Cine a declanșat cel de-al doilea război mondial? Mai poate contesta cineva că a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler?

Harta: Uniunea Sovietică a împărțit împreună cu Germania nazistă Polonia, declanșând cel de-Al II-lea Război Mondial

În acest an, pentru prima dată de la proclamarea independenţei, Republica Moldova nu a sărbătorit alături de Federaţia Rusia victoria asupra fascismului.

În situația în care Rusia fascistă condusă de Putin a declanșat la 24 februarie 2022 un război de exterminare împotriva Ucrainei, alinierea Republicii Moldova la serbarea putinistă a zilei de 9 mai, nu ar fi însemnat altceva decât complicitate cu agresorul rus. 

În cele ce urmează, publicația de limbă rusă http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html), prezintă într-un articol preluat de https://timpul.md., o serie de fapte incontestabile, care ne pot ajuta să înțelegem cine a declanșat cel de-al doilea război mondial.

A fost doar Germania nazistă, sau a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler? Avem ce sărbători la 9 mai?

Tratatul de la Versailles

La 28 iunie 1919, la Palatul Versailles (Franţa) a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles, care a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial din anii 1914-1918. Tratatul a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, după ce a fost ratificat de Germania şi patru principali aliaţi – Anglia, Franţa, Italia şi Imperiul Japonez.

Ca rezultat al Tratatului de pace de la Versailles, Germania a pierdut 67,3 mii km² din teritorii şi toate coloniile. Deosebit de umilitoare au fost condiţiile impuse din punct de vedere militar: Germania nu putea deţine o armată mai mare de 100.000 de soldaţi; corpul de ofiţeri nu putea depăşi 4 mii de persoane; armata nu putea deţine artilerie grea, tancuri, avioane de luptă, submarine; au fost lichidate Statul Major General, toate instituţiile de învățământ militar; a fost anulat serviciul militar general obligatoriu; au fost interzise misiunile militare în alte state, cetăţenii nu puteau face pregătirea militară în armatele altor state. Germania a fost obligată la plata unor importante despăgubiri de război Antantei.

Condiţiile Tratatului de pace de la Versailles erau considerate, pe atunci, umilitoare şi dure pentru Germania. Se consideră că aceste condiţii au cauzat instabilitatea socială internă, ducând la apariţia unor forţe extremiste de dreapta şi accederea naziştilor la putere (în anul 1933).

Relaţiile germano-poloneze şi polono-sovietice din anii 1918-1921

Potrivit tratatului de la Versailles, Germania redă Poloniei teritoriul din Marea Poloniei (pl. Provinz Posen), o parte a regiunii Pomerania (pl. Pomorze) şi alte teritorii ale Prusiei de Vest; or. Danzig (Gdansk) primeşte statutul de „oraş liber”; regiunea Memel (Klaipeda) a fost pusă sub controlul francez (în februarie 1923 fiind anexată de Lituania). În aceeaşi perioadă de timp, pe teritoriul Imperiului Rus destrămat, în timpul războiului civil din Rusia, în anii 1920-1921 se derulau mai multe conflicte militare simultane (între Polonia şi Rusia Sovietică, Bielorusia Sovietică şi Ucraina Sovietică).

Războiul polono-sovietic

Războiul polono-sovietic a decurs în 3 etape:

Etapa 1. 25 aprilie – mai 1920 – ofensiva forţelor polone (40 mii de soldaţi) şi a soldaţilor conduşi de Simion Petliura (15 mii). Ofensiva a fost oprită de trupele reorganizate şi întărite ale Frontului de sud-vest al Armatei Roşii.

Etapa 2. Sfârșitul lunii mai – iulie 1920 – contraofensiva Armatei Roşii în Ucraina. Preluarea controlului asupra unor regiuni ale Ucrainei de Est şi a uneia din Belarus. Ofensiva Frontului de vest (condus de M.Tuhacevski) către Varşovia, a Frontului de sud-vest (condus de A.Egorov) spre Lvov.

Tentativa Antantei de a aplana conflictul, de a opri ofensiva pe Linia Curzon. Sovieticii au respins propunerea în speranţa de a ocupa întregul teritoriu al Poloniei şi de a instaura puterea sovietică.

Tentativa de a ocupa oraşele Varşovia şi Lvov a eşuat din cauza greşelilor tactice ale comandanţilor sovietici, rezistenţei dure a armatei poloneze şi celei conduse de Petliura, insuficienţei rezervelor.

Etapa 3. August – octombrie 1920 – retragerea trupelor sovietice în raioanele Berdicev şi Zhitomir. Epuizarea forţelor de ambele părţi; încheierea armistiţiului de pace în octombrie 1920. Forțele lui Petliura au fost atacate de bolșevici și, după o serie de lupte, au fost alungate din Ucraina în teritoriul aflat sub controlul Poloniei.

Urmările războiului au fost consfinţite în Tratatul de la Riga (Pacea de la Riga) din martie 1921. Teritoriile în litigiu au fost împărţite după cum urmează: Polonia recunoaşte teritoriile Ucrainei de Est, iar Poloniei îi revin Volynul de Vest, Galicia de Est, Holmshina, Polesia de Vest, Podliashie.

Aceste evenimente – cedarea teritoriilor germane Poloniei şi rezultatele războiului polono-sovietic – au marcat relaţiile ulterioare dintre Germania, Polonia şi URSS.

Colaborarea germano-sovietică

Contrar unei opinii larg răspândite, colaborarea germano-sovietică a început cu mult înainte de accederea lui Adolf Hitler la putere.

La 11 august 1922, cu doar patru luni mai târziu după ce, la conferinţa de la Genova, delegaţia sovietică a venit cu propunerea de a reduce capacităţile militare generale, a fost încheiat Tratatul de la Rapallo, care prevedea si un acord temporar de colaborare dintre Reichswehr şi Armata Roşie.

Acordul stabilea principiile acestei cooperări: cooperarea în domeniul studiilor teoretice, exerciţiilor militare, stabilirea unor programe de pregătire comune; efectuarea experienţelor chimice (!); organizarea unor şcoli de aviaţie şi tancuri; trimiterea în misiune în Germania a reprezentanţilor forţelor militare sovietice (Forţele Aeriene Sovietice, Comitetul tehnico-ştiinţific, Direcţia generală sanitară militară şi altele) pentru iniţierea în organizarea unor acţiuni secrete şi studierea acestora.

În 1924 la Lipetsk s-a organizat şcoala de aviaţie a Reichswehr-ului, care a activat timp de 10 ani, cu numele conspirativ de Escadrila a 4-a a Unităţii de aviaţie a Flotei Aeriene Roşii. Numeroşi aviatori germani (Blumensaat, Heinz, Voss, Blume, Ressing, Makratski ş.a. ),care au devenit cunoscuţi ulterior, au fost instruiţi la Şcoala din Lipetsk.

Potrivit Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a interzis să deţină tancuri, iar Reichswehrul trebuia să se descurce fără ele. Însă generalul Hans von Seeckt, fiind înzestrat cu spirit de previziune, promova ideea că tancurile ar putea face parte din aceeaşi unitate militară specială, alături de infanterie, cavalerie şi artilerie. Astfel, urmând teza lui von Seeckt, în anul 1926 germanii au pus bazele Şcolii de tancuri cu denumirea codificată „Kama” din Kazan. Instruirea şi pregătirea la „Kama” a unei pleiade de tanchişti, printre care se numărau 30 de ofiţeri, a facilitat, mai târziu, crearea neîntârziată a trupelor germane de blindate.

Cel mai secretizat obiect al Reichswehr-ului în URSS a fost „Tomka”, investiţia germanilor fiind circa 1mln. de mărci germane. Era şcoala armelor chimice, situată în regiunea Samara, în apropierea nemijlocită de teritoriul Republicii Autonome a germanilor de pe Volga. Or, alin.1 art.171 al Tratatului de pace de la Versailles interzicea Germaniei folosirea gazelor asfixiante, otrăvitoare şi altor gaze, ca şi a tuturor substanţelor analoage, precum şi introducerea acestora pe teritoriul Germaniei. La „Tomka” se experimentau metodele de utilizare a substanţelor toxice în artilerie, aviaţie, precum şi mijloace şi metode de degazare a terenurilor. Secţia de cercetare ştiinţifică a şcolii era înzestrată cu cele mai avansate tehnologii în domeniul construcţiei de tancuri pentru a experimenta substanţele toxice, iar laboratoarele şi atelierele erau asigurate cu aparate şi instrumente aduse din Germania.

E incontestabil faptul că colaborarea dintre Armata Roşie Muncitorească-Ţărănească şi Reichswehr în centrele menţionate (cu denumirile codificate „Lipetsk”, „Kama” şi „Tomka”) era contrară prevederilor Tratatului de la Versailles. În conformitate cu art.168 al tratatului, amplasarea şi crearea unor obiective militare trebuie coordonată şi acceptată de către guvernele statelor aliate.

Partea sovietică primea anual „recompense” materiale pentru utilizarea acestor obiective de către germani şi dreptul de a participa la experimentele, operaţiunile militare şi industriale. Comandantul Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti Ieronim Uborevich spunea că germanii sunt pentru sovietici singurul „canal” care oferă posibilitatea de a studia performanţele în domeniul militar ale altor state, în special referitoare la armată, şi alte realizări interesante în alte domenii.

Până la un moment, opinia publică nu a ştiut nimic despre colaborarea militară germano-sovietică, şi doar în 1926 a devenit cunoscută datorită unui articol publicat în ziarul britanic „Manchester Guardian”. A urmat criza guvernamentală în Germania, cu demisia cabinetului Cancelarului Wilhelm Marx. Social-democraţii au făcut un demers la Reichstagîn legătură cu livrarea în Germania a unor proiectile din URSS.

Cu toate acestea, întărirea forţelor armate germane în Rusia Sovietică a continuat până în anul 1933. Anume în Rusia au fost puse, în mare măsură, bazele viitoarelor forţe ofensive ale Germaniei , care au înspăimântat Europa în 1939, iar în 1941 au atacat URSS. (Trebuie să menţionăm faptul că Reichswehr-ul ţinea, în paralel, legături secrete de acelaşi gen cu alte state).

După 1933, „prietenia” germano-sovietică s-a redus considerabil, cu toate acestea, relaţiile germano-sovietice au continuat. Un exemplu elocvent constituie Acordul general privind colaborarea, asistenţa mutuală şi activitatea comună, semnat la 11 noiembrie 1938 de şeful NKVD-ului Lavrenti Beria şi Reichsführer-ul SS.

Acordul general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună

Semnat în or. Moscova,

la 11 noiembrie 1938.

Comisariatul Popular pentru Afaceri Interne al URSS, denumit în continuare NKVD, reprezentat de șeful Direcţiei principale a Securității de Stat (GUGB), Comisar de securitate de rangul 1 Lavrenti BERIA, pe de o parte, și Direcția Generală de Securitate al Partidului Muncitoresc Național-Socialist German, reprezentată de șeful Departamentului IV al Biroul Principal de Securitate (Gestapo) Heinrich Müller, în baza procurii nr. 1-448/12-1 din 3 noiembrie 1938, emisă de şeful Direcției Generale de Securitate Reichsfuehrer-ulSS Reinhard Heydrich, denumit în continuare GESTAPO, pe de altă parte, au încheiat prezentul Acord general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună între NKVD și GESTAPO.

Colaborarea germano-sovietică şi împărţirea Poloniei

3 mai 1939 – Comisarul poporului pentru Afaceri Externe Litvinov (evreu) a fost înlocuit cu Molotov (rus).

5 mai 1939 – Ministrul propagandei germane Goebbels dă indicaţii surselor mass-media să se abţină de la utilizarea unor cuvinte dure în adresa Uniunii Sovietice.

20 mai 1939 – Molotov îi reaminteşte Ambasadorului german la Moscova Schulenburg că tratativele cu privire la cooperarea economică germano-sovietică trebuie, de asemenea, să fie „fundamentată politic”.

3 august 1939 – Ambasadorul german la Moscova Schulenburg primeşte 2 telegrame secrete de la ministrul afacerilor externe al Germaniei Ribbentrop, prin care este informat că, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu există nici o problemă care nu ar putea fi soluţionată pozitiv şi de comun acord de către URSS și Germania. Ribbentrop s-a arătat interesat să plece la Moscova pentru tratative.

16 august 1939 – Secretarul de stat al Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, Ernst von Weizsacker, îi dă indicaţii lui Shulenburg să-i comunice lui Molotov că Germania este gata să semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică pe o perioadă de 25 de ani.

18 august 1939 – la Berlin a fost semnat Acordul comercial între Germania și URSS. Moscova primește mărfuri de producţie germană, iar Berlinul – materii prime strategice. Molotov susţine că Ribbentrop poate sosi la Moscova pe 26 sau 27 august.

20 august 1939 – o nouă indicaţie pentru Schulenburg – să obţină confirmarea, nu mai târziu de 23 august, că Ribbentrop va fi primit la Kremlin pentru semnarea pactului de neagresiune.

Moscova şi-a dat acordul şi, la doar 14 ore de la sosirea lui Ribbentrop la Moscova, pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică a fost semnat.

Discursul lui Stalin în cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) din URSS, 19 august 1939.

Pace sau război, întrebare ce intră într-o fază critică pentru noi. Dacă vom încheia o convenţie de asistență mutuală cu Franța și Marea Britanie, Germania va renunţa la Polonia şi va fi pusă în situaţia să caute “modus vivendi” cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, însă evenimentele ulterioare ar putea lua o întorsătură periculoasă pentru URSS. Dacă vom accepta propunerea Germaniei de a încheia cu aceasta un pact de neagresiune, este cert faptul că ea va ataca Polonia, iar intervenția Franței și Angliei în acest război va fi inevitabilă. Europa de Vest va fi supusă unor tulburări și revolte grave. În aceste condiții, avem mari șanse să rămânem deoparte de conflict și putem spera la o intrare în război favorabil nouă.

Experiența ultimilor douăzeci de ani ne arată că, în timp de pace, este imposibilă prezenţa unei mișcări comuniste în Europa, unei mişcări atât de puternice încât partidul bolșevic să poată prelua puterea. Dictatura acestui partid este real posibilă doar ca rezultat al unui mare război. Noi am făcut alegerea, iar aceasta este clară. Trebuie să acceptăm propunerea germanilor și să refuzăm politicos misiunea anglo-franceză. Primul avantaj pe care-l vom avea va fi distrugerea Poloniei până în apropiere de Varșovia, inclusiv Galicia ucraineană.

Germania ne dă mână liberă în a acţiona în Țările baltice și nu se opune întoarcerii Basarabiei Uniunii Sovietice. Ea este gata să ne cedeze ca zone de influență România, Bulgaria și Ungaria. Rămâne o problemă deschisă legată de Iugoslavia. Totodată, trebuie să anticipăm consecințele care vor decurge atât din înfrângerea, cât și din victoria Germaniei. În cazul înfrângerii, în mod inevitabil, Germania va fi sovietizată și va fi creat un guvern comunist. Nu trebuie să uităm că Germania sovietizată se va confrunta cu un pericol major, în cazul în care sovietizarea va surveni ca urmare a înfrângerii Germaniei într-un război de scurtă durată. Anglia și Franța vor fi suficient de puternice pentru a ocupa Berlinul și a distruge Germania sovietică. Și noi nu vom putea sări în ajutorul tovarăşilor noștri bolșevici din Germania. Astfel, scopul nostru este ca Germania să poarte războiul cât mai mult timp posibil, astfel încât Anglia și Franța, slăbite și epuizate, să nu poată învinge Germania sovietizată. Urmând poziția de neutralitate și în aşteptarea momentului potrivit, URSS va acorda ajutor actualei Germanii, prin aprovizionarea cu materii prime și produse alimentare. Însă, bineînţeles, ajutorul nostru nu trebuie să depășească anumite limite, pentru a nu submina economia și slăbi puterea armatei noastre. În același timp, e necesar să ducem o propagandă comunistă activă, în special în blocul anglo-francez și, predominant, în Franța.

Trebuie să fim pregătiți de faptul că în această țară, în timp de război, partidul va fi nevoit să renunţe la activitatea legală și va trece în ilegalitate. Cunoaştem cu toţii că vor fi multe sacrificii, însă tovarăşii noştri francezi nu vor avea dubii. Dezorganizarea şi demoralizarea armatei şi a poliţiei va constitui sarcina lor principală. Dacă aceste acţiuni pregătitoare vor fi îndeplinite în modul corespunzător, siguranța Germaniei sovietice va fi asigurată, iar acest lucru va contribui la sovietizarea Franței.

Pentru a pune în aplicare aceste planuri, este necesar ca războiul să dureze cât mai mult timp posibil și anume în acest sens ar trebui să ne îndreptam toate forțele de care dispunem în Europa de Vest și Balcani. Să examinăm acum cea de-a doua ipoteză, adică victoria Germanei. Unii sunt de părere că aceasta ar prezenta pentru noi un pericol grav. Poate fi o fărâmă de adevăr în aceasta, dar ar fi greşit să credem că acest pericol va fi atât de aproape și atât de mare, cum o cred unii. Dacă Germania va ieşi victorioasă din război, ea va fi prea epuizată pentru a începe un conflict armat cu URSS, cel puțin în următorii zece ani.

Preocuparea ei esenţială va fi să urmărească Marea Britanie și Franța învinse, cu scopul de a împiedica restabilirea lor. Pe de altă parte, Germania victorioasă va deţine teritorii vaste și în cursul mai multor decenii va fi preocupată de “exploatarea lor” și stabilirea ordinii germane în acele teritorii. Este evident faptul că Germania va fi foarte ocupată ca să se întoarcă împotriva noastră. Ar mai fi o chestiune care va asigura securitatea noastră.

În Franţa învinsă, Partidul comunist francez (PCF)va fi întotdeauna foarte puternic. Revoluția comunistă este inevitabilă și ne vom putea folosi de această circumstanţă pentru a veni în ajutorul Franței și a o face aliatul nostru. Mai târziu, toate popoarele trecute sub “protecția” Germaniei victorioase vor deveni aliații noștri. Vom avea un câmp vast de activitate pentru dezvoltarea unei revoluții mondiale. 

Tovarăși! Este în interesul URSS – Patria clasei muncitoare – să înceapă războiul dintre Reich și blocul capitalist anglo-francez. Trebuie să facem totul ca acest război să dureze cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza ambele părți. Tocmai din acest motiv trebuie să acceptăm încheierea pactului propus de Germania și să întreprindem toate acţiunile pentru ca acest război, odată declarat, să se prelungească la maximum. Va fi necesar să intensificăm acţiunile de propagandă în țările beligerante, pentru a fi pregătiţi de momentul în care războiul se va încheia.(Центр хранения историко-документальных коллекций, бывший ОСОБЫЙ архив СССР, ф.7, оп.1, д.1223).

Pactul Ribbentrop – Molotov

Pactul de neagresiune între URSS și Germania, cunoscut sub numele de Ribbentrop – Molotov, a fost semnat la Moscova pe data de 23 august 1939. Acest document, în mare măsură, a contribuit la începutul celui de-al doilea război mondial. În afară de aceasta, pactul a determinat în mare măsură soarta letonilor, estonienilor, lituanienilor, precum și a ucrainenilor occidentali, belarușilor și moldovenilor. Ca urmare a pactului, aceste popoare, multe dintre care pentru prima dată în istoria lor au format state unitare, au fost aproape complet absorbite de URSS.

La 28 august 1939 a fost semnată o expunere (hartă) detaliată a “protocolului adițional secret“, care delimita sferele de influență, în caz de rearanjare teritorială și politică în zonele ce aparțineau statului polonez. În zona de influență a Uniunii Sovietice intra teritoriul polonez la est de râurile Pissa, Narev, Bug, Vistula și San. Această linie de demarcație aproximativ corespunde așa-numitei “Linii Curzon”, care presupunea stabilirea frontierei de est a Poloniei după primul război mondial. Adițional interesului față de părțile vestice ale Ucrainei și Belarus-ului, negociatorii sovietici și-au expus și interesul față de Basarabia, pierdută în 1919, primind un răspuns pozitiv din partea germană, care și-a declarat un total dezinteres politic în aceste regiuni. Mai târziu, acest teritoriu a devenit parte a RSS Moldovenești în cadrul URSS.

Protocolul adițional secret

Reprezentanții plenipotențiari declară semnarea acordului dintre guvernul Germaniei și cel al URSS, după cum urmează:

Protocolul adițional secret, semnat la 23 august 1939, trebuie să fie corectat la alineatul 1, având în vedere faptul că teritoriul statului Lituania a trecut în sfera de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce, pe de altă parte, regiunea Lublin și o parte a regiunii Varșovia au trecut în sfera de influență germană. De îndată ce guvernul URSS va întreprinde măsuri speciale pe teritoriul lituanian pentru a-și proteja interesele sale, prezenta frontieră germano-lituaniană, în scopul stabilirii unei frontiere naturale și simple, va fi corectată astfel încât teritoriul lituanian, situat la sud-vest de linia marcată pe harta atașată, va fi transferat Germaniei.

În continuare se declară că acordul economic actual între Germania și Lituania nu va fi afectat de activitățile Uniunii Sovietice menționate mai sus.

Moscova, 28 septembrie 1939.

I. Ribbentrop
V. Molotov

Semnarea tratatului

În centru – Joachim von Ribbentrop

Foto:Joachim von Ribbentrop și Stalin

Pactul a fost ratificat de către Sovietul Suprem al URSS peste o săptămână după semnarea acestuia, iar deputații nu au știut de existența “protocolului adițional secret”, care niciodată nu a fost ratificat.

Pe data de 1 septembrie 1939, a doua zi după ratificarea pactului, Germania a invadat Polonia.

Ca urmare a pactului, între 1939 – 1944, Germania a evitat un război pe două fronturi, invadând succesiv Polonia, Franța și o serie de țări mici din Europa, în cele din urmă obținând, pentru un atac asupra URSS, o armată cu doi ani de experiență de luptă.

Astfel, după părerea multor istorici, principalul beneficiar de pe urma pactului poate fi considerată Germania nazistă.

Cu toate acestea, și URSS-ul a primit suplimentar doi ani de pace, precum și teritorii considerabile la frontiera sa vestică.

Când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în cel de-al doilea Război mondial?

Se consideră că cel de-al doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invazia germană în Polonia (de fapt, și această dată este convențională). După cum se știe, invazia a avut loc sub pretextul unui atac înscenat de către serviciile secrete germane, îmbrăcați în uniforme poloneze, asupra postului de radio german Gleiwitz, în apropiere de frontieră. În aceeași zi, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind recrutarea universală în rândurile armatei.

La 3 septembrie 1939, Anglia și Franța au declarat război Germaniei (apropo, peste o zi S.U.A. și-a declarat neutralitatea față de război), pe 6 – Uniunea Sud-Africană, iar pe 10 – Canada.

La 17 septembrie 1939 a venit rândul URSS. Începuse “campania de eliberare” a Armatei Roșii în Polonia, direcționată în întâmpinarea Wehrmacht-ului german. Spre sfârșitul lunii septembrie (în mare parte datorită eforturilor Wehrmacht-ului), armata poloneză, care rezistase cu înverșunare în așteptarea zadarnică a unui ajutor din partea Marii Britanii și Franței, a fost învinsă, iar teritoriul Poloniei a fost împărțit între Germania și URSS (Uniunea Sovietică a redobândit teritoriile pierdute ca urmare a războiului sovietic-polonez din 1920). Ambele state, Germania și Uniunea Sovietică, au intrat în contact direct: a fost stabilită frontiera sovieto-germană, pe linia de demarcație fixată în protocoalele așa-numitului Tratat privind frontierele și de prietenie, semnat pe 28 septembrie 1939.

Atacul Armatei Roșii asupra Poloniei 17 septembrie 1939.

Un ofițer sovietic pe linia de demarcație

Comandantul Diviziei Blindate 19, generalul Heinz Guderian, discută cu comisarul politic Borovski

Prietenii sovietici și germani

Prieteni tanchiștii sovietici și germani

Prietenii sovietici și germani

Vizita lui Veaceslav Molotov în Germania, 12 noiembrie 1940.

V. Molotov și Ribbentrop trec prin fața Gărzii de onoare, stația Anhalt, Berlin

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest, 1939

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest (în germană: Deutsch-sowjetische Siegesparade in Brest – Litowsk) – marșul solemn al subdiviziunilor Armatei a XIX-a a Wehrmacht-ului (comandantul corpului – general al Diviziei a 2-a Panzer, Heinz Guderian) și brigăzii 29 de tancuri a Armatei Roșii (comandant – colonel Semion Krivoshein) pe strada principală a orașului, la 22 septembrie 1939, în timpul procedurii oficiale de cedare a orașului și a cetății Brest părții sovietice în timpul invaziei Poloniei de către trupele germane și sovietice. Procedura s-a finalizat cu coborârea solemnă a steagului german și ridicarea celui sovietic.

Cedarea orașului a avut loc în conformitate cu protocolul sovieto-german privind stabilirea liniei de demarcație pe teritoriul fostului stat polonez, semnat la 21 septembrie 1939 de către reprezentanții comandamentelor sovietic și german. Evenimentul a fost filmat de serviciul media de propagandă germană “Die Deutsche Wochenschau”. Istoricul Michael Meltiuhov notează că, la acel moment, Germania încerca din răsputeri să arate Angliei și Franței că Uniunea Sovietică este aliatul ei, iar în același timp, în Uniunea Sovietică, depunea eforturi să-și demonstreze ”neutralitatea” sa.

Parada comună de la Brest – Litovsk a reprezentat, în viziunea istoricilor, un simbol al împărțirii statului polonez.

Porțile paradei victoriei împotriva Poloniei în orașul ocupat Brest

Parada comună sovieto-germană de la Brest – Litovsk, 22 septembrie 1939.Parada s-a desfășurat în prezența generalului nazist Heinz Guderian și a colonelului sovietic de tancuri Semion Moiseevici Krivoshein.

Coloana sovietică de tancuri trece pe lângă un grup de motocicliști germani.

Telegrama ambasadorului german la Moscova către Ministerul de Externe al Germaniei, 18 iunie 1940.

Agresiunea URSS împotriva Finlandei

La 29 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică rupe relațiile diplomatice cu Finlanda, și a doua zi, după ce asupra pozițiilor Armatei Roșii a fost deschis focul (fapt care până astăzi nu a fost elucidat), trupele sovietice au atacat teritoriul acesteia. În consecință, a fost proclamată crearea Republicii Democratice Finlandeze, fiind stabilit un guvern condus de binecunoscuta figură a Comintern-ului, Otto Wille Kuusinen.

Cu acest guvern imediat au fost stabilite relații diplomatice (desigur, toate aceste lucruri s-au întâmplat la Moscova, deși în caietul de sarcini au figurat întotdeauna adrese finlandeze; nenumărate documente ale acestui guvern finlandez au fost scrise de mâna lui A.A. Jdanov).

Propaganda sovietică care a pregatiti invazia Finlandei semăna uluitor de mult cu propaganda Kremlinului ce a precedat razboiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. 

Războiul cu Finlanda a continuat până în 1940 și a luat sfârșit pe data de 12 martie. Nu s-a reușit distrugerea completă a armatei finlandeze. Conform Tratatului de pace încheiat la Moscova la 12 martie 1940, Uniunii Sovietice i-au fost cedate istmul Karelia, inclusiv orașul Vîborg/Viipuri, și baza militară navală dislocată pe peninsula Hanko (închiriată pe o perioadă de 30 de ani). Drept compensație, Finlandei i-au revenit teritoriile pustii din regiunea nordică a peninsulei Kola.

La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din cadrul Ligii Națiunilor, care în perioada interbelică a jucat rolul actualei Organizații a Națiunilor Unite (doar trei state au fost declarate agresori – Japonia, Italia și Germania. Adițional – URSS-ul).

Ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi a celor trei state baltice

La 28 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile şi militare de pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord. În aceeaşi perioadă URSS anexează teritoriile Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

La 23 august 1944, trupele sovietice reiau controlul asupra teritoriului Basarabiei şi Bucovinei de Nord. În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat cu privire la frontieră, prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere, ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință.

Sursa: traducere şi adaptare după http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html)

***

Acestea sunt faptele şi contextul pe care nu-l putem ignora atunci când vorbim despre victoria în cel de-al doilea război mondial. Desigur, evenimente si detalii sunt infinit mai multe decât cele enunţate aici, dar, după cum spuneam, nici nu mi-am propus să fac o analiză istorică a celui de-al doilea război mondial. Nefiind istoric, nu pretind la adevărul absolut şi nici nu-mi propun să pun pe cineva la zidul infamiei. 

Tot ce mi-am propus este să înţeleg: ce sărbătorim la 9 mai noi, cetățenii statului Republica Moldova, care la 27 august 1991 şi-a proclamat independenţa faţă de URSS şi care, prin Declaraţia de Independenţă, a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop si „ocuparea prin forţă la 28 iunie 1940” a teritoriului Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Ținutului Herţa?

Cine sunt învingătorii în cel de-al doilea război mondial? Cei care au reușit să recunoască şi să-şi asume crimele nazismului, sau cei care deplâng imperiul şi se bazează în continuare pe teoriile staliniste în relaţia cu lumea exterioară?

Eu cred că adevărații învingători în cel mai mare măcel al secolului XX sunt cei care au învăţat aceasta cumplită lecţie a istoriei, plătită cu viețile a zeci de milioane de oameni. Învingători sunt cei care au reușit să se debaraseze atât de fascism, cât şi de comunism şi să edifice democrația în statele lor.

Adevăratul învingător în cel de-al doilea război mondial este astăzi Germania, ţara cu cea mai avansată democrație şi economie în Europa. Este ţara care a știut să înveţe cumplita lecție a istoriei.

Publicitate

Rusia trăiește în minciună şi negare, refuzând să admită că mega-eşecurile strategice şi umane cu care se confruntă se datoreză propriei sale politici agresive

„Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului” a spus-o genial filozoful polonez Leszek Kołakowski, cunoscut pe plan internațional ca un critic al marxismului dar și ca istoric al filosofiei).

Încă de la apariția sa în Rusia, regimul comunist a continuat să trăiască în minciună şi negare, refuzând să admită că că mega-eşecul strategic şi uman s-a datorat propriei sale naturi şi politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler în 1939, pentru a facilita începerea „marelui război imperialist”.

Vina pentru eşecul „revoluţiei mondiale” conduse de la Moscova a fost pusă – foarte convenabil pentru liderii sovietici – pe seama SUA, fostul aliat decisiv (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi în dezinformare.

Aşa cum „marele război imperialist” cântat de propaganda comunistă sovietică a anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 „marele război pentru apărarea patriei„.

Câţiva ani mai târziu „doctrina Truman”, care prevedea îndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar politice, a fost prezentată populaţiei URSS ca „politică agresivă a SUA de încercuire a URSS„. Anti-americanismul a devenit în 1945 ingredientul defensiv principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova, substituindu-se treptat ingredientului ofensiv mesianic din vremurile „romantice” ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.

SUA şi URSS – „cel mai bun inamic pe care banii îl pot cumpăra„ 

(Antony Sutton, istoric britanic)

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Așadar, Stalin, care nu poate fi învinuit că nu cunoștea situația, spunea imediat după declanșarea marelui măcel mondial că :

„1. Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război.

2. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a făcut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor.

3. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.”

Dacă începem analiza la 1939, nu vom înţelege mare lucru. De aceea sunt foarte importante următoarele declarații:

„Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste, existente sau viitoare, (…) şi va acţiona ca bastion împotriva capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările în Republica Sovietică Socialistă Mondială.”

(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)

„Lenin a fost trimis în Rusia de către germani în acelaşi mod în care cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră în rezervorul de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare”

(Winston Churchill, discurs în Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919).

Sintetizând, aceste reflecții care nu pot fi combătute în lumina faptelor trăite ale istoriei trecute, arată că esența politicii ruse a rămas neschimbată:

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Cine a început Al Doilea Război Mondial?

Foto: Moscova, 23 august 1939, ziua în care Germania s-a sinucis trăgând Europa după ea. Un lider (Stalin, evident satisfăcut), un strateg (generalul Boris Şapoşnikov, al 2-lea din stânga, în uniformă), şi doi executanţi (Molotov, la masă; Ribbentrop, „constipat”, al 4-lea din stânga). Şapoşnikov a fost autorul strategiei ofensive a Armatei Roşii, şi singurul din anturajul apropiat căruia Stalin i se adresa fără „tovarăşe”, folosind numele de botez Boris Mihailovici.

Succesul relativ al Moscovei, nu doar în a promova cu insolenţă o istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial plină de falsuri interpretative epice, dar şi în a „expedia” foarte repede peste o treime a ei (perioada 23 august 1939 – 22 iunie 1941), este facilitat inclusiv de prudenţa şcolilor de istorie mainstream din Occident în a spune lucrurilor pe nume, dublată de o prudenţă încă şi mai mare a politicienilor occidentali în a reacţiona la astfel de enormităţi propagandistice.

Abilitatea Rusiei, după 1999, de a se erija în principala, dacă nu chiar singura, învingătoare a lui Hitler, dar fără a explica cum a ajuns Hitler la putere, şi cine l-a ajutat să pună inţial (1939-1941) Europa pe butuci, plus agresivitatea cu care acest slogan este promovat, acţionează ca inhibitor puternic la nivelul elitelor intelectuale occidentale, unde oricum simpatizanţii liderului de la Kremlin sunt tot mai numeroşi.

Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război. După ce îndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de „argumentaţie” mai facilă, admiţând existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care îl „justifică” însă prin „necesitatea URSS de a câştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea„. Este un „argument” care ultragiază logica elementară: dacă URSS se „temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS. Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (atât militar, dar şi politic), iar atacarea URSS „prin surprindere” ar fi fost imposibilă.

Istoria Europei în secolul 20 nu se poate înţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost actul politic fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial. Actul militar fondator al celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, dar Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate în acel război.

Stalin a fost (mult) mai inteligent decât Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să „încaseze”, două zile mai târziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. La 3 septembrie 1939 „marele război imperialist” a început, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale, rămânând „neutră”, pe margine, pentru a urmări cum „puterile capitaliste se sfâşie între ele„.

La 17 septembrie 1939, URSS a comis exact aceeaşi infracţiune gravă la dreptul internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o agresiune militară neprovocată contra Poloniei.

Aflate deja în război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care până în vara lui 1940, deşi intrată făţiş într-un tratat de „neagresiune şi prietenie” cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de jumătate din Polonia, o cincime din România, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda. Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, şi este cheia înţelegerii modului timorat şi defensiv în care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În cele din urmă, adevărul istoric se va impune, indiferent de eforturile disperate ale Moscovei de a-l oculta şi răstălmăci, iar acest adevăr este că URSS, stat internaţionalist-socialist (comunist), a intrat în Al Doilea Război Mondial, ca stat totalitar, agresor şi revizionist, cot la cot şi în strânsă „prietenie oficială” cu Al Treilea Reich german, stat naţional-socialist (nazist), de asemenea totalitar, agresor şi revizionist.

Până la 22 iunie 1941, URSS a sprijint Germania prin livrări masive: 1,6 milioane de tone de cereale, 900.000 de tone de petrol, 500.000 de tone de minereu de fier, 300.000 de tone de fontă şi oţel, 200.000 de tone de bumbac, 200.000 de tone de fosfaţi, 140.000 de tone de magneziu, 100.000 de tone de soia, 20.000 de tone de crom, 18.000 de tone de cauciuc, 2 tone de platină. 

Stalin a contribuit, într-o foarte mare măsură, la succesul asaltului lui Hitler asupra democraţiilor europene în perioada 1939 – 1941. Soldaţii Wermacht-ului au fost parţial îmbrăcaţi, echipaţi şi hrăniţi de livrările din URSS, iar industria militară germană a beneficiat din plin de livrările de minereuri strategice din aceeaşi URSS. Blocada economică totală impusă de flota britanică Germaniei la 3 septembrie 1939 nu a avut vreun efect notabil în primii 2 ani de război pentru că Stalin i-a livrat „camaradului său” Hitler tot ce acesta nu mai era capabil să importe de peste mări.

Propaganda rusă actuală are ca obiectiv şi ascunderea unui enorm „schelet” din dulapul istoriei recente: majoritatea celor 27 de milioane de victime sovietice din al Doilea Război Mondial au fost provocate de conflictul URSS cu cel mai apropiat „stat prieten” al său din Europa dinainte de 22 iunie 1941. Stalin şi acoliţii lui s-au jucat cu focul („revoluţia mondială” şi alianţa cu Hitler), iar naţiunile captive în URSS, începând cu cea rusă, au plătit un preţ teribil din acest motiv.

„Rusia istorică” invocată astăzi la Moscova la fiecare 9 mai nu putea obţine nicio victorie la 9 mai 1945, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai exista la data respectivă, fiind deja lichidată de satârul CEKA/NKVD/NKGB, cu ani înainte. 

Bătălia propagandistică şi ideologică pentru câştigarea controlului asupra interpretării istoriei războiului şi a „zilei victoriei – 9 mai 1945” se poată strict pe agenda politică post-sovietică. Faptul că azi, cei mai mulţi dintre ruşi – expuşi unor metode de dezinformare fără egal – cred altceva, nu schimbă această evidenţă.

Toată lumea este de acord azi că profilul de lider al lui Hitler a fost unul de tip criminal, cu dominante obsesiv-compulsive. Nu toată lumea îşi aminteşte însă că una dintre obsesiile sale era evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Documentele sunt edificatoare: pe cât de mult îşi dorea un nou război „de revanşă” (faţă de Primul Război Mondial), pe atât de obsedat era de riscul de a-l purta pe două fronturi, conştient că Germania nu ar avea nicio şansă într-un astfel de scenariu şi ar sfârşi învinsă, ca în 1918. 

Manevrând strategic pe un plan mult superior, Stalin l-a eliberat pe Hitler de această obsesie la 23 august 1939, după ce pe tot parcursul verii îl perpelise la foc mic mimând, la Moscova, „negocieri militare” cu Franţa şi Marea Britanie pe care nu avea oricum intenţia să le finalizeze, dar care şi-au atins obiectivul de a speria Berlinul.

Fără pactul Ribbentrop – Molotov (de fapt, un pact Hitler – Stalin care, foarte ciudat, nu este desemnat de istorici ca „Pactul de la Moscova”, după locul semnării, ca toate celelelte înţelegeri internaţionale) deznodământul din 1 septembrie 1939 nu ar fi fost inevitabil. Istoricul britanic A.J.P. Taylor, unul dintre cei mai mari experţi în originile războiului, scria despre situaţia politică din noaptea de 30/31 august 1939: „În 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă (n.n. – între Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări„. Ar fi rămas el oare în „prizonieratul” propriului calendar, şi a propriei fanfaronade, dacă n-ar fi avut garanţia lui Stalin că nu riscă un război pe două fronturi din cauza atacării Poloniei?

Stalin, prin ochii propagandei Moscovei din 2019: şi erou triumfător, şi nătâng. Simultan?

„TASS este împuternicită să declare că (…) în baza informaţiilor de care URSS dispune, Germania respectă în mod neabătut condiţiile Pactului de agresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind intenţia Germaniei de a încălca pactul şi de comite un atac împotriva URSS sunt neîntemeiate. (…) URSS, în cadrul politicii sale de pace, a respectat, şi intenţionează să respecte, Pactul de neagresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind faptul că URSS se pregăteşte de război cu Germania sunt false şi provocatoare.”

(Comunicat oficial TASS, 13 iunie 1941)

Propaganda rusă resuscitată, după 1999, din cea sovietică, de regimul Putin, vrea să convingă lumea întreagă că URSS, stat „iubitor de pace”, dar „speriat” de agresivitatea lui Hitler, a recurs la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov pentru „a câştiga timpul necesar” pregătirii apărării ţării. Asta nu explică însă de ce, atunci, „inocenta şi pacifista” URSS a comis agresiuni directe, brutale şi neprovocate la adresa Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Litaniei şi României, ţări care nu o ameninţau în vreun fel, călcând în picioare dreptul internaţional.

URSS putea încheia pactul de neagresiune cu Germania fără să ceară nimic la schimb, dacă tot era „animată de politica de pace„. Chiar dacă pactul din 23 august 1939 poate fi denumit ca unul „de neagresiune temporară” între URSS şi Germania, el a fost un pact de agresiune făţişă la adresa Poloniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi – implicit – a Finlandei.

Naraţiunea oficială de la Moscova continuă prin a „explica” cum Hitler a „surprins” cu atacul său Armata Roşie „nepregătită”, inclusiv ca urmare a „ignorării” de către Stalin a rapoartelor spionajului sovietic – probabil cel mai eficient din lume, în acel timp – privind iminentul atac german. A urmat apoi „marele război pentru apărarea patriei„, în care URSS a făcut cele mai mari sacrificii dintre toţi participanţii la coaliţia Naţiunilor Unite, şi la care a avut cea mai mare contribuţie (dacă nu chiar aproape singura contribuţie) la obţinerea victoriei finale, a cărei apoteoză a reprezentat-o cucerirea Berlinului de către Armata Roşie, în mai 1945.

Singurul element integral autentic din această proză istorică fantastică este cel referitor la sacrificiile umane colosale (amintite mai sus) ale popoarelor din fosta URSS. Exact pe acest element liderii de la Kremlin au poziţia cea mai crispată şi ofensivă, şi nu întâmplător: fiind ultra-emoţional, dar şi real, poate fi folosit pentru a închide gura celor care nu acceptă „la pachet” toată istoria oficială actuală a Moscovei despre război, cu acuzaţia de „lipsă de respect faţă de memoria victimelor„.

În fapt, nici la nivelul foştilor aliaţi, nici la nivelul foştilor adversari ai URSS din război, nu s-au consemnat vreodată (cel puţin nu la nivel oficial) gesturi de lipsă de respect faţă de victimele sovietice, sau încercări de negare a nivelului colosal al sacrificiilor umane din fosta URSS. Ar trebui văzut, mai degrabă, unde este „respectul” atunci când memoria a 27 de milioane de victime este instrumentată pentru finalităţi pur politice, cum este cazul istoriei „oficiale” a conflictului pe care Rusia o „rostogoleşte” tot mai insistent în ultimii ani.

Acceptarea naraţiunii oficiale a Moscovei despre război, se izbeşte, inevitabil, de două inconveniente majore. Primul este de ordin intern (relativ la Rusia) şi presupune preluarea întregului „pasiv” sovietic, ca o piatră de moară agăţată de gâtul naţiunii ruse.

Cum s-ar putea imagina desprinderea Rusiei de moştenirea regimului comunist, sau măcar a celui stalinist, şi vindecarea societăţii ruse de efectele înspăimântătoarelor crime împotriva umanităţii comise de acel regim, dacă Moscova oficială îl transformă pe Stalin în „eroul de la 9 mai 1945” şi „părinte vitreg fondator” al „noii Rusii”?

Cum vrea să convingă propaganda actuală de la Kremlin restul lumii că nu­-şi găseşte liniştea pentru că memoria celor 27 de milioane de victime din război „nu ar fi onorată corespunzător”, când ea însăşi nu varsă o lacrimă pentru cele 15-20 milioane de victime ale aceluiaşi regim, care nu sunt legate de războiul Germania nazistă? Nu sunt vieţile oamenilor, în sine, egale ca valoare? Sau are Moscova cunoştinţă de vreo „grilă” de ierarhizare a valorii vieţii umane, în funcţie de cine au fost criminalii?

Al doilea inconvenient este de ordin extern, în sensul că priveşte alte state, cărora actuala naraţiune fantastică a Moscovei despre Al Doilea Război Mondial le impune obligatoriu şi acceptarea capitolului „eliberării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie„. Evident, nu surpinde pe nimeni faptul că naţiunile care au experimentat timp de 45 de ani, pe propria lor piele, „beneficiile eliberării” de către URSS în 1944-1945, nu acceptă o astfel de interpretare a istoriei recente.

Ceea ce poate, cu adevărat, surprinde, este aroganţa Moscovei în a insista cu o „poveste” care este nu numai falsă, dar şi profund jignitoare pentru cei cărora le este destinată. În definitiv, ceea ce Moscova solicită astăzi statelor foste satelite ale URSS din Europa Centrală şi de Est, este echivalent cu a cere unei familii care şi-a pierdut un membru ca urmare a unei crime să stea cu portretul criminalului pe peretele din sufragerie.

Dacă tot insistă continuu cu „suveranitatea” în discursul său anti-occidental, Rusia ar putea să înceapă prin a înţelege că şi alte state şi naţiuni sunt suverane, şi au dreptul la propria interpretare a istoriei recente. Dacă nu-şi doresc statui ale „ostaşului sovietic eliberator” în pieţele publice din oraşele lor, asta nu înseamnă „lipsă de respect”, ci dimpotrivă, respect pentru propria istorie şi pentru memoria două generaţii distruse fără vina lor, într-un război decis peste capetele lor, şi prin consecinţele acelui război.

Vindecarea rănilor încă incomplet închise ale războiului nu este şi nu va fi posibilă fără asumarea integrală a adevărului istoric, de către toţi participanţii, inclusiv a părţilor acestui adevăr neplăcute politic sau care nu se înscriu în categoria „motivelor retrospective de mândrie naţională”.

Dacă Germania şi-a asumat integral responsabilitate pentru crimele abominabile împotriva umanităţii comise de Al Treilea Reich german între 1933 şi 1945, în schimb Rusia nu numai că nu a făcut vreun pas spre asumarea istoriei sale recente, dar persistă, cu tendinţă evidentă de agravare în ultimii ani, în manipularea istoriei prin glorificarea unui regim criminal, cu scopuri evident (geo)politice.

Un criminal în masă (viclean şi calculat) care ucide un alt criminal în masă (psihopat şi isteric), fost complice întru crimă, nu devine prin asta, automat, „model şi stâlp de bază al societăţii”, chiar dacă nimeni nu-l plânge pe criminalul ucis. Moscova ar trebui să se străduiască mai mult în a pătrunde acest adevăr elementar, cât mai este timp.

Sunt multe alte elemente insuficient lămurite în legătură cu „marele război patriotic” transformat în mit politic (re)fondator de regimul Putin.

Foto: Vladimir Putin

În 1812, armata lui Napoleon care a invadat Rusia a mărşăluit 2 luni şi jumătate până a reuşit să angajeze prima bătălie cu armata rusă. Ţarul Alexandru I, care dispunea de informaţii mult mai sumare despre inamic decât cele pe care Stalin le-a avut în 1941, a adoptat o strategie defensivă, retrăgându-şi forţele mult în interior pentru a-i epuiza pe francezi, reuşind astfel să câştige războiul cu pierderi rezonabile.

În ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că 14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii, cu 171 de divizii şi 3 milioane de soldaţi) erau „lipite” de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, cu 57 de divizii şi aproximativ 1 milion de soldaţi, aflat în faza de completare a efectivelor) se aflau în faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est.

„Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX” (descrisă de Alexandr Soljeniţîn în cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru înţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut „a 3-a Romă” şi „revoluţia comunistă mondială”, astăzi „eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme.

Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu „special”, nici „mesianic”, şi nicidecum privilegiat.

Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa.

Iluziile „eurasiatice”, adică „joaca de-a Asia” antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia.

Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să „înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident.

Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta…dar şi Stalin ştia multe, înainte de 22 iunie 1941.

Surse:

https://www.timpul.md/articol/analiza–dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie

http://in-cuiul-catarii.info/2013/07/18/istoria-asa-cum-nu-o-stim-cum-incep-razboaiele-mondiale-4590

FIGURI TRAGICE ÎN VIAȚA POLITICĂ A ROMÂNIEI OCUPATE DE HAITELE SOVIETICE

Foto: 14 martie 1945, Bucureşti. Andrei Vîşinski, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej și generalul Ivan Susaikov

„Petru Groza are un cap pătrat. Seamănă cu un țăran îmbracat orășenește, care face eforturi disperate să pară degajat. E unul dintre oamenii cei mai bogați din România, dar principalul său titlu de glorie este o lună petrecută în închisoare de unde a ieșit grație intervenției lui Iuliu Maniu. Dacă a întreținut relații cu comuniștii în timpul războiului, a făcut-o mai ales ca sa aibă avantaje personale și să-și măreasca averea.

A profitat de persecutarea evreilor și de naționalizarea proprietăților acestora; o bancă și o fabrică de lichioruri au trecut astfel în contul său personal. Acesta a fost rezultatul cîtorva reuniuni ținute de comuniști în casa lui în timpul războiului. Grație acestei ‹lupte pentru popor› a devenit favoritul Moscovei. Nu e inteligent. Psihologia clasică a parvenitului, care, moștenind deodată o avere uriașă, vrea să devină și un personaj celebru și să aibă fotografia în ziar. Moscova i-a realizat visul, iar Groza își exprimă recunoștința ascultînd orbește ordine pe care nici măcar nu încearcă să le înțeleagă”. (Adriana Georgescu, op,.cit. pp 47-48).

La rândul lor, Robert Bishop și EC Crayfield, agenți pe lîngă ambasada USA în perioada 1944/48, scriau în cartea lor „Moscova înhață România” (Editura Corint 2022) despre Petru Groza?:

”Gușat, cu urechile deformate, fără păr pe cap, putea fi luat drept un pugilist pus să bată adversarii lui politici. Îi plăceau poveștile nesărate și vorbea cu deosebită satisfacție despre succesul său la femei.

Odată la un dineu dat de Rege în timpul unei partide de vînătoare, Regina l-a întrebat:

– Dumneavoastră sunteți vînător? 

– Cel mai mare din cîți există. Dar eu vînez pe bulevardul Elisabeta! 

Pe această arteră a Bucureștiului se plimbau prostituatele…”, comentează autorii. 

Expedițiile lui Petru Groza în căutare de prostituate erau cunoscute și făceau obiectul umorului bucureștean. Un asemenea personaj fusese ales de Stalin să joace rolul lui Quisling. I-a dat România pe mînă, ca să o facă praf cu condiția să i se supună orbește Moscovei. Bineînțeles că lui Stalin nu i-a convenit ideea vehiculată la București cu Barbu Știrbey prim-ministru.

Serviciile sovietice de informații au aflat ce se plănuia la Palatul Regal. Controlau o rețea întinsă de spioni. Erau mulți care se ofereau să dea informații – din anturajul partidelor istorice, din armată și din presă, de la Palat. Aici nu există secrete. Totul se află în aceeași zi. Indiscreția este principala calitate necesară pentru a supraviețui. Trădătorii sperau să fie cruțați de stăpînirea care pregătea să se instaleze si să coloreze totul în roșu. 

De aici încolo intrăm pe terenul presupunerilor. Știrbey dispare de pe scena politică. Fiind suferind, se retrage pe domeniul său de la Buftea. Nu mai avea mult de trăit.

La 22 martie 1946 Andrei Ianuarevici Vîşinski dă o mare recepţie la Ambasada sovietică. Trimite mesaj la castelul Buftea, cum că ține neapărat să participe la marele eveniment și prințul Știrbey.

Un membru al familiei, Ion Varlam, își amintește (interviu cu autorul, 14 martie 2008): 

„N-avea nici o poftă să meargă, s-a eschivat, Vîşinski a insistat foarte mult, Ştirbey se încăpăţânează, dar nevasta lui, o femeie foarte blândă, îi spune: 

– Nu e bine să jignim pe oamenii aceştia, nu pentru tine, pentru ţară. Mai bine te duci, stai câteva minute şi pleci. 

Cînd uşierul îl anunţă în sala de recepţie pe Barbu Ştirbey, Vîşinski îl primeşte cu braţele întinse. Cheamă un fecior să aducă o tavă cu băuturi. Pe tavă erau şampanie şi cocktailuri, o amestecătură colorată de nu ştiai prea bine ce-i înăuntru. Vîșinski ia un pahar cu cocktail şi i-l pune lui Barbu Ştirbey în mână, care bea puțin din el. Vîşinski termină frazele de politeţe şi pleacă. După ce a băut, Barbu Ştirbey s-a simţit imediat rău”.

Foto: Prințul Barbu Alexandru Știrbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea, Ilfov – d. 24 martie 1946, București). Bunicul său a fost Barbu Știrbei, Domn al Țării Românești între 1849 – 1856, tatăl său a fost omul politic Alexandru Știrbei, iar mama, prințesa Maria Ghika-Comănești.Prin bunica Elisaveta, descindea din neamul Brâncovenilor.

A murit a doua zi dimineaţă. S-a spus oficial că moartea i s-a datorat unui cancer hepatic… A fost un asasinat, a murit prin otrăvire sau din cauze naturale? Rămîne o enigmă. Funeraliile sale – a fost îngropat la Buftea – au reunit pentru ultima dată elita societății românești.

Au fost prezente toate numele mari, care mai tîrziu fie au plecat în Exil, fie au putrezit în închisorile comuniste. Moartea lui Barbu Stirbey a venit la timp în ce îl privește. 

După anunțul că dr. Petru Groza este alesul, Vîșinski, plecînd din Palat, a spus:

”– Misiunea mea s-a dovedit mai ușoară și greutățile mai mici decît sperau anumite vrăbii politice create, precum știm, de Dumnezeu pentru a ciripi”. ( G. C. Giurescu, „Uzurpatorii”, Editura Vremea, 2004, pp.16 ).

Emisarul lui Stalin era un cinic, îi plăcea să rîdă de învinși. O făcuse și la Moscova în timpul proceselor „Marii terori” ca procuror general al URSS. Adriana Georgescu face o scurtă remarcă în cartea sa:

”Pentru prima oară simt că lupta e inegală: de o parte ei, sprijiniți de URSS; de cealaltă parte noi, fără arme, fără muniții, fără soldați în țară, cu mîinile goale și voința noastra de a trăi, de a supraviețui” (Adriana Georgescu, op cit. p. 53 ).

La anunțul formării guvernului dr. Petru Groza, Bucureștiul a avut parte de o sărbătoare scrîșnită, de o veselie forțată. Se dansa pe un vulcan. Presa a redat involuntar aceasta situație artificială. Azi poți citi printre rînduri și afla ce s-a întîmplat de fapt.

Lumea a fost scoasă din fabrici, încolonată și dusă în centrul Capitalei ca să își manifeste „marea bucurie”. Pe liste făcute de sindicat, cu comisari din partea PCR, cu brasardă, plasați la capătul coloanei. Cine lipsea era concediat. și nu îl mai angaja nimeni. Pierdea cartela, fără de care nimeni nu avea acces la alimente, haine, locuință etc. PCR trebuia să probeze popularitatea dr-ului Petru Groza și a FND, imaginara susținere pentru comuniști a bucureștenilor.

Locuitorii au răsuflat totuși ușurați. Cu toate că nu circulau informații – din cauza cenzurii -, lumea a trăit cu impresia că se depășise un moment periculos. Populația avea în auz huruitul șenilelor tancurilor rusești. Sperau așadar – odată Groza (omul rușilor) numit prim-ministru – că diviziile de blindate ale mareșalului Malinovski se vor retrage.

Apoi guvernele, cum știm, vin și pleacă. Se credea că și acesta va dura 2-3 luni, că anglo-americanii nu ne vor lăsa pe mîna rușilor. Se înșelau amarnic. Din punctul lor de vedere, România era deja livrată la cheie lui Stalin. Poftiți, luați, serviți! Bucureșteanul credea că a scăpat de ce a fost mai greu. Inexact, era o ambuscadă, pentru că rușii nu obișnuiesc să renunțe la ce au cîștigat. Răul abia începea, ceea ce nu se vedea.

Cine să-și închipuie că urma un coșmar de o jumatate de secol? Rușii înțelegeau situația ca pe o schimbare de orînduire. Capitalismul se termina și începea comunismul. Cum prezisese Marx, patronul lui Lenin și „genialului continuator”, Iosif Visarionovici Stalin.

Pentru bolșevici nu se producea doar o simplă rocadă guvernamentală. Regimul care se instala trebuia să dureze măcar 1000 de ani. Aceasta era gîndirea Kremlinului. Vorbea despre „marea revoluție socialistă din octombrie 1917” și despre „dictatura proletariatului”, ceea ce politicienii de la București nu înțelegeau cum se traduce. Era vorba de altă paradigmă.

Cine era totuși cel căruia i s-a rezervat rolul lui Quisling la București? Alesul lui Stalin! „Avea ochii mici, șireți. Înainte de a răspunde, de fiecare dată, se uita la Vîșinski și, după ce răspundea, se uita din nou să vadă dacă Vîșinki este satisfăcut de felul cum a răspuns… Un șiret cu o mutră de boxer”.

Așa îl caracterizează pe dr. Petru Groza Sir Archibald Clark Kerr, șeful Foreign Office, după conferința miniștrilor de Externe de la Moscova, în decembrie 1945, venit la Bucuresti cu Molotov și Harriman. (în Emil Ghilezan de vorbă cu Adrian Niculescu, editura ALL, 1998, pp 145). 

(Fragment din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, manuscris de sertar, reprodus de https://podul.ro.)