desfăşurărilor impuse de conflict şi prin prisma consecinţelor rezultate, au contribuit la modificarea configuraţiei teritoritlor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, au predetern1inat schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor social-politice şi economice din statele respective.

Grupajul de documente editat de noi în 1991[55], propunându-şi să-l introducă pe cititor în unele „secrete” ale protocolului von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, poate înlesni abordarea unor aspecte care, de obicei, sunt trecute cu vederea atunci când sunt evaluate urmările documentului de referinţă.

Documentele selectate acoperă, prin urmare, mai puţin problematica preistoriei protocolului secret, lesne de urmărit graţie studiilor de până acum (şi semnalate parţial mai sus) şi volumelor de documente diplomatice, numeroase de dată recentă[56], pentru a stărui asupra faptelor şi realităţilor rezultate din traducerea în viaţă a târgului Hitler-Stalin în 1939-1940.

Odată aceste precizări făcute, vom menţiona că „secretele” protocolului din 23 august 1939 ţin de mai multe categorii de probleme:

1. Prima problemă priveşte destinul însuşi al protocolului adiţional secret: semnat la Kremlin în zorii zilei de 24 august 1939, de către von Ribbentrop şi Molotov, în prezenţa lui Stalin şi a unor înalţi funcţionari ai ministerelor de Externe ale Germaniei şi U.R.S.S., documentul original – voit sau nu? – s-a pierdut în anii celui de-al doilea război mondial ori (în cazul U.R.S.S.) imediat după aceea şi de către o parte şi de către cealaltă. Nu în prealabil însă ca, şi la Berlin, şi la Moscova, să se fi executat mai multe copii, acestea având, la rândul lor, un destin nu mai puţin straniu: copiile germane au ajuns, în 1945, în mâinile americanilor, care, o dată cu imensele arhive acoperind istoria Germaniei dintre 1918 şi 1945, le-au transportat pe dată în S.U.A. spre prelucrare, microfilmare şi editare, pentru ca, în cursul anilor ’50, să le restituie guvernului de la Bonn. În acest lot de documente, americanii au găsit copia protocolului secret din 23 august 1939 şi, în toiul „războiului rece”, aceştia vor da la iveală textul veritabil şi integral al târgului Hitler-Stalin pe seama statelor din Europa de Est[57].

Sovieticii au reacţionat cu violenţă, în primul rând publicând mediocrul pamflet Falsificatorii istorieiîn sute de mii de exemplare (a apărut la Bucureşti, tot în 1948), fapt ce a întreţinut „cearta”· istoricilor sovietici cu „restul lumii” până prin 1988-1989, când, în condiţiile glasnostului şi perestroikăi, specialiştii din U.R.S.S. au acceptat să ia în discuţie existenţa unui protocol adiţional secret al pactului din 23 august 1939. Şi de data aceasta însă, ei au pretins, iniţial, să poarte o discuţie numai în baza reproducerii documentului original (evident, de negăsit după cele întâmplate )[58], dar, într-un sfârşit, au admis să ia în consideraţie şi textul aflat în copii, mai ales că:

– La Moscova s-a descoperit un proces-verbal din aprilie 1946 privind preluarea din „arhiva specială” a M.A.E. al U.R.S.S. a mai multor documente subscrise de delegaţii lui Hitler şi Stalin în 1939-1941, inclusiv – ori mai cu seamă! – textul original şi trei copii ale protocolului von Ribbentrop-Molotov[59]. Originalul deja este de negăsit, dar avem la dispoziţie copiile după el, situaţia fiind identică cu cea a documentelor păstrate în arhivele germane.

– Textul copiilor păstrate în arhivele sovietice (după originalul în limbile rusă şi germană, deopotrivă) coincide cu textul publicat de americani încă în 1948 şi de germani în 1956 în colecţia lor oficială de acte diplomatice privind politica externă a Germaniei între 1918 şi 1945. Demonstraţia, aşadar, era făcută! Cazuistica nu- şi mai avea rostul şi, prompt, N. Eidelman a constatat: „[…] Documentul « contestabil » (protocolul secret) există într-o formă mai mult decât incontestabilă, valabilă în cazul majorităţii actelor istorice ale lumii. Exigenţa formală de a prezenta, în fiecare caz, originalul ar putea lesne « elimina » tratatele Romei cu Cartagina, ale cneazului rus Oleg cu Bizanţul şi mii de alte documente care se păstrează. în copii şi în copii ale copiilor, dar care sunt, totuşi, autentificate de critica istorică serioasă”[60].
2. Problema următoare priveşte valoarea documentului aflat în atenţia noastră.

Ne referim, în mod precis, la discuţiile angajate de istorici şi, mai cu seamă, de neistorici pe tema „repudierii”, „anulării” , „condamnării” etc., etc. a protocolului secret von Ribbentrop-Molotov. Este o acţiune în care s-au lăsat cuprinşi/cuprinse politicieni şi diplomaţi, guverne şi parlamente, gazetari şi istorici ş.a.m.d. Momentul de vârf, ca să-l numim astfel, l-a constituit, la 24 decembrie 1989, hotărârea Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S., în baza unui material al unei comisii speciale prezidată de A. N. Iakovlev, referitoare la valoarea politică şi juridică a pactului Hitler-·Stalin în ansamblu. Hotărârea[61] defineşte cu exactitate condiţiile încheierii pactului, afirmă categoric existenţa protocolului secret, îi apreciază sensul clauzelor şi constată aplicarea lor integrală de către U.R.S.S. în 1939-1940, descoperă faptul că documentul n-a fost nicicând şi nicicum ratificat de către Sovietul Suprem al U.R.S.S. la 31 august 1939, o dată cu textul pactului de neagresiune, al cărui conţinut fusese deja publicat, pentru ca, finalmente, să exprime condamnarea de către Congresul Deputaţilor Poporului a semnării oricărei înţelegeri secrete între Moscova şi Berlin la şi după 23 august 1939 şi să proclame toate protocoalele secrete „drept nule şi neavenite din punct de vedere juridic cu începere din momentul încheierii lor” ( art. 7) [62].

În temeiul celor semnalate, ne îngăduim să constatăm:

 Nu numai că protocolul adiţional secret din 23 august 1939 nu a fost ratificat după semnare de către nici unul dintre contractanţi, fapt de natură să-i pună valabilitatea sub semnul întrebării într-o măsură, dar astăzi – şi situaţia este aceeaşi de exact 50 de ani! – documentul este atins de nulitate în primul rând prin faptul că, la 22 iunie 1941, între Germania şi U.R.S.S. a intervenit starea de război, în urma agresiunii Wehrmachtului şi a unor armate aliate ce acţionau (vezi cazul României) eminamente pentru a anula efectele teritoriale ale protocolului secret!

– După 22 iunie 1941, U.R.S.S. a pierdut în consecinţă (până prin anii 1944-1945) toate avantajele teritoriale rezultând din aplicarea protocolului secret în 1939-1940 pe seama Finlandei, Ţărilor Baltice, Poloniei şi României.dar nu a încetat nici un moment să acţioneze, în cadrul Marii Alianţe cu S,U,A, şi Marea Britanie îndeosebi, pentru a obţine şi de la noii parteneri recunoaşterea, mai întâi formală şi apoi chiar de jure, a graniţelor trasate în 1939-1940 cu concursul lui Hitler şi von Ribbentrop.

Documentele anexate atestă perseverenţa diplomaţiei Kremlinului şi reuşita obiectivului vizat, ceea ce pentru România a echivalat cu recunoaşterea, treptată, a „dreptului” U.R.S.S. în a pretinde şi obţine asigurările S.U.A. şi Marii Britanii (progresiv între 1944 şi 1946) în privinţa stabilirii prin viitorul tratat de pace a frontierei sovieto-române după formula „liniei existente la 1 ianuarie 1941”, deci după ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Tinutului Herţa şi a insulelor de pe Dunăre în urma notelor ultimative ale lui Molotov din 26-27 iunie 1940! Survenea, în acest fel, un fapt neobişnuit şi de pc urma căruia aveau să sufere şi România, şi Ţările Baltice, şi Polonia etc.: drept „garanţie” şi drept „mulţumire”, drept „recunoaştere” a aportului U.R.S.S. pe frontul antihitlerist, puterile occidentale s-au dovedit dispuse, în etapa finală a conflagraţiei, ca şi după aceea, să se angajeze în numele viitoarei conferinţe a păcii şi să admită recunoaşterea în graniţele i mpcriului sovietic a unor teritorii străine, ocupate iniţial de Kremlin graţie politicii promovată în 1939- 1941 în spiritul protocolului secret de la 23 august 1939.

Anexa documentară cuprinde toate formulările referitoare la graniţele României descoperite în documentele semnate ori elaborate de/cu puterile Naţiunilor Unite, începând cu Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi sfârşind cu Tratatul de pace din 10 februarie 1947, concluzia ce se degajă fiind una singură şi anume că, prin consacrarea după război a liniei de frontieră sovieto-române „de la 1 ianuarie 1941”, Marii Aliaţi, în postura de învingători, practic şi-au pus în discuţie bazele înseşi ale luptei lor şi ale succesului lor din 1945. Căci , după un război contra Germaniei şi a aliaţilor ei, unii aliaţi recunoşteau altora dreptul de a se înfrupta din roadele cooperării cu Hitler din 1939-1941 şi , mai precis, de toate rezultatele aplicării de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret din 23 august 1939, protocol anulat la 22 iunie 1941 chiar de către Germania, iar la 14 august 1941, de către semnatarii Chartei Atlanticului, care glăsuia (articolul 2): 

[…] Ei [preşedintele S.U.A. şi premierul Marii Britanii] nu doresc să vadă nici o modificare teritorială care să nu fie în acord cu voinţele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Suntem dispuşi, totuşi, să admitem că formula „linia frontierei de la 1 ianuarie 1941″ s-a aplicat în cazul României pentru a o pedepsi pentru prezenţa pe frontul anti-aliat între 1941 şi 1944, dar nu poate scăpa atenţiei faptul că, după 1945, marii învingători au  aplicat sancţiuni similare, desprinse tot din realităţile protocolului secret din 23 august 1939, şi Poloniei şi Ţărilor Baltice, care n-au fost aliatele celui de-al III-lea Reich.

 Concesiile admise de S.U.A. şi Marea Britanie în folosul U.R.S.S. cu privire la schimbările teritoriale din 1939-1940 şi „transpuse” în epoca postbelică au fost agravate în 1944-1945 pr.in acordurile secrete tripartite şi înţelegerea Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944 referitoare la recunoaşterea în ansamblu a unor „zone de influenţă” (cu procente bine precizate, după cum atestă documentele) pentru marii învingători, în primul rând pentru U.R.S.S. , pe seama unor ţări ale Europei est-centrale, inclusiv România, cedată în proporţie de 90 la sută Kremiinului.

Şi, aşa după cum au dovedit-o realităţile crude ale ultimelor decenii, asemenea înţelegeri au determinat, mai mult decât sancţionarea unor frontiere nedrepte, modificarea de către „cel în drept” (?) a bazelor înseşi ale sistemelor social-politice şi economice în toate ţările europene afectate de regimul „sferelor de interese” statornicit în 1944-1945, ceea ce s-a tradus în comunizarea lor pentru o perioadă de peste patru decenii.

Un examen atent, nuanţat şi pe deplin documentat al „secretelor” desprinse din protocolul secret von Ribbentrop-Molotov nu ne îngăduie să evităm, în discuţia noastră, următoarele concluzii:

– Protocolul von Ribbentrop-Molotov este indiscutabil ca realitate istorică, dar limitarea oricărei discuţii la simpla constatare a existenţei sale este insuficientă, în stadiul actual al studiilor istorice şi documentaţiei ştiinţifice.

– Punerea în discuţie a protocolului secret doar cu scopul de a se proclama „abrogarea” lui devine, de asemenea, insuficientă, dacă avem în vedere faptul că înşişi semnatarii au anulat documentul şi l-au considerat ca atare din momentul agresiunii de la 22 iunie 1941.

De aceea, documentul cercetat nu trebuie respins încă o dată, ci trebuie înfăptuit ceva mai mult – să se anuleze realităţile istorice (frontiere, sisteme, consecinţe economice, mutaţii demografice etc.) rezultate neîndoielnic din aplicarea de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret în anii 1939-1940 şi repuse în vigoare, în formule mai mult sau mai puţin sofisticate, adesea chiar amplificate, şi toate acestea datorită spiritului de „înţelegere” cu care a fost tratată politica expansionistă a Kremlinului la sfârşitul conflagraţiei din 1939-1945 şi în primii ani postbelici.

– Corespunzător celor constatate, se impune a se reclama anularea şi a tuturor realităţilor desprinse din funcţionarea acordurilor interaliate privitoare la împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de interese” spre avantajul esenţial al U.R.S.S.

Este adevărat că volumul reunind materialele respectivei manifestări ştiinţifice, promis ferm de către gazdele noastre, nu a mai apărut, aşa că ne-am preocupat noi să încredinţăm tiparului punctul de vedere ce l-am exprimat[63]. Răstimpul ce ne desparte de momentul iunie 1991 dovedeşte că, din păcate, nu ne înşelam atunci când prezentam concluziile noastre.

Dacă atunci comunismul încă nu se prăbuşise la Moscova, iar, sub raport ştiinţific, fondul problemei consta în a dovedi ruşilor existenţa protocolului secret (recunoscută, în fond, de tot restul lumii!), iată că, în prezent, U.R.S.S.-ul ţine deja de domeniul trecutului, o parte din fosta Basarabie a devenit Republica Moldova, iar, la începutul anului 1993 Kremlinul a difuzat ştirea bombă cum că, în sfârşit, în arhivele diplomatice ale Moscovei s-au descoperit originalele rămase de drept părţii sovietice ale documentelor semnate la Kremlin în noaptea de 23 august 1939. În acest fel, s-a pus capăt unei îndelungi şi aprigi dezbateri propagandistice şi istoriografice.

Incriminaţi, în 1948, după cum se ştie, p1 într-o culegere de documente secrete editată de americani (vezi R. J. Sontag şi J. S. Beddie, editori, Nazi Soviet-Relations, 1939-1941, nota 55[64] în sensul că semnaseră, concomitent cu pactul de neagresiune, un protocol secret privind împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de influenţă”, sovieticii au reacţionat violent.

O broşură hagiografică, pretenţios intitulată „Falsificatorii istoriei, cu pretenţia de Notă istorică (sic!) a Biroului Sovietic de Informaţii, a declanşat campania de disculpare totală a U.R.S.S. pentru rolul jucat în evoluţia evenimentelor din 1939 în direcţia izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, exagerându-se, în schimb, rostul puterilor occidentale în cursul aceloraşi împrejurări.

Nu s-a urmărit de către editorii americani – preciza broşura cu pricina – a realiza „o expunere obiectivă a evenimentelor, ci a prezenta un tablou denaturat al evenimentelor, a calomnia Uniunea Sovietică şi a submina influenţa ei internaţională ca luptătoare cu adevărat democratică şi neînduplecată (sic!) împotriva forţelor agresive şi antidemocratice”[65]. Finalmente, după un inevitabil recurs la învăţătura lui I. V. Stalin, Nota istorică încheia cu „binecunoscutul adevăr că bârfeala şi calomnia pier, dar faptele rămân”[66]. Era numai un mod de-a pune problema, dar nu adevărul însuşi.

El a ieşit la iveală, cum am precizat, după exact 45 de ani, când Moscova a recunoscut oficial existenţa protocolului secret din 23 august 1939. Un asemenea deznodământ denotă o punere în ecuaţie clară a responsabilităţilor majore ce-i revin retroactiv U.R.S.S. pentru provocarea ultimei conflagraţii mondiale.

Dacă, în prezent, această situaţie este evidentă, problema esenţială ce rămâne în discuţie din nefericire priveşte consecinţele „realităţilor” născute în 1939/1940 de pe urma aplicării protocolului secret de la 23 august 1939.

Ei bine, în ciuda scurgerii timpului şi peste toate bulversările survenite, mai ales în ultimii cinci ani, teritoriile puse în discuţie de Stalin, Molotov şi von Ribbentrop la Kremlin în 1939 nu mai fac parte integrantă din imperiul moscovit în urma decesului U.R.S.S. ( decembrie 1991), dar rămân în „sfera de interese” a succesorului – Federaţia Rusă!? Şi, mai mult decât atât, aceasta ameninţă în fiece zi , subliniind că nu înţelege să admită discuţii pe tema respectivă.

Se avansează pseudo-argumente de genul că ţările decapitate în 1939-1940 de provinciile lor istorice binecunoscute prin voinţa U.R.S.S. s-ar afla în situaţia actuală nu datorită protocolului secret, ci pentru că au pierdut cel de-al doilea război mondial! Este, aceasta, o inepţie de proporţii, căci Polonia, de pildă, a figurat între învingători, iar România, în ultima fază a conflagraţiei din 1939-1945, s-a aflat de partea Aliaţilor.

Realitatea necruţătoare şi totalmente nedreaptă este că, faţă de decizia Federaţiei Ruse de-a veghea asupra graniţelor fostului imperiu roşu şi, deopotrivă, faţă de indecizia Occidentului de a-şi impune punctul de vedere în faţa Kremlinului, drepturile popoarelor sunt – sub false principii şi abile pretexte – în continuare încălcate.

Basarabia şi nordul Bucovinei sunt mai mult decât oricând în ultimii ani sustrase unităţii naţionale româneşti. Singura concluzie ce se impune este aceea că, într-o lume nedreaptă, acte internaţionale monstruoase (precum, în acest secol, protocolul secret din 23 august 1939 se află pe primul Joc de vreme ce i-a dat lui Hitler cale verde pentru a porni războiul mondial) pot întreţine situaţii anormale; dreptuii istorice, însă, în nici un caz.

Cum s-a ajuns aici? Tocmai de aceea propunem spre studiu cititorului un set de documente ce ilustrează „subtilităţile” diplomaţiei moscovite din anii şi de după terminarea ostilităţilor din 1939-1945 de-a obţine recunoaşterea achiziţiilor teritoriale îngăduite de Hitler la 23 august 1939, operaţiune „definitivată” prin 1945-1947, de data aceea cu concursul puterilor Occidentului, de vreme ce, pentru a zdrobi Reichul hitlerist şi statele aliate lui, Marile Puteri apusene fuseseră silite să solicite şi să înfăptuiască (fără garanţii prealabile) o cooperare multilaterală cu U.R.S.S. între 1941 şi 1945.

Vom remarca, în încheiere, că din punctul de vedere al cercetării istorice, investigarea aspectelor privind protocolul secret din 23 august 1939 este, mai departe, în plină desfăşurare. Ca şi în cazul recunoaşterii existenţei documentului sovieto-german ce a condus direct la declanşarea războiului mondial din 1939-1945, istoricul caută în continuare probe, chiar dacă fără acordul ori împotriva voinţei factorului politic.

Cu gândul că la fel stau lucrurile în privinţa anulării consecinţelor protocolului von Ribbentrop-Molotov, vom observa că studiile apărute în ultimii ani, în ţară sau în străinătate, au oferit şi oferă informaţii inedite ori avansează noi interpretări. Nu putem ignora că importante investigaţii aparţin istoricilor ruşi[67], mai cu seamă lui G. L. Rozanov, M. I. Semireaga[68] şi D. Volkogonov[69]. În replică, am putea spune, mai multe cărţi şi studii au apărut în Germania[70], o menţiune aparte necesitând solida monografie semnată de Ingeborg Fleischhauer[71], tradusă fără întârziere în limba rusă [72].

Reexaminarea colecţiilor fundamentale de documente tipărite după 1946, deopotrivă cu investigarea literaturii de bază a problemei şi a unor noi arhive i-a îngăduit d-nei Fleischhauer să reconstituie mai precis şi mai nuanţat cursul evenimentelor politico-diplomatice ce au culminat cu reuniunea Stalin-Molotov- von Ribbentrop de la Kremlin în noaptea de 23-24 august 1939[73].

În privinţa responsabilităţilor pentru încheierea nefastului document, autoarea propune următoarea distribuire a „răspunderilor”: 1. Diplomaţia germană (compartimentul responsabil de afacerile cu Rusia)[74]; 2. Hitler[75] şi 3. Stalin [76]. În context, o excelentă sinteză, cu trimiteri bineînţeles la situaţia României, a apărut la Bucureşti sub semnătura istoricului Florin Constantiniu[77].

S-a preferat, la Bucureşti sau Chişinău, o abordare a problematicii protocolului secret din 23 august 1939, mai cu semnă prin prisma consccinţelo1· sale directe asupra României – pierderea provinciilor istorice Basarabia şi nordul Bucovinei.în urma agresiunii „paşnice” din iunie 1940 a U.R.S.S.[78].

Momentul de referinţă pe piaţa istoriografiei l-a constituit, netăgăduit, apariţia la Moscova în anul 1992 (în numai o mie de exemplare !) a celor două volume intitulate Documentele politicii externe.

Anul 1939[79] în cadrul colecţiei oficiale editată de mai multe decenii de către Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse (anterior al U.R.S.S.). Apreciem ca deosebit de scmnificativti această apariţie – al XXII-lea tom al colecţiei inaugurate în 1957 şi care se oprise în 1977 la tomul al XXI-lea[80]  nu numai întrucât s-a revenit la tradiţie, abandonarea fiind resimtită serios de către specialişti , ci, mai ales, pentru că Ministerul Afacerilor Externe din Moscova a fost în situaţia de a-şi publica sursele fără a mai suporta rigorile cenzurii comuniste.

Acest lucru se resimte lesne din consultarea tomului XXII – cantitatea şi calitatea actelor publicate, comentariile judicioase şi natura dezvăluiiilor oferite de documentele incluse. Pentru a rămâne în domeniul abordat însă, să specificăm că tomul XXII reţine nu numai textul Pactului Hitler-Stalin de neagresiune[81] (publicat, de altfel, la câteva ceasuri după încheierea lui), ci şi pe acela al protocolului secret din 23 august 1939, cu menţiunea precisă că publicarea se făcea după o copie a nenorocitului acord[82] , care a deturnat destinul Europei şi chiar al planetei.

Să avem în vedere, deci, că editorii nu apelaseră decât la un aşa-numit „exemplar de serviciu” al protocolului secret (descoperit p1in Arhiva M.A.E. din Moscova în 1946)[83] şi că viza pentru tipar s-a acordat în septembrie-octombrie 1991 , astfel cum desprindem din casetele tehnice ale celor două volume. Pe atunci mai rămâneau, aşadar, doar două-trei luni până la anunţarea oficială de către Kremlin a ştirii despre depistarea în arhivele moscovite a originalului protocolului secret din 23 august 1939[84].

Cât adevăr şi, mai cu seamă, câtă politică se ascundeau în spatele respectivei comunicări, preluată de îndată de marile agenţii de presă de pe mapamond, câtă vreme de-acum esenţială devenise nu recunoaşterea autenticităţii documentului în discuţie, ci eradicarea nenorocirilor pe care el le-a provocat? Cine şi cum o va face? Cu siguranţă că nu Kremlinul, co-autorul protocolului din 23 august 1939, ajuns în situaţia să se auto-denunţe!

Notă : Textul este comunicarea prezentată la Conferinţa internaţională de la Chişinău din 26-28 iunie 1991 pe tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia.

–––––––––––––

[1] William L. Shirer, Le Troisieme Reich. Des origines a la chutte, Paris, Stock, 1967, p. 547.
[2] Conciliatorii, Bucureşti, Editura Politică, 1966, passim.

[3] Histoire des relations intemationales, Vlll, Les crises du XXe-siecle, II, De 1929 iî1945, Paris, Hachette, 1958, pp. 136-139.

[4] Peuples et civilisatiom, XX, La Faillite de Ia paix (1918- 1939), II, De l’affaire ethiopiennea la guerre (1918-1939), Paris, PUF, 1961, passim; idem, Le.s origines de la Deuxieme Gucrre mondiale, Paris, Payot, 1969, passim.

[5] Histoire diplomatiquede 1919 il nosjow:s, Paris, Dalloz, 1971, p. 219.

[6] The Foreign Policy of the Third Reich. London, B.T. Batsford Ltd., 1973, pp. 73-74.

[7] The Soviet Union and the Failure of Collectivc Security, 1934- 1938, lthaca-London, Cornel University Press, 1984, passim.

[8] Germany, Russia and the Balk, ins. Pre/ude to the Nazi-Soviet Non-Aggression Pact, Boulder, 1983, passim.

[9] The Twentieth Century, 1880-1939, London, Adam and Charles Black, 1978, p. 297.

[10] How War Came: The lmmediate Origins of the Second World War, 1938-1939, London, Heinemann, 1989, passim.

[11] The Origins of’ the Seamd World War, second edition, New York, Fawi;ett Premier, 1979, pp. 146-181, 181 -207; îtlem, English History, 1914-1945, New York-Oxford. Oxford University Press, 165, pp. 427-437.

[12] Munk,h. The Price of Pea<.:e, New York, Vintage Books, 1980,pp. XI.1003-1004.
[13] Ibidem, p. XI.

[14] The Origins ofthe Secontl World ~’ar, p. 181.

[15] L ‘utopie au pouvoir. Histoire de /’URSS de 1917 A nos jours, 11, Paris, Calmann-Levy, 1982. pp. 270-303.

[16] Cf. Les alternativcs de 1939, în „Temps Nouveaux”, nr. 23-24/1989; idem, Apres le pacte, în „Temps Nouveaux”, nr. 34/1989.

[17] A. J. P. Taylm, The Origins … , p. 251; idem, The Second World War. An /Jluslratcd History, London, Penguin Books, 1976, pp. 35-36.

[18] Poland to Pearl Harbor. The Making of the Second World War, London, E. Arnold, 1985, pp.62-64.

[19] William L. Shirer, op. cit., pp. 551-583.

[20] Klaus Hildebrand. op. cit., pp. 89-90.

[21] Pierre Renou, in, op. cit., VHl2, p. 198.

[22] Maurice Baumont. Les origines…, p. 335.

[23] Hitler. A Study in Tyranny, London, Penguin Books, 1976, p. 531.

[24] Les grandes controverses de l’histoire contcmporaine, 1914-1945. Lausanne, Editions Rencontre, 1964,p. 316.

[25] Le j, acteavec le diable, Paris, Laffont, 1969,p. 164.

[26] Cf. The Historical Encyc/opedi11 of World War l/, New York, Greenwich House, 1984, p. XXI.

[27] Cf. Histoire controversee de la Deu:.icme Guerre mondiale, 1, Mo naco-Ville, Jaspard Polus. 1966. pp. 251-253.

[28] TheApproach of War 1938-39, London, Macmillan/St. Martin’s Press, 1973, p. 173 şi urm.
[29] Cf. Berrayal. The Hitler-Stalin Pact of 1939, New York, St. Martin’s Press, 1989, pas.sim.

[30] The Origins of’thc Second World War in Europe, London-New York, Longman, 1987, p. 262.

[31] Cf. L ‘erreurde Stalin. în „La Vie Jntemationale”. Moscova, nr. 9/1989, p. i5.

[32] Cf. L’an 1939 dl.lns Ies dossiers de Nuremberg, în „La Vie lnţernationale”, nr. 10/1939, pp. 140-141.

[33] Cf. ,,Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/1989.

[34] O. A. Rjesevskii,ed., I939god. Uroky istorii, Moscova.Mi.~I . 1990, p. 319 şi urm.

[35] lbidem, p. 355 şi urm.

[36] Cf. Istoriia uspehov i neudaci sovetskoi diplomaţii, Moscova, Jzd. Mejdunarodnîie Clnoşcniia, 1990,p. l!Oşiurm.

[37] Micbel Heller. A. M. Nekrici, op. cit, II, p. 284.

[38] William L. Shirer. op. cit., p. 566.

[39] Maurice Baumont, La Faillite de la paix, II, p. 873.

[40] Pierre Renouvin, Histoire…, Vfl12,p. 198.

[41] Alan BulJock, op. cit., p. 531.

[42] Walter Hofor, Hitlerdechaîne la Guem:, Paris. &:litions du Seuil, 1967. p. I 12.

[43] N. V. Zagladin. op .cit., pp.111-113.

[44] Cf. Imperiia Krcmli11a. Sm·ets.kii tip kolonializma, Vilnius, 1990, p. 110 şi urm.

[45] Michel Hellc:r, A.M. Nekrici, op. cit.,I!, p. 284.

[46] William L. Shirer, op. cit., p. 583.

[47] Nicolae Lupan, ed., Pactul germano-sovietic dîn’ 1939,. Bruxelles, Editura Nistru, 1989, pp.45-46.

[48] Cf. Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti , Editura Humanitas, 199 I , pp. 360-366.

[49] Cf. Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iaşi, Editura Junimea, 199 l, p.

21 şi urm.

[50] Vezi România după Mare,1 Unire, II2, 1933-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988,pp. 1514-1516; Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictatÎn ajunul celui de-al doilea război mondial, în „Magazin istoric” , nr. 12/1989, pp. 23-32. Cf. şi Eugen Preda, Din dosarele istoriei, în „Magazin istoric”. nr. 3/ 1989.

[51] Vezi nota 77.

[52] Vezi Felix Ciuev, StiHorok beseds Molotovîm. Iz dnevnika… , Moscova, Izdatelstvo Terra, 1991, pp. 14-29.

[53] N. V. Zagladin, op. cit., p. 11 l.

[54] Cf. A. S. Grenville, The Major Intemational Treaties, 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co Ltd., 1974, p. 182 şi urm.

[55] Cf. Gh. Buzatu şi colab. , Secretele protocolultii secret von Ribbentmp-Molotov, Iaşi, 1991 (nr. special al revisiei „Moldova” nr. 8/1991).

[56] Vezi, îndeosebi, R.J. Sontag,J. S. Beddie,eds., Nazi-Soviet Relations, 1939-1941, New York, Di

[57] Vezi, în nota precedentă, lucrarea editată de R. J. Sontag şi J. S. Beddie.

[58] Cf., de exemplu, V. I. Sipols, Diplomaticeskaia barba nakanune vtoroi voinî, ed. a li-a, Moscova, Izdatelstvo Mejdunaro

[59] „Vocea poporului”, Chişinău, 6 martie 1990, p. 7.

[60] Vezi „Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/20.VIII.1989, p. 9.

[61] 1939, god. Uroki istorii, pp. 496-498.

[62] lbidem, p. 497.

[63] Chiar cu prilejul întâlnirii de la Chişinău am editat, cu bunăvoinţa Editurii Moldova din Iaşi. un număr special al prestigioasei publicaţii „Moldova”: Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov, comentarii şi documente (îngrijite de subsemnatul în colaborare cu Florin Constantiniu, V. F. Dobrinescu, I. Saizu şi Ilie Schipor). Tot atunci, colegii din Chişinău au tipărit , în mai multe limbi, lucrarea Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, Chişinău, Editura Universitas, 1991, 123 p. (Prefaţa – Valeriu Matei, selecţia documentelor – Ion Şişcanu şi Vitalie Văratec).
[64] Nu de mult, cartea respectivă a fost publicată şi la … Moscova: Og/a. eniiu podlejit. SSSR -Ghermania. 1939-194 I. Dokumentî i materialî, Moscova, Izd. Moskovskii Rabocii, 1991, 367 p. (textul protocolului secret – p. 71).

[65] Vezi Falsificatorii istoriei. Notă istorică a Biroului Sovietic de Informaţiuni, Bucureşti, Editura PMR, 1948, 80 p. 66. Ibidem, p. 77.

[67] Vezi O. Volkogonov, Drama reşenii 1939 goda, în „Novaia i novcişaia istoriia”, Moscova, nr. 4/1989, pp. 3-27; K istorii zakliuceniia sovetsko-ghermanskogo dc, govora o nenapadenii 23 avgusta 1939 g. (Dokumcntalnîi obzor), în „Novaia i noveişaia istoriia”, nr. 6/1989, pp. 3-21; Na rokovîm poroghe (Iz arhivnîh materialov 1939 goda), în „Voprosî istorii”, Moscova, nr.3/1990, pp. 18-39. 68. Cf. G. L. Rozanov, Stalin-Hitler. Dokumentalnîi occrk sovetsko-ghem1anskih dip/omaticeskih otnoşenii 1939-1941 gg., Moscova, lzd.

[68] MO, 1991, pp. 84-109 (cap. – „Moscova, Kremlin – 23 august 1939″); M. I. Semireaga, Tainî stalinskoi diplomaţii, 1939-1941, Moscova, lzd. „Vîsşaia Şkola”, 1992, pp. 31-81 (cap. – „Înţelegerea dictatorilor”).

[69] Vezi Triumfi traghediia. Politiceskii portret! V. Stalina, II, ed. a II-a, Moscova, Novosti, 1990, p. 7 şi urm.

[70] Vezi A. Buhl, ed., Der Hitler-Stalin-Pakt: Die Sowjetische Debatte, Kiiln, Pahl-Rugenstein, 1989; Erwin Oberlănder, ed., Hitler-Stalin-Pakt 1939: Das Ende Ostmitteleurop, Frankfurt-am-Main, Fischer Taschenbuch, 1989; Ingeborg Fleischhauer, Der deutsch-sowjetische Grenz und Freundschaftsvertrag vom 28. September 1939. Die deutschen Aufzeichnungen iiberdie Verhandlungen z wischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moska11, în „Vierteljahrshefte fur Zeitgeschichte”, Miinchen, nr. 3/ 1991. pp. 447-470 (se publică minuta întrevederii celor trei întocmită de G. Hilger, membru al delegaţiei germane, cu referiri la România – p. 464).

[71] Vezi Der Pakt. Hitler, Stalin und die Initiative der deutschen Diplomatic 1938-1939, Frankfurtam-Main, Ullstein, 1990, 552 p.

[72] Vezi Pakt Hitler, Stalin i iniţiativa ghermanskoi Jiplomatii 1938-1939, Moscova, Izd. Progress, 1991, 474p.
[73] Ibidem, p. 266 şi urm.

[74] Ibidem, pp. 331-334.

[75] Ibidem, pp. 334-3431

[76] Jbidem,pp. 343-359.

[77] Cf. Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbcntrop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, 133 p. Vezi şi recenzia noastră, în „Europa XXI”, Iaşi, tom. l-II/1992-1993, pp. 181-183.
[78] Vezi îndeosebi Ioan Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992; Mircea Muşat, Drama României Mari, Bucureşti, Editura Fundaţiei România Mare, 1992; L. Bulat, ed., Ba.~arabia 1940, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991; Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei – 1940, Chişinău, Ago-Dacia, 1993; Martori oculari despre ocuparea Basarabiei în iunie 1940, în „Patrimoniu” , Chişinău , nr. 1/1993, pp. 137-144; Mitru Ghiţiu, ed., În acele tragice zile pentru neamul românesc, în „Cugetul”, Chişinău, nr. 1/ 1993, pp. 23-31 ;’ Mihai Gribincea, Ion Şi şcanu, eds., Documente privind negocierile româno-sovietice de la Odessa din vara anului 1940, în idem, pp. 32-43; Ion Şişcanu, ecl ., Pierderile României în urma ocupării Ba11arnbiei şi nordului Bucovinei de c11tre Uniunea Sovietică în anii 1940-1941, în idem, pp. 44-47; Veaceslav Stăvilă, Starea de spirit a populaţiei basarabene în primii ani ai celui de-al doilea război mondial· (I septembrie 1939-22 iunie 1941), în idem, pp. 49-54.

[79] Vezi Dokumentî vneşnei politiki, XXII, 1939 god, 2 vols. Moscova, lzd. MO, 1992, 709p.- 680p.

[80] Vezi Dokumentî vne. nei politiki SSSR. I. 1917-1918 – XXI, 1938, Moscova, 1957- 1977.
[81] Cf. Dokumentî vne. nei politiki, XXll, 1939 god., !., pp. 630-632.

[82] Ibidem, p. 632.

[83] Ibidem, 11, pp. 590-591.

[84] Vezi, îndeosebi, Sovetsko-ghermanskiie dokumentî 1939- 1941 gg. iz Arhiva ŢK/KPSS, în „Novaia i novei şa ia istoriia”, Moscova, nr. 1/1993, pp. 83-95.

15/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

La judecata istoriei: 23 August 1944 – Marea Trădare a României

 ISTORIA SĂ JUDECE! – de Prof. Gheorghe Buzatu

În Memoria Marelui Istoric Gheorghe Buzatu reproducem acest text oferit în exclusivitate portalului Ziaristi Online: amintind atât materialul Profesorului despre PACTUL Ribbentrop-Molotov, TOTALMENTE NUL. Secretele PROTOCOLULUI SECRET din 23 AUGUST 1939. DOCUMENTUL cât şi cel privind arestarea Mareşalului Ion Antonescu EXCLUSIV/ Mareşalul Ion ANTONESCU în arest, pe 23 august 1944: “ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!” Document OLOGRAF transmis de Prof. Gh. BUZATU

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

Maresalul Ion Antonescu in fata plutonului de executie 1 iunie 1946

FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,

şi vinovaţi suntem cu toţii:

unii pentru că am tăcut;

alţii pentru că am greşit,

cu toţii – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani.

Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga.

În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război.

A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?!

S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului.

O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război.

Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)[3].

Zi de Doliu National Rapirea Basarabiei de Hitler-Stalin 28 iunie 1940 Bucuresti

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]

Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA!

În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7].

A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. 

Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune…

Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României.

În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă.

Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] …

Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.).

Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

paul-goma-saptamana-rosie

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie – “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a.

Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …”

În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: 

“Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

Arhiva Operativa - Ion Antonescu - Gh. Buzatu via Ziaristi Online

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele „Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti (6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file), investigate integral de prea puţini istorici, alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea „criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei, se impune, dacă nu rejudecareaanularea „Procesului”!

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.).

Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17].

De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotistii Mihai I Lucretiu Patrascanu Maniu Porter Etc

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat, ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19].

Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Generalul Sovietic Susaikov si tigara Regelui Mihai - Ziaristi Online

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte.

Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22].

Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32] şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33].

În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Scanteia Mai 1946 - Moarte Antonestilor - Miron Constantinescu si Silviu Brucan via Ziaristi Online

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan, în nume personal dar pentru Poporul Român!

Gheorghe Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Note:


[1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra”, an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.

[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.

[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm.

[6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie şi URSS) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 – actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 – indici de documente şi persoane; vols. 25-42 – documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 – Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii”, nu a avut altă soluţie decât să se supună …”legii internaţionale”. Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război” (apud Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: – la 7 octombrie 1944 – decretul „pentru purificarea administraţiilor publice”; la 8 octombrie 1944 – decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate”; la 18 decembrie 1944 – decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească”; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal … special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.).

Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri” (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război” ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării” (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare – practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine” stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat – menţionează Ioan Dan – prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală – Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată – aşa-numitul „Tribunal al Poporului” (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului”, la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului” a judecat primul lot de „criminali de război”, generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste” şi … vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război” (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a … beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).

[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Vezi în acest sens “scurta biografie”: “VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Paşcani – 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele “Al. Voitin” (cel mai frecvent), “Al. Adamescu”, “Adam Apostol”; decorat cu ordinul “23 August” clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)” (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca … “magistrat” (vezi “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la “procesele” loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de “sus” (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim).

[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.

[11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim.

[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482.

[13] Ibidem, p. 476-477.

[14] Vezi „Art-Emis”, 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).

[15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI – Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396

[16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73.

[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

[18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în “Historia”, nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.

[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.

[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p.

[21] Great Britain, Public Record Office, FO – 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.

[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).

[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).

[24] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul …, II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.

[25] PRO, FO – 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).

[26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.

[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).

[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.

[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului”, 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război” (1946), în „Orizont XXI”, nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua”, Bucureşti, 16-17 mai 2006.

[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.

Sf Gheorghe Codreanu

05/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: