CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O replică demnă a lui Grigore Gafencu, fost ministru în exerciţiu al României la Moscova, dată liderului diplomaţiei sovietice Veaceslav Molotov, cosemnatar al pactului criminal germano-sovietic de la 23 august 1939

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

 

Majoritatea istoricilor apreciază că al II-lea Război Mondial  a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul.

 

 

 

Imagini pentru veaceslav molotov photos

Foto: Veaceslav Molotov în momentul semnării Pactului  

 

 

 

 

 

 

Foto: Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring)

 

La 23 august 1939 fusese  semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, (cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov), care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea între cele două puteri revizioniste a sferelor de influenţă în Europa de Est.

În baza acestui pact criminal, Uniunea Sovietică, în înţelegere cu Germania nazistă, a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda, a anexat Ţările Baltice şi a obligat România  să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, la 28 iunie 1940.

Propaganda sovietică şi ulterior cea a Federaţiei Ruse a acţionat cu tenacitate pentru minimalizarea sau anularea rolului  Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, de detonator al acţiunilor  decisive care au condus iremediabil la izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, mai apoi şi de către URSS şi implicit la declanşarea celuide-Al Doilea Război Mondial.

După cum se ştie, România, alături ori deopotrivă cu Polonia, Lituania, Estonia, Letonia şi Finlanda, a fost din prima clipă ameninţată de către cele două Mari Puteri totalitare, agresoare şi deopotrivă competitoare la dominaţia vechiului continent, fiind de altfel, toate, menţionate ca obiective imediate ale expansiunii nazisto-comuniste în faimosul Protocol secret al sceleratului Pact de la 23 august 1939.

În ceea ce o priveşte, România, prin voinţa şefului guvernului şi Conducător al Statului, Ion Antonescu şi a poporului său, s-a aflat alături de Germania şi aliaţii ei, în război cu URSS (1941-1944), pentru zdrobirea comunismului şi pentru dezrobirea provinciilor istorice (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutului Herţa) ocupate de Armata Roşie în 1940, în condiţiile funcţionării  Protocolului secret al Pactului sovieto-german.

Graţie ilustrului nostru diplomat care a fost Grigore Gafencu, rostul justificat al implicării României, la 22 iunie 1941, în cel de-al doilea război mondial a devenit de recunoaştere internaţională.

Primit la 24 iunie 1941 în audienţă de rămas bun la Kremlin de către V. M. Molotov şi imputându-i-se c㠄România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS”, Grigore Gafencu, pe atunci ministru în exerciţiu al României la Moscova, i-a replicat demn liderului diplomaţiei sovietice şi co-semnatar al Pactului din 23 august 1939.

 

 

 

Imagini pentru grigore gafencu photos

Foto: Grigore Gafencu (n. 30 ianuarie 1892, Bucureşti, România – d. 30 ianuarie 1957, Paris, Franţa),om politic, diplomat şi ziarist român.

 

Un răspuns care, fiind de netăgăduit destinat Istoriei, a fost consemnat în Jurnalul diplomatului nostru: „

„Să-mi fie îngăduit […] să-mi exprim părerea de rău că, prin politica ei urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de astăzi.

Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcarea teritoriului nostru care au urmat atunci prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre,  chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie.

Am căutat atunci un sprijin în altă parte [în Germania].

Nu am fi avut nevoie de acest sprijin, şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele[1938-1940], să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că <<o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine>>.

Lovitura cea dintâi care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de pace şi siguranţă, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nefericire, de guvernul sovietic.

Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu există simţăminte duşmănoase între cele două neamuri”

…” (după  Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 189-190)”.

Atâta timp cât dimensiunea criminală a alianţei dintre Stalin şi Hitler nu va fi clar stabilită şi recunoscută – mai cu seamă de către Rusia- , cicatricile pe care aceasta le-a lăsat pe corpul Europei nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de fundamentul solid al acceptării adevărului cu privire la crimele comise împotriva păcii şi a umanităţii de Rusia sovietică şi Germania lui Hitler.

Putem spune fără teama de a greşi  că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

Deși şeful actualei conduceri ruse, Vladimir Putin, nega într-o declaraţie publică  valabilitatea Pactului criminal Ribbentrop Molotov, noi vedem că acest pact este în continuare în vigoare…

Ruşii se apără spunând că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a fost denunţată de multă vreme, încă din 24 decembrie 1989, doar că atunci au uitat să întoarcă teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică în urma acestui Pact banditesc încheiat între bolşevicii ruşi şi naziştii germani.

Oare de ce până astăzi teritoriile Basarabia, Bucovina, Herţa, nu au fost recuperate de România, dacă acel pact a fost anulat?

 

 

Surse: 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr31/grigore_gafencu.htm

https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Romanii 

http://istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov

 

 

 

 

12/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MIRCEA DRUC DESPRE „ELIBERATORII” SOVIETICI

Imagini pentru rss moldoveneasca fotoImagine similară

Harta Basarabiei înainte şi după ocupaţia sovietică

 

 

”Eliberatorii” 

Neocolonialismul programat la Kremlin nu urmărea doar tradiționala cucerire a teritoriilor și acapararea resurselor celor  învinși. Obiectivul strategic al partidului-stat era convertirea naţiunilor subjugate la o noua religie.

Misionarii acestei religii, patentate de Komintern, se încăpuşau în teritoriile răpite printr-o psihoză a duşmanului de clasă. Imperiul de tip nou și-a sacrificat propria populaţie, a deznaționalizat brutal sau silențios popoarele captive, reușind astfel să-şi realizeze programul.

Românii basarabeni, nord-bucovineni și herțeni au rămas fără apărare în faţa invadatorilor. Separaţi de patria-mamă, prin amputaţie, ei au subzistat într-un regim ideocratic bolșevic. Dezorganizați, demoralizați, în condiții de trai insuportabile.

Stilul de viaţă ancestral și codul moral erau anihilate de ”eliberatori”.

Economia falimentată: proprietarii și țăranii înstăriți – refugiaţi  peste Prut sau deportaţi în Siberia. Morile, cramele și fermele de familie expropriate sau ruinate;  râurile secate, pădurile tăiate și bisericile dărâmate.

În orice moment, o nenorocire cumplită se putea abate asupra fiecărui  român.

Era de ajuns să fie nominalizat ca  ”dușman al poporului”.

Pe cântarul ideocrației  viața omului  nu trăgea mai mult  decât cea a unei vite în jug.

Fragila lume românească din teritoriile răpite se strângea ca o piele şagrinată.

Românii erau condamnați la  ”tragerea pe roata roşie” („красное колесо”).

Erau sortiți să treacă  printr-un  malaxor al luptei de clasă. Apoi, să fiarbă la foc mocnit în cazanul ideocratic. Astfel, erau  educați în spiritul sclavagist asiatic.

Urma  să care și ei, docili, blocuri de piatră la edificarea piramidei ideocratice. Totuși, brutalitatea și perfidia ”eliberatorilor” provoca rezistență. Însă reacția lor sporadică era diminuată cu sloganul: ”Înainte spre viitorul luminos!”.

Partocrația, în mod necesar, era ideocratică, logoreică și logocratică. Propaganda sovietică se vroia un fel de hipnoză  colectivă.

Nimeni nu putea  pune la îndoială adevărul partidului unic. Logica, dialectică sau formală, era subordonată unui cult al conducătorului suprem. Îmi amintesc cum asimilam conceptele ideocratice în două limbi, rusă şi ”moldovenească”.

Ajunsesem să vorbim în clișee: rânjetul de fiară al capitalismului, imperialismul anglo-american, lupta pentru pace, prietenia popoarelor, datoria internaţionalistă, deputat al poporului etc. Și chiar să gândim și să ne comportăm după şabloane.

Aceste ideologeme (niște sintagme normative, cu nuanţe semantice şi conţinut de idei) erau implementate în toate sferele de activitate umană.

Ele dominau totalmente viaţa omului sovietic și aveau o funcţie precisă: să apere interesele  partidului-stat.

Puțini dintre românii cei mai dotați intelectual, au putut rezista presiunii partidului de-ai  încadra în tagma  ideocraților  bolșevici.

Dacă nu operai abil cu ”ideologeme” nu puteai avansa. De exemplu, într-o  teză de doctorat în istorie, literatură, lingvistică și alte domenii, indiferent de temă, menţionai obligatoriu: „eliberarea moldovenilor de sub jugul boierilor români” şi „prietenia moldo-ruso-ucraineană”.

Altfel teza n-avea cum să fie susţinută. Când ne compuneam autobiografia, intercalam automat „ideologeme”:

„Mulţămită Puterii sovietice, subsemnatul (subsemnata)… fiu (fiică) de ţărani moldoveni săraci,  am ajuns …”. 

Sau: ”Am fost, sunt și voi fi comunist-internaționalist”. Completând formulare, scriind o banală „cerere” încheiam cu sloganele: ”Mulțumim Partidului pentru…”, „Trăiască  glorioasa Armată Sovietică!”  şi alte strigături politice.

Prin 1958, eram student  la Chișinău. Victor Teleucă, de la anul patru, coleg  de facultate cu Grigore Vieru, conducea cenaclul nostru literar. Odată, în  parc, mi-a citit  un poem de-al său. Țin minte și astăzi un vers: “Nu te bate cu nuiaua/El te sperie cu steaua!”.

Așa vedea  tânărul poet basarabean chipul proaspătului misionar prin satele basarabene colectivizate.

Mercenarii ideocrației, în loc de cruce la gât, aveau pe frunte  steaua cea roşie. Un simbol al agresivităţii contra identităţii naționale.

Contra zilei de mâine a generaţiei noastre de români. Contra ţăranilor mei, care îmi erau dragi, până la lacrimi, contra civilizației noastre rurale.

Ceea ce s-a întâmplat după ”eliberarea” din 40 și 44  se asociază în mintea mea cu operația de transplant. Organismul românilor captivi respingea în mod constant  un țesut biologic străin. Și nu erau de folos nici injecțiile ideologice, nici lanțeta sângeroasă.

Sentimentul unei îndepărtări reciproce nu ne-a părăsit niciodată, nici pe NOI, ”eliberații”,  nici pe EI, ”eliberatorii”.

Senzația  de ostilitate din partea veneticilor  este  amintirea cea mai clară  a copilăriei mele.

Și nimic nu a mai reușit s-o  schimbe.  Consătenii mei și eu, lucizi, am trecut toate valorile și opiniile, impuse forțat de venetici, prin filtrul experiențelor noastre.

Chișinăul a căzut la 24 august 1944. Dar județele din  nordul Basarabiei  și Cernăuțiul, fuseseră „eliberate” încă din martie 1944. În urma Armatei Roşii, ca o coadă malefică, se târa administraţia civilă a viitoarei Moldove Sovietice.

În 1944, se întorceau reprezentanţii puterii sovietice evacuați în iunie 1941. Concomitent, se lansa și sinistra Divizie 25 NKVD.

Sarcina ei de luptă era epurarea prin violenţă, arestări, bătăi, jafuri şi execuţii fără judecată. Nici administrația civilă nu se arăta mai moderată.

Dar interogarea populaţiei timorate din teritoriile abia ”eliberate” o făceau, de regulă, enkavediştii:

”Ia să vedem, cine și cum  a rămas în viaţă?; Cine nu s-a dus la partizani,  sperând  că va  trăi  fără noi?; Cine s-a bucurat că am fost alungaţi?; Cine a visat că nu ne vom întoarce?; Cum  de aţi cutezat să călcaţi pe acest pământ?; Cum de aţi putut  respira acelaşi aer cu dușmanii?; Cum de v-aţi permis să trăiţi fără puterea sovietică?; Cum de aţi îndrăznit să araţi, să semănaţi, să recoltați?; Cum de aţi putut să faceţi mâncare, să dădăciţi copiii,  să dormiţi noaptea?; Cum  de aţi îndrăznit să spălaţi rufele, să faceţi focul în sobe, să scoateţi gunoiul?; Cine a cărat  bunuri din colhozuri și sovhozuri fără noi?; Cine le-a dat fasciştilor  slănină şi i-a hrănit pe ocupanţi?; Cine s-a  pricopsit cu o capră?; Cum  de v-aţi permis să daţi mâncare caprei,  să faceţi rezerve pentru iarnă?; Cine a crescut un purcel?; Cine a ţinut găini fără noi şi a dezvoltat instinctul  proprietăţii private?; Cine a făcut comerţ la bazar și  la talcioc?;  Cine a deschis  atelier de cizmărie?; Cine  făcea speculă cu surogate germane şi restabilea capitalismul?; Cine a scos icoanele  de prin podurile caselor și a reparat bisericile?; Cine le-a cusut popilor rase şi a cultivat laurul religios?; Cine a deschis şcoli și facultăți fără noi?; Cine a mâzgălit prin abecedare cuvântul Stalin?; Cine a lucrat prin spitale  ca să vindece trădătorii de patrie?; Cine s-a angajat la primării linguşindu-i pe ocupanţi?; Cine rupea portretele lui Stalin și înjura puterea sovietică?; Cine a editat  găzetuţe infecte, lăudând jugul fascist?; Cine scria că  nemţii ar fi mai puternici decât noi?; Cine s-a înrolat în detaşamentele de poliţişti?; Cine  a tras în  reprezentaţii puterii sovietice, apărând lepădăturile fasciste?”

(Sursa: Скрипториум Санкт-Петербург, 2011).

Odată cu ”eliberarea”, prin  toate fundăturile  Imperiului ideocratic sovietic au fost lansate directive secrete: recrutarea viitoarelor cohorte de colonizatori.

Care era structura socială a acestora? Mai întâi, venea  peste ”eliberați”  numeroasa nomenclatură ideocratică. 

O altă categorie aparte –  ofiţerii sovietici,  ieşiţi la pensie. Aceştia se puteau stabili oriunde doreau.

Pentru ei nu existau restricţii  privind „propiska” (viza de reşedinţă). Primeau apartamente peste rând, li se repartizau  terenuri pentru vile.

Dispuneau de toate facilităţile, inaccesibile pentru restul populației.

De regulă, militarii preferau oraşele: Chişinău, Bălţi, Tighina, Cahul, Cernăuţi, Ismail şi Reni.

Sau centrele raionale şi localităţile de pe Nistru, Prut și Dunăre.

Ingenios, Imperiul a băgat în linia întâi femeile. Cel mai fin instrument al deznaţionalizării silenţioase.

O invazie matrimonială sui generis. Nemăritate sau rămase văduve, femeile sovietice veneau „din fundul Rusiei” cu sutele de mii. Basarabencele şi bucovinencele, familiste şi bune gospodine, cu greu le făceau faţă.

În orice domeniu de activitate, ca să poți urca  treptele  ierarhice, îndeplineai o condiție nedeclarată, dar obligatorie: să fii membru PCUS, căsătorit  cu o persoană de altă naționalitate, de dorit cea rusă. 

În cel mai rău caz,  ucraineană sau de altă etnie. Examinați biografiile conducătorilor din RSSM, poate descoperiți și unele mici excepții.

Acasă, în ţinuturile  lor natale, marea majoritate a  ”eliberatorilor”  și  a ”specialiștilor  absolut necesari, cu totul indispensabili și de neînlocuit” nu aveau nici studii, nici profesii; trăiau în condiţii de coşmar, mâncau pe apucate sau chiar trăgeau foame.

„Nicăieri în trecut nu se înregistrase  răspândirea unei calamităţii sociale de asemenea proporții.

O mulţime de oameni locuia în bordeie, în cocioabe mizerabile. Foloseau drept alimente ceea ce, în condiţii normale, nicidecum nu s-ar fi considerat ca ceva comestibil.

Circa o sută de milioane  de oameni, pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, îndurau foame. Aceştia abandonau casele și mica agoniseală căutându-şi salvarea prin alte locuri depărtate. Se răspândeau  epidemii de tifos şi distrofii…

O consecinţă firească a foametei, migraţiei, sărăciei generalizate devenise cerşetoria fără precedent. În anii de înfometare, după cele  mai aproximative calcule, numărul cerşetorilor atingea cifra de 2-3 milioane. 

În perioada 1946-1953 au părăsit satele zece milioane de oameni, cei mai activi şi apţi de muncă” (http://5ka.com.ua/33/34615/l.html).

Astăzi, în 2017, la Chișinău și Cernăuți, descendenţii acelor oameni nenorociţi nu pierd ocazia să-şi afişeze incredibila trufie.

 Ei cer recunoştinţă pentru „eliberare” chiar şi de la românii de seama lor. Avalanșă  de ”eliberatori” și ”specialiști” a generat o beligeranţă, o adversitate mocnită, care continuă şi în prezent.

Un alt aspect. Vechile teritorii româneşti au fost invadate şi de vântură-lume: delincvenţi de drept comun, eliberaţi din penitenciarele de dincolo de Urali, puzderie de aventurieri și prostituate, vagabonzi și alcoolici.

Acest segment  percepea drept mană cerească posibilitatea de a penetra în „ţinuturile eliberate”. În vestul  Imperiului, acolo unde talentele lor s-au manifestat din plin. 

Iar  urmașii  ”eliberatorilor”, din  specia  Igor Tuleanțev  și  Leonid Riabkov,  ne rod urechile debitând  mituri și  baliverne despre paradisul sovietic:

”Pe timpul lui Stalin moravurile erau mai curate; nu exista corupţie; cinovnicii erau ţinuţi în frâu de teama  şefilor”.  Însă, documentele de arhivă nu mint. Cu toată  „disciplina stalinistă de fier” înfloreau delapidările de fonduri publice şi hoţia, adulterul, pedofilia şi economia la negru.

Avem suficientă informaţie. Cunoaștem  activitatea noii puteri în Basarabia ”eliberată”. Vedeți  investigaţiile semnate de Ruslan Şevcenko (www.baza.md) şi George Mârzenco (www.union.md), cărțile istoricilor basarabeni Mihai Gribincea, Valeriu Pasat, Mihai Taşcă, Igor Caşu, care  valorifică arhivele sovietice.

 Îmi cer scuze că nu-i pot indica  pe toți. Sunt mulți cercetători adevărați.  Cei drept, uneori mă întreb dacă informaţia arhivată (numeroase rapoarte, note explicative, denunţuri, scrisori anonime etc.) este sau nu adevărată?

Dacă nu cumva autorul documentului de arhivă, din carierism sau răzbunare, îşi calomnia pur şi simplu colegii, vecinii și rivalii?

Oricum, într-un caz sau altul,  documentele ne ajută să simţim  atmosfera, starea de spirit  în perioada imediat următoare  ”eliberării”.

Exemple și probe. La Bălți, șefii bolșevici furau nestingheriţi. Comitetul judeţean de partid înjghebase o gospodărie auxiliară. Producţia  o comercializa integral, prin interpuşi, la preţuri ridicate.

Venitul era acaparat de conducerea judeţului. Tov. Bolşakov, șeful secţiei propagandă, şi-a însușit 26 000 de ruble, drept salariu pe şapte luni.

Dar să lucreze,  nici n-avea de gând.  Tov. Timoşenko,  instructor  la  comitetul judeţean de partid, a intrat într-un magazin de stat, şi-a ales două covoare şi a plecat fără să plătească. Tovarășa Goloşciapova, soţia secretarului doi a comitetului judeţean de partid, s-a apucat, din plictiseală mare, să vândă la piaţă şroturi de soia din ajutoarele americane.

La finele anului 1944, tov. Kolotiuk,  preşedintele cooperaţiei de consum  Sângerei/ Bălţi,  a organizat un grup de tâlhari. Aceștia  au furat 5 tone de sare şi alte produse, în sumă de 535 000 de ruble. Nicăieri nu există informaţii că hoţii ar fi fost sancţionaţi.

Tov. Antonov, prim secretar al comitetului raional Lipcani, a ordonat să fie distribuite activiștilor de partid  9 tone de cereale colectate de ţărani drept impozit către stat. Pentru această delapidare a fost  destituit din post, dat afară din partid.

Dar ce s-a făcut cu pâinea ţăranilor nu se ştie. Stepan Kamenîi, președintele comitetului executiv Bravicea, şi-a făcut rost de haine noi şi de mobilă nouă fără să plătească o rublă. Și-a organizat o gospodărie auxiliară şi vindea produsele la bazar.

Se pasionase într-atât, încât uita să meargă la serviciu. Se prezenta doar ca  să încaseze salariul. Încurând,  tov. Kamenîi a ajustat autocamioneta comitetului executiv transformând-o în maxi-taxi.

Pasagerii  plăteau de trei ori mai scump, iar şeful  îmbâcsea maşina  până când s-a desfăcut din mers.

Ivan Ivanovici Bodiul, stăpânul absolut al Moldovei Sovietice timp de două decenii, era de abia prim secretar al comitetului raional Chișinău. Atunci și-a transferat de la Răzeni, mai  aproape de capitală, un  bun prieten,  Stepanov,  ca președinte de colhoz la Cojușna. După care, din acest colhoz, își aproviziona nestingherit, pe gratis, familia și toate neamurile.

În colhozul din Durlești s-au  delapidat  50 000 ruble.  Tov. Bodiul a amânat examinarea raportului  comisiei de control. Drept recompensă,  el primea gratuit din acest colhoz carne și alte produse agricole la niște prețuri simbolice.

La un atelier de stat,  tov. Bodiul și-a  cusut palton  și costum la modă. La casă a plătit directorul întreprinderii, din banii proprii. Dar șeful de partid nu i-a mai întors datoria.

Pe cumnatul  său, Goncearenko, bețivan și leneș, l-a pus  șef la secția comerț. Iar frate-său  era angajat ca instructor-contabil la secția agricolă. Minalati și Saunen, tot prieteni de-ai  primului secretar, niște indivizi incapabili și fără studii, au fost numiți în posturi de răspundere.

La o plenară a activului de partid, Boiko, un șef de secție, și-a permis  niște observații  critice vizând politica de cadre. A fost eliberat din funcție, trimis la țară,  iar în apartamentul lui din Chișinău s-au mutat  rudele  tovarășului  secretar Ivan Bodiul.

Ca și alte dăți și prin alte locuri,  tov. Bodiul  și-a făcut plinul în colhozul ”Molotov”. A mai luat și un porc  de peste o sută de chile,  plătind numai trei ruble.

Despre isprăvile lui Bodiul se vorbea  în toată republica.  A aflat  și Moscova, care a intervenit.

În organele puterii sovietice din Basarabia ”eliberată” înflorea «свободная любовь» (”iubirea liberă”). Arhivele  păstrează date despre numeroase scandaluri.

Detaliile au fost publicate de doctorul în istorie Ruslan Șevcenko într-o amplă investigație intitulată «Молдавский  Декамерон», (www.baza.md).

Exemple și probe. După război, în raionul Taraclia, se bucura de popularitate o casă de toleranță  clandestină pentru lucrătorii de partid, organizată chiar de aceștia. În județul Bălți, tovarășa Razmotneva, secretar doi al comitetului raional Sângerei al komsomolului, având  o duzină de amanți,  a molipsit de  sifilis doi polnomșnici ai secției raionale a NKVD. Tov. N. Korneev, secretarul comitetului județean Bălți, fără  să divorțeze de prima soție, s-a însurat cu tovarășa Kiskina, instructoare în același comitet.

Tov. Salnikov, secretar doi la Briceni, a fost eliberat din funcție  și rechemat din raion  pentru ”desfrâu sexual”.

Tov. Stepan Kamenîi, președintele comitetului executiv Bravicea, cu mașina de serviciu  se deplasa prin raion ”la vânătoarea de mândruțe”. 

Văzând vre-o țărancă care să-i placă, tovarășul  președinte o acosta și, după o discuție scurtă, solicita imperativ sex… Nu se știe ce promitea, dar nu era refuzat.

Iubitele pălăvrăgeau adeseori despre ”plăcerile” comunicării  intime cu șeful cel mare de la raion.

Un oarecare tov. Vartolomeev, instructor șef de pioneri la orfelinatul din Sărata-Galbenă Hâncești, era pedofil. Satisfăcându-și  înclinațiile sadice,  bătea crunt micuții.

Fetițele o duceau ca într-un harem. Tov. Vedrașko, secretarul comitetului raional al komsomolului, cunoștea situația de la orfelinat. Dar și-a trimis prietenul la cursuri de instructori de pioneri și l-a sfătuit să ia cu el  și o copilă. 

S-a aflat  la CC PCM.   Tov. Vartolomeev a fost arestat și condamnat pentru viol.

Tovarășii Macarie Radul, Onufrie Andrus și tovarășa  Polina Gubski,  conducători ai  Comisariatului învățământului  din  RSSM, au constituit  celebra societate secretă «ВиЗ» – «Выпить и закусить».

Aceștia  sustrăgeau o mare parte din  tichetele primite de comisariat (minister) pentru  mărfuri industriale și produse alimentare.

Tot ei acaparau mobila, hainele și alte bunuri confiscate de la  basarabenii deportați și biserici. Toate seratele societății lor clandestine se încheiau cu orgii sexuale.

Au fost descoperiți, dar cariera organizatorilor, fiind niște fii credincioși  ai piramidei ideocratice, nu a avut de suferit.

De la Moscova,  veneau  în controale la Chișinău diverse comisii și etichetau  Moldova Sovietică drept ”republică mic burgheză”.

În rapoartele prezentate la Centru, se vorbea despre  o ”luptă aprigă cu instinctele proprietății private ale oamenilor, care, culmea,  la origine erau muncitori și țărani”. Pentru mine, o asemenea concluzie sună ca o ironie.

Ce atribuție au  mica sau marea burghezie, originea muncitorească-țărănească sau instinctele proprietății private? Ar putea oare basarabenii să uite că pe parcursul a două secole  ”lumina vine de la Răsărit”?

Cine ni l-a trimis pe afemeiatul  Brejnev, organizatorul deportărilor și  colectivizării  dacă nu Centrul imperial?

Pe Leonid Brejnev l-a tras în sus Nichita Hrușciov. L-a făcut  secretar CC PCM.  În toamna lui 52,  la Congresul XIX al partidului, Brejnev, ca șef al ”comuniștilor moldoveni”, a fost ales în componența CC PCUS.

În timpul acelui congres Stalin l-a văzut pe Brejnev pentru prima oară. Atenția bătrânului dictator s-a fixat  asupra unui conducător de partid tânăr, de 46  de ani,  masiv  și  bine  îmbrăcat.

Imediat  l-au  informat că era  conducătorul de partid al RSSMoldoveneşti.  ”Ce moldovean frumos!” – a rostit Stalin.

Pe ”Leonid cel Frumos” îl pasionau femeile și automobilele, hocheiul  și  chefurile. Legăturile sale amoroase la Chișinău deveniseră folclor.

Pe NOI, însă, nu ne pasionează  «Молдавский Декамерон». Există lucruri mult mai importante  din  trecutul  Imperiului ideocratic.

De numele primului secretar (1950-1952)  sunt legate deportările și colectivizarea forțată a țărănimii basarabene.

Datorită unui atare exponent de rasă al ”eliberatorilor”  zeci de mii de basarabeni au ajuns în Gulag. Kremlinul a programat razia-deportarea ”elementelor  dușmănoase și  social-străine”, Brejnev personal a semnat  ordinul privind declanșarea operației.

Au fost strămutați pentru totdeauna 120 de mii de basarabeni, adică 10% din totalul populației RSSM.

Administraţia țaristă denumea Basarabia română «Российская Швейцария» („Elveţia rusească”).

Pentru exponenţii Imperiului ideocratic sovietic ea devenise «солнечная и цветущая Молдавия», adică „Moldova însorită şi înfloritoare”.

În comparaţie cu celelalte republici sovietice, RSSM  înregistra cea mai mare densitate a populaţiei  (până la 150 de locuitori pe km2 în partea centrală), datorită  imigranților,  ”mari specialiști ” și militari.

Fostele judeţe româneşti aveau prin anii 70, de rând cu Bielorusia,  şi cele mai bune rezultate la formarea „omului nou sovietic”.

Să ne reamintim ”Geneza”. Ce trâmbiţa propaganda ideocratică în iunie 1940? Ultimatumul sovietic adresat României regale era  secundat de  un apel  al  Kremlinului către basarabeni și nord-bucovineni.

Citez: „A sosit marea oră a eliberării voastre de sub jugul boierilor români, a moşierilor, capitaliştilor şi a siguranţei!”.  De fapt, ce a însemnat  „marea oră a eliberării”?

        Exodul (1940, 1944). Pentru populaţia judeţelor anexate (Bălţi şi Soroca, Orhei şi Tighina, Lăpuşna şi Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, Hotin şi Cernăuţi, Storojineţ şi ţinutul Herţa),  ”eliberarea” a însemnat Exodul.

Circa două milioane de oameni evacuaţi și refugiați. Au fugit cei mai amenințați de genocid. Imediat după „eliberare”, urmau să fie exterminaţi proprietarii și oamenii de afaceri, administratorii și țăranii înstăriți, corpul didactic, militarii, oamenii de artă, știință și cultură, juriștii și medicii.

Pe mulţi dintre refugiaţi i-a ajuns mâna NKVD-ului  şi  în interiorul Țării. În toamna lui 1944, s-a declanşat ”repatrierea” forţată a basarabenilor şi nord-bucovinenilor.

Din cele 62 000 de refugiaţi, prinşi cu arcanul sau extrădaţi de noile autorităţi comuniste din România, secundate de consilieri sovietici, majoritatea  au fost deportaţi direct în Siberia şi Asia Centrală. Circa 200 de oameni şi-au pus capăt zilelor ca să  nu  mai ajungă în Gulag.

       Deportările (1941, 1949, 1951).  În vara  anului 1949,  satul meu Pociumbăuți  trăia  într-o alertă permanentă.

În fiecare dimineață  tata îmi făcea  instructajul: ”Mână vacile în Ciritei. Dacă auzi că se întâmplă ceva în sat, nu mai veni acasă, rămâi peste noapte la pădure”. 

Somnoros, şchiopătând, zăpăcit de cele auzite,  scoteam vacile din curte. Mama, bunicul şi bunica mă petreceau cu privirea. Erau pregătiţi deja. Faptul că Gheorghe Druc făcuse armata la români,  însemna ceva compromiţător. Armata la ruşi şi cele două medalii „За отвагу» serveau drept indulgenţă.

Tata participase la forţarea Oderului şi asaltul Berlinului. L-au ţinut  în Germania  până în septembrie 46.  Avea pregătite dovezile de participant la ”Marele război pentru apărarea Patriei”, o recipisă cu stemă, ştampilată, care adeverea: „Soldatul Druc Gheorghe a luat prizonier  echipajul unui tanc german”.

Mama avea grijă să înfăşoare din timp,  în  niște feţe de masă, lucruri  pe care credea că le-am  putea lua, în caz că ne ridică. De două ori, spunea tata, fusese introdus în liste. Au venit, au verificat documentele şi au plecat… Dar ce se putea întâmpla data viitoare nimeni nu era sigur.

Pe unul dintre culaci  (chiaburi),  deportați în 49,  îl cunoşteam foarte bine. Ion Zară,  vecin cu bunicul Ostin Druc. Acest român basarabean toată viaţa muncise ca un sclav.

Mânca la o masă  o pâine şi o căpăţână de varză.  Făcea economii. Nu avea cai, fiindcă  mănâncă  prea mult, spunea el. Nici boi nu avea, că sunt prea înceţi. Ţinea vaci, uneori le înhăma la căruţa încărcată, şi se băga şi el în ham, alături.  Trăgea la plug ca vita, să adune zestre pentru cele patru fete de măritat.

Şi uite că  EI, aiştia, au venit să-i des-chiabureze (раскулачивать)  familia. Şi un mucos de soldăţel, că putea să-i fie fecior, l-a izbit cu patul armei: – Шевелись! (Mişcă! Dă-i zor!). 

Atunci Ion Zară i-a încleştat pe cei doi soldați, i-a izbit cap în cap, de i-a trântit la pământ.

Venindu-şi în fire, au alergat să-l prindă, dar dispăruse în stufărişul de la Ciuhur. Era soarele sus deja. Soţia şi fetele, urcate în camion, se boceau şi-l implorau să vină.  Înţelegând că nu le poate lăsa în voia sorţii,  s-a predat…   şi nu l-am mai văzut.

Tot atunci au mai ridicat câteva familii din Pociumbăuţi. Printre deportaţi era şi Ilie Olaru, un coleg de clasă. Pe Ilie îl dureau tot timpul urechile.  Iarna ieşea din bancă şi se lipea cu urechea de sobă,  ca să îndure mai uşor…  A murit săracul încurând, undeva prin regiunea Irkutsk.  Adormise pe o margine de drum, extenuat, şi l-a călcat un camion… Eram fascinat  de Areta, sora lui mai mare, frumoasă,  bălaie, cu ochi albaştri.

Acum o vedeam  în coşul unui camion cu toată familia – opt suflete în total. Avea  faţă  de înger. Strângea la piept ceva. Mama Ileana reuşise să le strecoare o pâine şi câteva bucăţi de brânză de oi, învelite într-un prosopel.

Nişte culaci, care  n-aveau ce mânca, deveniseră  dintr-o dată  duşmani ai ”eliberatorilor norodului moldovenesc”. Nu puteam fugi nicăieri. Nu te puteai ascunde, că oricum te găseau.

Naș Nicolae Văscan fusese om înstărit. Scăpase de deportare printr-un concurs de împrejurări. Când au venit ruşii în 40, sătenii au aflat că Vladimir Hăbăşescu esteilegalist. Cică, se avea de bine cu o tânără evreică din Edineți.

Prin ea, l-ar fi recrutat un nucleu comunist. Noua putere l-a numit preşedinte al sovietului sătesc în locul primarului refugiat peste Prut. La un an, s-au întors ai noştri şi erau gata să pună ilegalistul la zid. Cineva din sat l-a pârât că, pe lângă toate, s-a pişat în curtea bisericii.

A intervenit naş Nicolae. I-a convins pe jandarmi că nimic  din ce se aude prin sat  nu este adevărat.

El a depus garanţie în scris: acest om se trage dintr-o familie de buni români şi buni creştini.  În anul cât a fost primar, pus de bolşevici, nu a făcut nimănui nici un  rău. L-au  crezut.

Poate şi de aceea că era  născut în Vechiul  Regat. Când făcea armata la jandarmi prin părţile noastre, s-a îndrăgostit de Elizaveta Druc, o vară a lui tata. După demobilizare a rămas  în Pociumbăuţi, nu s-a mai întors la Drăguşeni, Covurlui.  În 49, Vladimir Hăbăşescu  l-a şters din lista culacilor. Comentariile la latitudinea fiecăruia.

       În 49, ţin minte, românii basarabeni şi nord-bucovineni se lăsau duşi în Siberia ca vitele la abator. Unii resemnaţi, tăcuţi, alţii  plângând încetişor. În 51, parcă n-am mai auzit plângând. Nu mai cădeau în genunchi.

Rosteau rugăciuni, cântau imnuri religioase, îl chemau pe bunul Dumnezeu să-i apere, să facă dreptate. Dumnezeu însă  parcă uitase de Basarabia şi Bucovina… În 1949, i-au ridicat pe cei bogaţi. Mai târziu, la 1 aprilie 1951, pe credincioși.

Diabolica  operă  a ”eliberatorilor” a continuat şi după moartea „părintelui popoarelor”. Dar cu mijloace specifice. Am trăit două perioade consecutive –  „dezgheţul lui  Hruşciov” şi „stagnarea lui Brejnev”. În teritoriile ocupate, şomajul era provocat special. Populaţia majoritar românească  din  mediul rural era strămutată planificat la minele din Donbass.

La exploatările forestiere din Republica Autonomă Komi. La şantierele de şoc din Siberia. La noile pământuri desţelenite din Kazahstan şi Extremul Orient.

În acelaşi scop acţionau şi frecventele reorganizări teritorial-administrative: multiplicarea raioanelor, proliferarea structurilor birocratice, ministerologia şi ministerocraţia, elaborate la vârful piramidei ideocratice.

Și, principala stratagemă a deznaționalizării silențioase, – implantarea marilor uzine ale complexului militaro-industrial cu miile de specialiști și muncitori aduși de dincolo de Urali și din Ucraina.

Moscova şi Kievul au depopulat sistematic Basarabia şi Nordul Bucovinei. În locul  nostru, al românilor, au reuşit să amplaseze circa două milioane de colonişti. 

Aceştia, recrutaţi  din toate colţurile Imperiului, erau ademeniţi cu funcţii de conducere și cu diverse privilegii.  Ideocrația  îi încuraja să se considere „eliberatori” şi „specialişti de valoare”. Drept urmare, colonizatorii afişau o aroganţă greu de imaginat. În prezent, descendenții acestora  continuă să facă  la fel  la Tiraspol, la Bălţi şi la Chişinău.

       Mobilizarea (1944).  În fiecare  sat din Basarabia şi Bucovina  există câte un obelisc. Dacă ne uităm la data de naştere a celor înrolaţi cu forţa  şi căzuţi în lupte constatăm: sovieticii au mobilizat bărbaţii cu vârste între 15 şi 50 de ani.  Au fost mânaţi în linia întâi, drept carne de tun – flămânzi, fără să înțeleagă ordinele ruseşti, fără să cunoască ceea ce se cuvine să ştie un ostaş instruit. 

Marea majoritate a rămas să zacă  pe câmpurile de luptă în Prusia Orientală, la Oder şi la porţile Berlinului. Apropo! Peste decenii, Imperiul  ideocratic avea  să acorde „ajutor internaţionalist” Afganistanului. Şi din nou tinerii basarabeni, bucovineni şi transnistreni ocupau, per capita,  primele locuri printre cei morţi, în comparaţie cu militarii de alte etnii.

Aşa a procedat Imperiul rus  întotdeauna, de la prima „eliberare” a Basarabiei,  în 1812: în  războaiele ruso-turce, în războiul ruso-japonez, în primul război mondial. Istoricul rusНиколай Николаевич  Дурново  menționa că românii  ”… au luptat cot la cot cu rușii în 1877-1978  la  Plevna; iar în depărtata Manciurie, pentru Rusia,  au căzut pe câmpul de luptă 14 mii de români. În ziua de  16 mai 1912, la București, în memoria acestor ostași români a avut loc un tedeum la catedrala  Mitropoliei”  (Н. Дурново. По поводу столетия присоединения Бессарабии к России // Санкт-петербургские Ведомости, 1912. № 118, 27 мая. С. 1.).

         Foametea (1946-1947). Floarea satelor, partea cea mai viguroasă, mai instruită, mai aptă de muncă a populaţiei nu s-a mai întors la vatră. Bătrânii secătuiţi de ani şi de mizerie, femeile şi copii rămaşi fără stâlpii caselor au îndurat tot greul şi trauma pierderilor ireparabile.

Dar pacea nu a pus capăt calvarului basarabean şi nord-bucovinean. O parte din cei care au scăpat vii din măcelul războiului din est și din vest urma să moară de foame.

Student la Leningrad, am început să scriu un roman – ”Basarabia n-are Dumnezeu”.  Am trimis un capitol la revista ”Nistru” din Chișinău. Redactorul, regretatul  Vasile Vasilache, eliminând ceea ce nu ar fi putut trece de cenzură, l-a publicat cu titlul ”Lacrima speranței”. 

Era o  primă mărturie literară despre ”necunoscuta”  foamete din 1946-1947. Am avut multiple ecouri  pozitive.  Chiar și marele Ion Druță, la un congres al scriitorilor basarabeni,  a menționat acel  ”debut creativ”.

După publicarea fragmentului  în ”Nistru”, Valeriu Gagiu, amicul meu din anii de studenție la Chișinău, a încercat să reconstituie situația din 46-47 cu mijloacele cinematografiei. Împreună cu V. Lîsenko au făcut un film – ”Semințe amare”.

Ziarul ”Pravda”, din 15 ianuarie 1967, publica extrase din raportul scriitorului Cinghiz Aitmatov la plenara Uniunii cineaștilor din URSS. Filmul lui Gagiu și Lîsenko era evidențiat pozitiv printre creațiile cinematografice realizate recent în  celelalte republici sovietice.

Filmul ”Semințe amare” a fost vizionat de 11 milioane de oameni. În RSSM  l-au văzut o sută de mii. După un an, a fost dat  și la televiziunea centrală a URSS.

Alte 60-70 milioane de spectatori. Unii secretari de partid, din regiuni și republici, telefonau la CC PCM. Își exprimau compătimirea pentru cele întâmplate în Moldova Sovietică după război.

Care credeți că putea  fi  reacția conducerii superioare de partid de la Chișinău? Leonid Mursa, directorul studioului ”Moldova-film”, eliberat din funcție. Pavel Molodeanu, redactorul șef – concediat.  Motivul: ”susținerea  tendințelor  naționaliste”. 

Ambii  nevoiți să plece din Chișinău. I-am întâlnit la Moscova, unde timp de doi ani au suferit, căutând ceva de lucru.

       În ianuarie 1980,  mă pregăteam să abandonez Moscova definitiv.  De aceea  l-am vizitat acasă pe Ion Druță, pe mentorul nostru literar. Am vorbit  și despre motivele  plecării mele la Cernăuți.  La despărțire mi-a  dat  cartea sa «Поле души человеческой», (editura «Советский  писатель», 1977), cu  următoarea  dedicație:

”Lui Mircea Drug care, într-un timp făgăduise atât de mult literaturii moldovenești  și care,  până la urmă, a avut curajul să nu vină cu nimic. Totuși, literatura așteaptă și, vorba aia – mai  bine târziu decât niciodată. Cu urări de bine în preajma Crăciunului ce vine. Ion Druță. 5-1-1980. Moscova”.

Am plecat amărât din cauza a trei detalii mici: venerabilul Ion Druță mi-a scris dedicația cu chirilice; din ”Druc” m-a făcut ”Drug”; mi-am dat seama că e pravoslavnic și  sărbătorește  Crăciunul pe stil vechi, ca rușii…

S-a întâmplat  așa că de atunci nu ne-am mai văzut.

       Colectivizarea (1949-1951). Ianuarie, 1950. Adunare generală la club. Fostul grajd al  lui Volodea Juşcu, deportat un an în urmă. Noi, copii satului, jos, la podea.  Cineva ne şopteşte: ”Nu vrem colhoz! ” 

Şi corul  nostru – amplifică: ”Nu vrem colhoz!” Până când miliţianul, venit  împreună cu polnomoșniku  de la raion, ne aruncă câte pe unul afară, peste geam.  Dirijorii noştri sunt arestaţi. Ca să intrăm cu toţii de bună voie în colhoz.

După adunarea generală l-au chemat pe tata la sovietul sătesc cu noaptea în cap. Spre seară a revenit clătinându-se, a deschis portiţa şi s-a prăbuşit. Mama, imediat, să facă scandal:

  ”Nu destul că  a scris cerere şi ne-a dat la  colhoz! S-a mai şi îmbătat. Nu l-am văzut în aşa hal niciodată, de când ne-am luat… Să  vină toate  neamurile lui Druc, să vadă ce sămânţă este!”

Tata, venindu-şi în fire, a spus ce s-a întâmplat:  l-a sovietul sătesc  miliţienii cu pistoale i-au băgat în beci. I-au ţinut toată ziua, fără apă, fără mâncare. Le-au dat drumul  numai  după ce au semnat că intră în colhoz de bună voie.

Acum, le pun cap la cap, ca să-mi aduc aminte: afară de polnomoşnici raionali şi comsomolişti, mai vedeam şi nacialnici  mari,  de la Chişinău. Familia noastră  îl ţinea  minte  pe unul Bodiu. Ne întrebam, la început, dacă nu e cumva vreo rudă de-a noastră.

Tanti Măriuţa, sora tatei, era măritată la Cuconeştii Vechi, după Andrei Bodiu. În Pociumbăuţi şi în satele vecine foarte mulţi poartă acest nume de familie.

Însă agronom-veterinarul venit din capitală, ca să stimuleze colectivizarea, nu vorbea româneşte.

Şi se scria  Ivan Ivanovici Bodiul  – varianta comodă rusofonilor: Bodiul, spre deosebire deBodiu, se pretează declinării. „Asta înseamnă că şi aista-i tot sovietictot de peste Nistru”, am tras noi concluzia.

Transnistria e plină de nume româneşti modificate în manieră rusească sau ucraineană: Grossul, Racul, Bradulov,  Radul, Mâţul şi tot aşa…

Și astfel, ne-au colectivizat. L-au luat la colhoz şi pe Nonis. Armăsarul de prăsilă  a lui naş  Nicolae Văscan.  O frumuseţe de cal, cumpărat  în străinătate.

Era mândria familiei şi a satului Pociumbăuţi. Fostul stăpân se ruga în genunchi: ”Lăsaţi-mă să-l îngrijesc şi de-acu înainte! Pe cont propriu…” Nonis devenise acum proprietatea colhozului.

Președintele Jitniuk, un ucrainean din regiunea Odessa,  avea marea plăcere să se prezinte la raion călare pe armăsar.  Să-l invidieze şefii şi alţii de teapa lui…

L-a gonit peste măsură până l-a sleit de puteri. Ai, ce mai  plângea naş Niculae! L-am mai văzut plângând aşa, când  primise înştiinţare că Marin Văscan,  mezinul,  murise la  Oder, ca şi Stelian,  bărbatul Maduţei.

La șase martie 1953,  diriginta noastră, Iulia Cemârtan – o  tinerică din Zăicani –  a intrat  speriată  în clasă şi, fâstâcită, încurcând cuvintele, a bâiguit: ”Copii! Vreau să vă comunicceva radios!”  Sărăcuţa,  o fi vrut să spună, probabil, ceva dureros!  Era în ziua când a murit părintele popoarelor.

Acasă l-am găsit pe tata chiar că radios. În zi de lucru, el  nu bea nimic, dar acum se vedea bine că a coborât în beci, fiindcă îngâna un cântec interzis: ”Stalin, Stalin burduhos/Ce-ai dat lumea la colhoz!?”.  Mama  Ileana îl strunea: ”EI se bocesc, dar pe tine te umflă cântările!  Vrei să nu mai vezi soarele, să ne ducă în Siberia!?”

Îmi venea şi mie să cânt. În acel moment, mă solidarizasem total cu tată. Eram lămurit deja cine sunt EI și cine suntem NOI.

Secera şi ciocanul, pentru generaţia bunicilor şi părinţilor mei, nu erau nişte  piese de imagologie.

Basarabenii şi bucovinenii tratau cu umor, ironic, aceste unelte ţărăneşti simple, încălecate și transformate într-un simbol ideocratic de către bolşevici.

Şi aşa a fost până când gâştele colhoznice  – nomenclatura   şi mancurţii au alungat din Basarabia şi Bucovina toate gâştele sălbatice – care se încăpăținau să evoce viaţa normală din perioada interbelică.

Trăgeam adesea cu urechea la relatările şoptite ale foștilor combatanți. Am aflat atunci că Stalin şi-ar fi împuşcat soţia cu mâna lui. Că l-a degradat pe Jukov.

Mareşalul  trăia în imaginaţia  unor consăteni ca un fel de erou din folclorul nostru. Un făcător de bine, care  promisese să desfiinţeze colhozurile şi să  înapoieze ţăranilor  pământul…

Peste  mulţi ani, aveam să descopăr un tragic adevăr: nu numai  basarabenii  şi nord-bucovinenii  au suferit  în măreața Uniune, condusă de ” învăţătorul şi părintele popoarelor”.  Iată un exemplu tocmai din inima Rusiei.

În decembrie 1946, general-colonelul V. Gordov discuta în apartamentul său  cu soţia şi un adjunct, general-maiorul  F. Rîbalcenko.  Gordov le explica ce  anume l-a făcut să privească viaţa cu alţi ochi: 

„Alegerea mea ca deputat m-a distrus. Aceasta a însemnat pieirea mea. Am mers prin raioane. Şi când am văzut toată nenorocirea cu ochii mei, m-am schimbat complet.

Nu mai puteam să mă uit, să văd ce-i în jurul meu…  Vă spun, acum sunt convins: dacă astăzi se desfiinţează colhozurile, mâine va fi totul în ordine, şi piaţă va fi, produse, şi toate cele.  Lăsaţi  oamenii să trăiască! Au dreptul la viaţă, şi-au cucerit viaţa,  au luptat pentru ea!”.

Cei doi generali vorbeau despre situaţia de la ţară, despre înfometarea satelor Rusiei. Oamenii erau nevoiţi să mănânce pisici, câini, şobolani. F. Rîbalcenko îi spunea interlocutorului său:  din colhozuri se curăţă absolut totul, se mătură hambarele.

Nu le lasă nici măcar materialul semincer… Şi putem spune direct, colhoznicii îl urăsc pe Stalin şi-i aşteaptă sfârşitul… Ei speră că va muri odată Stalin şi vor scăpa de colhozuri (http://history.machaon.ru).

În ianuarie 1947, satrapii lui Beria îl arestează  pe V.N. Gordov, erou al Uniunii  Sovietice, general-colonel, fost comandant al armatelor  districtului militar Privoljsk.

Odată cu el erau arestaţi adjunctul său, general-maiorul G. I. Kulik şi şeful statului  major al aceluiaşi district, general-maiorul Râbalcenko.

Discuţiile înregistrate în apartamentele lui Gordov şi Kulik le-au fost fatale. Specialiştii MGB montaseră cea mai performantă tehnică de ascultare, procurată în SUA. Judecata a avut loc în august 1950. 

Tribunalul militar îi acuza de activitate antisovietică, intenţia de aşi trăda Patria, pregătirea unor  acte teroriste.

Fireşte, inculpaţii nu aveau cum să recunoască asemenea crime.

Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Peste şase ani, aceeaşi justiţie sovietică i-a  reabilitat, deoarece dosarul „fusese fabricat” («Известия», 19 июля 1992 г.)

În acest context fac o remarcă: Bucuria mea și a multora,  când a murit Stalin, îndemnul unor ideologi ai comunismului de a reveni la leninism sau troțchism, nu e decât o eroare metodologică în abordarea proiectului ideocratic denumit și ”tragedia sovietică”. Simplificăm adeseori peste măsură trecutul dureros al Rusiei și-l personalizăm excesiv.

Pericolul “personalizării istoriei” constă în convingerea că odată Stalin dispărut, regimul comunist putea reveni la normalitate, la leninism.

În realitate însă, în Uniunea Sovietică și poate chiar în Rusia țaristă, nu au existat diverse regimuri, ci doar o legătură continuă între succesiuni politico-istorice. Stalin nu ar fi fost posibil fără Lenin.

Socialismul sovietic nu a fost niciodată o idee bună, pervertită pe parcurs de către  rușii și Stalin.

Bolșevicii nu au fost niște ”socialiști ratați”.

Ei au fost  socialiști consecvenți și buni. Socialismul, din start, a fost o eroare istorică. Nu Rusia  a compromis  și a desfigurat socialismul. Ea, a fost o națiune distrusă de socialism.

Am avut ocazia să cunosc Uniunea Sovietică profundă. Am văzut, în diverse regiuni ale Imperiului ideocratic, satele asfixiate.

Pe gâtul lor au rămas pentru totdeauna urmele ghearelor de fier ale ideocraților bolșevici.

Și mă temeam că satul basarabean şi nord-bucovinean va avea aceeași soartă. Și mă întrebam: Dacă Imperiul țarilor n-ar fi fost învins în Primul Război Mondial, care ar fi fost destinul țărănimii ruse?

Ce s-ar fi întâmplat cu o Rusie profund rurală, cu o intelighenție maximalistă și un stat șubrezit, lacunar?

Era posibilă oare o “alternativă istorică mai buna”? Greu de imaginat. Rusia ar fi ales, probabil, un dictator, păstrând însă proprietatea privată și premizele unei evoluției politico-economice ca în Germania, Italia sau Spania.

Dar să revin la țărănimea din teritoriile românești ocupate. Am sperat cândva că lumea copilăriei mele se va  metamorfoza lent, firesc, într-o calitate nouă, superioară.

Dar nu i-am dorit nicidecum acea funestă contopire cu oraşul şi dispariţia totală, pusă la cale de teoreticienii „comunismului ştiinţific”. Visam că, întorcându-mă cândva, voi descoperi un miracol: civilizația rurală din Basarabia şi Nordul Bucovinei, fierbând  în cazanul  ideocratic bolșevic,  nu s-a descompus definitiv.

Firește, cultura ţăranului român din satele basarabene şi nord-bucovinene n-avea cum să supravieţuiască intactă.

Ca peste tot în lume, industrializarea şi urbanizarea excesivă  au determinat o stare de fapt specifică. Însă civilizaţia noastră din perioada interbelică s-ar fi trecut în mod natural.

Aşa cum se trece o floare, care îşi pierde petalele, pentru a descoperi fructul în devenire. N-a fost să fie…  A trage coasa,  a treiera,  a măcina grâul  la moară şi a coace un cuptor de pâine nu e totuna cu incendierea unui lan în pârg. Focul şi spada nu sunt cele mai adecvate instrumente de schimbare în bine a vieţii umane.

Fiinţa românească era negată, exterminată treptat de piramida ideocratică a  imperiului de tip nou. Ceea ce nu-i tot una cu evoluţia firească.

În 1990-1992 eram  deputat în parlamentul de la Chişinău. Asistam adeseori la erupţii de ură. Trăiam pe viu încleştarea între gâştele colhoznice internaţionaliste și gâştele sălbatice naţionaliste.

Era limpede: deputaţii rusofoni din stânga Nistrului, din localităţile găgăuze şi bulgare, agrarienii basarabeni şi nomenclatura de partid vor merge până în pânzele albe, indiferent de consecinţe.

Pentru EI  păstrarea, apoi, după 1991, refacereaUniunii Sovietice,  însemna unica garanţie că vor dispune în continuare de privilegiile tradiţionale oferite lor de către Imperiul Ideocratic.

Fiind în fruntea guvernului RSSM, credeam, cu naivitate, că vom ieşi din impas. Că vom scăpa de sărăcie. Iar migraţia continuă de la sat spre oraş îşi va inversa direcţia.

Că, treptat, orăşenii se vor muta la ţară. Şi, odată cu refacerea  proprietăţii  private asupra pământului şi  tehnicii agricole, Basarabia şi Bucovina vor renaşte.

Încercam să întrevăd cum am putea transplanta  performanţele neo-ruralismului din ţările occidentale în condiţiile noastre de colonie sovietică.

Nu  pledam  însă pentru o copiere  oarbă a unor modele din afară.

În privința Uniunii Sovietice, în 1990, aveam o singură speranţă şi o singură certitudine. Speranţa că Imperiul  se va destrăma. Dar nu ştiam, nimeni nu ştia, că visul generaţiei mele va deveni realitate peste un an.  Şi certitudinea? Prima undă seismică a spulberat „lagărul socialist” şi a permis unificarea Germaniei.

A urmat a doua undă seismică şi a dispărut Imperiul, care, în 1940 ne-a răpit Basarabia, nordul Bucovinei şi ținutul Herța. Cu certitudine, va urma și a treia undă seismică…

La București, Ana Blandiana,  cunoscuta  scriitoare și luptătoare pentru libertate civică din România, îl lămurea pe venerabilul Corneliu Coposu:

„Prim ministrul Basarabiei  e fioros şi vrea să păstreze colhozurile”.  Fals! Vroiam  o schimbare, o restructurare, dar fără  a distruge industria și economia națională. 

Fără  înstrăinarea patrimoniului acumulat, timp de o jumătate de secol, prin sacrificii și eforturi comune.

Nu intenţionam să distrug  infrastructura și liniile tehnologice existente,  nici producătorii de bunuri materiale,  nici fabricile si uzinele, nici  stemul de irigaţie.

Doream să transform, diversificând forma de proprietate, reducând monopolul statului. Imaginam o revoluție managerială ca o soluție viabilă pentru  întreg spațiul românesc.

Am vizitat, în diverse ţări, zeci de întreprinderi de familie, mici şi mijlocii, din sectoarele agricultură și industrie alimentară,  materiale de construcție și industrie ușoară, industrie cosmetică şi farmaceutică.

Am văzut modele, care ar fi fost adecvate pentru Basarabia, Bucovina, pentru România  mea reîntregită.

La Chișinău, peste două decenii, Dumitru Diacov, un  veteran al luptei politice, născut în Kargapolie, regiunea Kurgan  (Federaţia Rusă),  într-o familie de basarabeni deportați, avea să constate mânios:

”Druc nu merita să fie decorat de preşedintele Ghimpu!”. De aceeași părere cu  fostul președinte al Parlamentului Republicii Moldova sunt și moldovenii stataliști combativi: ”De ce Mircea Druc n-a rămas la Chișinău? 

De ce nu și-a luat cetățenia Republicii Moldova?  De ce nu a refuzat distincția unui stat pe care nu-l recunoaște?”

Desigur, au dreptate. Evident, este un paradox. O inconsecvenţă din partea mea. Aflând că am fost decorat, aveam îndoieli serioase: să merg la Chişinău? Sau, mai bine, să comunic că renunţ la distincția acordată.

Au intervenit, însă, cu argumente serioase, mai multe persoane demne de tot respectul,  Decorația, ziceau ei,  reprezintă o ofrandă  adusă  Mișcării de renaștere națională.

Dintr-o structură clandestină a Mișcării  am făcut parte  și eu. De la 19 ani, din 1959,  până la prăbușirea Imperiului,  în 1991…

Paradoxal, nici  unii politicienii  cunoscuți, pretinși  stataliști, Nicole Andronic, Vladimir Solonari și alții, nu au rămas la Chișinău să moșească o ”națiune civică moldovenească”.

Au plecat mulți radicali din așa zisa tabără ”Anti Druc”, învingători la acea dată (1990-1991). Interesant, din ce motive?

Eu am  plecat din RM fiindcă știam: mă așteaptă soarta unionistului Nicolae Costin, primarul Chișinăului, un potențial președinte al RM. Clanul mafiot al agrarienilor și fosta nomenclatură imperială, în lupta lor pentru acapararea patrimoniului, nu ierta pe nimeni.

EI nu admiteau ca, la tot pasul,  să ”se împiedice de un ciot” sau de un ”drug”.  Aveau la îndemână diverse soluții, inclusiv lichidarea fizică.

Nu am acceptat cetățenia RM din principiu: nu pot considera drept Patrie cele şase judeţe din stânga Prutului, decretate stat independent, cu centrul la Chişinău. Nici cele cinci raioane sovietice din stânga Nistrului, cu centrul administrativ la Tiraspol.

Acestea s-au proclamat „republică moldovenească nistreană”  înaintea Republicii Moldova. 

Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei române, neomogene etnic, cu pretenţia lor nostimă de „republică găgăuză”, având capitală într-un centru raional de croială sovietică.

În condiţiile secolului XXI, să-i impui unui european un atare „patriotism de cătun” este din cale afară de puţin şi injust.

De aceea,  nu accept cetățenia nici a uneia din cele trei pretinse republici, și nu pot să le jur credinţă. Așadar, să am iertare, domnilor/tovarăși moldoveni de toate speciile!

Personal, nu am investit nici o speranţă  în proiectul „Republica Moldova”.

Această istorica realizare, sau anomalie  istorică, se datorează unor artizani basarabeni: Mircea Snegur, Dumitru Moțpan, Andrei Sangheli, Petru Lucinschi, Victor Pușcaș, Valeriu Daraban și alți fruntași stataliști. De aceea nu încerc sentimente de euforie sau de frustrare.

Pe rușii de profesie, și ei în rol de ”moldoveni statalişti”, îi întreb retoric: ar putea  oare regiunea Vologda (de la râul Vologda) să existe ca stat aparte? 

Dar  fostul Cnezat Novgorod, care e mai vechi decât Cnezatul Moscovia, s-ar putea uni cu Estonia? 

Aşa, din simple interese mercantile,  pentru a se integra, la o adică, în Uniunea Europeană?

E posibilă revenirea la situaţia de la începutul anilor 20 ai secolului trecut?  Am în vedere diverse proiecte de constituire, în Siberia şi Extremul Orient, a unor republici  separate de Rusia.

În principiu, totul e posibil. Important e să doreşti cu ardoare. Însă, pentru mine,  esenţa problemei constă în cu totul  altceva. Face să crezi, să investești speranțe,  în viitorul unui stat din stânga Nistrului cu o populaţie de trei sute de mii de oameni? 

Merită oare să improvizezi un stat din „trei judeţe şi o stână”, vorba regretatei Leonida Lari?

Da, merită, dacă obiectivul, urmărit de artizanii stătuleţului  respectiv, constă în cimentareabiurocraţiei, generatoare de  corupţie,  care duce, în final,  la o degenerare cumplită.

Paradoxul situații mele și confuzia ”moldovenilor stataliști” ar putea fi eliminate. Simplu, printr-o decizie a domnului Igor Dodon, actualul președinte al  Republicii Moldova.

Este prerogativa domniei sale de a-mi retrage decorația. Și, zău, n-am să-i port pică.

Menționez doar că există paradoxuri şi mai evidente. Ironie supremă: un ideocrat bolșevic, antiromân și înflăcărat promotor al politicii imperiale în RSS Moldovenească, a fost decorat de către preşedintele Emil Constantinescu cu Ordinul Național  „Steaua României”.

Iar pe liderii  unioniști  din Basarabia și Nordul Bucovinei nu-i invită nimeni nici măcar la recepţia de la Cotroceni, când  comemorăm Marea Unire de la 1918.

Nu reproşez nimănui nimic, e o simplă constatare.

Exact o jumătate de secol am locuit prin diferite colţuri ale Imperiului ideocratic sovietic. Ulterior, destinul  m-a purtat și pe alte meleaguri. Despre fiecare țară  și oraş  în  care am trăit, am învățat  și am lucrat  aş putea discuta  serios, cu pasiune.

Ceva, o părticică din suflet, mi-a rămas la Leningrad și la Moscova, la Rio de Janeiro și la Brasilia. Sunt cetăţean de onoare al oraşului american Miami şi al oraşului românesc  Buşteni. 

Dar când mă întreabă cineva care-i oraşul meu iubit, răspund, fără ezitare: Cernăuţi, desigur.  Fiecare om are un „oraş natal”.

Mă bucur când fetele mele zic: „Tată, îţi aminteşti, la noi la Cernăuţi, era…”  În acelaşi timp, am avut atâtea lucruri de făcut şi la noi, la Chişinău, în Basarabia noastră.

Din octombrie 1993, locuiesc în Țara mea România.

Afirm însă, cu tărie: nici raţiunea, nici sufletul nu vor admite vreo dată  că „la Cernăuţi, în Nordul Bucovinei, n-aşi fi la mine acasă”.

Din București mai plec în Basarabia mea înstrăinată cu diverse ocazii. Când mai plăcute, când mai triste. Dar în Bucovina mea înstrăinată, la Cernăuți, nu mai pot ajunge. Autoritățile de la Kiev, în  luna mai 2015, m-au declarat  persoana non grata. Se întâmplă asta, acum, cu mulți cetățeni români, în majoritate profesioniști din  mass-media, care scriu și spun  adevărul despre Bucovina noastră.

Există, însă, și alte fenomene care pe mine, personal, mă amărăsc, deoarece nici atunci, în 1990-1992,  și nici mai târziu, nu aș fi  admis  că voi ajunge  zile să văd și să aud:

– de niște clanuri mafiote, băieți deștepți, baroni locali și oligarhi în locul detestaților președinți de colhoz, directori de sovhoz și secretari de partid/politruci;

– de niște tineri basarabeni trimiși chiar de mine, în 90, la studii în România și care, ulterior, ocupând posturi înalte de conducere la Chișinău, să fie condamnați  pentru… corupție;

– de niște preoți pravoslavnici basarabeni îndrumând electoratul Republicii Moldova să voteze președinți (unul comunist și altul socialist), antioccidentali, rusofili și românofobi prin definiție și excelență;

– de un  lider OSTK,  fost lector la Universitatea din Tiraspol, fost ideolog al separatismului, militând  acum, la Chișinău, pentru integrarea RM  în UE și NATO;

– de un fost cetățean sovietic, născut la Chișinău, emigrat în Israel ca sionist înflăcărat, revenit în RM, în 2004, ca antiromân, monarhist, militant înrăit pentru Uniunea Eurasiatică și adept al conceptului  ”Moscova – a Treia Romă”;

– de un lider unionist declarat, președinte al Frontului Popular Creștin Democrat din  Moldova,  ales  în 1993  la un congres, devenit  ulterior un promotor al ideocrației eurasiatice și un antiunionist „iluminat” de o revelație bizară: ”partea devine întreg”;

– de un ex-președinte al RM, care, intervievat de un românofob înveterat, (ca și întreaga echipă de la ziarul «Комсомольская правда» md.), reiterează declarația sa făcută la Vilnius în aprilie 2017:

«В 1940 году вы, как и мы, были оккупированы, только Литва была государством, мы же были как часть Румынии  и в прошлом часть Российской империи»;

– de un deputat în parlamentul RM, doctor în științe politice, absolvent al  SNSPA (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Bucureşti), un antioccidental combativ și  susținător al statalității RM integrate  în virtuala Uniune Eurasiatică;

– de o fiică a unor români basarabeni deportați, în rol de președinte al unui partid  politic, care promovează  încrâncenat interesele Kremlinului în  Republica Moldova.

Concluzia: la ora actuală orice este posibil în Republica Moldova, în  România,  în Europa și pe întreaga planetă. Lumea se schimbă.

Cu siguranță, vom  mai avea multe și diverse  surprize. Inclusiv, și pentru faptul, tot mai vizibil, că nava  amiral ”Ideocrația”  plutește  în derivă către  recifele  numite ”Idiocrația”, despre care scriitorul Virgil Ierunca ne spunea, încă pe la 1985, ca este  ”o castă conducătoare nepricepută, obtuză și venală”.

Au trecut peste două decenii  de la colapsul Imperiului ideocratic sovietic. Principiile pe care le-am formulat în campania electorală din 1992, când am candidat la preşedinţia României, sunt viabile şi fac procesul Re-unirii ireversibil. E vorba de sincronizare,interferenţă şi transplant pentru orice acţiune tactică în această direcţie.

Conjunctura externă pare a fi mai favorabilă decât în 1991. Atâta lume occidentală se dădăceşte cu cele 6 judeţe basarabene  din  perioada  interbelică şi cu cele cinci raioane de peste Nistru! (De facto,  ne-am pricopsit  cu două stătulețe  separate, dintre care unul chiar recunoscut la ONU).

Ca unionist și ”naționalist fără leac”,  vorba lui Ion Coja, mă consider  un învingător. Mă conduc în continuare de principiul formulat în 1990: „Cugetă şi acţionează ca şi cum România  ar reîntregită în Dacia lui Zalmoxe”.

Unirea încă nu a fost decretată, ca în 1918. Acum Unirea se construieşte. Încet, sigur, durabil. Prin prisma ochelarilor mei constat: în ultimii 25 de ani, calitativ şi chiar cantitativ,  am reuşit mai mult decât în cei 21 de ani, când Basarabia era în componenţa României regale.

Asta nu înseamnă că reușitele noastre nu ar fi fost cu mult mai substanțiale și evidente,  dacă ne-am reunit în 1991.

În prezent, barierele în calea Re-unirii, comparativ cu 1990, sunt mai multe, însă mai puţin rezistente decât cele ruso-sovietice. Componenta cea mai vulnerabilă atunci era Bucureştiul: evenimentele de la Târgul Mureş, mineriadele (astăzi pe rol la tribunal), dezindustrializarea galopantă, privatizarea  frauduloasă şi pericolul scenariului iugoslav.

Astăzi, destinele Re-unirii depind în mod preponderent de voinţa  elitelor de la Chişinău şi Bucureşti.

Situația din Basarabia – haosul opțiunilor geopolitice şi mafia economică transnațională reprezintă obstacolul principal în calea Re-unirii.

Și, bineînțeles, degradarea politicului, inconsistența doctrinară a partidelor și luptele intestine în legislativul și executivul României sunt de asemenea bariere serioase.

Dar tânăra generație din întreg spațiul românesc, susținuți de românii din jurul actualului Stat Român și din diaspora, vor escalada  toate barierele în cale Re-unirii.

 

 

Surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=26270

Articol: MIRCEA DRUC: VAE VICTIS SAU VAI DE CEI ÎNVINȘI! (ELIBERATORII – PARTEA A 2-A )

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Druc

 

Mircea Druc, un român unionist.

Mircea Druc (n. 25 iulie 1941, satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, plasa Rîşcani, judeţul Bălţi) este un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

A studiat la Facultatea de istorie şi filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1957-1960), apoi la Facultatea de Filologie, secţia limbi romanice (limba şi literatura spaniolă, limba franceză şi limba portugheză) din cadrul Universităţii de Stat din Leningrad (1960-1964).

Urmează apoi studii de doctorat în economie la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe din URSS de la Moscova (1967-1970), cu teza de doctorat: „Rolul infrastructurii (mijloacele de transport) în procesele de integrare economică a ţărilor latinoamericane”. În anul 1970 a urmat un curs post-doctorat de „Bazele ştiinţifice ale conducerii în sfera producţiei” la Facultatea de Economie de la Universitatea de Stat „Lomonosov” din Moscova.

În anul 1970, revine în RSS Moldovenească, unde este numit ca profesor de ştiinţe administrative la Institutul Politehnic din Chişinău.  

În anul 1972, Comitetul raional Lenin din Chişinău al Partidului Comunist al Moldovei decide excluderea lui Druc din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) cu următoarea justificare „pentru tolerarea opiniilor naţionaliste, a eşecului de a le opri şi a pierderii de vigilenţă” .

Cu această ocazie, este concediat automat de la Institut şi numit pe postul de cercetător ştiinţific şi specialist principal al Centrului de Organizare Ştiinţifică a Muncii şi Conducerea Producţiei al Ministerului Industriei Alimentare din RSS Moldovenească.

 

 

 

Imagini pentru photos Mircea_Druc

 

 

 

În anul 1990, Mircea Druc este ales ca deputat al Frontului Popular (FPM) în Sovietul Suprem al RSS Moldova. La data de 25 mai 1990, este ales prim-ministru al RSS Moldova de către Sovietul Suprem al RSSM.

În această calitate, el cumula şi funcţia de membru în guvernul sovietic, participând de două ori pe săptămână la şedinţele executivului de la Moscova.

Guvernul condus de Mircea Druc a promovat un amplu program de reforme politice, economice şi sociale care urmăreau desprinderea RSS Moldova de URSS şi reducerea dependenţei RSSM de instituţiile de la Moscova, în scopul obţinerii independenţei RSSM:

a înfiinţat primele structuri ale Armatei Naţionale, Poliţiei Naţionale, Trupelor de Carabineri (după modelul italian) şi a serviciilor speciale de informaţii;
a introdus limba română ca limbă de predare în şcoli, licee şi universităţi;
a fondat Academia de Studii Economice şi Academia Naţională de Poliţie, cu sediul la Chişinău;
a contribuit la deschiderea la Chişinău a liceelor bilingve român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german;
a contribuit la trimiterea la studii în România şi în alte ţări a peste 3.000 de studenţi, doctoranzi şi elevi;
a eliminat Partidul Comunist din viaţa socială.
Mircea Druc a condus delegaţii guvernamentale în Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia şi România.

În perioada cât a fost prim-ministru, a fost inaugurată tradiţia podurilor de flori peste Prut.

Mircea Druc a refuzat să înceapă procesul de privatizare din Republica Moldova, aşteptând adoptarea Legii Băncii Naţionale (pentru emiterea monedei naţionale) şi Legea despre cetăţenie, cu scopul de a evita vinderea activelor întreprinderilor din RSS Moldova către cetăţenii din alte ţări.

Mirce Druc a fost destituit din funcţia de prim-ministru la 28 mai 1991 de către preşedintele Mircea Snegur, după ce a primit un vot de neîncredere din partea Parlamentului unicameral al RSS Moldoveneşti.

Nu a putut să candideze la alegerile directe din decembrie 1991 pentru funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, pentru că nu îndeplinea termenul minim de locuire în ultimii 10 ani în Republica Moldova, condiţie prevăzută în Legea electorală.

La cel de-al treilea Congres al Frontului Popular Creştin-Democrat din Moldova, desfăşurat în perioada 15-16 februarie 1992 la Chişinău, a fost ales în funcţia de preşedinte al acestui partid.

La data de 24 ianuarie 1992, cu ocazia desfăşurării la Iaşi a primei Convenţii a Consiliului Naţional al Reîntregirii, Mircea Druc a fost ales în unanimitate ca preşedinte al acestei organizaţii.

Mircea Druc a primit cetăţenia română prin naştere în anul 1941 şi fără voia sa i s-a atribuit cetăţenia sovietică. La cererea sa, la data de 6 iulie 1992, a redobândit cetăţenia română, renunţând la cetăţenia Republicii Moldova, deoarece acest stat nu admitea dubla cetăţenie.

Este adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa cu România.

Mircea Druc a candidat ca independent la preşedinţia României la alegerile din 27 septembrie 1992, având o platformă unionistă şi fiind susţinut de Partidul Ecologist Român, Frontul Popular Creştin Democrat, Asociaţia Mondială „Pro Basarabia şi Bucovina” şi alte formaţiuni din spaţiul românesc.

Fără sprijinul unui partid puternic, Mircea Druc a ieşit pe ultimul loc din cei 6 candidaţi cu 326.866 voturi (adică 2,75% din totalul voturilor).

În anul 1992, a înfiinţat Partidul Naţional al Reîntregirii în România al cărui preşedinte a fost. Partidul şi-a schimbat ulterior denumirea în Partidul Reîntregirii Opţiunea Dacolatină (POD), obţinând la alegerile din anul 1996 locul 24 in ierarhia partidelor, cu 0,23% din voturi (28.622 voturi).

În anul 1995, el a fost numit preşedinte al Comitetului de iniţiativă şi organizare al Primului Congres Mondial al Refugiaţilor şi Descendenţilor Acestora din teritoriile româneşti ocupate de fosta Uniune Sovietică, care s-a desfăşurat la Iaşi în perioada 30 iunie – 2 iulie 1995.

La data de 20 octombrie 1999, Valeriu Tabără, preşedintele Partidului Unităţii Naţionale Române (PUNR) şi Mircea Druc, preşedintele Partidului Reîntregirii Opţiunea Daco-Latină, au semnat protocolul de fuziune, prin absorbţie, de către PUNR a PRODL, Mircea Druc fiind numit în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PUNR.

În perioada septembrie – decembrie 2004 a fost membru al Partidului România Mare. El a explicat că s-a orientat către PRM, întrucât acesta este partidul cel mai apropiat de idealul naţional şi mai puţin corupt de pe scena politică autohtonă .

La alegerile din noiembrie 2004, a fost candidat pe prima poziţie de pe lista PRM la Senat în judeţul Botoşani, dar nu a fost ales.

Între anii 2005-2008, prof. dr. Mircea Druc a deţinut funcţia de consilier al Preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR).

La alegerile din noiembrie 2008, Mircea Druc a candidat pentru un loc de deputat în Colegiul Uninominal 8 Camera Deputaţilor din judeţul Suceava (Colegiul Siret-Fălticeni), fiind sprijinit de Partidul Democrat-Liberal.

A obţinut doar 22,85% din voturi , clasându-se pe locul al doilea după deputatul Eugen Bejinariu (PSD+PC).

 

 

11/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea predării Insulei Şerpilor de către conducerea comunistă a României către URSS. FOTO. VIDEO

 

 

Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greaca antică Leuke, în greacamodernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între România şi Ucraina.

Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomireşti).

A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura existentă în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei.

Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi cedate, de către România comunistă în 1948 printr-un simplu porces-verbal secret, întocmit pentru a da o aparenţă de legalitate acestui act samavolnic.Ele sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din Ucraina.

Între anii 1878 – 1948, Insula Şerpilor a aparţinut statului român. Stramosii nostri daco-geti i-au spus dintotdeauna Insula Alba. Deşi este o bucată de pământ de dimensiuni mai mult decât modeste, Insula Serpilor este cea mai mare insulă din Marea Neagră. Este situată în faţa gurilor Dunarii, mai exact în faţa Braţului Sulina, fiind mai departată faţă de terioriul ucrainean decât de cel românesc, 50 de kilometri despărţind-o de oraşul ucrainean Valkov.

Navigatorii o gasesc intre coordonatele 45° 15’ 53’’ latitudine Nordica si 30° 14’ 41’’ longitudine Estica. 
Şarpele de la care insula şi-a tras numele actual, este  banalul şarpe de apă (Natrix tesselata Laur), care populează zona litorală şi centrală a insulei, total lipsit  de periculozitate pentru om.

 

 

 

 
Insula Şerpilor are  o suprafaţă de 662 metri pe 440 metri, acoperind în total 0.17 km², adică 17 ha, ţărmurile ei neregulatr, având o lungime de 1.973 m.

Cel mai înalt punct este situat la 41 m deasupra nivelului mării. 
Insula Şerpilor a fost dorită de U.R.S.S. din considerente militare

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, statutul acestui teritoriu era neclar. Cu toate că  fusese ocupat de către armata sovietică în august 1944, în Tratatul de pace semant la Paris pe 10 februarie 1947 situaţia sa juridică nu era amintită.

Această insulă era dorită de Uniunea Sovietică din considerente militare, deoarece îi asigura o poziţie strategică la Gurile Dunării. Pentru reglementarea situaţiei, o delegaţie română condusă de premierul Petru Groza, s-a deplasat la Moscova, şi pe 4 februarie 1948 a semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, document în care se stabilea că:

„Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”.Procesul verbal de predare – primire a fost semnat la data de 23 mai 1948 de către Nicolai Pavlovici Sutov – prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti şi de către Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului de Externe Român.

 

 

 

 

Imagini pentru cersipamantromanesc insula serpilor

Localizarea Insulei Şerpilor 

 

 

„În ‘48 sovieticii au venit şi au cerut guvernului român să retrocedeze Insula Şerpilor, aşa că într-o bună zi am fost chemat de Ana Pauker, care mi-a spus că la trasarea frontierelor după războiul cu Uniunea Sovietică s-a omis să li se cedeze sovieticilor Insula Şerpilor, că sovieticii au ridicat recent problema, că s-a hotărât să li se dea insula.

“Profir din partea Guvernului [României] – era ministrul Lucrărilor Publice – şi tu, Eduard Mezincescu, veţi merge la Tulcea, de la Tulcea la Sulina, şi de la Sulina până la Insula Şerpilor şi veţi efectua predarea – primirea insulei părţii sovietice!” Ceea ce am făcut.

Am mers cu un avion la Tulcea. La Tulcea ne-am suit într-o navă de transport – şi am mers la Sulina. La Sulina ne aştepta o ambarcaţiune sovietică. Ne-a transportat pe Insula Şerpilor.

Pe Insula Şerpilor erau sovieticii prezenţi. Nu mai ţin minte ce demnitari. Probabil un ambasador, un adjunct al ministrului, cadre grănicereşti cu grade superioare şi cu grade mai mici. Era instalată o masă în aer liber, pentru că nu exista nici o construcţie. Nici vegetaţie nu exista.

Era pregătit un proces verbal de predare – primire în baza hotărârii cutare din partea guvernelor respective. Noi, cutare, am predat [insula]. Noi, cutare, am primit [insula]. Am fost invitaţi acolo să semnăm.

Eu, am spus că înainte de a semna, vreau să văd ce predau. Şi am obligat în mod neplăcut întreaga asistenţă să facă turul insulei pe jos. Şi am făcut turul insulei pe jos. Trebuie să fi durat trei sferturi de ceas. Pe urmă am semnat documentul. Pe urmă a fost bufetul.

Ne-am omenit şi ne-am felicitat reciproc pentru ispravă. Apoi ne-am suit pe navă şi ne-am întors.”[Interviu realizat de Nicolae Fotino şi Silvia Iliescu, 6 mai 1994. Arhiva de Istorie orală – Radio România].

Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor.

În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne.

Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional.

Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu s-a întâmplat.

Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în hărţile publice.

În hărţile tipărite la Chişinău, Insula Şerpilor apărea fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.

Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958) şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări.

 

Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.

 

 

 

 

Insula Şerpilor  nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere.

Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean.

De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.

Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei.

Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.

În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani.

În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”.

România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine).

Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.

La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră.

România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră.

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult.

Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei.

Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România.

Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.

Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost  subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat  la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Miza disputei româno-ucrainene este si a fost  în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea explorării şi  exploatării resurselor de hidrocarburi.

In prezent platoul continental din jurul insulei a fost in sfârsit delimitat  ca urmare a Hoărârii Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, hotărârea respectiva menţionand exact suprafeţele  care revin României şi Ucrainei. (De la Wikipedia, enciclopedia liberă).

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/21/totul-despre-insula-serpilor/

 

07/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: