CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

OBRĂZNICIE RUSEASCĂ: DMITRI Medvedev, fostul președinte și prim ministru al Federației Ruse amenință R.Moldova și România

Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană nu este posibilă în mod direct, ci prin crearea „noii Românii Mari”, pretinde vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, citat de TASS și https://www.g4media.ro.

„Republica Moldova a intrat în lunga coadă pentru aderarea la UE, întinsă pe parcursul a zeci de ani. Drum bun! Dar [ei] vor mai repede!

El a menționat că „politicienii români dansează politic în jurul Moldovei” de mult timp. Astăzi, acest lucru se întâmplă la propriu, amintește politicianul rus.

„Prima ședință comună a parlamentelor moldovean și român a fost finalizată prin faptul că legislatorii au dansat ținându-se de mână. A părut destul de amuzant. Cu toate acestea, consecințele pot fi mult mai puțin amuzante”, a spus Medvedev.

„Moldova a intrat într-o coadă lungă pentru aderarea la UE, de zeci de ani. Succes! Dar se vrea mai repede. Prin urmare, o altă modalitate de a obține aderarea la UE devine mult mai relevantă: crearea unei noi României Mari ” a scris politicianul pe canalul său de Telegram, comentând, la solicitarea TASS, primirea de către Chișinău a statutului de candidat UE.

Medvedev a mai adăugat că oficialii bucureșteni au fost „incitați de integratorii” de la Bruxelles și sunt bântuiți de ideea recreării proiectului România Mare, îngropată de Armata Roșie în timpul Marelui Război Patriotic”. 

El a mai acuzat România că a „intensificat în mod deschis eforturile în diferite forme pentru a prelua legal Moldova. Autoritățile române percep în mod arogant teritoriul dintre Nistru și Prut ca fiind provincia lor eliberată temporar”.

25/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

DE CE MINTE ÎPS Patriarhul Kirill că „Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”?

RUSIA „nu a atacat niciodată pe nimeni”?. O scurtă istorie a războaielor agresive ale Rusiei de la Ivan cel Groaznic până în prezent demonstrează că înaltul cleric rus minte fără să clipească.

„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni. Este uimitor când o țară mare și puternică nu a atacat pe nimeni, ci și-a apărat doar granițele”, a spus șeful Bisericii Ortodoxe Ruse Vladimir Gundeaev (Patriarhul Chirill), făcând ecou Mariei Zaharova și alți oficiali cu fraza recent adoptată „Rusia nu nu începe războaie ea le termină, consemnează publicația de la Chișinău https://timpul.md.

Există multe exemple când Rusia a început războaie împotriva altor state dar și că are probleme și cu încetarea războaielor (de exemplu, un tratat de pace cu Japonia nu a fost încă semnat).

Agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei nu numai că este în continuarea agresiunii împotriva Siriei, dar se încadrează și în tradiția mult mai veche a războaielor agresive de cucerire purtate timp de secole de Cnezatul Moscovei, Imperiul Rus și Uniunea Sovietică.

Războiul Livonian

Să nu luăm războaiele principatului Moscovei cu alte principate rusești, unde uneori era foarte greu de înțeles cine și când a început războiul.

Să începem cu primul mare război european, care a fost început de regatul Moscovei ca un singur stat centralizat. Acesta este războiul Livonian, care a durat între 1558 și 1583.


Harta Livoniei de Gerard Mercator. Data primei ediții: 1595. Data acestei hărți(publicat de Jodocus Hondius jr.):1619.

Livonia este un ținut istoric din regiunea baltică, azi regiunea se întinde în parte pe teritoriul Estoniei și Letoniei, iar această denumire definește azi regiunea Vidzeme situat la nord de Riga în Letonia

Armata Moscovei a început ostilitățile pe 17 ianuarie 1558. Problema așa-numitului „tribut Yuriev” a fost folosită ca pretext pentru război. În 1481, după încheierea unui alt război între Pskov și Novgorod, care a fost ajutat de Moscova, s-a încheiat un acord cu Livonia, potrivit căruia episcopia Derpt trebuia să plătească un tribut anual Pskovului în valoare de o grivnă (echivalent cu o grivnă) marca germană sau șase aur maghiar) pe suflet.

Din 1503, un armistițiu a fost în vigoare între Livonia și Moscova Rus, care a durat până în 1557. Ordinul Livonian, de la mijlocul secolului al XV-lea transformat în Confederația Livoniană ca parte a Arhiepiscopiei de la Riga și a episcopilor de Derpt, Ezel-Vik, Revel și Curland, precum și a orașelor și moșiilor Livoniene, a fost chinuit de tulburările interne și nu voia război. În 1554-1557, a izbucnit un război intern între forțele politice ale Confederației Livoniane, motiv pentru care a fost conflictul dintre arhiepiscopul de Riga, Wilhelm de Brandenburg-Ansbach, și stăpânul Ordinului Livonian, Heinrich von Galen.

Țarul Ivan cel Groaznic a decis să profite de ocazie și să pună mâna pe Livonia. La sfârșitul anului 1557, ambasada Livoniană sosită la Moscova a ajuns la un acord privind plata datoriilor pentru tributul Iuriev, dar Livonia nu a putut plăti întreaga sumă deodată, ceea ce a devenit un pretext pentru invazie. După izbucnirea războiului, Landtag-ul Livonian a decis să strângă 60.000 de taleri pentru a se stabili cu Moscova pentru a pune capăt războiului. Dar până în mai 1558, doar jumătate din această sumă fusese adunată, iar țarul rus în orice caz nu avea de gând să oprească invazia.

Ambasada Livoniei a fost de acord cu Moscova să plătească datoria pentru tributul Iuriev, dar Livonia nu a putut să o plătească, ceea ce a devenit un pretext pentru invazie.

Scopul lui Ivan cel Groaznic a fost să cucerească toată Livonia, adică teritoriul Letoniei și Estoniei moderne. Pe terenurile ocupate în timpul războiului, țarul rus a creat un regat marionetă Livonian. Cu toate acestea, în ciuda succeselor inițiale ale trupelor ruse, războiul s-a încheiat cu înfrângerea completă a regatului moscovit. Ivan cel Groaznic a subestimat capacitatea Poloniei, care în timpul războiului a creat un singur stat cu Lituania, și a Suediei de a uita temporar de vechile lupte și de a se uni împotriva Moscovei.

Drept urmare, Livonia a fost împărțită între statul polono-lituanian (Commonwealth), Suedia și Danemarca, iar Rusia a pierdut orașele Koporye, Yam, Ivangorod și teritoriul adiacent al coastei de sud a Golfului Finlandei, precum și orașul Velizh. În plus, Rusia moscovită era extrem de epuizată din punct de vedere economic.

Războiul de la Smolensk

Următoarea agresiune a regatului Moscovei a fost războiul de la Smolensk din 1632-1634. Țarul Alexei a decis să folosească perioada de rege în Commonwealth până când după moartea lui Sigismund al III-lea în 1632 a fost ales un nou rege. Scopul războiului a fost cucerirea Smolenskului. Cu toate acestea, armata rusă, care asedia Smolenskul, a fost ea însăși înconjurată și forțată să se predea. Conform Tratatului de la Polyanovsky încheiat în iunie 1634, un singur oraș, Serpeisk, a mers în Rusia.

După răscoala lui Bogdan Hmelnyțki și anexarea Ucrainei la Moscova la Pereaslav Rada în ianuarie 1654, ca autonomie largă, Moscova a început un alt război împotriva Commonwealth-ului. Scopul a fost cucerirea întregii Ucraine și a întregii Belarus. În anii 1650, trupele ruse au câștigat în mare parte victorii, în anii 1660 au suferit în mare parte înfrângeri. Obiectivele războiului au fost atinse doar parțial. Conform armistițiului de la Andrusovsk din 1667, pământul Smolensk, pământul Seversk cu Cernigov și Starodub și Ucraina de pe malul stâng, precum și Kievul de pe malul drept al Niprului, în cele din urmă atribuite Rusiei prin „Pacea eternă” din 1686, au mers spre regatul Moscovei.

În paralel cu războiul ruso-polonez, în 1656 regatul Moscovei a atacat Suedia, profitând de faptul că Suedia, la rândul ei, a atacat Commonwealth-ul, împotriva căruia au fost deviate principalele forțe suedeze. La Moscova, au vrut din nou să cucerească Livonia suedeză. Cu toate acestea, trupele ruse nu au putut lua fortărețele suedeze Narva și Riga, iar în 1658 luptele au încetat. Tratatul de la Cardis din 1661 a confirmat granițele din 1658.

Marele Război Nordic

Următorul război ofensiv al Rusiei a fost Marele Război Nordic din 1700-1721. În acest război, Rusia, în alianță cu Danemarca, Saxonia și Commonwealth, a atacat Suedia. Ca motiv de declarare a războiului de către Petru I, au fost indicate „neadevăruri și insulte”, în special o insultă personală în 1697, când suedezii, care călătoreau prin Europa, au fost primiți cu rece la Riga, în opinia sa. Scopul inițial al războiului pentru Rusia a fost cucerirea gurilor Neva și a Estoniei. Cu toate acestea, pe măsură ce războiul a progresat, ponderea Rusiei în coaliție a crescut dramatic.

În ciuda succeselor inițiale ale regelui suedez Carol al XII-lea, superioritatea coaliției în resurse a afectat în cele din urmă, iar după victoria armatei ruse în bătălia de la Poltava din 1709, înfrângerea Suediei a fost o concluzie inevitabil.

Slăbiciunea relativă a flotei ruse a fost compensată de puternica flotă daneză, care o depășea numeric pe suedeză. Prin Tratatul de la Nystad, Suedia a cedat Rusiei Estland, Livonia, Ingermanland, districtul Vyborg și partea de sud a districtului Keksholm pentru suma de 2 milioane de taleri (efimkov) (56 de tone de argint, aproximativ jumătate din bugetul anual al Rusiei).

În plus, Rusia a stabilit un protectorat de facto asupra Curlandei, menținând în același timp vasalajul oficial al Curlandei din partea Commonwealth-ului. De asemenea, Imperiul Rus a început să exercite o influență decisivă asupra politicii externe a Varșoviei.

În timpul Marelui Război de Nord, Rusia a atacat și Turcia în timpul campaniei de la Prut din 1711. Petru a contat pe înființarea unui protectorat rusesc asupra Peninsulei Balcanice, pe cucerirea Constantinopolului și a Crimeei. Cu toate acestea, armata rusă a fost înconjurată, iar conform tratatului de pace de la Prut, Petru a trebuit să returneze turcilor cetatea Azov și să dărâme cetatea rusă de la Taganrog.

Războaie cu Turcia

Următorul război, în care Rusia a fost partea atacantă, a fost războiul cu Turcia din 1735-1739. Petersburg a profitat de frământările care au început în Turcia. Invazia vasalului turc al Hanului Crimeei în Kabarda, Cecenia și Daghestan, precum și conflictul dintre Turcia și Persia, al cărei aliat era Rusia, au fost folosite ca pretext formal pentru război. În 1736, Imperiul Austriac a luat partea Imperiului Rus.

Planurile împărătesei Anna Ioannovna s-au rezumat la cucerirea Hanatului Crimeea. Trupele ruse au pătruns în peninsula Crimeea și au capturat capitalele Hanatului Bakhchisaray, dar în cele din urmă au fost nevoiți să plece din cauza lipsei de hrană și apă. Drept urmare, achizițiile rusești au fost foarte modeste. Azov a fost transferat în Rusia ca oraș nefortificat și încă era interzisă existența unei flote la Marea Neagră.

Trupele ruse au pătruns în peninsula Crimeea și au capturat capitalele Hanatului Bakhchisaray, dar au fost forțate să plece din cauza lipsei de hrană și apă.

În războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a fost și partea atacantă. Motivul războiului a fost demisia în august 1806 a conducătorilor principatelor Moldovei și Țării Românești fără acordul Rusiei, deși în condițiile Tratatului de la Iași din 1791 se impunea un astfel de acord. Trupele ruse au fost aduse în Moldova și Țara Românească, după care Turcia a declarat război Rusiei. Scopul Imperiului Rus era cucerirea principatelor dunărene – Moldova și Țara Românească. În ciuda succeselor trupelor ruse, din cauza amenințării unei coliziuni cu Franța napoleonică în timpul încheierii Păcii de la București, achizițiile rusești s-au limitat la Basarabia.

Expansiunea rusă în regiune. 1812- Rușii anexează o parte a principatului Moldova – pe care o poreclesc „Basarabia”.

Războiul ruso-suedez din 1808-1809 a apărut ca urmare a alianței temporare dintre Franța și Rusia, încheiată la Tilsit în 1807. Napoleon a cerut Suediei să se alăture blocadei continentale. Iar după refuzul ei, la 5 februarie 1808, împăratul Franței i-a spus ambasadorului rus la Paris că este de acord ca Rusia să primească toată Suedia, inclusiv Stockholm. La 9 februarie (21), trupele ruse au trecut granița ruso-suedeza fără să declare război. Rezistența îndârjită a suedezilor, precum și războiul de gherilă din Finlanda, au dus la faptul că împăratul Alexandru I s-a limitat la anexarea Finlandei.

Războiul Crimeei din 1853-1856 a fost început de împăratul Nicolae I cu scopul de a cuceri Constantinopolul și de a stabili controlul rusesc asupra Peninsulei Balcanice. Disputa asupra controlului locurilor sfinte din Palestina a fost folosită ca pretext pentru război. Rusia a cerut să recunoască drepturile asupra acestor locuri ale Bisericii Ortodoxe Grece și să ofere Rusiei drepturile de protector al drepturilor a 12 milioane de creștini din Imperiul Otoman. După ce Turcia a refuzat să-i satisfacă, Rusia a rupt relațiile diplomatice cu ea și a ocupat principatele dunărene. După ce Sankt Petersburg a refuzat să-și retragă trupele de acolo, Turcia a declarat război Rusiei la 4 (16) octombrie 1853, după care și Rusia a declarat război Turciei pe 20 octombrie (1 noiembrie).

După distrugerea flotei turcești în bătălia de la Sinop, Anglia și Franța au declarat război Rusiei, și-au adus flotele în Marea Neagră și au debarcat o forță expediționară în Crimeea, asediând Sevastopolul. Aproape toate luptele terestre care implicau trupele britanice și franceze au fost pierdute de armata rusă, iar Sevastopolul a fost în cele din urmă luat de aliați. Conform Tratatului de la Paris din 1856, Rusia a pierdut Basarabia de Sud, s-a întors în Turcia și a pierdut dreptul de a avea o flotă la Marea Neagră.

În războiul ruso-turc din 1877-1878, Rusia, profitând de înfrângerea Franței în războiul franco-prusac din 1870-1871, a decis să atingă aceleași obiective pe care nu le-a putut atinge în războiul Crimeei. Motivul războiului a fost înfrângerea Serbiei în războiul cu Turcia și refuzul Constantinopolului de a acorda autonomie Bulgariei, Bosniei și Herțegovinei, asupra cărora au insistat toate marile puteri. La 12 (24) aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei.

Armata rusă i-a învins pe turci și a ajuns la Constantinopol. Potrivit Tratatului de Pace de la San Stefano, independența Serbiei, Muntenegrului, României a fost recunoscută, iar Bosnia și Herțegovina a devenit regiune autonomă. Bulgaria a fost proclamată stat independent de facto, plătind Turciei doar un tribut simbolic.

Teritoriul Bulgariei a ocupat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice și a rămas sub ocupația trupelor ruse timp de doi ani. Rusia a primit și Basarabia de Sud și Ardagan, Kars, Batum și Bayazet.

Cu toate acestea, sub presiunea puterilor europene, în primul rând Anglia și Austro-Ungaria, termenii păcii de la San Stefano au fost revizuiți la Congresul de la Berlin. Teritoriul Bulgariei a fost redus de trei ori, dar până la răscoala din 1885 a rămas de fapt sub protectoratul Rusiei.

Războiul ruso-japonez (8 februarie 1904 – 5 septembrie 1905) a opus ambițiile Imperiului Rus și ale Imperiului Japonez pentru controlul Manciuriei și Coreei. Principalele teatre de operațiuni militare au fost Manciuria de Sud, în special zonele din jurul Peninsulei Liaodong și Mukden și a mărilor din jurul Coreei, Japoniei și Mării Galbene.

Campania militară care a urmat, în care militarii japonezi i-au învins pe ruși într-o serie de bătălii navale și terestre, a venit ca o surpriză pentru observatorii militari care au urmat.

Războaiele URSS

Uniunea Sovietică a purtat, de asemenea, războaie ofensive. Cele mai mari dintre ele au fost războiul sovietico-finlandez din 1939-1940 și războiul afgan din 1979-1989. Scopul războiului sovietico-finlandez a fost să cucerească întreaga Finlandă și să o includă în URSS.

Ca pretext pentru război, la ordinul lui Stalin, la 26 noiembrie 1939 a fost efectuat un bombardament provocator de artilerie al NKVD-ului sovietic asupra propriilor trupe, în urma căruia s-a declarat oficial că 4 soldați ai Armatei Roșii ar fi fost uciși și 9 au fost răniți (în realitate, nu erau morți sau răniți).

După aceea, Rusia a rupt relațiile diplomatice cu Finlanda, iar patru zile mai târziu, trupele sovietice au invadat Finlanda fără să declare război.

A fost creat în URSS un guvern marionetă al unei așa zise Republici Democrate Finlandeze, care nu a primit niciun sprijin în Finlanda.

Cu toate acestea, în ciuda pierderilor mari (conform unor estimări, până la 200 de mii de morți), Armata Roșie nu a reușit să spargă rezistența finlandezilor, deși aceștia au reușit să străpungă linia Mannerheim de pe istmul Karelian.

Temerile că o forță expediționară anglo-franceză ar putea fi trimisă în Finlanda și necesitatea unui transfer timpuriu de trupe la granițele germane pentru a-l lovi pe Hitler în spate după începerea ofensivei generale de primăvară a Wehrmacht-ului în Franța, l-au forțat pe Stalin 12 martie 1940 să încheie pace.

Finlanda și-a păstrat independența, dar a pierdut istmul Karelian cu Vîborg și unele teritorii la nord de Lacul Ladoga. În plus, în peninsula Hanko, lângă Helsinki, a fost înființată o bază militară sovietică.

 

Războiul din Afganistan a fost lansat de URSS pentru a păstra guvernul pro-sovietic din Afganistan, împotriva căruia s-a răsculat majoritatea populației, și pentru a desfășura baze militare sovietice în țară. Pretextul invaziei a fost o cerere din partea guvernului afgan de ajutor în lupta împotriva insurgenților islamici.

Dar șeful guvernului afgan, Hafizullah Amin, a fost ucis de forțele speciale sovietice și înlocuit cu marioneta Babrak Karmal, adus și susținut de intervenționisti.

În cei aproape zece ani de război, trupele sovietice nu au reușit niciodată să înfrângă rezistența rebelilor, deși au suferit pierderi semnificative – aproximativ 15 mii de morți, conform cifrelor oficiale și de două ori mai mulți, conform estimărilor independente.

După retragerea trupelor sovietice, guvernul comunist de la Kabul a rezistat doar 3 ani.

Pretextul invaziei a fost o cerere din partea guvernului afgan de ajutor în lupta împotriva insurgenților islamici.
După cum am văzut, atât Rusia, cât și URSS în perioada de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea au purtat cel puțin 12 războaie care pot fi numite ofensive și agresive.

Totodată, în două cazuri rușii au instalat guverne marionete, care însă nu au avut succes. Și numai într-unul dintre aceste războaie, Marele Război Nordic împotriva Suediei, Rusia a reușit să atingă toate obiectivele planificate și chiar să le depășească.

30/05/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | 2 comentarii

Trupele ruse de ocupație în Principatele Române: 1806-1812

Ani la rând, pe parcursul a mai bine de două secole, Țările Române au fost teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic și Țarist.

Războaiele ruso-turce și ruso-austro-turce semnifică confruntarea celor trei mari imperii pentru rezolvarea Problemei Orientale – chestiune internațională care însumează un set de probleme ce țin de domeniul geopoliticii din perioada sf. sec. XVII – încep. sec. XX, vizând posesiunile europene ale Turciei, controlul asupra strâmtorilor Mării Negre, în contextul intensificării luptei de eliberare națională a popoarelor balcanice ,scrie istoricul Vlad MISCHEVCA în prestigioasa publicație https://www.limbaromana.md.

Devenind o problemă a echilibrului european, ea capătă contururi diplomatice bine definite deja în timpul negocierilor Păcii de la Karlowitz (1699), când se atestă reculul Imperiului Otoman și Austria devine o putere balcanică, iar Rusia lui Petru I – putere europeană.

De evoluția raporturilor Marilor Puteri, angajate timp de mai bine de două secole în rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit rapturile teritoriale și pierderile umane și materiale suferite de Țările Române (inclusiv geneza Chestiunii basarabene la 1812).

Impactul acestor războaie asupra destinului românilor a fost pe deplin înțeles și descifrat de către Mihai Eminescu, cel care a scris în publicistica sa politică, la 1878:

„Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miază-zi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaște și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică” (Eminescu 2008: 243).

În general, privind în retrospectivă istoria raporturilor ruso-otomane, putem menționa că începând cu stabilirea relațiilor diplomatice dintre ruși și turci la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli și Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un șir de războaie și campanii militare ce însumează, conform unor calcule mai noi, 47 de ani (adică cca 11% din tot timpul relațiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost, pe de o parte, desființat Sultanatul și, pe de altă parte, creată URSS).

Conform statisticii militare, numai de la începutul secolului al XVIII-lea armata rusă a pierdut 582 mii de oameni. Propriu-zis, șirul războaielor regulate își ia începutul doar de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1676-1681; 1686-1699), iar cronologic, cele mai lungi războaie (timp de 17 ani și 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791 (Похлебкин 1992).

Pierderile totale ale Rusiei în conflictele militare din secolul al XVIII-lea, conform calculelor lui B. Urlanis, au alcătuit aproximativ 550 mii de oameni uciși și răniți, dintre care 200 de mii revin războaielor ruso-turce. Aceste pierderi umane sunt comparabile cu cele pe care le-a suferit și Imperiul Otoman în toate războaiele sale purtate în secolul al XVIII-lea: 600 mii.

De remarcat că cifra totală doar a celor căzuți pe câmpul de luptă în timpul tuturor războaielor purtate de statele europene în secolul al XVIII-lea (când Europa a cunoscut 37 de războaie) s-a estimat la 1,5 milioane de oameni, iar numărul jertfelor acestor conflagrații se ridică până la 5,2 milioane de oameni (Урланис 1960: 58, 61, 63, 406, 526).

S-a afirmat că, în războiul din 1806-1812 cu Turcia, numărul morților în armata rusă a ajuns la 100 de mii (dintre care mai mult de două treimi au fost cei care au murit de boli)1. În armata Imperiului Rus doar în anul 1811 circa 3 000 de oameni au fost uciși sau considerați dispăruți, 38 500 au murit, 7 400 au dezertat, între 32 și 65 mii de oameni se aflau în mod constant în spitale (Шведов 1987: 124).

Un fapt istoric care a fost eludat de istoriografia sovietică este că în răstimpul unui singur deceniu (1804-1814), Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică exact cât Franța lui Napoleon (Троицкий 1994: 175). Nici până atunci, nici după, țarismul n-a fost atât de belicos ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 și 1812 cu Franța; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deși nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci operațiuni militare derulate concomitent (Троицкий 1988: 20).

Aceste războaie țineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808 deficitul bugetar a atins suma de 126 milioane de ruble, iar peste un an – deja 157 milioane, principala cauză fiind creșterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forțelor Terestre i-au fost alocate 43 milioane de ruble, iar în 1808 pentru armată se alocă 53 milioane, în 1809 – 65 milioane, 1810 – 92 milioane, iar în 1811 – 114 milioane ruble (Бородино 1987:16).

Mai recent au fost publicate alte cifre, și mai mari – doar într-un singur an dublându-se cheltuielile pentru armată: 1807 – de la 63 402 000 ruble asignate până la 118 525 000 (în 1808); 1809 – 112 279 000; 1810 – 127 936 000; 1811 – 122 414; 1812 – 160 843 (Понасенков 2018: 215). În același ritm creștea și numărul militarilor înrolați în armata imperiului, astfel încât, la 1812, efectivul trupelor rusești constituia 975 000 de oameni (Столетие 1902: 203-204).

Războaiele continue din 1805 până în 1815 – adesea câte două sau trei războaie purtate simultan în diferite teatre de operațiuni – au necesitat Rusiei un efort economic fără precedent, nemaiîntâlnit de la Războiul de Nord al lui Petru I.

Recrutările se produceau anual. În 1805, armata terestră număra 340 000 de oameni, fără a-i include și pe cei 100 000 de diverse trupe din garnizoane și 110 000 de cazaci. În 1806, țarismul a fost nevoit să recurgă la mobilizarea miliției, măsură care nu fusese practicată de la invazia lui Carol al XII-lea (110 000 de țărani de stat au fost chemați la oaste). În 1809, în armata rusă erau 733 000 de oameni (Керсновский 1992).

În general, soldatul rus era supus unor mari privațiuni fizice și morale. Numărul de bolnavi, morți și dezertori a variat de la 80 la 110 mii de persoane pe an. Acoperirea unei astfel de penurii și formarea de noi unități a necesitat o creștere bruscă a recrutării. În plus, până la 10% dintre recruți nu ajungeau la destinație, deoarece nu puteau rezista fizic schimbărilor bruște ale modului de viață, se îmbolnăveau, mureau pe drum sau fugeau. Pentru a păstra sănătatea recruților în 1809, au fost create centre speciale de recrutare (așa-zisele „depouri de recrutare”) (Шведов 1987: 124).

Dintre toate războaiele purtate de ruși și turci pe teritoriul Principatelor Române, războiul din anii 1806-1812 a avut cel mai dezastruos rezultat pentru români, deoarece a generat Problema basarabeană. Noi am fost și mai suntem încă, timp de mai bine de două secole, sub impactul unui război nedrept și a unei păci oribile (din acel de pomină Annus horribilis, lat.) – a celei de la București (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul viu al Țării Moldovei, pe râul Prut.

Această conflagrație ruso-turcă, ce poate fi numită „Războiul care ne-a înghițit”, declanșată în toamna anului 1806, se prelungise până în anul 1812, fiind o povară economică și un efort militar greu de suportat pentru Principatele Române. Totodată, ambele imperii, au suferit mari pierderi materiale și jertfe umane, încercând de mai multe ori să încheie un tratat de pace, cu atât mai mult că Imperiul Rus se afla în fața unei confruntări iminente cu Imperiul napoleonian.

Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, țarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei și a Țării Românești, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 1806 (Петров 1885: 124) (conform altor surse: la 24 decembrie /5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forța armei”.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 а fost cel mai lung litigiu armat dintre cele două mari imperii, derulat în mare parte pe pământul Principatelor Române și la sud de Dunăre. Conform calculelor efectuate de Alexei Agachi, de la 1 ianuarie 1808 și până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreținerea spitalelor militare rusești Moldova а plătit 4 042 890 de lei, iar Țara Românească – 4 047 226 de lei. În realitate, sumele au fost și mai mari. Or ostașii ruși se comportau în spitale ca niște vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparație fiind suportate iarăși de Țările Române.

Pe lângă întreținerea spitalelor, rușii au supus Principatele și la alte plăți și mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au fost de 1 981 072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1 399 758 de lei, adică 70,7% din total. Din 1805 și până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori. Iar o încercare de totalizare a utilizării resurselor Principatelor Române de către Rusia în anii de ocupație 1806-1812 poate fi evaluată la circa „220 114 490 lei fără nicio exagerare” (Apud Agachi 2008: 356, passim).

Totodată, generalul rus de origine franceză Alexandre Langeron afirmase că Rusia în acel război a „cheltuit mai mult de 200 de milioane de ruble pentru cele șapte campanii” (Călători străini 2004: 360).

După cum mazilirea domnilor fanarioți, Al. Moruzi și C. Ypsilanti, n-a fost unica și principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului țarist, tot așa și readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, și nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce țineau de supremația rusă în zona Balcanilor și a Mării Negre.

Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar ca motiv formal pentru introducerea armatei țariste de la Nistru (cu un efectiv de aproximativ 33 000 de oameni) (Балканские исследования 1997: 174) în Principate și realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.

Istoricul militar A.N. Petrov remarcase2 că acest război ruso-turc s-a început într-o perioadă de ruptură completă între Rusia și Franța și a fost cauzat inclusiv de presiunea reală a lui Napoleon asupra Turciei, a continuat în perioada alianței ruso-franceze, în conformitate cu Tratatul de la Tilsit și s-a încheiat în timpul unei noi rupturi, definitive a Rusiei cu Franța, în ajunul chiar izbucnirii Războiului Patriotic din 1812.

Astfel de perturbații în situația politică externă au influențat puternic, în primul rând, scopurile războiului: adică, dacă înainte de Tilsit, se urmărea forțarea Porții asupra executării exacte a tratatelor anterioare, avantajând Rusia; după Tilsit – se cerea insistent stabilirea noii granițe dintre Rusia și Poarta Otomană de-a lungul Dunării, adică achiziționarea de către ruși a Principatelor Moldovei și Țării Românești; în al doilea rând, cu privire la modul de acțiuni militare: în faza inițială, în timpul Campaniei lui Michelson din toamna anului 1806 (războiul a fost declanșat de către Rusia fără vreo declarație formală), acest război, conform expresiei metaforice a ducelui de Richelieu, a avut caracterul unei ocupații pașnice, fără sânge, a cetăților turcești; în continuare, în timpul Campaniei lui Michelson din 1807, el a obținut caracterul unui război defensiv; iar apoi se transformă într-un armistițiu pe termen lung; iar în 1809 și 1810 (în Campaniile lui Prozorovski, Bagration și Kamenski) preia caracterul unui război ofensiv, cu lupte pe malul drept al Dunării; și, în cele din urmă, în 1811, în Campania lui Kutuzov, condițiile politice au obligat din nou Rusia să se întoarcă la apărare, dar la o apărare ce a dat rezultate atât de sesizabile încât nici campaniile precedente, duse cu forțe de două ori mai mari, nu le-au putut da. Obținându-se capturarea întregii armate a vizirului și semnarea unei păci „onorabile” la București, în mai 1812, când Rusia avea cel mai mult nevoie de aceasta.

Într-adevăr, în acest război rușii au fost nevoiți să se confrunte și să piardă mult timp și efort cu asediul cetăților otomane de pe Dunăre – acestea devin de cel puțin 18 ori subiectul acțiunilor trupelor rusești: Ismail (de două ori), Giurgiu (de două ori), Brăila (de două ori), Macin, Chirsova, Silistra (de două ori), Bazargic, Razgrad, Turtucaia, Rusciuc (de două ori), Șiștov, Turnu și Nicopole.

Motivul principal al acestei împotmoliri în fața cetăților dunărene a fost slăbiciunea forțelor armatei ruse, fiind de remarcat faptul că, în primul rând: din cele 18 ori când acele cetăți au servit drept obiect al acțiunilor armatei ruse, acestea s-au soldat cu 13 reușite și 5 eșecuri. În al doilea rând: dintre cele 13 succese trebuie menționate 7 cazuri de predare a cetăților turcești fără luptă (în mai-octombrie 1810 – Turtucaia, Razgrad, Șiștov, Rusciuc și Giurgiu, Turnu, Nicopole; ultimele 6 cetăți fiind cedate sub influența presiunii morale produse de victoria contelui N.M. Kamenski al 2-lea de la Batin, la 26 august 1810).

De rând cu cele 6 atacuri de fortăreață reușite au fost și cinci eșecuri. Printre succese se numără:

a) capturarea Macinului la 14 august 1809;

b) capturarea Chirsovei la 20 august 1809;

c) capturarea Ismailului la 14 septembrie 1809;

d) capturarea Brăilei la 21 noiembrie 1809: cetatea a cedat aproape fără luptă, întrucât aceasta din urmă a constat doar în respingerea atacurilor slabe ale turcilor;

e) capturarea Silistrei la 30 mai 1810,

f) capturarea Bazargicului la 22 mai 1810.

Deci din 6 atacuri reușite ale cetăților, unul – Bazargic a fost luat prin asalt, unul – Brăila aproape fără luptă și patru (Macin, Chirsova, Ismail și Silistra prin bombardament).

Atacurile nereușite asupra cetăților din acest război includ:

a) Asediul Ismailului de către Meyendorff, din martie până în iunie 1807. Motivul eșecului rușilor de la Ismail este considerat lipsa mijloacelor de trupe armate și de artilerie de asediu, precum și lipsa de pregătire strategică;

b) atacul nereușit asupra Giurgiului la 4 martie 1809;

c) atacul nereușit asupra Brăilei din 20 aprilie 1809; d) ridicarea asediului Silistrei la 14 octombrie 1809; e) două atacuri nereușite asupra Rusciucului (6 iulie și 22 iulie 1810). Eșecul asaltului de la Rusciuc a fost cauzat de pregătirea insuficientă, atât strategică, cât și tactică a trupelor ruse.

În acești șase ani de război (au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiții temporare) la conducerea trupelor țariste s-au succedat șapte comandanți-șefi ai Armatei Dunărene (numită inițial în documentele epocii „Moldavskaya armiya”), dintre care doi au fost comandanți interimari (cel de-al optulea – P.V. Ciceagov, a preluat postul de comandant-șef de la M.I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace)3.

Este foarte important pentru cercetarea acestui război și impactul lui asupra populației Principatelor Române de evaluat efectivul trupelor țariste de ocupație. De remarcat că, în primii patru ani de război efectivul armatei ruse era în permanentă creștere: de la 33 000 de ostași intrați în Moldova în anul 1806 până la 80 000, în anul 1807.

Armata de la Dunăre însuma, în august 1809, 146 259 de oameni și 64 064 de cai pentru trupele ruse4. Iar la începutul anului 1810 atinge deja cifra de cca 180 000 de oameni (!).

Drept că, spre sfârșitul războiului, câteva divizii ruse au fost transferate din Principatele Române spre Nistru. Astfel, armată terestră, imobilizată la Dunăre, însuma către 1 aprilie 1812 – circa 52 mii de oameni și 241 de tunuri (Кутузов 1952:859).

A.N. Petrov indicase că întreaga componență a armatei de la Dunăre, în martie 1809, atât a trupelor active, cât și a celor de rezervă, s-a extins la 124 de batalioane de infanterie, 95 de escadroane de cavalerie, fără cele 2 escadroane de rezervă și șase semi-escadroane, 7 companii de baterii, 5 de cavalerie, 5 de asediu, 3 de pontoane și 3 companii pioniere, cu 27 de regimente de cazaci.

Numărul total al armatei ajungând la 80 000 de oameni. Armata turcă avea, de asemenea, până la 80 000 de oameni sub arme, împărțiți în forțe active, până la 40 000 de oameni, care se aflau în zona frontului european de la Adrianopol la Dunăre; o altă armată, de asemenea, de până la 40 000 de oameni, a fost dislocată în garnizoanele cetăților otomane (Петров 1887a: 205).

Situația politică din Europa înaintase rușilor necesitatea să sfârșească, cât mai urgent posibil, războiul cu turcii. În 1810, trupele ruse sub comanda lui Kamenski al 2-lea (1776-1811) s-au apropiat din nou de Dunăre și au forțat-o cu scopul unor operații pe teritoriul Bulgariei.

Contele Kamenski al 2-lea, având sub arme peste 80 000 de oameni, a apărut ca o furtună pe malul drept al Dunării, a luat în stăpânire Silistra și Bazargicul, s-a epuizat în eforturi infructuoase lângă Șumla, a suferit o înfrângere sângeroasă atacând Rusciucul (3 155 morți și 5 360 răniți), s-a răzbunat asupra turcilor lângă Batin (26 august 1810), cucerise Rusciucul și Giurgiu (capitulează la 15.09.1810), Șiștov (orașul a fost ars de ruși), Turnu și Nicopole (capitulează la 15.10.1810), a făcut o escapadă reușită la Lovcea și s-a retras în Țara Românească) (Михайловский-Данилевский 1843: 153; Петров 1887b: 148-149, 152).

Lăsând să ierneze doar trei divizii mai la sud de Dunăre (a 22-a în Nicopole, a 8-a în Rusciuc, a 10-a în Silistra), comandantul-șef a dispus cazarea pentru iarnă a celorlalte șase divizii rusești în: Hotin (18-a), Iași (12-a), Focșani (11-a), Ismail (15-a), București (9-a), Craiova (16-a) (Петров 1887b: 159).

Armata rusă de la Dunăre, numărând atât necombatanții, cât și bolnavii, însuma către 12 februarie 1810, conform listelor: 156 681 combatanți; 12 372 non-combatanți – împreună 169 063 persoane și încă 11 577 de ordonanțe. În total 180 630 de oameni (Ibidem: 437).

Mihailovski-Danilevski a arătat că doar o singură campanie – Campania militară din 1810 – a costat scump armata rusă: 12 934 de persoane moarte în spitale; numărul de decese nemijlocit în regimente și în timpul transportării – 7 000 de persoane; uciși – 6 811; prizonieri – 150; răniți – 9 527. În total – 36 422 de persoane. Pierderile turcilor sunt necunoscute. Rușii au capturat 750 de tunuri, 350 de stindarde, sceptre și buzdugane, 5 nave cu vâsle și cu vele, arme, obuze și provizii (Михайловский-Данилевский 1843: 93).

Drept că, deja în ianuarie 1811, 26 000 de recruți au sosit în Armata Moldovenească, înlocuind pierderile suferite de ruși în anul trecut (Ibidem: 153).

Odată cu începutul anului 1811, relațiile de aliat care-l legaseră pe împăratul Alexandru I de Napoleon de pe vremea Păcii de la Tilsit s-au răcit complet. Disputele privind comerțul extern și Ducatul Oldenburg s-au agravat, prefigurând o ruptură iminentă între Rusia și Franța. Pregătirile lui Napoleon pentru război erau deja aproape terminate. Împăratul Alexandru I a crezut că acesta va izbucni chiar în 1811 și, prin urmare, deși era necesar să forțeze Poarta să încheie pace, dar incomparabil mai important era nevoie de a dispune de o armată puternică împotriva lui Napoleon.

Așteptându-se la o „invazie a Occidentului” asupra Rusiei, împăratul Alexandru I a decis să ducă un război defensiv împotriva Porții și să reducă, astfel, Armata Moldovenească la jumătate. Dintre cele nouă divizii care o alcătuiau, el a ordonat trimiterea a cinci la Nistru, lăsând doar patru pe Dunăre ordonând, totodată, să nu se cedeze turcilor niciun pas din teritoriul ocupat de Rusia (Ibidem: 137).

La 22 ianuarie 1811, contele N.M. Kamenski a primit înaltul rescript cu privire la desfășurarea unui război defensiv, iar executarea voinței monarhului însemna că componența Armatei Moldovenești se reducea la diviziile: a 8-a a lui Essen, a 10-a a lui Inzov, a 16-a a lui Zass și a 22-a a contelui de Saint-Priest, dislocate la Rusciuc și Nicopole; iar alte cinci divizii: a 9-a a lui A.A. Suvorov, a 11-a a lui Raevski, a 12-a a lui Voinov, a 15-a a lui Markov, a 18-a a lui Șcerbatov urmau să se îndrepte spre Nistru. Deși scopul real al marșului lor a fost păstrat într-un secret „impenetrabil” și mișcarea a fost efectuată sub pretextul alimentării cu hrană, înaltul vizir a aflat despre adevăratul motiv al întoarcerii lor din Țara Românească (Ibidem: 139).

Napoleon urmărea atent mișcările trupelor armate ale „aliatului” său și deja în scrisoarea adresată lui Alexandru I, de la Paris din 6 aprilie (stil nou) 1811, i-a reproșat că:

„Mi-au scris de la București că cinci divizii, după ce au plecat din Moldova și Țara Românească, s-au îndreptat spre Polonia și că doar 4 divizii ale trupelor Majestății Voastre Imperiale au rămas pe Dunăre… Trupele rusești au plecat de la granița, unde prezența lor era necesară pentru a trece acolo unde Majestatea Voastră nu are dușmani. Acest lucru m-a determinat să iau și eu măsuri de precauție” (Богданович 1859: 460-461).

Împăratul Franței, pe bună dreptate, considera că: „În temeiul Tratatului de la Tilsit, v-ați angajat să întoarceți Moldova și Țara Românească Turciei, dar, în schimb, ați anexat aceste zone imperiului dumneavoastră. Țara Românească și Moldova reprezintă o treime din Turcia europeană: o astfel de achiziție uriașă, după ce ați stabilit stăpânirea dvs. pe Dunăre, a epuizat și s-ar putea spune chiar că a distrus Turcia, care era permanent în alianță cu mine. Cu toate acestea, în ciuda faptului, în loc să solicit îndeplinirea condițiilor Tilsitului, eu, cu dezinteres complet, fiind ghidat numai de prietenia cu Majestatea Voastră Imperială, am fost de acord să fie anexate aceste regiuni bogate la Rusia; Dar dacă nu aș fi sigur de puterea uniunii noastre, atunci orice campanii, oricât de nefericite ar fi pentru mine, nu m-ar fi obligat să-mi sacrific vechii aliați” (Ibidem: 453)5.

Armata încredințată lui Kutuzov, în aprilie 1811, era formată din 46 240 de oameni (având 180 de tunuri de câmp și 38 de tunuri de asediu) și se afla dislocată în Craiova, Nicopole, Silistra și la gurile Dunării (Ibidem: 156). Astfel, situația internațională îi impunea pe ruși să caute să obțină un sfârșit rapid al războiului și o pace onorabilă, fapt ce l-a făcut pe Alexandru I să adopte decizia ca o parte semnificativă a Armatei Moldovenești (așa era numită această armată rusă în documentele oficiale rusești) să fie deplasată peste Nistru, lăsând la dispoziția lui Kutuzov în primăvara 1811 doar patru divizii, și să se treacă în defensivă (Кутузов 1952: XI).

Din raportul lui Kutuzov către Alexandru I, remis din București la 7 aprilie 1811, cu privire la componența Armatei Moldovenești, reiese câți oameni avea, dintre cei care pot fi în rândurile efective și acțiuni conform ultimelor rapoarte în diviziile 8, 10, 16 și 22 de infanterie, în diviziile 6 și 7 de cavalerie. Datele rezumative privind cifra numerică a armatei în funcție de genul lor arătau că infanteria avea 26 722 oameni, cavaleria obișnuită – 8 836, cavaleria neregulată – 4 917, artileria – 4 157, în total 44 632 persoane (Ibidem: 306).

Armata rusă de la Dunăre însuma, către aprilie 1811, în total: 70 batalioane de infanterie, 80 escadroane de cavalerie, 5 companii de artilerie de asediu, 5 baterii, 4 companii de cavalerie, patru companii pionere, două companii de pontoane, 14 regimente de cazaci, două batalioane de panduri, 300 de croați (Ibidem:311). Kutuzov subliniase, la 7 aprilie 1811, în scrisoarea către ministrul de război că: „Linia noastră defensivă, apărată de patru divizii, începe, s-ar putea spune, de la Belgrad și continuă până la Nistru, ocupând aproximativ o mie de verste de-a lungul coturilor Dunării” (Ibidem).

Către primăvara anului 1812, Imperiul țarist se vedea nevoit să-și minimalizeze pretențiile, în condițiile în care amenințarea franceză se precipita, iar situația de pe frontul Dunărean continua să rămână incertă pentru ambele părți. Curtea Imperială realizase încă din 1811 că va trebui să renunțe la Țara Românească și la o parte din teritoriul Principatului Moldovei; astfel, înainte de semnarea armistițiului și începerea convorbirilor de la Giurgiu, în scrisorile trimise de Kutuzov marelui vizir Ahmed pașa (în octombrie 1811) se propunea stabilirea hotarului mai întâi pe Milcov, apoi pe Siret, ca până la urmă să se accepte talvegul Prutului (Mischevca 2016: 252-260).

Istoricul rus M.I. Bogdanovici considera că atunci când Napoleon era gata să invadeze granițele Rusiei, Armata Moldovenească (Dunăreană) sub comanda generalului Kutuzov era formată din diviziile de cavalerie: 6 și 7; infanterie: 8, 9, 10, 15, 16 și 22; cu excepția a opt batalioane din divizia a 9-a, și era compusă din 87 000 de oameni (Богданович 1859: 59).

La granițele de sud-vest și nord-vest ale Rusiei se aflau forțele compuse din Armata Dunăreană și Corpul Finlandez (în total 108 000 de oameni), majoritatea cărora, la încheierea unui acord cu Suedia și a unui tratat de pace cu Turcia, erau destinate operațiilor pe flancuri și în spatele armatei lui Napoleon (Шведов 1987: 124).

Armata Dunăreană către luna iunie 1812 avea, de facto, 59 500 oameni; deși conform listelor prescrise urma să fie 70 200 oameni. Principalele forțe, întreprinzând marșul spre Volânia, pentru o regrupare generală (24 august), erau compuse din 46 de batalioane și 56 escadroane (cca 33 000 oameni)6. E. N. Ponasenkov este de părerea că Armata Dunăreană a amiralului P.V. Ciceagov s-a deplasat în Volânia cu 57 526 oameni (Понасенков 2018: 323).

Pentru românii din dreapta Prutului plecarea ultimilor trupe rusești în toamna anului 1812 a fost un prilej de bucurie, manifestată din plin în public. Drept mărturie elocventă a atitudinii românilor față de armata de ocupație către sfârșitul acestui război stă însăși reacția populației din octombrie 1812, când au plecat ultimele trupe din Principate: „… nu se putea descrie bucuria de care fu cuprinsă poporațiunea Bucureștilor, când văzu că este mântuită de jugul rușilor.

Chipul în care poporul își manifesta mulțumirea na putut să fie pe placul consulului rus L. Kirico – păpuși în uniformă de ruși și umplute cu paie fură plimbate prin oraș, stropite cu noroi și apoi arse. Această bucurie ținu trei zile, în timpul cărora orașul fu frumos luminat și pretutindeni se slobozeau focuri din puști și pistoale” (Rosetti 1909: 87).

Țara Moldovei, „întru această epocă de șase ani, călcându-se de oști nesfârșite rosienești”, după cum scriau boierii moldoveni întro anaforă către domnul Scarlat Al. Callimachi la 2 octombrie 1812, „și făcându-se priveliștea războiului”, iar moldovenii „slujind, muncind cu mâinile și cu dobitoacele, cu păgubire din toate părțile, până la îngenuncherea sa” – până la urmă răsplata a fost raptul ținuturilor: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, parte din Iași și Basarabia propriu-zisă (Bugeacul), teritoriu ce cuprindea o suprafață de 45 630 km2, cu 7 400 km2 mai mult decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (Nistor 1991: 179). Radu Rosetti, la 1914, menționa (Rosetti 1914: 50) că Moldova dintre Prut și Nistru avea o întindere de 45 600 km2, iar cea dintre Prut și munți numai 38 221 km2.

Autocrația țaristă a deosebit… din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni înstrăinarea patrimoniului național în acel an tragic, – partea cea mai bună, și însuflețirea hranei și împuternicirea, îndemânarea și adăpostirea pământenilor, în înlesnirea viețuirii lor, și întru a hranei îndestulare și a vitelor pășune… poate… mai mult decât jumătate de țară,
într-un cuvânt, tot câmpul și inima țării (Uricariul 1857: 345-346).

Note:

1 https://www.rusempire.ru/rossijskaya-imperiya/vojny- rossijskoj-imperii/461-russko-turetskaya-vojna-1806-1812.html

2 Петров 1885; 1887a; 1887b. Vezi recenzia desfășurată: Рецензия генерал-лейтенанта Г.А. Леера на А.Н. Петров, «Война России с Турцией 1806-1812 гг., СПб.: Типография «Артиллерийского Журнала», 1888, c. 47.

3  Ciceagov P.V. <Чичагов Павел Васильевич> (1767-1849), amiral, în anii 1807-1811 ministru maritim. La sfârșitul lunii aprilie 1812 pleacă spre București (sosește pe data de 6 (18) mai), fiind numit oficial Comandant șef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre și guvernator al Principatelor.

4 Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 1, inv. 1, d. 1245, f. 120.

5 Scrisoarea lui Napoleon – Paris, 28 februarie (stil nou) 1811.

6 Шведов 1987: 125-126, calculat conform listelor din RGVIA – Arhiva militar-istorică rusă de stat din Moscova.

Referinţe bibliografice:

Agachi 2008 = Al. Agachi, Ţara Moldovei și Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806–1812), Ediţia a 2-a revăzută și completată, Chișinău, Pontos, 2008

Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 1, inv. 1, d. 1245, f. 120

Călători străini 2004 = Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, Vol. I. București, 2004

Eminescu 2008 = Mihai Eminescu, Între Scylla și Charybda. Opera politică, Ed. a 2-a, Chișinău, Litera Internaţional, 2008

Mischevca 2016 = V. Mischevca, Geneza problemei basarabene – 1812, București-Brăila, 2016

Nistor 1991 = I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chișinău, 1991

Rosetti 1914 = Radu Rosetti, Acțiunea politicii rusești în țările române povestită de organele oficiale franceze. Ed. a IIa, București, 1914

Rosetti 1909 = R. Rosetti, Arhiva senatorilor din Chișinău, vol. IV, București, 1909

Uricariul 1857 = Uricariul, vol. IV, Iași, 1857

Балканские исследования 1997 = Балканские исследования, Вып. 18, Александр I, Наполеон и Балканы, М., 1997

Богданович 1859 = М. И. Богданович, История Отечественной войны 1812 года, том 1, СПб., 1859

Бородино 1987 = Бородино, 1812. Юбилейное изд. Отв. ред. П.А. Жилин, М., Мысль, 1987

Керсновский 1992 = А. А. Керсновский, История русской армии: в 4-х томах. Т. 1., М., Голос, 1992. Disponibil: http://militera.lib.ru/h/kersnovsky1/06.html

Кутузов 1952 = Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный, Т. III, Москва, 1952

Михайловский-Данилевский 1843 = Михайловский-Данилевский А. И., Описание турецкой войны в царствование императора Александра I с 1806 по 1812 г., Ч. 2, СПб., 1843

Петров 1885 = А. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.), Т. 1, СПб., 1885

Петров 1887a = А.Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. II, CПб., 1887

Петров 1887b = А.Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. III, CПб., 1887

Понасенков 2018 = Е. Н. Понасенков, Первая научная история войны 1812 года, 2-е изд., M., 2018

Похлебкин 1992 = В. В. Похлебкин, Воевали 47 летиз 500. În: ziarul „Известия”, 2.10.1992

Столетие 1902 = Столетие Военного министерства, Т. 1. СПб., 1902

Троицкий 1988 = Н.А. Троицкий, 1812. Великой год России, М., Мысль, 1988

Троицкий 1994 = Н.А. Троицкий, Александр I и Наполеон, М., Высшая школа, 1994

Урланис 1960 = Б. Ц. Урланис, Войны и народонаселение Европы, М., 1960

Шведов 1987 = С. В. Шведов, Комплектование, численность и потери русской армии в 1812 году (К 175-летию Отечественной войны 1812 г.). În: „История СССР”, 1987, № 4

18/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: