CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O CERCETARE OBIECTIVĂ A ADEVĂRULUI ISTORIC PRIVIND OCUPAREA BASARABIEI DE CĂTRE UNIUNEA SOVIETICĂ LA 28 IUNIE 1940. VIDEO

 

 

Image result for ocuparea basarabiei photos

 

Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care i se cerea evacuarea administrației civile și a armatei sale de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut sub numele de Basarabia. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

În urma presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră în mod imperialist într-o anexă secretă, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care tot în 1939 a început cel de-al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană.

Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” creată în 1924 la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Ocupația sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme în 1941, după ce România a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa, dar teritoriile au fost în cele din urmă recuperate de sovietici în 1944. Ribbentrop își făcea griji pentru nemții din Basarabia.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Pe 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României. Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia.

De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune). În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc.

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod incorect că Basarabia era populată în principal cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918. Armata română avea ordine stricte Guvernul românesc a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile. A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice. Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.

OCUPAREA BASARABIEI DE CĂTRE UNIUNEA SOVIETICĂ LA 28 IUNIE 1940: O CERCETARE OBIECTIVĂ A ADEVĂRULUI ISTORIC

 

În istoria românilor sunt mai multe evenimente care au influenţat totalmente soarta populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, au dus la răşluirea teritorială a României şi la instaurarea regimului de ocupaţie comunist al Uniunii Sovietice. Printre aceste evenimente un loc aparte îl ocupă anexarea forţată a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa din 28 iunie 1940. În jurul acestei probleme se duce o luptă politică, ideologică, naţională şi geostrategică.

În perioada 1940-2012 s-au editat sute de lucrări, culegeri de documente, mai multe monografii, broşuri, articole, atât în România şi Republica Moldova, cât şi în Rusia, Ucraina, Germania, Polonia, SUA, Anglia, Franţa, Ţările Baltice. Toţi istoricii ruşi şi cei rusificaţi, agentura de forţă a Rusiei în R. Moldova, au răspândit foarte multe minciuni şi mituri inventate precum că, în vara anului 1940, URSS a „eliberat” Basarabia de sub dominaţia „boierilor români”, precum că aceste teritorii „s-au unit de bunăvoie” cu Imperiul Sovietic.

În realitate, toate aceste afirmaţii nu corespund adevărului istoric. Toată istoriografia naţională românească, inclusiv istoricii Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Constantin Giurescu, Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Paul Cernovodeanu, V.Fl.Dobrinescu, Alexandru Moşanu, Anatol Petrencu, Ion Şişcanu şi subsemnatul, au fundamentat prin documente, fapte concrete, reale, că Stalin şi Molotov au ocupat la 28 iunie 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

Raptul Basarabiei s-a realizat în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, care, în esenţă, prin punctul 3 al Protocolului adiţional secret, prevedea ocuparea de mai târziu a Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

1. Noţiunea de „ocupaţie sovietică” a apărut la 27 iunie 1940, când V. Molotov a răspuns Guvernului român că trupele sovietice au ordinul de „a ocupa teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei”. „În decursul zilei de 28 iunie 1940, a spus V. Molotov, trupele sovietice trebuie să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă” („Basarabia şi basarabenii”, p. 298).

El a mai adăugat că Basarabia este populată „în principal cu ucraineni”. Deci, noţiunea de ocupaţie a fost recunoscută de conducerea URSS. Ea n-a fost inventată de istoricii noştri. Nu era vorba de aşa-numita „eliberare”, ci de un atac armat asupra României ca stat independent. Ruşii au ocupat cu forţa nu numai Basarabia, dar şi Ţinutul Herţa, Nordul Bucovinei, teritorii româneşti care niciodată n-au fost în componenţa Rusiei ţariste sau a URSS. Ocupanţii comunişti şi-au arătat colţii într-un mod agresiv şi sângeros.

Ei au distrus tot ce era românesc în aceste provincii, au instaurat teroarea şi lupta de clasă în toată Basarabia.

2. La 28 iunie 1940 URSS a ocupat cu forţa armată pământuri străine, care nu-i aparţineau, devenise un mare agresor, invadator sălbatic din stepele asiatice. Conducerea URSS a pus mâna sângeroasă pe un teritoriu de peste 50 de mii de kilometri pătraţi şi cu o populaţie de peste 3.646.954 de locuitori, dintre care peste 70 la sută erau români basarabeni.

 

 

 

Image result for ocuparea basarabiei photos

28 iunie 1940 – Doliu pentru Basarabia şi Bucovina

 

 

Cunoscutul istoric român Constantin Giurescu scrie că la 28 iunie 1940, URSS s-a bazat numai pe un singur element: forţa. Însă oricum ar fi privită problema Basarabiei din 1940: etnic, istoric, politic, economic, cultural, naţional şi geopolitic, drepturile României asupra acestor teritorii sunt incontestabile.

Cel mai puternic temei al acestei dreptăţi îl constituie faptul că românii au populat necontenit pământurile dintre Prut şi Nistru, începând din epoca antică şi până azi (C. Giurescu).

Nici un om politic, chiar dacă ar fi fost zăpăcit, derutat, nu poate combate drepturile istorice, etnografice, naţionale, politice, economice, spirituale, culturale ale României asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa.

3. Pentru ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei conducerea URSS a folosit armatele 5, 9, 12 sovietice, care uneau în rândul lor peste un milion de ostaşi şi ofiţeri. Frontul de sud sovietic sub conducerea generalului Gheorghi Jukov întrunea: 32 de divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de desant aerian, 16 regimente de artilerie din rezerva comandamentului-şef, 14 regimente de artilerie de corp şi 4 divizioane de artilerie suplimentare.

În prezent sunt foarte mulţi „eroi” care afirmă precum că retragerea României din Basarabia a fost „o laşitate” a clasei politice româneşti (Historia, 2013, nr. 6, p. 29). Ion Cristoiu poate că şi are dreptate. Nu discutăm acum această problemă. Ea merită o cercetare aparte. Dar noi numai vom preciza că România n-a cedat Basarabia ruşilor. Ea numai şi-a evacuat armata, şi-a retras administraţia, păstrându-şi drepturile sale istorice asupra acestor teritorii româneşti. Aşa erau relaţiile de forţă. Nu putea România cu o populaţie de 20 mln. de oameni şi cu o armată de peste 200 de mii de ostaşi şi ofiţeri să lupte cu Imperiul Sovietic, care avea o populaţie de peste 180 mln. de oameni şi o armată de circa 12 mln. de ostaşi şi ofiţeri, dintre care peste 100 de divizii sovietice se aflau pregătite de război.

Împreună cu Ungaria şi Bulgaria, URSS putea să mobilizeze împotriva României, în vara anului 1940, peste 140 de divizii. Cunoscutul istoric român Gheorghe Buzatu a arătat că în vara anului 1940 România nu putea miza pe mai mult de 40 de divizii, dintre care 20 de divizii apărau Transilvania, iar 20 de mari unităţi, inclusiv 16 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie ş.a. puteau să lupte cu invazia unităţilor militare sovietice.

4. Pentru ocuparea Basarabiei Stalin şi Molotov şi-au creat condiţii favorabile externe. Ei s-au înţeles cu Hitler şi Ribbentrop. Partea sovietică a insistat asupra interesului ei în Basarabia, despre care mai târziu V. Molotov scria că este legată de Ucraina Sovietică. Înţelegerea „amicală” dintre Hitler şi Stalin din 23 august 1939, fiind susţinută de Ungaria şi Bulgaria, a izolat România pe arena internaţională. După cum scria Grigore Gafencu, Hitler a sacrificat interesele României la Dunăre pentru a-şi acoperi spatele dinspre Rusia în războiul său european (Historia, p. 36). Singurul sprijin al României era forţa anglo-franceză, dar această forţă a fost anihilată. La 16 mai 1940 Franţa a capitulat în faţa Reihului. Gheorghe Tătărescu a recunoscut că „în noaptea de 26 spre 27 iunie, ne-am găsit singuri în faţa ameninţării sovietice”. România a fost lăsată de comunitatea europeană singură în faţa Imperiului comunist Sovietic. În legătură cu aceste evenimente trebuie studiată şi demascată nu numai poziţia lui Stalin, Molotov, Kalinin, Beria, Hruşciov faţă de Basarabia, dar şi rolul elitei germane: Hitler, Ribbentrop, graf Schulenburg, Göring, amiralul Raeder, mareşalul Keitel, colonelul Fabricius, doctorul Schnurre şi alţi reprezentanţi ai elitei politice naziste, care au trădat interesele României.

5. Caracterul de ocupaţie al Basarabiei din 28 iunie 1940 s-a văzut foarte clar şi convingător în politica regimului comunist promovată faţă de populaţia Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Documentele de arhivă ne arată că populaţia acestor teritorii a respins regimul de ocupaţie. Dar cele mai mici proteste erau curmate şi reprimate de forţele NKVD-iste şi KGB-iste ruseşti.

După unele date, numai în 1940-1941 regimul comunist de ocupaţie a arestat, maltratat, amendat, condamnat, deportat şi împuşcat peste 300 de mii de oameni din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, inclusiv 32.000 de oameni nevinovaţi, dintre care bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, au fost deportaţi la 12-13 iunie 1941. Istoricii Iurie Colesnic şi Elena Postică au arătat că în 1940 regimul comunist, în primul rând, a lichidat clasa politică din Basarabia, inclusiv pe membrii Sfatului Ţării care au votat Unirea din 27 martie 1918. Printre aceştia au fost: Ioachim Arhip, Alexandru Baltaga, Ştefan Botnariuc, Anton Caraman, Teodor Uncu, Grigore Turcuman, Nicolae Secară, Vlad Bodescu, Emanuil Catelly, Gheorghe Druţă şi mulţi alţii. Numai din judeţul Orhei în 1940-1941 au fost arestaţi, maltrataţi, împuşcaţi peste 250 de oameni nevinovaţi, inclusiv Parfenie Lungu (Mihalaşa), Mihail Chiriac (Pistruieni), Ion Guzun (Chiţcanii Vechi), Simion Căldare (Hirova), Sava Vacarciuc (Păpăuţi), Iosif Soloviov (Rezina), Maria Kogan (Teleneşti), Gheorghe Maimescu (Oniţcani), Mihail Eftodie (Lalova, Rezina) etc.

6. Noi scriem despre regimul totalitar de ocupaţie pentru că în RSSM a fost instalată la putere o forţă străină rusească, ce nu cunoştea limba, scrisul, istoria, cultura băştinaşilor. Printre aceştia au fost 148 de lucrători ai cc al PC(b)M, 47 de lucrători ai comitetelor judeţene de partid, 36 de lucrători ai comitetelor orăşeneşti de partid, 174 de lucrători ai comitetelor raionale de partid, 80 de lucrători ai Consiliului de Miniştri şi ai ministerelor de resort, 3840 de lucrători care activau în 6 soviete judeţene, 58 de soviete raionale, 25 de soviete orăşeneşti şi de orăşel, 1133 de soviete săteşti.

Peste 90% dintre aceşti lucrători erau veniţi din Rusia, Ucraina şi din alte republici ale URSS.
Toată această nomenclatură comunistă, după cum scrie istoricul rus Mihail Vozlenski, realiza politica de ocupaţie a regimului sovietic. Aceştia au introdus cu forţa limba rusă în administraţia de partid şi de stat. La 23 septembrie 1940 a fost interzis alfabetul latin şi s-a trecut la cel rusesc. A început îndoctrinarea marxist-leninistă a populaţiei. La 20 septembrie 1940 a fost editată prima lucrare a lui Lenin „Sarcinile Uniunii Tineretului” într-un tiraj de 10 000 de exemplare, 6 mii în limba „moldovenească” şi 4 mii în limba rusă.

7. Conducerea economiei, planificării, normarea muncii, impozitarea, naţionalizarea întreprinderilor industriale de asemenea au avut un caracter colonial, de ocupaţie.
De menţionat că ruşii au pus mâna pe 1443 de întreprinderi industriale, la care lucrau 19.415 de muncitori şi ingineri. Au fost naţionalizate şi jefuite 1.012 km de cale ferată cu 83 de staţii şi 5 depouri.
Când au venit ocupanţii sovietici, în Basarabia funcţionau 12.442 km de drumuri, inclusiv 1211 drumuri asfaltate şi 11.220 km de drumuri de ţară. În 1940-1941, comuniştii au acaparat într-un mod forţat, bestial şi făţarnic 2038,7 mii ha de pământ arabil, inclusiv 1662,6 mii ha semănate cu cereale, 258,6 mii ha de culturi tehnice, 284,8 mii ha de păşune şi 181,0 mii ha de păduri. Toată această bogăţie a fost naţionalizată şi furată de către nomenclatura comunistă. În 1940 comuniştii ruşi au pus mâna pe toată ramura vităritului.

Ei au luat cu forţa 267.383 de cai, 402.538 de vite cornute mari, 259.377 de porcine şi 1.236.583 de oi şi capre (AOSPRM, f. 51, inv. 1, d. 26, p.2). Toate acestea constituiau o mare bogăţie a populaţiei basarabene. Dacă ruşii au fost „eliberatori”, atunci ei nu puteau să jefuiască toată bogăţia satelor şi oraşelor Basarabiei. Când au nimerit în Basarabia, comuniştii ruşi erau flămânzi, murdari, dezbrăcaţi, nespălaţi. Văzând cât de bine trăiesc românii basarabeni, veneticii spuneau că toate satele sunt populate de „curculi”, „chiaburi” şi mari „boieri români”. Ei au impus satelor şi oraşelor mari impozite şi dări la stat. Numai în trimestrul IV, 1940, au luat din Basarabia 2,5 mln. tone de cereale, 15.000 de tone de carne de vită, 1500 de tone de carne de pasăre şi peste 1.600 de mii de ouă (f. 2).

8. Noi vorbim de ocuparea Basarabiei, deoarece regimul comunist sovietic a jefuit această regiune după cele mai murdare şi cinice forme şi metode.

Numai de la Ministerul Apărării Naţionale al României sovieticii au furat 101.687 de cai, 203 perechi de boi, 1816 căruţe, peste 100 de care cu boi, 47 de autovehicule. Din depozitul Diviziei 26 Infanterie Română din Călăraşi ruşii au furat 18 cuptoare de copt pâine, 20 de vagoane cu făină şi 20 de vagoane cu lemn de fag. La staţia Pârliţa, ruşii au sechestrat cu forţa 75 de vagoane şi 2 locomotive. De la camerele agricole din Bălţi şi Soroca sovieticii au furat peste 900 de maşini agricole, inclusiv 4 tractoare, 230 de semănători, 120 de pluguri, 80 de prăşitori mecanice, 93 de zdrobitoare pentru struguri, peste 200 de cai, 5 tauri, 45 de vaci de lapte, 400 de oi, 200 de berbeci şi peste 100 de porcine.

9. Ocupanţii sovietici au adus mari daune sistemului financiar al României. Toate secţiile poştale şi bancare au fost jefuite.

Numai în iunie-iulie 1940 bolşevicii ruşi au furat din sistemul financiar basarabean peste 3.896.229.573 de lei, inclusiv 711.665.000 de lei investiţii capitale din economia Basarabiei, 517.177.00 de lei care aparţineau firmelor locale, 214.334.815 lei ai Ministerului Agriculturii, 215.000.000 de lei ai Ministerului Cultelor, 293.568.008 de lei – banii Ministerului de Interne etc.
10. Noi am constatat că numai din 28 iunie 1940 şi până la 22 iunie 1941 regimul sovietic de ocupaţie a furat, jefuit, evacuat, transportat din Basarabia mărfuri industriale, cereale, grâu, porumb, soia, secară, orz, culturi tehnice, spirt, alcool, vin, conserve, materiale de construcţie tehnică, fabrici întregi, produse animaliere, tot parcul de maşini şi locomotive în valoare de peste 300 de miliarde de lei româneşti.

În iunie 1941 din RSSM au fost evacuate 4000 de vagoane cu bunuri materiale, instalaţii industriale şi tehnică şi peste 180 de mii de vite cornute mari. Au furat tot ce au putut, au curăţat toate hambarele, depozitele, iar ceea ce n-au reuşit să fure a fost distrus, dinamitat şi aruncat în aer.
Câtă jale, câte lacrimi au vărsat intelectualii, preoţii, proprietarii, comercianţii, profesorii, juriştii, primarii şi notarii, oamenii de afaceri, ţăranii simpli care şi-au pierdut în 1940 toată averea, familia, chiar şi viaţa. Aceasta a fost faţa reală a ocupanţilor sovietici.
Considerăm că istoria Basarabiei sub regimul de ocupaţie stalinist din 1940-1941 trebuie cercetată, oglindită şi demascată esenţa antiumană, xenofobă, colonială a imperialismului rusesc.
Scriitorul Nicolae Dabija a subliniat că istoricii trebuie să restabilească şi să promoveze în ştiinţa contemporană valorile naţionale româneşti.

Sunt unii „critici” care numai „rup rândurile”, sau îi glorifică pe „eliberatori”. Ei neagă valorile istorice autohtone. Valorile umane se pot restabili numai prin adevărul istoric, deoarece, după cum afirmă Ion Ungureanu, „a spune adevărul e spre binele tuturor”.

 

 

Anton MORARU,
dr. hab. în istorie, prof. univ.

http://basarabialiterara.com.md/?p=15335

 

http://www.deschide.md

 

Anunțuri

20/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Jocul URSS şi al minusculului partid comunist român în Transilvania de Nord după 11 noiembrie 1944

 

 

 

 

 

Mişcările studenţeşti clujene din 1946 – manifestări anticomuniste sau antirevizioniste?

Istoria n-o scriu nişte extratereştri, ci pământenii – cu datele avute la dispoziţie, cu ştiinţa de a le ordona, corela şi interpreta, cu putinţa de a le completa prin comparaţii, deducţii, speculaţii, cu inerentul subiectivism al oricărei îndeletniciri umane de acest fel şi, nu în ultimul rând (ba dimpotrivă) cu interesul personal (de grup, de neam, de ţară etc.) al istoriografului şi istoriografiei în cauză. Rezultând, de aici, nu una , ci mai multe istorii, diferite între ele şi partizane.

Ceea ce ne interesează în cazul de faţă este intervalul 1940 – 1947. Pentru mai multă operativitate vom folosi nişte surse lexicografice: „Enciclopedia de istorie a României” (EIR), Ed. Meronia, Bucureşti, 2000; „Istoria României în date” (IRD), 1940-1995, Ed. Niculescu, Bucureşti, 1997; „Cronologia Europei Centrale” (CEC), 1848-1989, Ed. Polirom Iaşi, 2001.

Citez selectiv (pentru a nu încărca textul cu două tipuri de ghilimele le-am păstrat doar pe cele din sursă, citatul fiind semnalat prin caracterul italic al literelor; după fiecare citat am specificat sursa; mai menţionez că IRD, de pildă, are în bibliografie autori ca Nicolae Baciu, Gheorghe Buzatu, Radu Ciuceanu, Vlad Georgescu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Cristian Popişteanu. etc.):

1941, aprilie 27. La solicitarea lui Iuliu Maniu, ca reprezentant al „opoziţiei unite” a PNŢ-PNL, a avut loc o întrevedere cu reprezentanţii guvernelor englez şi american. S-au stabilit mijloacele de legătură şi comunicare în situaţia întreruperii relaţiilor diplomatice. I. Maniu a cerut, între altele, să se garanteze anularea dictatului de la Viena şi graniţele României din 1938. (…) În răspunsul lor, cele două guverne se eschivau să garanteze frontierele româno-sovietică şi româno bulgară dinainte de 1940 (IRD, pag. 13);

1941, iunie 11-12. În timpul vizitei generalului Ion Antonescu la München şi Berchtesgaden, i se aduce la cunoştinţă planul de atacare a URSS. Conducătorul statului român se angajează să participe la război pentru eliberarea teritoriilor răpite de URSS în 1940 şi în speranţa de-al determina pe Hitler să restituie României nordul Transilvaniei. (IRD, pag. 14);

Iată, aşadar, că deja înaintea intrării României în război de partea Germaniei, soarta viitoarelor sale frontiere era pecetluită în cancelariile anglo-americane. Reluăm citatele:

1942, mai. Tratatul de prietenie anglo-rus cuprinde clauze secrete prin care Marea Britanie acceptă răpirea Basarabiei şi Bucovinei de nord, de către URSS din 1940. (IRD, pag. 19);

1943, martie. Anthony Eden, ministrul de externe al Marii Britanii, declară că guvernul său consideră situaţia din România subordonată intereselor sovietice. (IRD, pag. 23);

1943, octombrie. La conferinţa de la Moscova a miniştrilor afacerilor externe ai SUA, Marii Britanii şi URSS, A. Eden declară: „Guvernul englez crede că Uniunea Sovietică are dreptul să decidă singură problemele referitoare la România…(IRD, pag. 25);

1943, noiembrie 21. Departamentul de stat al SUA este informat că Iuliu Maniu vrea să trimită un emisar să negocieze ieşirea României din război. La cererea lui Maniu, Antonescu îi acordă lui Barbu Ştirbey un paşaport diplomatic şi discută cu el înainte de plecare să vadă cu cine doresc aliaţii să încheie armistiţiul – cu el sau cu opoziţia. (IRD, pag. 25);

1943, noiembrie. Barbu Ştirbey, aflat în drum spre Cairo (cu un paşaport primit de la Antonescu!), este deconspirat de către agenţia (engleză!!!) de ştiri Reuter – care umple lumea întreagă cu informaţia că acesta urmează să negocieze, la destinaţia respectivă, ieşirea României din război. (N. Baciu, Agonia României ,Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1990);

1943, decembrie. Ministrul român la Stockholm, Frederic Nanu, are o serie de contacte, din dispoziţia ministrului de externe, Mihai Antonescu, cu unii reprezentanţi sovietici privind ieşirea României din război. Sovieticii se declară gata să respecte suveranitatea României şi să ajute la anularea efectelor Diktatului de la Viena. (CEC, pag. 235);

1943, decembrie. Singurul loc unde se poate vorbi despre negocieri reale şi despre impunerea unor condiţii şi de către partea română a fost ambasada română de la Stockholm: „Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră. Arbitrajul de la Viena e nul şi neavenit. Transilvania revine la patria mamă în totalitate (de notat că englezii n-au garantat nimic în acest sens, lăsând totul la latitudinea Conferinţei de pace – n.n.)… (N. Baciu, Agonia României);

1944, aprilie. La negocierile de la Cairo, britanicii s-au opus retrocedării integrale a Transilvaniei către România…(IRD, pag. 29);

1944, mai 2. Într-un mesaj către ministrul de externe sovietic Molotov, W. Churchill, şeful guvernului britanic, subordona situaţia din România intereselor sovietice (IRD, pag. 29);

1944, mai. Britanicii şi sovieticii convin la împărţirea Sud-Estului european în „zone militare operative”, România fiind plasată în zona sovietică. La 12 iunie, preşedintele american Roosevelt îşi dă la rândul său acordul. (CEC, pag. 237);

Un scurt comentariu se impune. Deci s-a negociat de ambele părţi, cu deosebirea că opoziţia a făcut-o cu ştirea, acceptul şi chiar ajutorul lui Antonescu, pe când „opoziţia unită” (regele, partidele istorice, Garda Palatului şi, fireşte, Partidul Comunist Român) a sabotat demersurile mareşalului decapitând, finalmente, Armata şi Statul şi „negociind” aşa zisul armistiţiu până la a-l transforma într-o capitulare necondiţionată. (Un armistiţiu se semnează înainte şi nu după depunerea armelor!!!) Următorul citat este edificator:

1944, septembrie 12 (aşadar, la trei săptămâni după 23 august – n.m.). Se semnează la Moscova Convenţia de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite, reprezentate de URSS, prin care România era declarată ţară înfrântă (…) României îi era impusă restabilirea frontierei de stat cu URSS din 28 iunie 1940. (…) Ultimul articol stipula că „Guvernele Aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. Celelalte condiţii reduceau de fapt România la situaţia de ţară ocupată şi exploatată după bunul plac al ocupanţilor (plăţi, rechiziţii, despăgubiri, cenzură discreţionară în toate domeniile etc. – n.m.). S-a format Comisia Aliată de Control pentru România, cu sediul la Bucureşti, dominată de fapt de reprezentanţii sovietici, instanţă supremă a autorităţilor de ocupaţie (IRD, pag. 34);

Trec peste alte aspecte şi, pentru că era vorba doar de „punerea în poziţie a osului”, mă rezum la a constata că „jocurile erau făcute” de mult iar România era abandonată (ca să nu zic vândută), cu acte în regulă, în posesia sovieticilor. Deci. România nu avea alternativă la cele ce vor urma în curând:

1944, octombrie 9. În timpul vizitei la Moscova, Churchill propune – şi Stalin acceptă – o înţelegere privind zonele de influenţă în Balcani, potrivit căreia România intra în sfera de interese sovietică (90%), în timp ce Grecia intra în aceeaşi proporţie în zona engleză…(IRD, pag. 35);

1944, decembrie 1. Într-un memoriu transmis la Londra, Iuliu Maniu scria: „Dacă intenţia Marii Britanii este ca România să treacă cu totul sub control sovietic”, el este gata să se sacrifice şi să pregătească poporul român pentru acest lucru. În felul acesta se poate evita un masacru şi un război civil, dacă terenul este pregătit de el. Dacă însă acest lucru nu intră în intenţia guvernului englez, atunci el este gata „să lupte împotriva comunizării ţării până la moarte”.

Răspunsul adresat a doua zi de către Churchill ministrului său de externe avea următorul conţinut: „Bineînţeles, noi nu avem să facem asemenea mărturisiri”. (IRD, pag. 38);

1945, februarie 27. Soseşte la Bucureşti A. I. Vâşinski, ministru adjunct de externe al URSS şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, care cere în mod ultimativ regelui revocarea guvernului Rădescu şi formarea unui guvern FND. (IRD, pag. 45);

1945, martie 1. Barbu Ştirbey eşuează în încercarea de a alcătui un nou guvern şi înapoiază regelui mandatul primit. (IRD, pag. 45);

1945, martie 2. În seara acelei zile regele însărcinează pe dr. Petru Groza, reprezentând FND, cu „formarea unui guvern de concentrare cu reprezentarea partidelor democratice”…(IRD, pag. 45);

1945, martie 3. Petru Groza prezintă regelui lista noului guvern „de largă concentrare democratică”, având ca bază partidele şi organizaţiile din FND. (IRD, pag. 45);

1945, martie 6. Regele acceptă guvernul Groza, care depune jurământul la ora 19,30…(IRD, pag. 45);

1945, martie 8. Faţă de demersul Departamentului de Stat al SUA de a convoca o întâlnire a miniştrilor de externe ai celor trei mari puteri pentru a discuta situaţia din România, unde fusese instaurat, ca urmare şi a presiunilor sovietice, guvernul Groza, W. Churchill trimite lui Roosevelt o telegramă în care îi comunică faptul că Marea Britanie nu va protesta, deoarece a încheiat o înţelegere cu Stalin ca Rusia să aibă cuvântul hotărâtor în România şi Bulgaria, iar englezii în Grecia…(IRD, pag. 45);

1945, martie 9. În răspunsul la telegrama lui Churchill din 8 martie (…) preşedintele SUA F.D. Roosevelt scrie: „Este evident că ruşii au instalat un guvern minoritar ales după gustul lor, dar pe lângă motivele pe care mi le-ai expus în mesajul d-tale, eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. (IRD, pag. 46);

1945, martie 8. Petru Groza şi Gh. Tătărăscu trimit premierului sovietic I.V. Stalin o telegramă prin care solicită acordul URSS pentru reintegrarea nordului Transilvaniei la România. (IRD, pag. 46);

1945, martie 9.Ca urmare a cererii noului guvern, I.V. Stalin consimte, prin telegrama de răspuns adresată dr. Petru Groza, la reinstalarea administraţiei româneşti în nord-estul Transilvaniei. (IRD, pag. 46);

1945, martie 13. În prezenţa regelui, a primului ministru şi a altor membri ai guvernului se sărbătoreşte la Cluj, printr-o mare manifestaţie desfăşurată în Piaţa Libertăţii, reintegrarea la România a nordului Transilvaniei. În aceeaşi zi, în sala prefecturii din Cluj s-a ţinut şedinţa solemnă a Consiliului de Miniştri pentru proclamarea oficială a reinstalării administraţiei româneşti în această parte a ţării. (IRD, pag. 46).

Iată, aşadar, că până şi retrocedarea nordului Transilvaniei (Ardealului – de fapt) era condiţionată de instalarea guvernului Frontului Naţional Democrat – respectiv comunizarea şi sovietizarea ţării! Condiţionare (prestabilită de către cele trei mari puteri – fireşte!) pe care oricine – nu numai conducătorii partidelor istorice – o putea cunoaşte (sau deduce) din simpla consultare a presei vremii, Petru Groza declarând că, dacă va ajunge în fruntea guvernului, va rezolva în câteva zile reintegrarea Ardealului de nord în România!

(Pentru cei ce nu ştiu – sau au uitat – reamintesc că, până în 13 martie 1945, teritoriul în discuţie era administrat, de iure, de către armata sovietică, iar de facto de către autorităţile maghiare – Clujul, de pildă, fiind plin de drapele roşu-alb-verde care le dublau pe cele roşii).

De ce consider prestabilit amestecul prosovietic al celor trei mari puteri? Pentru că abandonarea României (şi nu numai) a fost dublată de nişte manipulări perverse menite a uşura munca sovieticilor. E suficient să dau doar două exemple.

O dată, acel „vin americanii” care flutura pe toate buzele la vremea respectivă – şi nu ca o himeră, nu ca un ultim pai de care ne agăţam în disperarea noastră, ci ca o certitudine răspândită şi cultivată exact de către cercurile anglo-americane, fie pe căi oculte, fie (mai disimulat) pe calea undelor radio – pe locul întâi situându-se Radio Londra.

În al doilea rând, grupul de observatori occidentali care a monitorizat alegerile din noiembrie 1946 (măsluite până-n pânzele albe de către comunişti!) şi care, printr-o declaraţie comună de presă, a apreciat respectivele alegeri drept libere, democratice şi perfect corecte!!!

În condiţiile descrise, nu văd cine şi ce ne-ar putea imputa. Mai degrabă noi am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm unde au zăcut, în acele vremuri, sacrosanctele valori occidentale în faţa cărora ne tot prosternăm astăzi?!

Fireşte, întrebarea de mai sus este retorică. Să trecem la „cestiune” (după ce, aparent, am insistat prea mult asupra premiselor şi preliminariilor, dar n-am făcut altceva decât să prezint ceea ce în mod sistematic este neglijat în „versiunile standard”).

Şi să începem cu nişte fragmente din intervenţia istoricului Vasile Vesa, avută cu ocazia Simpozionului din 28 mai 1996 închinat semicentenarului evenimentelor din 1946:

„Pe sediile PCR şi PSD din Cluj, la vremea respectivă (până în 13 martie 1945 – n.m.), alături de steagul roşu era arborat nu drapelul statului român, ci cel maghiar. (…) La Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia maghiară, condusă de Nagy Ferenc, a pretins 22.000 de kilometri pătraţi din suprafaţa Ardealului. (…) Mişcările studenţeşti din 1946 au avut, iniţial, un caracter naţional şi erau îndreptate împotriva revizionismului maghiar, pentru a dobândi pe parcurs şi un caracter anticomunist. Studenţii au renunţat la respectiva mişcare, pentru a nu oferi, prin răstălmăcire, argumente ungurilor la Conferinţa de Pace”.

Ce vrea să spună dl. Vesa? Vrea să spună că maghiarimea din Ardealul de Nord s-a reorientat, cu o repeziciune care sfidează firescul, bunul-simţ, şi orice prag psihologic, vădind, indiscutabil, un cadru preexistent de strategie şi tactică, o organizare prealabilă şi o coordonare „maghiaro-maghiară”.

Astfel, foştii adepţi ai lui Horthy se metamorfozează, peste noapte, în fervenţi colaboraţionişti. Pentru a ilustra această uluitoare rapiditate, este suficient să amintim, de pildă, că în plin război de eliberare a nordului Ardealului (orientativ, precizăm că Clujul a fost eliberat în 11 octombrie 1944, Oradea în 12 Octombrie, iar Satu Mare în 25 octombrie 1944) ia deja fiinţă (independent de MADOSZ-ul din Braşov), în 15 octombrie 1944, la Târgu Mureş, Uniunea Democrată Maghiară, care, peste numai o zi, (16 oct. ’44, Braşov), prin absorbţia altor formaţiuni (MADOSZ, MDSZ etc.) devine reprezentantă unică, sub denumirea de „Romániai Magyar Népi Szövetség (MNSZ) – Uniunea Populară Maghiară din România (UPM) şi care în 20 octombrie 1944 îşi face deja cunoscută platforma program. Pentru cei ce nu cunosc această platformă, vom preciza că UPM a participat la alegerile din 19 noiembrie 1946 în cadrul alianţei procomuniste BPD – Blocul Partidelor Democratice.

Cât priveşte aderenţa maghiarimii din România la această platformă procomunistă, este suficient să amintesc că UPM a obţinut (conform EIR), la respectivele alegeri, 29 din cele 414 mandate existente. Deci şapte la sută! Deci tot 7 la sută, exact atât cât reprezenta, şi la acea vreme, populaţia maghiară din România!

De ce această reorientare fulgerătoare, de ce acest colaboraţionism cu comunismul „atotbiruitor”, cu ocupantul sovietic în ultimă analiză? Dintr-un singur motiv: pentru a-i câştiga de partea lor pe sovietici, pentru a-i determina să pledeze, la Conferinţa de Pace, pentru un status quo în ceea ce priveşte apartenenţa Ardealului de Nord! Şi, fireşte, pentru a-şi păstra hegemonia interimară asupra acestuia până la verdictul cu pricina.

De aceea, peste 90 la sută din comuniştii clujeni, de pildă, erau unguri şi tot din acelaşi motiv pe sediul PCR (şi nu numai) din Cluj flutura, la acea vreme, alături de steagul roşu, nu drapelul românesc, ci tricolorul roşu-alb-verde!

Evident, proporţia respectivă se regăsea şi în administraţie, iar în Securitatea din Cluj (încă purtând alt nume) exista un singur român. (Situaţie prezentă, în linii mari, în întreg Ardealul de Nord, la acea vreme).

Astfel se explică faptul că atât Universitatea Ferdinand I-ul cât şi Clinicile universitare, reîntoarse din refugiu, au trebuit să facă, iniţial, cale întoarsă, pentru că nu li s-a permis să-şi ocupe vechile localuri.

Reproducem din „Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România, 1944-1953”, de Vincze Gábor, publicată în foileton în revista „Szövetség” (organ al Preşedinţiei Executive a UDMR), un scurt fragment edificator:

Rectorul Miskolczi, somat să predea cheile universităţii, refuză categoric. După care, Comandamentul militar sovietic al oraşului dă un ultimatum de 24 ore personalului Universităţii româneşti pentru a părăsi Clujul.

Iată, deci, cui aparţinea puterea la acea vreme şi pe ce colaborare se baza aceasta.

Cum de situaţia nu s-a ameliorat radical după 13 martie 1945? O dată, că era vorba de o reţea imensă de tip mafiot care trebuia schimbată. Pe de altă parte, conferinţa de pace urma să se încheie abia în 1947, ca atare, ungurii mai nutreau speranţe iar ruşii nu se grăbeau să renunţe la nişte condiţii ideale de şantaj (sau dublu şantaj).

Cât priveşte mişcările studenţeşti din 1946, acestea au apărut ca o reacţie românească la provocările forţelor iredentiste maghiare, provocări menite a genera conflicte care, prin răstălmăcire, să fie prezentate opiniei publice internaţionale ca „pogromuri antimaghiare” (după aceeaşi reţetă care va fi aplicată, peste 44 de ani, la Târgu Mureş, în martie 1990!) şi folosite, apoi, ca argumente pro domo la Conferinţa de Pace de la Paris.

Drept care, după cum bine observă şi Vasile Vesa, studenţii români au renunţat la protestul lor pentru a dejuca scenariul cu pricina, pentru a nu oferi dorita „materie primă” preconizatelor răstălmăciri, menite a furniza un plus de şansă celor ce urmau să pretindă (şi au şi făcut-o!), la Paris, 22.000 de kmp. din teritoriul Ardealului.

Iar în ceea ce priveşte caracterul anticomunist pe care l-a dobândit, pe parcurs, mişcarea antirevizionistă a studenţilor români, chestiunea a ţinut doar de un anumit prag de conştientizare: cum să nu devină anticomunistă aceasta, atunci când, în condiţiile date (toţi studenţii anticomunişti erau români iar toţi muncitorii comunişti erau unguri!!!), revizionismul se confunda cu comunismul şi viceversa?

 

dr. Zeno MILLEA

Mişcările studenţeşti clujene din 1946 – manifestări anticomuniste sau antirevizioniste?

 

 

Jocul URSS şi al minusculului partid comunist român în Transilvania de Nord recent eliberată de sub ocupţia Ungariei

 

În data de 11 noiembrie 1944, Administraţia română revenită după eliberarea teritoriului eliberat din nordului Transilvaniei de horthyşti, a fost înlăturată de sovietici, care au introdus aici o administraţie militară proprie. 

Măsura era destinată să ofere URSS un mijloc de presiune pentru a favoriza instituirea controlului Partidului Comunist Român asupra întregii ţări.

Moscova, punând în practică străvechiul dicton divide et impera, a încercat după actul de la 23 august 1944 să obţină în favoarea ei o schimbare a politicii interne româneşti, punând pe tapet în scop de şantaj problema statutului Transilvaniei de Nord şi căutând totodată să obţină cât mai rapid îndeplinirea cerinţelor sale economice înrobitoare de către România.

Clujul, capitala Transilvaniei de Nord, a jucat un rol deosebit de important în perioada de administraţie militară sovietică, deoarece aici s-a încercat stabilirea unor direcţii în destinul întregii regiuni.

În toamna anului 1944, în principal, patru grupări ale „frontului popular” au influenţat evenimentele: mai întâi Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, apoi, după 11 octombrie, Consiliul Sindicatelor, Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România/Uniunea Populară Maghiară şi Consiliul Central Consultativ al Frontului Naţional Democrat din Transilvania de Nord.

Premisele înfiinţării Consiliului Naţional Maghiar din Ardeal au existat încă de pe la sfârşitul lui august al acelui an. În acele zile, câţiva reprezentanţi ai Partidului Ardelean  – practic destrămat după 19 martie 1944 –, personalităţi de seamă din conducerea locală a Partidului Social-Democrat din ilegalitate şi ale Partidului Păcii (succesorul Partidului Comunist-Muncitoresc din Ungaria, „rebotezat” în 1943), scriitori, feţe bisericeşti, şi reprezentanţi ai meseriaşilor şi comercianţilor maghiari au purtat mai multe discuţii în vederea „salvării” Transilvaniei de Nord, ignorând orice concepţie legată de politica partidului sau ideologie.

Citim într-o relatare  de epocă faptul că la 14 noiembrie 1944:

„un ofiţer rus a apărut în sat în compania câtorva soldaţi sovietici şi a unui civil, a convocat populaţia cu toba şi a anunţat următoarele: administraţia română, care a intrat ilegal în Transilvania de Nord, a fost îndepărtată de comandamentul militar sovietic. Conducerea va fi preluată de organele locale, iar puterea generală, până la reglementările teritoriale definitive, va fi exercitată de comandamentul armatei sovietice.

Populaţia să-şi înfiinţeze propriul consiliu local şi să ia legătura cu consiliul raional Reghin. Consiliul local să se îngrijească de siguranţa publică şi de punerea în practică a principiilor democraţiei. Cei care tulbură ordinea (…) să fie predaţi imediat comandamentului rusesc din Reghin. (…) Moneda oficială, deocamdată, este pengő. 

În februarie 1945, un intelectual român „manist” clujean a informat Bucureştiul, afirmând că :

„în Transilvania de Nord, în fond, nu există o administraţie adevărată. Există autorităţi locale, constituite din indivizi aleşi la întâmplare şi de cele mai multe ori fără pregătire teoretică sau practică.

Judeţele izolate nu comunică între ele şi nu au nici viaţă comună. Nu există o autoritate superioară care să coordoneze administraţia judeţelor.  

Fiecare dintre acestea se administrează în mod cvasi-autonom, conform propriilor norme şi cu un buget propriu, după imaginaţia fantezistă a celor care au rămas la conducere întâmplător şi provizoriu.

Peste tot domneşte un haos administrativ şi financiar deplin”

Convenţia de armistiţiu între Naţiunile Unite şi Ungaria, semnată în ianuarie 1945, stabilea, printre altele, că statul maghiar evacuează toate trupele şi autorităţile oficiale maghiare de pe teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, în interiorul frontierelor maghiare existente la 31 decembrie 1937.

Acelaşi act consfinţea că Ungaria se obliga să anuleze toate dispoziţiile legislative şi administrative referitoare la anexarea sau încorporarea acestor teritorii.

Însă, în ciuda convenţiei, administraţia românească în Ardealul de Nord va reveni  în 1945 abia peste câteva luni.

Diplomaţii din Occident au protestat, în toamna lui 1944,  legat de nerespectarea respectivei convenţii şi au criticat atitudinea Ungariei, dar atât.

„Scoţând Transilvania de Nord de sub autoritatea administraţiei româneşti, stimulând discret competiţia româno-maghiară, amăgindu-i pe maghiari, a căror soartă era deja pecetluită şi, în acelaşi timp, şantajându-i pe români, Stalin a obţinut atât instalarea unui guvern comunist la Bucureşti, teritoriul basarabean şi bucovinean, participarea trupelor române la războiul din Vest, cât şi o atitudine supusă şi lipsită de combativitate din partea Budapestei.

Numirea guvernului Petru Groza (6 martie 1945) dominat de comunişti, a făcut posibilă acceptarea de către Stalin, la 9 martie, a reinstaurării administraţiei româneşti în Nordul Transilvaniei.

După înlăturarea guvernului Nicolae Rădescu şi după succesul presiunilor sovietice asupra Regelui Mihai I, constrâns să încredinţeze lui Petru Groza misiunea formării unui nou guvern, comuniştii din România au găsit momentul de a-şi făuri un capital politic dintr‑o problemă care, în realitate, fusese deja decisă de sovietici de mult timp. (…) În acest sens, primul pas îl reprezenta reintegrarea Transilvaniei de Nord României. 

 La scurt timp după învestirea sa ca prim ministru, Petru Groza a declarat că un guvern al Frontului Naţional Democrat ar putea obţine repatrierea a zeci de mii de prizonieri şi permisiunea de a intra în Ardealul de Nord cu capul sus.

 La 8 martie 1945, printr-o telegramă adresată lui Stalin de către preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul Afacerilor Externe, era solicitată instalarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, consimţământul „generalissimului” Stalin şi al guvernului sovietic fiind obţinut nu mai târziu decât în ziua următoare.

Această recunoaştere era  făcută nu în virtutea dreptului suveran al României asupra acestui teritoriu, ci ca o recompensă  pentru acceptarea de către Rege a unui guvern pro-comunist, aşa zis „democratic”.

Că întreaga acţiune a fost de fapt o formă de şantaj, reiese şi din faptul că aceleaşi prevederi ale Convenţiei de armistiţiu invocate de sovietici în noiembrie 1944 pentru înlăturarea administraţiei româneşti din Nordul Transilvaniei, erau menţionate de Stalin în scrisoarea din 9 martie 1945 adresată lui Groza, de această dată însă, pentru a justifica reinstaurarea administraţiei române.

Altfel spus, pentru a crea o atmosferă populară favorabilă guvernului pe care îl impuseseră la cârma României, la 9 martie 1945 autorităţile sovietice de ocupaţie au acceptat restabilirea administraţiei româneşti în Nordul Ardealului.

Deşi Guvernul Groza şi societatea românească au interpretat în mod unanim reglementarea administraţiei române din Transilvania de Nord ca fiind, totodată, şi rezolvarea problemei graniţelor, Uniunea Sovietică, nu au considerat însă încheiată această chestiune.  

 Consilierul ambasadei sovietice, Osukin, îl  informa pe ministrul de externe maghiar, János Gyöngyösi, că „introducerea administraţiei române în Transilvania de Nord nu înseamnă nicidecum obligativitate în ceea ce priveşte acordul de pace”.

Astfel, România a fost în continuare ţinută în şah de sovietici, până la consolidarea deplină a regimului dictatorial comunist trădător susţinut de URSS. 

Rămânea ca vasalii de la Bucureşti să se astâmpere şi să se mulţumească cu ce au obţinut. 

Era vechiul măr al discordiei de care se folosiseră germanii şi ruşii, după ce se înfrăţiseră prin ruşinosul pact dintre Hitler şi Stalin din 23 august 1939.

 In cadrul Conferintei de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946), delegaţia maghiară a facut o ultimă incercare de a obţine o modificare a frontierei dintre România si Ungaria, aşa cum era ea formulată in proiectul Tratatului de pace. Tactica adoptată de reprezentanţii Ungariei a fost aceea de a incerca sa se obţină măcar o parte din Transilvania de nord-est anexată in urma dictatului de la Viena din 30 august 1940.

De aceea, suprafaţa revendicată de Ungaria a fost succesiv diminuată şi tot la fel respinsa de Conferintă. Astfel, pentru prima oara, în şedinta plenară din 14 august 1946, Ungaria, prin cuvântul ministrului de Externe, Janos Gyöngösi, a cerut cedarea către ea a unui teritoriu din Transilvania in suprafaţă de cca. 22.000 km2, dar cererea a fost respinsă de Conferinta de Pace, ca nefondată.

Problema a revenit in atenţia conferinţei în cadrul lucrărilor Comisiei politice şi teritoriale pentru România (31 august-5 septembrie).

Delegatul Ungariei, Paul Auer, ministrul Ungariei la Paris, a expus, in cadrul unei sedinte mixte a comisiilor politice şi teritoriale pentru România şi Ungaria, punctul de vedere al guvernului său, cerând sa se atribuie tarii sale unele teritorii romanesti de la granita de nord-vest a Romaniei (cca. 4.000 km2, ce reprezentau aprox. 6% din suprafata Romaniei de atunci si 8, 5% din populaţie). 

Problema Transilvaniei şi implicit cea a frontieriei cu Ungaria  a fost definitiv rezolvată la Conferința de Pace de la Paris, urmată de Tratatele de Pace, semnate pe 10 februarie 1947, dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

 

 

Surse:

adev.ro/nkyd1m

 Marcela Sălăgean,, „Transilvania în jocul de putere al Marilor Puteri (1940-1947)“, apărută în 2013, la Editura Mega.

http://www.edrc.ro/docs/docs/autonomistii/001-105.pdf

 

 

26/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 1 comentariu

23 noiembrie 1940 – S-a parafat la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit. VIDEO

Cum a ajuns România aliata Germaniei naziste. Explicaţiile lui Ion Antonescu din ultima scrisoare, scrisă înainte de execuţie

 

Foto: O întâlnire a mareşalului Ion Antonescu cu Hitler

 

 Acum 77 de ani,  în data de 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, parafa la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit, încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia, care a pus bazele unei alianțe politico- militare devenită actul oficial de constituire al Axei Berlin-Roma-Tokyo, opusă Aliaților occidentali. 

Acest pact completa „Acordul germano-japonez” și Pactul Anticomintern din 1936 și a ajutat la depășirea diferendelor apărute după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat între Germania și URSS în 1939. 

La data când generalul Ion Antonescu semna la Berlin  aderarea Romaniei la Pactul tripartit, opinia publica româneasca era puternic bulversată: in doar cateva luni (iunie-septembrie) ţara noastră pierduse Ardealului de nord în favoarea Ungariei, Basarabia şi Bucovina în favoarea URSS şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.

Marşul glorios al maşinii de război germane, măturând Austria, Cehia, Polonia, Danemarca, Olanda, Belgia, Norvegia şi apoi Franţa, a surprins întreaga Europă.

România rămânea în calea lupilor. Atotputernicii săi aliaţi şi garanţi tradiţionali fie fusesera infrânţi umilitor (Franţa), fie erau in mare dificultate (Marea Britanie). 

Nimic nu mai era ca inainte.

Europa era în pragul unei catastrofe, iar  România a fost o victimă sigură. Cu acordul lui Hitler, Rusia sovietică a luat ce a vrut după ce a fost încheiat între cele două puteri totalitare pactul Ribbentrop-Molotov. Mai precis Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

La scurt timp, prin Dictatul de la Viena, Germania Nazistă făcea cadou aliaţilor la fel de extremişti din Ungaria, Transilvania de Nord-Vest. România condusă de un suveran slab şi vicios, în persoana lui Carol al II lea, a asistat neputincioasă la aceast dezastru, fără să fi schiţat măcar un gest de apărare.
După ce a preluat puterea în septembrie 1940, Antonescu a primit de la Hitler garanţia integrităţii statului român, dar şi trupe germane pe teritoriul ţării,
 România  devenind o bază germană solidă.

Aderarea la Pactul Tripartit a avut loc în urma vizitei oficiale la Berlin din zilele de 22 – 23 noiembrie 1940.

Antonescu a fost primit de Hitler şi cei doi au discutat la prima întâlnire, trei ore şi  jumătate .

  Antonescu s-a pregătit temeinic, încercând să susţină cauza reconstituirii României Mari.
”Românii- sublinia  generalul- reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric   – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.”

 

Din partea României, semnarea Pactului Tripartit era văzută ca un act prin care se încerca protejarea țării în fața agresorului URSS şi avea un caracter defensiv, având rolul de a cimenta alianța statelor semnatare în fața unor eventuale agresiuni din partea altor state.

Pactul era considerat în epocă și un avertisment transmis SUA, pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.

Cei trei parteneri principali (Germania, Italia şi Japonia) își recunoșteau reciproc sferele de influență și se obligau să-și asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic și militar în cazul în care oricare dintre ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu excepția URSS.

Pactul Tripartit a fost semnat de Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie 1940) şi Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, înainte de intrarea trupelor germane în țară.

Ultima țară semnatară a fost Iugoslavia, la 25 martie 1941.

La data de 25 noiembrie 1936 între Germania Nazistă și Japonia Imperială, a fost încheiat  împotriva Internaționalei a III-a Comuniste.
Pactul AntiComintern care prevedea consultări reciproce între cele două state semnatare în cazul  unei agresiuni a URSS împotriva vreuneia dintre ele, precum și luarea de măsuri pentru apărarea intereselor comune.

De asemenea, niciunul dintre cele două state nu putea încheia tratate politice cu URSS și totodată, Germania era obligată de către Japonia să recunoască independența statului Manciuko, teritoriu chinez invadat şi anexat de japonezi.
La 6 noiembrie 1937, Italia lui Mussolini a aderat la acest pact, creându-se astfel ceea ce a devenit cunoscut  mai târziu, sub numele de Axa (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

La 22 mai 1939, la Berlin, a fost  semnat Pactul de Oțel, conform denumirii sale oficiale:

„Pactul de prietenie și alianță dintre Germania și Italia şi care era  o înțelegere între Italia Fascistă și Germania nazistă  semnată de către miniștrii de externe ai respectivelor țări, contele Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop,  formată din două părți: prima a fost o declarație de cooperare dintre Germania și Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adițional”, prevedea o politică comună militară și economică.

Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care i-a dat supranumele de „Pactul de Oțel”, după ce a renunțat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

În 1941, după invadarea URSS de către Germania în Operațiunea Barbarossa, Pactul Anticomintern a fost revizuit. Pe 25 noiembrie, a fost hotărâtă reînnoirea lui pentru o perioadă de încă cinci ani. La această dată, semnatarii Pactului AntiComintern au fost:
Bulgaria, China, Croația, Danemarca (ocupată de Germania în 1940), Finlanda (invadată de URSS pe 30 noiembrie 1939, după Războiul de Iarnă), Germania, Ungaria, Japonia, Manciukuo, România,Slovacia, Spania şi 
Turcia (garant, după Pactul germano-turc de neagresiune)

Nu se poate spune că Antonescu l-a simpatizat în mod deosebit pe Hitler, sau opţiunile sale politice. Pentru Antonescu, aşa cum va explica el mai târziu,  alianţa cu Germania oferea speranţa recuperării teritorilor luate de ruşi şi de unguri.

” Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”, îşi motiva Antonescu alegerea într-o ultimă scrisoare.

” Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”.

Pe scurt, Antonescu avea credinţa că alături de nemţi va putea lua Basarabia şi Bucovina de Nord, iar apoi după victoria împotriva Rusiei, la care sperau în mod utopic şi Antonescu şi Hitler, mareşalul se aştepta să primească din parte dictatorului nazist drept recompensă şi Transilvania de Nord-Vest.

România a intrat însă total nepregătită în război şi  nu a fost ajutată prea mult material de aliaţii nemţi. A urmat dezastrul inevitabil de pe frontul de Est.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/18/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-i/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/19/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-ii/

 

 

 

 

 

23/11/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: