CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RESTITUTIO: NICOLAE IORGA despre Basarabia

FOTO-VIDEO] IN MEMORIAM: Nicolae Iorga-80 de ani de la asasinarea  „Apostolului Neamului”! | Radio România Reșița

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Greșelile nu se iartă, ci se repară”, mărturisea Nicolae Iorga, savantul român născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani şi asasinat pe 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova.

George Călinescu, vorbea despre rolul pe care acest mare român l-a avut în primele decenii ale secolului XX, ca despre acela al unui „Voltaire”, al unui Părinte spiritual ce a scris și înfăptuit istoria neamului nostru.

În volumul  Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Harta Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare | Melidonium

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Dom­niei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucră­torii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celei­lalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul mol­dovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Raptul Basarabiei 1940, de Ion Şişcanu | Recenzii filme și cărți

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

03/08/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

UN ISTORIC BRITANIC ANALIZEAZĂ CAUZELE DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI


26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele  sfârșitului României Mari, indicate cu precizie chirurgicală de către un  jurnalist britanic | Istorie

Cauzele sfârșitului României Mari, sunt indicate cu precizie chirurgicală de către istoricul britanic Dennis Deletant, profesor de studii românești la Universitatea Georgetown și profesor emerit de studii românești la Școala UCL de studii slave și est-europene.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

basarabia_1940

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie.

Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243, recenzat de http://www.Timpul md.).

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ocupația rusă din Basarabia și încercările de deznaționalizare a băștinașilor prin acapararea Bisericii Ortodoxe locale

Viaţa bisericească din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)

Organizarea bisericească în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)

Secretul rezistenţei românilor la rusificare nu poate fi găsit decât în credinţa lor absolută. Pentru a rezista în faţa puhoiului nimicitor care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradiţiile şi cultura, ei nu aveau decât arma credinţei.

Şi într-adevăr, cel mai crunt război, purtat de-a lungul celor peste o sută de ani de robire a Basarabiei, a fost dat pentru acapararea sufletului ţăranului român. Acest suflet trebuia mutilat şi schimonosit, pentru ca locuitorii să-şi uite neamul şi limba şi să se transforme într-un alt popor, scrie  Mircea Rusnac, Doctor în Istorie în publicația http://istoria.md.

Dar, întocmai ca cetăţile lui Ştefan cel Mare, care au rezistat tuturor asalturilor turceşti, aşa şi biserica, cetatea în jurul căreia s-a grupat întregul popor, a rezistat oricărui duşman.

Biserica a fost dintotdeauna temelia şi sprijinul vieţii poporului nostru. Cât timp ea a rezistat, nici noi n-am murit.

Necucerind biserica românească, se poate spune că ruşii nu au avut niciodată Basarabia.

În momentul anexării ruseşti, Basarabia aparţinea bineînţeles mitropoliei Moldovei. Ea nu forma nici pe plan religios o provincie aparte, teritoriul ei fiind împărţit între mai multe episcopii, care îşi exercitau influenţa şi asupra altor teritorii româneşti.

În nordul Basarabiei, în raiaua Hotinului, fiinţa episcopia Hotinului, apărută după trecerea acelei zone sub directa stăpânire a Imperiului otoman. La fel în sud, raialele din Bugeac şi Tighina erau ataşate mitropoliei Proilavei, cu sediul la Brăila, apoi la Căuşani, care avea în subordinea sa şi Dobrogea, ca şi Oceacovul, puternic populate de români ortodocşi.

Şi teritoriul care aparţinea Principatului Moldovei era divizat între două episcopii: judeţele Iaşi şi Orhei ţineau de mitropolia Moldovei şi Sucevei, iar ţinuturile Lăpuşna, Soroca, Codru, Greceni şi Hotărniceni, împreună cu Fălciul din dreapta Prutului, de episcopia Huşilor, înfiinţată în 1592.

Mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni

 Dar după anexare, în bunăvoinţa silită pe care dorea să o arate românilor, ţarul Alexandru I a încercat să-i câştige şi prin privilegiile bisericeşti acordate. În 1812 el îi poruncea exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul lider religios al principatelor sub ocupaţia rusească, să „lucreze un proiect pentru noua eparhie de peste Nistru.” Gavriil s-a achitat cu succes şi a lucrat un plan care, „conformându-se cu evenimentele locale şi ale timpului, va fi destul pentru noua eparhie din această regiune.

De asemenea, spunea Gavriil, noua eparhie trebuia numită „a Chişinăului şi Hotinului”, şi aceasta „deoarece Chişinăul având în această regiune o situaţie centrală, a fost destinat ca sediu pentru guvernământul civil; iar în Hotin a fost cândva episcop ocârmuitor.” (1) Ca urmare, în 1813 a fost desfiinţată episcopia de Hotin, care fiinţa din 1755, şi a apărut mitropolia Chişinăului şi Hotinului. În fruntea ei era acelaşi Gavriil, înălţat la suprema funcţie de mitropolit, un alt privilegiu acordat Basarabiei. Dar pe parcursul stăpânirii ruseşti, acest titlu va oscila permanent: Dimitrie a fost arhiepiscop, Pavel a fost întâi episcop şi apoi arhiepiscop, Serghie a fost arhiepiscop, Isaachie – episcop, Neofit – arhiepiscop, Iacov, Vladimir şi Serafim – episcopi, Anastasie – episcop şi apoi arhiepiscop. După cum se vede, titlul de mitropolit al Basarabiei va dispare odată cu primul ei arhipăstor, care de altfel a fost şi singurul român dintre ei.

Tot în 1813, în urma memoriului lui Gavriil, care spunea că şi dincolo de Nistru „ruşi sunt foarte puţini”, (2) eparhiei basarabene i-a fost alipit şi teritoriul fostei Ucraine a Hanului, care aparţinuse Turciei până în 1792. Este vorba despre 77 de biserici situate dincolo de Nistru, în stepa Oceacovului dintre Nistru şi Bug: gubernia Ekaterinoslavului, oraşele Tiraspol, Ananiev, Elisavetgrad, Dubăsari şi Ovidiopol cu ţinuturile înconjurătoare, precum şi gubernia Hersonului cu oraşele Herson, Oceacov, Odesa, Olviopol şi satele din jurul lor. Localităţile româneşti de peste Nistru au aparţinut până în 1791 mitropoliei Proilavei, înfiinţată la 1640. Şi ca un suprem privilegiu, ele au fost atribuite în 1813 mitropoliei basarabene.

Gavriil însă mai cerea să se acorde „clerului local aceleaşi drepturi de care se bucură clerul rosienesc.” În plus, stăpânirea civilă să nu se amestece în afacerile care priveau tagma duhovnicească, „cum aceasta se face în Rusia”; de altfel, „şi în Moldova, afară de prinţul domnitor, nimeni nu se amestecă în afacerile duhovniceşti.” (3)

Autoritatea lui Gavriil se exercita şi asupra numeroaselor mânăstiri basarabene, unele foarte vechi, care aveau nevoie în continuare de îngrijire. Printre ele se aflau: Vărzăreşti, construită în 1420 de Alexandru cel Bun, Căpriana, ctitorită de Ştefan cel Mare, Hâncul din 1678, Hârbovăţ din 1730, Dobruşa din 1772, Călărăşeuca din 1782, Suruceni din 1785, Coşeleuca din 1786, Răciula din 1797 etc.

Iată acum lista completă a episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei în întreaga perioadă a stăpânirii ruseşti:

    1. Gavriil (Gavriil Bănulescu-Bodoni) 1813 – 30 martie 1821;
    2. Dimitrie (Dimitrie Sulima) 18 iunie 1821 – 4 august 1844;
    3. Irinarh (Irinarh Popov) 12 noiembrie 1844 – 17 martie 1858;
    4. Antonie (Antonie Şokotov) 17 martie 1858 – 13 martie 1871;
    5. Pavel (Pavel Lebedev) 13 iunie 1871 – 16 iulie 1882;
    6. Serghie (Serghei Lapidevski) 21 august 1882 – 12 ianuarie 1891;
    7. Isaachie (Isaak Polojenski) 12 ianuarie 1891 – 21 noiembrie 1892;
    8. Neofit (Neofit Nevodcikov) 21 noiembrie 1892 – 26 ianuarie 1898;
    9. Iacov (Iakov Peatniţki) 26 ianuarie 1898 – 12 ianuarie 1904;
    10. Vladimir (Vladimir Simkevici) 12 ianuarie 1904 – 16 septembrie 1908;
    11. Serafim (Leonida Ciceagov) 16 septembrie 1908 – 22 martie 1914;
    12. Platon (Platon Rojdestvenski) 22 martie 1914 – 5 decembrie 1915;
    13. Anastasie (Anastasie Gribanovski) 10 decembrie 1915 – 20 iunie 1918;
    14. Nicodim Munteanu al Huşilor 25 iunie 1918 – 1 ianuarie 1920.

În 1813, mitropolia Chişinăului şi Hotinului era împărţită în nouă protoierii, administrând un număr de 775 de biserici. (4) Aceste diviziuni administrative ecleziastice au fost abolite în 1859, fiind înlocuite cu circumscripţia „blagocinilor” sau a superiorilor bisericeşti, al căror număr era variabil, fiind de 34 în 1900. (5)

În acelaşi an, clerul ortodox din Basarabia cuprindea 812 persoane. Ei formau pătura duhovnicească, bucurându-se de unele drepturi speciale, precum scutirea de impozite şi de prestarea serviciului militar. Clerul nu era retribuit de stat, ci trăia din ofrandele credincioşilor. Totodată, fiecare biserică avea, pentru uzul preoţilor, câte 33 de hectare de teren. (6)

Drepturile clasei clericale erau statuate şi în Aşezământul din 1818, care prevedea: „Dreptăţile şi pronomiile părţii duhovniceşti atrăgătoare de aceia în public mărturisire a credinţelor să vor păzi întru deplina lor ştire şi slobozenie. Partea duhovnicească a legii stăpânitoare a greco-răsăritului se vor folosi cu toate acele privilegii şi venituri, dobindele după hrizoavele moldoveneşti şi apoi de la înaltele ukazuri împărăteşti după unirea cu Rusia.” (7)

Prin acest aşezământ, preoţimea (duhovenstvo) forma una dintre cele nouă tagme sau soslovii recunoscute, pe lângă marea nobilime (dvoreanstvo), boiernaşi, mazili, ruptaşi, negustori şi târgoveţi, săteni muncitori de pământ, ţigani şi jidovi.

După moartea mitropolitului Gavriil a urmat arhiepiscopul Dimitrie Sulima, un ucrainean crescut în tradiţiile bisericii moldoveneşti şi apărător în bună măsură al identităţii ei. După el a urmat între 1844 şi 1858 Irinarh Popov, un om cult şi cu vederi largi.

În timpul său, unii preoţi precum T. Baltagă, T. Lascu şi I. Neagu au tradus cărţi bisericeşti ruseşti în limba română. În sfârşit, între 1858-1871 a fost arhiepiscopul Antonie Şokotov, sub care a apărut primul periodic din Basarabia scris şi în limba română.

Este vorba despre Buletinul eparhiei Chişinăului şi Hotinului, bilingv (ruso-român) între 1867 şi 1871, când a redevenit exclusiv rusesc. În timpul lui Antonie Şokotov existau în Basarabia 843 de biserici, dintre care 318 din piatră şi 525 din lemn. (8)

După cum aprecia reputatul cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Până la 1871 toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise în româneşte.” (9)

Antonie Şokotov a făcut o nouă împărţire administrativă a eparhiei, amintită mai sus, prin care desfiinţa protoieriile de judeţe. Înfiinţa în schimb 35 de ocoluri bisericeşti sau ocruguri blagocineşti. În fruntea acestor ocoluri sau decanate a aşezat câte un protoiereu sau blagocin. Făcându-se numărătoarea amintită a bisericilor, s-a stabilit numărul de cliroşi pentru fiecare biserică (toate posesiunile bisericeşti ale eparhiei basarabene de dincolo de Nistru fuseseră desprinse de ruşi încă în 1837).

Bisericile cu un cliros erau în satele cu mai puţin de 57 de familii, cele cu doi cliroşi în localităţile cu până la 150 de familii şi cu trei cliroşi la oraşe şi târguri cu mai mulţi preoţi şi diaconi. Ca urmare, numărul bisericilor dispunând de personal bisericesc complet era redus acum la 46. (10)

De asemenea, în 1870 preoţii care nu cunoşteau limba rusă primeau un răgaz de şase luni ca să o înveţe, altfel vor fi înlocuiţi în şcolile parohiale. Începea cumplita prigoană a deceniului opt, chiar dacă, pe vremea lui Şokotov, pe lângă limba rusă continua să fie folosită şi limba română în biserici, putându-se chiar tipări în continuare cărţi bisericeşti româneşti.

Prigoana cea mare împotriva bisericii româneşti începea sub arhiepiscopul Pavel Lebedev, arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1871-1882), dar de aceasta ne vom ocupa mai târziu.

DESPRE ARHIEPISCOPUL PAVEL LEBEDEV ȘI ARDEREA CĂRȚILOR BISERICEȘTI  MOLDOVENEȘTI | RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ

Foto: Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului Pavel Lebedev (1827-1892).

1882 a fost fericitul an al despărţirii Basarabiei de arhiepiscopul Pavel. A urmat până în 1891 Serghei Lapidevski, care a înţeles că abuzurile depăşiseră orice limită şi a făcut unele concesii, permiţând utilizarea şi a limbii române în biserici şi înfiinţând tipografia arhidiecezală de la mânăstirea Noul Neamţ, situată în localitatea Chiţcani din judeţul Tighina. În ianuarie 1891, Serghei Lapidevski era transferat la mitropolia din Odesa. Mai puţin importanţi datorită scurtelor perioade în care s-au aflat în Basarabia au fost arhiepiscopii Isaak Polojenski (1891-1892) şi Neofit Nevodcikov (1892-1898).

Mai important prin realizări a fost episcopul Iakov Peatniţki (1898-1904), care a înfiinţat la Chişinău „Înfrăţirea ortodoxă misionară a Naşterii Domnului.” Aceasta a editat numeroase broşuri, cărticele şi foi volante. Episcopul ceru ca ele să apară şi în limba română, argumentându-şi cererea către Sinodul din Petersburg astfel:

În cele mai multe din satele Basarabiei, populaţia ortodoxă se compune în mare parte şi adesea chiar exclusiv din moldoveni, care cunosc numai limba moldovenească şi cu desăvârşire nu înţeleg limba slavă bisericească sau pe cea rusească.” (11) Ca urmare, această cerere a sa a fost aprobată în 1900.

O tipografie bisericească românească a fost deschisă însă abia în 1904, de episcopul Vladimir Simkevici (1904-1908). În această tipografie a văzut lumina zilei primul număr al periodicului bisericesc Luminătorul, la 25 ianuarie 1908. După Vladimir a urmat Leonida Ciceagov, care ca episcop era numit Serafim, şi care prin intoleranţa de care a dat dovadă s-a apropiat în multe cazuri de predecesorul său Pavel Lebedev.

Ca o reacţie la aceasta a fost apariţia în Basarabia a numeroase secte şi erezii religioase, care nu se mai subordonau episcopiei din Chişinău. Între aceste nenumărate secte îi putem menţiona pe inochentişti, pe studişti, pe popovţi, bez popovţi, duhoborţi, molocani, priguni, chlâstî, scapeti, stramnichi etc.

Instabilitatea episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei se va accentua în perioada primului război mondial, unii fiind transferaţi în alte locuri, precum Platon Rojdestvenski la Odesa în decembrie 1915, alţii nevoiţi să se plece în faţa evenimentelor, precum Anastasie Gribanovski, care împreună cu întreg clerul superior rusesc din Basarabia a părăsit-o definitiv la 23 iunie 1918. El a fost urmat de românul Nicodim de Huşi şi de la 23 februarie 1920 de Gurie Botoşăneanu.

Note:
1    Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 117.
2    Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 32.
3    Ibidem, p. 33.
4    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 27.
5    Ibidem.
6    Ibidem.
7    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 187.
8    Ibidem, p. 230.
9    Ibidem, p. 230-231.
10  Ibidem, p. 230.
11  Ibidem, p. 233.

14/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: