CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

INCENDIEREA MOSCOVEI ÎN 1812, O CRIMĂ ASCUNSĂ DE PROPAGANDA ISTORICĂ A RUSIEI

De ce au ars rușii Moscova în 1812?

În acest an, Rusia a sărbătorit 210 ani de la victoria în războiul împotriva Franței napoleoniene, cunoscut în Rusia sub numele de Războiul patriotic din 1812 (Отечественная война 1812 года).

Rușii au condamnat întotdeauna „atrocitățile invadatorilor”, printre care se numără și celebra incendiere a Moscovei de către Napoleon, chiar dacă francezicontinuă să susțină că rușii înșiși au dat foc capitalei lor.

Primele incendii de la Moscova au izbucnit odată cu intrarea pe 2 septembrie în oraș a avangardei armatei franceze comandate de mareșalului Murat. Până la 3 septembrie , în momentul ocupării Kremlinului de către Napoleon personal, flăcările cuprinseseră deja întregul oraș.

Incendiul a fost stins abia pe 6 septembrie, timp în care a distrus 6,5 mii din 9,1 mii clădiri de locuit și 122 din 329 de biserici. Versiunea oficială a istoriografiei ruse și sovietice atribuie actul criminal al incendierii Moscovei trupelor lui Napoleon, relatează http://ttolk.ru/articles/zachem_russkie_sozhgli_moskvu_v_1812_godu.

Profesorul Institutului de Istorie și Arhivistică al Universității Umaniste de Stat din Rusia, Mihail Davîdov, doctor în științe istorice, a descris astfel evoluția versiunii oficiale a incendiului :

„În Patria noastră, narațiunile istorice privitoare la incendiul de la Moscova s-au schimbat constant în funcție de situația politică. Pentru țarul Alexandru I era important să prezinte acest incendiu ca pe un act barbar comis de agresorii și ocupanții francezi pentru a-i discredita în ochii Europei luminate.

Apoi adevărul a triumfat treptat, după ce au fost date publicității notele executorului direct al ordinului de incendiere, care fusese dat de guvernatorul general rus Rostopcin.

Sub stăpânirea sovietică, în anii 20-30, poveștile propagandei istorice ruse nu s-au schimbat. dar după al doilea război mondial, Stalin a creat de fapt un cult al feldmareșalului Kutuzov, iar acest incendiu a fost declarat parte a planului său strategic.

Ulterior, versiunea nepatriotică a răspunderii rușilor pentru incendierea Moscovei a fost aspru criticată, însă marele istoric sovietic Eugene Tarle a găsit o cale de ieșire, subliniind că Napoleon a fost responsabilul moral pentru incendiu, pentru că dacă armata lui nu ar fi invadat în 1812, Moscova nu ar fi ars.

Versiunea franceză (la care istoricii țărilor civilizate au aderat) spune contrariul – rușii înșiși au ars Moscova aplicând tactica pământului pârjolit, așa cum au făcut în toate războaiele purtate pe teritoriul Rusiei și al URSS.

Pe scurt, această versiune care a putut fi citită și in ziarele franceze în toamna anului 1812, este din când în când este reluată și de mass-media modernă franceză.

Pe 14 septembrie, rușii au dat foc magazinelor, pieței și spitalelor, iar pe 16 septembrie s-a stârnit un vânt puternic.

Din ordinul guvernatorului general Fiodor Rostopcin, 300-400 de ticăloși, mulți dintre ei eliberați din închisori, au incendiat orașul simultan în cinci sute de puncte diferite.

Deoarece 5/6 din toate casele erau construite din lemn, incendiul s-a extins cu mare viteză generând cu adevărat un ocean de foc.

30.000 de ruși bolnavi și răniți care nu fuseseră evacuați au ars atunci de vii în acel incendiu catastrofal,

Aproximativ 100 de incendiatori au fost arestați și împușcați. Toți au spus că au acționat la ordinele guvernatorului general rus al Moscovei Rostopchin și a unui alt oficial de rang înalt.

Rușii nu au luat nimic cu ei și au conceput un plan teribil: au decis să-și distrugă capitala. Rostopcin este singurul vinovat pentru această atrocitate comisă de criminalii eliberați din închisori și pentru ordinul de a fi distruse toate mijloacele de stingere a incendiului.

Rușii au recunoscut parțial că ei au fost cei care au incendiat Moscova în septembrie 1812. În martie 1823, același Rostopcin declara presei franceze:

„Trăsătura principală a caracterului rus este dezinteresul. În numeroase conversații, comercianți, meseriași și oameni obișnuiți spuneau că Moscova nu trebuie să cadă în mâinile inamicului și că „ar fi mult mai bine dacă am da foc orașului”.

Se cunoaște cazul unui comerciant rus care a descoperit 17 soldați francezi beți adormiți în subsolul casei sale.

El s-a hotărât să astupe ieșirea și aerisirea subsolului și să-și dea foc propriei case, astfel că francezii au murit cel mai probabil sufocați din cauza fumului.

În literatura de atunci, nobilimea rusă a confirmat și că Moscova a fost arsă de concetățenii lor. Prințesa Natalia Narîșkina menționa în notele ei scrise în franceză :

Comercianții au dat foc pieței, iar focul s-a extins nestingherit pe străzi, construite mai ales cu case de lemn. Deja la miezul nopții, întregul orizont era cuprins de flăcări. Cine va crede că francezii au distrus orașul, care pentru ei era vital? Mulți dintre ei au murit în acea noapte cumplită, sufocați în fum sau arși de vii în flăcările focului. Nu exista niciun mijloc de stingere a incendiului, deoarece pompele și pompierii înșiși dispăruseră deja la ordinul guvernatorului general.

Împăratul Alexandru nu a spus niciodată nimic despre incendiul de la Moscova iar acest lucru i-a jignit pe acei oameni care credeau că luptă pentru o cauză fără egal în istoria Rusiei. Nici un singur cuvânt de încurajare sau de admirație sinceră și tandrețe. Cei care s-au sacrificat au fost dați cu indiferență uitării.

Dacă te uiți la istoria Rusiei, atunci nu este nimic surprinzător în auto-imolarea Moscovei și în faptul că păturile conducătoare nu au luat niciodată în considerare distrugerea proprietății supușilor lor (și nici pierderile de vieți omenești). De aici efemeritatea proprietății personale din această țară unde în caz de forță majoră, drepturile asupra acesteia se pierdeau (treceau statului).

Este imposibil de imaginat că guvernul francez ar fi putut să ia în calcul incendierea Parisului, atunci când germanii au intrat în acest oraș (atât în 1870, cât și în 1940).

În Rusia, lichidarea propriilor orașe în timpul retragerii a fost considerată o practică normală. De exemplu, în 1708, orașul Mogilev a fost ars din ordinul lui Petru I.

Ei bine, în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941- 1945, această practică a fost adusă la perfecțiune de către elita stalinistă.

Activiștii de partid și sabotorii NKVD au aruncat în aer obiective strategice (poduri, căi ferate la grămadă cu infrastructura de susținere a vieții populației rămase să trăiască sub ocupație – centrale electrice, fabrici de alimente, conducte de apă etc., condamnându-o astfel la foamete și la o moarte cruntă.

Astfel, viitoarea sărbătoare a victoriei în războiul din 1812, ar trebui să fie și un prilej de omagiere a tragediei poporului rus abandonat atunci cu cinism de autorități.

Publicitate

22/12/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

16 decembrie 1941: Stalin cerea anexarea Basarabiei şi Bucovinei de nord și ocuparea României de către URSS

Dictatorul URSS îşi continua vechile obiceiuri stabilite din vremea colaborării cu naziştii. Stalin dorea să existe două tratate ce urmau să fie publicate: un tratat de alianţă între Marea Britanie şi URSS şi un al doilea tratat care să prevadă un acord de natură generală asupra reconstrucţiei Europei după război.

La acest al doilea tratat public Stalin dorea un protocol secret care să cuprindă harta Europei de după război.

Aceeaşi metodă ca în cazul Protocolului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.

De remarcat siguranţa de sine a lui Stalin: în decembrie 1941 trupele naziste se aflau la 30 de kilometri de Moscova, iar el planifica în detaliu viitoarele graniţe ale URSS (cerând în mod special Basarabia!).

Redau în rândurile următoare spusele lui Stalin (pagina 11 în documentul de mai jos):

În ceea ce priveşte frontierele Uniunii Sovietice ne-ar plăcea să vedem frontierele din Finlanda şi provinciile baltice restaurate la poziţiile lor din 1941, imediat înainte de începerea războiului. În ceea ce priveşte Polonia, frontiera acesteia ar trebui să se bazeze pe Linia Curzon, cu mici modificări. Frontiera României ar trebui formată astfel încât Basarabia şi Bucovina de nord să fie incluse în Uniunea Sovietică.

În ceea ce privea viitorul României, Stalin avea şi aici opiniile gata formate: Ardealul de nord trebuia retrocedat şi trebuiau instalate baze sovietice în ţară:

Frontiera vestică a României ar trebui extinsă spre vest în defavoarea Ungariei, de vreme ce în acea zonă trăiesc 1.250.000 de români sub stăpânire maghiară, iar Ungaria va trebui pedepsită pentru rolul ei în război.

Mi-aş dori de asemenea o alianţă între România şi Uniunea Sovietică care să ofere garanţii României împotriva Ungariei şi care să dea Uniunii Sovietice puterea de a menţine baze militare şi navale pe teritoriul României”.

Stalin ştia foarte bine ce vroia şi a reuşit să obţină. Click aici pentru a descărca documentul integral în format pdf.

Sursa: George Damian blog-pentru-basarabia.ro preluat de https://timpul.md.

16/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

3 decembrie 1931 – Începe la Gorikovo, lângă Moscova, Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România

Anul 1931 (3-4 decembrie): În URSS, la Gorikovo, lângă Moscova, s-au desfăşurat lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR – secția română a Kominternului).

Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comuniști, Congresul al V-lea al PCdR a avut loc  în URSS pentru că în România interbelica acest partid trădător al intereselor poporului român  fusese scos în afara legii la 5 aprilie 1924, fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine.

Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor

La acea dată, partidul comunist din România  număra 1500 de membri, cea mare parte neromâni, iar ideologia sa fatiș antinațională, era pusa in slujba intereselor imperialismului moscovit.

Astfel, din punctul de vedere al originii etnice a membrilor PCdR: 440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 ”moldoveni”, 170 diverse alte naționalități.

După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.

În hotărârile Congresului au fost menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale.

Atunci s-a născut pentru prima dată teza stalinistă conform căreia „România este un stat imperialist” si ca atare, „nationalitățile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „până la despărtire” (evident, trimiterile erau cu adresă directă la provinciile românești Transilvania, Basarabia, Tinutul Herței si Dobrogea).

Acest Congres al Partidului Comunist din România, a adoptat o rezoluție profund antinațională, redactată de maghiarul Béla Kun (fostul conducător al Republicii Sovietice Ungare, dizolvate de Armata Română) și semnată de Alexandru Iliescu (foto), la data aceea secretar al CC al P.C.d.R., tatăl conducătorului revoluției anticomuniste române din decembrie 1989, Ion Iliescu :

„România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”

Congresul a adoptat o rezoluție de 7 puncte privind problema națională a României și sarcinile P.C. din România:

Astfel, România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice.

Spre exemplu, punctul 5 stipula:

Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377).

De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere este impus Alexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.d.R. în perioada 1931-1936.

În continuare împărţite între fracţiunea din interior şi cea aflată la Moscova: pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller, derbedeul care a măsluit cu nerușinare Istoria Românilor, după ce comuniștii sosiți pe tancurile sovietice au acaparat puterea la București.

In ţară se afirma o noua generaţie de comuniști: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu ş.a.

În perioada interbebelică, Partidului Comunist din România a fost cu o singură excepție condus numai de alogeni : 

Gheorghe Cristescu, român (1921-1924); Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

03/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: