CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

 

 

 

Pe hartă – teritoriul răpit României după Dictatul de la Viena

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

La 30 august, s-au împlinit 77 de ani de la pierderea de către România a Transilvaniei în timpul celui de al doilea război mondial. Decizia a fost cunoscută ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul  istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean , istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater, și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

 

 

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

 

 

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

 

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

 

 

 

 

 

 

 

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară. Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

 

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

 

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

 

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

 

Surse:

 

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

 

 

 

 

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă

Istoricul Ottmar Trașcă și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

Vorbește trei limbi și face cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări. A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

Anunțuri

20/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Basarabie nu plânge…VIDEO

 

 

 

 

 

 

Videoclip-ul documentar „Basarabie, nu plânge!” este un omagiu  adus Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia postbelică și personalităților Neamului, care, prin vrednicia și curajul lor, au aprins – în 1988-89 – FLACĂRA Deșteptării, Libertății și Independenței, făcând posibilă renașterea-minune din Moldova de Est, aflată sub ocupație ruso-sovietică de aproape 200 ani.

Lucrarea a dorit să evidențieze în mod deosebit rolul covârșitor avut de UNITATEA acestui neam vrednic, în înfăptuirea idealurilor și intereselor naționale

– a fost realizată cu gândul la înaintașii neamului nostru românesc și la cele trei mari aniversări marcate în anul 2014:

– 25 ani de la apariția clandestină a revistei GLASUL, prima publicație de limba română cu alfabet latin din Basarabia postbelică – februarie 1989, Riga;

– 25 ani de la PRIMA Mare Adunare Națională din Basarabia – 27 august 1989;

– 25 ani de la OFICIALIZAREA LIMBII ROMÂNE ȘI REVENIREA LA ALFABETUL LATIN, interzis de Stalin după adoptarea legislației lingvistice din Moldova sovietizată.

Cinste și adâncă recunoștință personalităților în viață și celor plecate la Hristos, prezente în imaginile istorice din acest videoclip, care au însuflețit, mobilizat și condus, prin lumina minții lor, spre VICTORIILE ISTORICE din 1989 cu adevărat epocale și salvatoare pentru acest neam, care fusese supus metodic de ocupanţii ruşi represaliilor comuniste, deportărilor, foametei organizate, deznaționalizării, rusificării și ateismului sălbatic.

 

08/09/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mecanismele MARII TERORI bolşevice în Uniunea Sovietică. VIDEO

Imagini pentru stalin teroare  photos

Mecanismul Marii Terori din anii 1937-1938

 În doar un an şi trei luni în URSS au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane.

 

 

 

 

 

 

Ce a însemnat Marea Teroare în URSS? De ce a fost nevoie de represiuni?

Stalin a dat personal ordinele pentru execuțiile? La 30 iulie 1937, a fost semnat ordinul secret № 00447 al NKVD. Această zi este considerată începutul Marii Terori – perioada de represiune politică, anii 1937-1938, în care cel puțin 1,7 milioane de persoane au fost arestate în URSS (mai mult de 700 de mii dintre ei au fost executați ) ca „dușmani ai poporului“, „contra-revoluționari“, „paraziți“, precum și rudele și prietenii lor.

Ordinul nr. 00447 al NKVD, semnat de N. Ejov, confirmat de CC al PK (b)R la 31 iulie 1937, a constituit „legitimarea” celor mai mari crime din istoria comunismului de tip sovietic sau bolşevic.

În doar un an şi trei luni au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane. Aceste crime abominabile ale regimului totalitar comunist au constituit apogeul atrocităţilor sale.

Teroarea comunistă, declanşată la 7 noiembrie 1917 şi promovată, aproape fără încetare, de-a lungul a două decenii, făcând victime milioane de oameni, a culminat cu Marea Teroare, când pe parcursul a 450-460 de zile, au fost împuşcate zilnic, în medie, între 1200 şi 2500 de persoane.

Maşinăria morţii, al cărui element de bază era NKVD-ul, considerat de către Stalin „detaşamentul de avangardă, înarmat al partidului”, a funcţionat într-un regim non-stop, la turaţii maxime. Toţi angajaţii organelor de represiune executau directivele parvenite din partea superiorilor, îndeplinind întocmai toate indicaţiile, sub ameninţarea unor răfuieli cumplite. Poliţia politică, aşa cum menţionează Hannah Arendt, într-un stat totalitar, precum URSS, „era total supusă voinţei Conducătorului, care singur poate decide cine va fi următorul potenţial inamic”; tot el hotăra când şi cine din conducerea poliţiei secrete trebuia lichidat. (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 552)

Toţi se aflau într-o încordare maximă, întrucât atmosfera generală modelată de regim, era una de frică cumplită şi de nesiguranţă. NKVD-ul avea obligaţia de a identifica şi a anihila cât mai mulţi „duşmani ai poporului”. Structurile acestei odioase organizaţii, asemenea întreprinderilor din industrie, îşi luau angajamente sporite în descoperirea cât mai multor „organizaţii contrarevoluţionare”, „spioni”, „sabotori”. În timpul Marii Terori fabricarea dosarelor false a atins cote inimaginabile, acestea fiind ticluite pe conveier, organizându-se chiar un fel de întrecere socialistă între structurile NKVD-ului în identificarea şi anihilarea „duşmanilor poporului”. (Izvestia, ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 74-75)

Frica cultivată în mediul angajaţilor NKVD-ului omora orice sentiment uman, transformându-i pe angajaţii acestei structuri în instrumente oarbe ale morţii.

Politica biciului şi zăhărelului

În perioada Marii Terori, Stalin a plasat NKVD-ul în fruntea piramidei statale, subordonându-i, pentru o anumită perioadă, toate instituţiile statului, chiar şi partidul. Pentru a institui controlul total asupra NKVD-ului, Stalin aplica politica biciului şi zăhărelului. Şefilor din diferite subdiviziuni din cadrul acestuia, în perioada „Marii Terori” le-au fost triplate salariile, oferindu-li-se o sumedenie de alte privilegii – agrement similar cu cel de care profita elita de partid, vile luxoase ş.a. (Izvestia ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 165)

Stephane Courtois susţine că Stalin avea un scop bine definit: de a-şi impune autoritatea personală şi absolută asupra întregii puteri, atât asupra partidului, cât şi asupra statului, precum şi controlul asupra întregii populaţii.

Pentru a reuşi în întreprinderea sa, el a utilizat alternativ sau concomitent zăhărelul – promovările fulgerătoare, privilegiile, alcoolul puternic al puterii şi biciul – teroarea. El a manevrat cu o măiestrie extraordinară, alternând fazele de tensiune maximă şi fazele relaxante, în care partidul şi poporul putea „recupera”. (Stéphane Courtois, Du passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe, Paris, Editions Robert Laffont, S.A., 2002, p. 98)

Amploarea crimelor a fost posibilă şi datorită antrenării altor structuri în industria morţii staliniste. Dar idealul liderilor comunişti era ca fiecare cetăţean care nu fusese supus represiunilor să devină un colaborator eficient al organelor represiunii şi să ajute în identificarea şi nimicirea „duşmanilor poporului”.

Un rol aparte în mobilizarea membrilor societăţii în scopul colaborării cu NKVD-ul îl jucau faimoasele procese publice, regizate cu multă meticulozitate de protagoniştii acestora.

Ele erau gândite de o asemenea manieră încât să aibă un impact maxim asupra atmosferei din societate – să stimuleze cultivarea fricii şi subordonării, dar şi a încuviinţării oarbe a tuturor atrocităţilor şi crimelor comise, precum şi a celor care urmau să se producă.

Procesele publice aveau efect maxim atunci când „inculpatul” îşi recunoştea vinovăţia „obiectivă” şi mărturisea „pentru binele cauzei”. (Hannah Arendt, op.cit., p. 551)

„Duşmanii poporului”

La scară unională, cu o anumită periodicitate, erau organizate campanii de identificare şi nimicire a „duşmanilor” poporului”. Uneori acestea vizau sfere exacte ale societăţii sau domenii ale economiei.

Astfel, în august 1937 CC al PK(b)R a expediat o telegramă subdiviziunilor sale din teritoriu privind „mobilizarea politică a colhoznicilor la lupta pentru distrugerea duşmanilor poporului în agricultură”.

Un val de procese contra „sabotorilor din agricultură” s-a extins la scara întregii ţări. Au urmat mai apoi, tot la indicaţia CC, procesele publice contra „sabotorilor” din sectorul zootehnic.

Campaniile regizate de autorităţile comuniste se ţineau lanţ, ajungându-se până la situaţii aberante. Societatea, încet, dar sigur, intra într-o stare de psihoză colectivă. „Duşmanii poporului” erau căutaţi pretutindeni.

Mania identificării actelor „diversioniste”, instrumentate de către aceştia, afectase mai multe categorii de cetăţeni sovietici care au ajuns să caute astfel de acte în erorile mecanice, comise în grafica şi desenele imprimate în cărţi, ziare, pe cutiile de chibrituri, ambalajele de bomboane, ţesături, textile, greşelile de tipar, comise în procesul imprimării articolelor de ziar sau conţinuturile unor cărţi tipărite.

Lupta cu acest gen de „diversiuni” a făcut multe victime umane, pricinuind şi pierderi enorme materiale, din cauza rebutării producţiei finite.

Minţi bolnave

Despre absurditatea învinuirilor inventate de nişte minţi bolnave, Hannah Arendt menţionează: „[…] orice crimă pe care şi-o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă ea a fost sau nu săvârşită”. (Hannah Arendt, op. cit., p.554)
În cadrul adunărilor de partid şi al lecţiilor pe teme politice, era studiată activitatea spionajului străin, pentru ca populaţia să poată mai lesne să-i identifice şi să-i neutralizeze pe agenţii străini infiltraţi în URSS sau pe slugoii lor năimiţi.

Inducerea unei atare psihoze mai avea menirea să justifice teroarea şi represiunile în masă, determinându-i totodată pe oameni să creadă că societatea chifteşte de „spioni” şi „sabotori”.

Spiritul de „vigilenţă”, atât de insistent cultivat de organele de partid şi sovietice, urma să aibă ca efect imediat determinarea unui „activism social”, însoţit de o delaţiune quasigenerală, care era pe deplin justificată de scopul „nobil” al anihilării „spionilor” şi „duşmanilor poporului”.

Din contra, cei care nu manifestau un atare „activism”, puteau fi suspectaţi de complicitate cu „elementele periculoase”. Pentru astfel de „crime”, adică pentru lipsa de „activism”, de asemenea, se aplicau pedepse aspre – arestări, condamnări, deportări. În condiţiile regimului totalitar comunist, în categoria de suspecţi este inclusă întreaga populaţie. Suspiciunea reciprocă penetrează toate relaţiile sociale şi „creează o atmosferă atotdominatoare”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558)

Psihoza „vigilenţei” faţă de uneltirile „duşmanului” atinsese cote paranoice. O atare campanie se promova până şi prin intermediul manualelor şcolare; chiar şi cele pentru clasele primare.

Astfel, în manualul de istorie pentru clasele III-IV editat în anul 1937, în toiul Marii Terori, se menţionau următoarele: „Spionii se infiltrează în uzine şi fabrici, în oraşele mari şi în sate. Este necesar să fie urmărite în mod vigilent toate persoanele suspecte, pentru a-i prinde pe agenţii fascişti”.

Molima delaţiunii

Presa comunistă creează adevăraţi „eroi naţionali” din personajele deosebit de „vigilente” care înregistrează „succese” în munca „patriotică” de identificare şi de anihilare a „spionilor”, „contrarevoluţionarilor” şi altor categorii de „duşmani ai poporului”. Unul din cei mai „redutabili eroi” a fost o activistă a comsomolului – Mişakova.

De pe urma delaţiunilor sale au fost condamnaţi la moarte mii de oameni. Pentru „meritele” sale „deosebite” ea s-a învrednicit de onoarea de a rosti un discurs la congresul al XVIII-lea al PK (b)R, în martie 1939, în care şi-a etalat isprăvile, evidenţiind implicarea personală a lui Stalin în instrumentarea măcelului, declanşat de denunţurile sale.

Partidul comunist a făcut din denunţuri o obligaţie.
Numărul unor asemenea „eroi” creştea, întrucât aceştia erau protejaţi de autorităţi, fiind chiar stimulaţi pentru munca lor, „patriotică”, învrednicindu-se de prime băneşti, bilete de odihnă în staţiuni balneare „pentru a-şi întrema sănătatea zdruncinată în lupta cu „duşmanii poporului”.

Antrenarea populaţiei în psihoza delaţionistă este atât de bine pusă la punct încât munca angajaţilor NKVD-ului pe acest segment „a ajuns aproape inutilă”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558-559)

Molima delaţiunii luase amploare, evoluând într-o veritabilă epidemie. Elementele delincvente descoperă acest tărâm extrem de benefic, transformându-l într-un adevărat „clondike”, punând în valoare şantajul şi extorcând sume de bani şi alte favoruri de la persoanele ameninţate cu denunţul. (Ion Varta – http://www.jc.md/mecanismul-marii-terori-din-anii-1937-1938/)

 

Marea Teroare în Transnistria

 

 Imagini pentru masacrele haitelor  bolsevice în transnistria photos

 

 

Marea teroare din RASS Moldovenească (Transnistria sovietică) în anii 1937-1938. Filoromânismul transnistrenilor – capăt de acuzare pentru condamnarea la moarte.

În perioada Marii Terori, în decurs de un singur an şi patru luni, au fost condamnate la moarte de Troika Specială de la Tiraspol câteva sute de persoane nevinovate care aveau anumite tangenţe cu ţara vecină, România.

Trecerea clandestină a frontierei în Basarabia, întreţinerea unei corespondenţe cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul întâi, aflate pe malul drept al Nistrului erau acuzaţii la fel de grave, ca şi cele de spionaj în favoarea României, făcând parte din lista de învinuiri absurde pentru care, în aşa-numita autonomie moldovenească, se aplicau sancţiuni grave în timpul Marii Terori din anii 1937-1938.

De regulă, învinuirile privind intenţia de a emigra ilegal în România sau de elogiere a modului de viaţă din ţara respectivă erau aduse locuitorilor din satele de pe malul Nistrului sau din vecinătatea sa imediată.

Însă, uneori, asemenea învinuiri erau formulate şi la adresa unor persoane din localităţi mai îndepărtate de Nistru. Procesul-verbal al Troicii Speciale din RASSM, cu nr. 12, din 25 octombrie 1937 conţine mai multe probe documentare în acest sens.

În baza unor atare învinuiri au fost condamnate la moarte mai multe persoane din cele 65 câte figurează în acest document.Cazul lui Efim Vozian din satul Hlinoaia, raionul Slobozia, este unul edificator în acest sens.

El a fost condamnat la moarte prin împuşcare doar pentru faptul că elogia modul de viaţă din România, regretând revenirea sa în URSS, după ce, în 1933, trecuse în mod clandestin în Basarabia.

Din succintul rechizitoriu, inserat în procesul-verbal nr. 12 al şedinţei Troicii Speciale din 25 octombrie 1937, reiese că el îşi ispăşise deja pedeapsa pentru trecerea clandestină în Basarabia, suportând pentru aceasta trei ani de deportare în Siberia.

În 1937 E. Vozian este condamnat a doua oară pentru aceeaşi infracţiune, de data aceasta – la moarte. Este adevărat că, în afară de acest capăt de acuzare – „de transfug în România”, lui i se mai incrimina „promovarea agitaţiei contrarevoluţionare şi a unei activităţi contrarevoluţionare la sat”.
Unui alt locuitor al aceluiaşi sat Hlinoaia, Tudoraşcu Fedot, condamnat şi el la moarte, pe lângă alte multiple capete de acuzare, i se incrimina şi faptul că „elogiase viaţa din România”.

Aceeaşi învinuire i se aducea unui alt locuitor al satului Hlinoaia, Maxim Milentiev, care ţinea relaţii strânse cu fratele său Afanasie, stabilit în Basarabia, şi care „de două ori fugise în România”.
Lui Pavel Turuta din satul Corotna şi lui Ignatie Beşleagă din satul Slobozia, raionul Slobozia, li se incrimina, pe lângă alte „infracţiuni”, „elogierea modului de viaţă din România”.
Un alt arestat, Fiodor Efremov, din satul Cioburciu, raionul Slobozia, care anterior se alesese cu o condamnare „blândă” (câţiva ani de lagăre) pentru tentativa de a trece în mod ilegal în România, acum, pentru acelaşi capăt de acuzare, corelat cu alte câteva, la fel de absurde, a fost condamnat la moarte.
Mitrofan Bovari, originar din satul Delacău, raionul Grigoriopol, condamnat la moarte, era învinuit că, în anul 1935, „se pregătea intens” să treacă în Basarabia.

Doar pentru intenţia de a trece Nistrul, acesta a plătit cu viaţa.
Un caz aparte a fost cel al lui Petru Cravcenco, originar din satul Chiţcani, Basarabia, care, în anul 1920, a trecut din România în Rusia Sovietică, fiind angajat în funcţia de şef de post de grăniceri, pe care a exercitat-o până în anul 1923.

În 1921, fratele acestuia a trecut din România în stânga Nistrului, fiind angajat în cadrul armatei roşii, însă peste un an a dezertat din armată, refugiindu-se din nou în România. Petru Cravcenco a încercat şi el să emigreze, în mod legal, în România, în 1932, dar, fără succes. Pentru a-şi vedea realizată intenţia, în anul 1936 a efectuat o călătorie la Moscova, obţinând o audienţă la consulul român cu scopul de a obţine o viză de intrare în România.

În şedinţa Troicii Speciale, care i-a decis destinul, toate aceste capete de acuzare au jucat un rol decisiv pentru formularea verdictului de a-l trimite la moarte.
Până şi întreţinerea unei corespondenţe banale cu rudele din Basarabia (România) era considerată o crimă gravă, care putea să marcheze, în mod tragic, destinul inculpatului. Astfel, Filip Dicusară, originar din satul Doroţcaia, raionul Grigoriopol, era acuzat că întreţinea corespondenţă cu nepotul său Isidor Dicusară, care locuia în Basarabia. Verdictul troicii a fost unul uşor de intuit – „să fie împuşcat”.

Învinuiri de întreţinere a unei corespondenţe cu fratele care fugise în România, în anul 1932, i-au fost aduse lui Filimon Ţurcanu din satul Goian, raionul Dubăsari, care a plătit cu viaţa pentru atare „crimă”.
Lui Afanasie Rogut, originar din satul Harmaţca, raionul Dubăsari, condamnat la moarte pentru furt şi pentru că era fiu de „culac”, i se mai incrimina că, în 1918-1919, împreună cu Palii şi Tanasiev, ar fi oferit servicii pentru trecerea pe malul drept al Nistrului.

I se mai incrimina „legătura cu spionii”, a căror apartenenţă nu era specificată, dar care, ar trebui să înţelegem, că erau spioni români.
Prin contrast, atitudinea autorităţilor române, a basarabenilor faţă de transnistrenii evadaţi din infernul comunist în perioada Marii Foamete din anii 1932-1933 (Holodomorul) era una civilizată şi plină de compasiune umană.

 

 

 

 

Imagini pentru marea-teroare-in-transnistria photos

Foto: Refugiaţi români trec Nistrul pe ghiaţă în Basarabia românească

 

La Chişinău, în Basarabia românească a fost instituit Comitetul Central pentru Refugiaţi, care se ocupa de soarta miilor de persoane care s-au salvat cu fuga în Basarabia.

Biserica Ortodoxă Română a manifestat, de asemenea, o grijă sinceră faţă de refugiaţi.

Un caz edificator în acest sens este cel al grupului format din 13 copii minori, cu vârste între 11 şi 17 ani, refugiaţi din RASSM în Basarabia, în martie 1932. Majoritatea părinţilor acestor copii au căzut victime ale represiunilor staliniste, fiind deportaţi în Siberia.

Acest lucru reiese şi din scrisoarea adresată de maica stareţă a mănăstirii Călărăşeuca, Alexandra, episcopului de Hotin Visarion Puiu. La mănăstirea Călărăşeuca au fost adăpostite cinci fetiţe din cei 13 copii minori care se refugiaseră în Basarabia.

În misiva sa adresată înaltului prelat român, stareţa Alexandra reproduce drama acestor copii, pe care o aflase din relatările celor cinci copile (am păstrat ortografia documentului):Cauza pentru care lea determinat să treacă la noi în ţară, este neagra mizerie ce o îndurau de la bolşevici. Pe părinţii lor ia trimis în Siberia.

Gospodăriile lor sunt risipite, luând tot ce a fost ale lor la comună de sovetici. Ne mai având bietele copile cu ce îşi ţine zilele, rămânând numai cu cei patru pereţi ai casei. Cu toate acestea erau obligate se meargă la şcoală toţi copiii care rămâneau fără părinţi. În caz că nu frecventau şcoala erau puşi la o amendă de cinzeci de ruble pe lună.

Dacă ele nu puteau plăti amenda, erau puse la închisoare sau să scoată piatră cu un druc de fer. La şcoală ele erau învăţate să nu se facă cruce să nu umble la biserică, să nu asculte de părinţi ce li vor învăţa.

Grija deosebită pentru aceşti copii, manifestată de episcopul Visarion Puiu, se face remarcată şi din următorul episod: preotul Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti, cercul 2, jud. Soroca, îi solicită episcopului Visarion permisiunea ca Maria Pavlov, de 14 ani, una dintre cele cinci refugiate adăpostite de mănăstirea Călărăşeuca, să fie angajată în familia sa în calitate de dădacă. În schimb, preotul D. Buiuc asigura că „pentru serviciul ce dânsa îl va face, va fi înzestrată de noi cu zestrea de casă, 1 ha pământ lucrător, o juncă, doi juncani, iar în tot timpul slujbei va avea îmbrăcămintea trebuincioasă”.

Maria Pavlov urma să intre în posesia tuturor acestor bunuri la atingerea majoratului de 19 ani.
Răspunsul episcopului Visarion Puiu a fost unul negativ. Pe demersul preotului D. Buiuc, înaltul prelat a scris: „Nu se aprobă”.

În acelaşi timp, el a dispus să i se scrie cuvioasei maice stareţe a mănăstirii Călărăşeuca următoarele:

„Comunicaţi preotului Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti (Soroca) că nu i se poate aproba cererea, întrucât episcopia nu înţelege să dea aceste fete de sub ocrotirea bisericii ca servitoare, aşa cum cere numitul părinte.

Se pot da aceste fete numai în condiţiuni de a fi tratate ca înfiate, a fi bine crescute şi înzestrate pentru a deveni la timp bune gospodine”.
Activitatea de spionaj în favoarea Statului Român era sancţionată atât de Troika Specială de la Tiraspol, cât şi de Dvoika de la Moscova; şi într-un caz şi în altul, verdictul, de regulă, era unul necruţător – condamnare la moarte prin împuşcare.

Cazul următor este tipic în acest sens.
Ion Voloşciuc, moldovean, originar din satul Vadul Turcului, raionul Râbniţa, până a fi arestat la 11 octombrie 1937, fusese angajat ca muzician într-o orchestră simfonică.

Conform procesului-verbal nr. 29 al şedinţei Troicii Speciale din 9 octombrie 1938, în anul 1930 acesta ar fi devenit membru al unei organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi insureecţionale, creată de către agentul român Furcalo.

Din însărcinarea respectivei organizaţii, în perioade diferite, Voloşciuc ar fi atras în activitatea de spionaj pe Caşuţeli, Doloca, Volkov şi Bătrânu.

De la respectivele persoane el ar fi obţinut informaţii de importanţă militară şi politică, pe care le transmitea lui Furcalo şi agentului român M. Doloca.

În procesul anchetei s-a mai descoperit că Ion Voloşciuc s-ar fi înrolat voluntar în armata lui Petliura, participând la acţiunile acesteia din perioada 1919-1920.

Cu un asemenea „palmares” fabricat de inventivii anchetatori ai NKVD din RASS Moldoveneşti, acuzatul nu putea nicidecum să evite glontele KGB-ist.

 

 

 

 

Imagini pentru marea-teroare-in-transnistria photos

Asasinați de sovietici pentru că cereau redeschiderea bisericii

 

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti. 

Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era»enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii».

Verdictul final suna în felul următor: «Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele nevinovate, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909.

Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă. 

Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.
În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922. În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe.

 În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti»,organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare. Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun». 

Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8). 

Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe. Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul». 

Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».
După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise.

În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2).

O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.
Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori. 

 

 

Surse:

– Extrase din volumul «Asasinări în masă din RASS Moldovenească în perioada Marii Epurări (1937-1938)», Ion Varta, Tatiana Varta și Igor Sarov prin http://anonimus.ro/2014/06/marea-teroare-in-transnistria/

 – Dușmanul de clasă, Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956 Editura Cartier, fragmente din capitolul „Marea Teroare” in RASS Moldovenească, 1937-1938, prin http://www.timpul.md/Autor: Igor Cașu

 

ŞI UN FILM DE EXCEPŢIE CARE AR TREBUI VĂZUT DE TOŢI ROMÂNII:

 

POVESTEA SOVIETELOR

 

 

29/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: