CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tragedia rusificării forțate a popoarelor cotropite din RUSIA

Rus… nerus – O mare tragedie. Sinteză a rusificării în URSS.

Harta: Expansiunea Rusiei și a URSS între 1809-1945

O MARE TRAGEDIE.

 Rus… nerus.

Rusificarea este adoptarea limbii ruse sau a altor aspecte ale culturii rusești de către comunitățile neruse.

În istoria modernă și în prezent, de exemplu, între Prut și Nistru se desfășoară rusificarea voluntară sau silită a locuitorilor de limbă română care sunt încă majoritari (circa două treimi din locuitori în 2018) care sunt incitați să se declare „moldoveni” și nu români, pe baza teoriei că primii nu fac parte din aceștia din urmă, ci constituie o naționalitate etnică diferită.

Astfel, locuitorii de limbă română care se declară Români sunt considerați „minoritate etnică” (7 % în 2014) în propria lor țară, Republica Moldova, scrie Florin Raimond Petrescu pe situl https://romaniabreakingnews.ro.

Iar dacă se întâmplă să credem că numai nouă ni se întâmplă chestia asta, greșim profund…

O privire sintetică și diacronică a condițiilor socio-culturale în timpul expansiunii țariste și, mai nou, în perioada comunistă și post comunistă ne conduce imediat la o generalizare metodică a asprimii barbare a deznaționalizării și rusificării, respectiv a asimilării etnice, prezentă continuu pe tot teritoriul imperiului ca și cel al URSS și al federației actuale. Mai exact, este un pol constant al politicii ruse, indiferent de regim și de orânduire.

Orice metodă, de la retorica nerușinată și mincinoasă, argumentarea fals științifică și pseudo-logică, până la invenții grotești și folosirea discreționară și brutală a forței de orice natură, totul a fost folosit și încă mai este. Mulți istorici și sociologi descriu acest fenomen prin sintagma ”natura sufletului rusesc” comparând rusul de rând cu un copil lipsit de discernământ care omoară cățelul apoi plânge pentru că îi pare rău.

Dar imaginea este incompletă.

Este necesară clarificarea unui termen feudal tipic slav, acela de ”rob”. Oricine a pierdut bătălia este robit, dacă mai este în viață.  Lipsit de orice drept, robul este bun doar de muncă brută, până la epuizare. Singura sa iluzie consolativă este aceea de a mai vedea încă un răsărit de soare și în următoarea zi.

Aceeași situație generalizată se poate aplica fără greș tuturor celor 62 de etnii ocupate și decimate sistematic timp de cinci secole.

Zicea cineva ceva de americani ?

Că i-au decimat pe amerindieni ?

Pe lângă ruși, yankeii sunt niște țânci neștiutori.

*

Pentru robi instrumentul supunerii era cnutul (кнут), un bici făcut dintr-o curea de piele rotundă sau dintr-o funie, uneori cu mai multe sfârcuri, având la capete cârlige sau alice de plumb. El este atașat la un mâner lung.

Adesea, douăzeci de lovituri de cnut echivalau cu o groaznică și lentă condamnare la moarte.

Doar rușii puteau inventa așa ceva.

”Sub cnut” este expresia care ar putea descrie cel mai bine popoarele ”frățești”, ținute cu fruntea în noroi și apăsate pe ceafă de împuțita ”domașniia tapocika” rusă. În plus, cohortele de diavoli în sutană, sub protecția vigilentă a streliților și a ohotnicilor cu baionetele puse și privirea autosuficientă și disprețuitoare a conducătorilor de gubernii, propovăduiau nu credința în Dumnezeu ci supunerea față de stăpân, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.

Apoi au venit comuniștii cu noul lor concept, de homo sovieticus.

Și Stalin, cel mai rău dintre toți, al cărui creion descreționar a încurcat și a amestecat popoare și etnii, cu scopul declarat al rusificării și deznaționalizării, dar și al provocării de numeroase conflicte și dihonii în care Rusia să ia partea leului, jucând rolul de arbitru…  sau mai bine zis de polițai brutal.

Alșa s-a ajuns la una dintre cele mai catastrofale tragedii umane, aceea a creării republicilor socialiste sovietice autonome.

Ce s-a ales din ele ?

Pe scurt:

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Nahicevan (Naxçıvan -Nahicevanskaya  ASSR).

 Între 1921 și 1990  URSS  a continuat și amplificat politica țaristă de epurare etnică a populației nah, creștinată forțat între 1621 și 1806, apoi  trecând la Islam pentru a scăpa de opresiunea Moscovei. Între 1822  și 1919 a fost un secol de război de gherilă etnic și religios.

Astăzi nahii mai sunt vreo 370000. Dintre ei doar c.ca. 5500 mai vorbesc limba nah. Ceilalți vorbesc doar rusă și azeră.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Abhază (Abhazeiskaya  ASSR).

 Abhazii au fost printre primii care au simțit tăvălugul rusesc. De diferite credințe animiste, abhazii, ocupați în timpul țarinei Ecaterina cea Mare, au fost la rândul lor creștinați cu forța, deși o parte din ei, sub influență tătară, erau musulmani de mai bine de două secole. Ocuparea litoralului abhaz și a capitalei lor, Suhumi, a dus la transformarea regiunii în destinația de vacanță preferată a elitelor ruse.

Conflictul mocnit de peste două secole cu vecinii gruzini a dus la deplasarea interesului politic abhaz spre Moscova.

Ca și nah, abhaza nu este o limbă indo-europeană ci una caucaziană, aparținând grupului etnic de vest.

Astăzi abhazii mai sunt cam 240000. Doar 10000 mai vorbesc abhază. Ceilalți au acceptat rusa ca limbă nativă.

Majoritatea abhazilor se declară atei, deși există și o mică pătură creștin ortodoxă pravoslavnică.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Adgiară (Adjarskaya  ASSR).

 Adgiarii, vorbitori de azeră, sunt de origine turcică, musulmani vechi, creștinați cu forța între 1859 și 1920, apoi persecutați de către comuniștii azeri atât etnic cât și religios. Micul lor stat, ocupat cu baionetele în 1818, a dat Rusiei încă o perlă de litoral, fosta lor capitală, Batumi.

Adgiarii sunt acum aproape 7000. Nimeni nu mai vorbește idiomul agiar, dar cam jumătate sunt vorbitori de azeră (a doua limbă, rusa fiind prima)

 Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Osetiei de Nord (Severno-Ossetinskaya  ASSR).

Astăzi parte a Rusiei.

 Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Osetiei de Sud (Yugo-Ossetinskaya  ASSR).

Astăzi parte a Georgiei.

Osetinii sunt urmașii lipsiți de glorie și strălucire al vechiului și puternicului neam al alanilor, popor inițial nomad de neam tracic (massageți), care au distrus Persepolisul și au răvășit Gallia și Lombardia… ”…Toți înalți și frumoși. Părul le este în general blond și ochii lor albaștri sau verzi sunt înfricoșător de mândri” (Ammianus Marcellinus). Bătuți de huni în 370, se sedentarizează, mulți rămân în zonele moldovene și de stepă, o parte din ei, care-și ziceau yazigi, sunt cei care au dat numele lor orașului Iași, apoi se stabilesc în Imperiul Bizantin, unde se creștinează.

Din cele trei regate medievale (alano-hispanic, vandalo-alan al Africii de Nord și Alania Caucaziană, Șumat Iristoun, Irionskii Krai), doar acesta din urmă va supraviețui, cu capitala la Camâș (astăzi Kamyshevska, Federația Rusă).

Presați de tătari, apoi de cazacii de pe Don, osetinii se retrag spre sud, la poalele Caucazului. Urmează o agresivă asimilare rusă de aproape două secole.

Astăzi, severno-osetinii sunt cam 470000, iugo-osetinii vreo 180000. Limba iron (alană sau osetină) mai este vorbită de c.ca 15%. Restul folosesc limba rusă și îi consideră pe gruzini (ca și abhazii) dușmanii lor de moarte.

Tristă poveste.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Daghestan (Daghestanskaya  ASSR).

 Țara dagilor era limita sudică a fostului regat avaro-rutul… până când Stalin a avut fantastica idee de a transforma Daghestanul într-un ”munte de popoare”, mai precis 22 de etnii exilate din locurile lor de origine care au transformat pe rutuli în minoritari în propriul lor teritoriu… Creștini, musulmani, mozaici, budiști, animiști, turcici, indo-europeni, ugri, caucazieni…

Mai sunt doar 700 de vorbitori de rutulă / dag.

Și Daghestanul este acum cel mai periculos loc de pe pământ.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Calmucă (Kalmykskaya  ASSR).

Calmucii sunt de fapt de neam caucazian, ai căror strămoși au migrat din Dzungaria în 1607. Ei au creat Hanatul Calmuc în 1630-1771 în teritoriul Caucazului de Nord.

Căderea calmucilor sub influență rusă a fost o adevărată tragedie, creștinarea cu crucea, măciuca și sabia dând naștere la nenumărate revolte, deoarece calmucii erau… budiști hinayana și jainiști. Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea au luat măsuri de răspândire a calmucilor pe tot teritoriul imperiului. Stalin a continuat această politică.

Așa au ajuns calmucii minoritari în propria lor țară.

Azi mai sunt c.ca. 160000 de vorbitori de calmucă (qalmaq). Limba nu se predă în școli. Doar rusa.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Kabardino-Balhară (Kabardinskaya-Balkharskaya  ASSR).

 Kabardinii reprezintă partea estică a poporului cerchez din Caucazul de nord, situați în Republica Autonomă Kabardino-Balkaria. Ceilalți cherchezi trăiesc în republicile Adîgheia, Abhazia, Karaciai-Cerchezia. Cu totul, vreun milion.

Altădată cerchezii erau numeroși și aproape că și-au permis să pună bazele unei civilizații… dar n-a fost să fie.

Kabardinii și balharii sunt cam 180000. Cercheza este limbă oficială, dialectul kabardin are mici variațiuni… dar limba rusă este cea care predomină.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Bașchiră (Bashkyrskaya  ASSR).

Astăzi cu tot cu regiunea limitrofă Baikal-vest (Zabaikalskaya Oblost’).

 Bașchirii sunt un grup etnic de origine turcică și religie musulmană, care trăiesc în Federația Rusă, mai ale bs în Republica Bașchiria, subiect federal al Rusiei din regiunea Munților Urali, din 1991, iar în diasporă în Uzbekistan și Kazahstan.

Limba vorbită de bașchiri este bașchira, foarte apropiată de limba tătară. O parte însemnată a bașchirilor vorbește și tătara, iar majoritatea acestora vorbește de asemenea limba rusă. Vorbitori fluenți de bașchiră sunt abia 378000.

În Republica Bașchiria bașchirii sunt cel mai important grup etnic, fără să aibă însă majoritatea absolută. A avut grijă Stalin de asta.

Majoritatea tinerilor nu mai învață bașchiră. La Moscova nu au nevoie.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi (Komi ASSR).

Komi, este una din republicile Rusiei, subiect federal, situată la vest de Munții Ural, în partea de nord-est a câmpiei est-europene. Capitala este orașul Sâktâvkar.

Populația totală a republicii era de 901000 locuitori, dintre care vorbitori fluenți de komi-zâriană doar 56500. Komi-zâriana, komi-yodz-kâl, komi-yazvaha și permiana sunt limbi uralice foarte apropiate, care în trecut erau considerate o singură limbă.

Vorbitorii tuturor dialectelor de komi sunt abia 300000.

Populația komi a fost asimilată destul de pașnic. Animiști, au acceptat ortodoxia în secolul 18, dar apoi a venit la pachet și limba, cultura și obiceiurile rusești.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Bureată (Buryatskaya ASSR).

 Din 981000 de locuitori  665000 sunt ruși, bureați (mongoloizi)  doar  273000, din care vorbitori de bureată abia 11000. Intens deznaționalizați între 1875 și 1930, mereu presați de valuri de muncitori ruși veniți din Novgorod, Moscova, Kazan, etc., bureații au renunțat să mai lupte prntru ființa lor etnică. Acum sunt minoritari în propria țară, mințiți pe față de ideologiile imperiale.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Ciuvașă (Tchuvasheyskaya ASSR).

 Ciuvașii sunt un popor turcic, trăind mai ales în Ciuvașia, în Rusia, în apropiere de Volga. Limba lor este ciuvașa, destul de diferită de alte limbi turcice, ceea ce conduce la supoziția unei separări precoce.

S-a emis ipoteza că ciuvașii ar fi descendenții hunilor.

Spre meritul lor, din 907000, 776000 vorbesc fluent ciuvașa. Majoritatea musulmani, au refuzat obstinat creștinarea, ca și ateismul. După numeroase tensiuni etnico-religioase, Stalin i-a lăsat în pace, în 1941. Avea nevoie de ei la apărarea Moscovei.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Cercheză (Tcherkesskaya ASSR).

– astăzi Republica Karaciai-Cerchezia (Karachevo- Tcherkesskaya Respublika).

Cerchezii  sunt și ei minoritari în propria lor țară. Alipirea în 1990 la regiunea autonomă Karaciai a schimbat drastic demografia întregii regiuni. Deci Cernenko și Gorbaciov n-au fost mai breji decât Stalin, Hrușciov sau Brejnev.

Cum erau să fie ? Cerchezia deține resurse de subsol (și în special aur, argint, cupru, lignit și gaze) de cinci ori mai mari decât întreaga rezervă a Băncii Mondiale. Să-i lase pe cerchezi să revendice dreptul lor natural de proprietate asupra resurselor de subsolul propriei țări ? Nici vorbă.

Și chiar dacă sunt înrudiți îndeaproape cu karaciaii (tot caucazieni), cerchezii vorbesc în principal rusa.

Din 440000, doar 86000 sunt cerchezi curați. Doar 11000 vorbesc cercheză.

Mai rău, karaciaii au fost deportați în 1946 în urma acuzelor de colaborare cu germanii. Reabilitarea lor și reîntoarcerea acasă a dus la izbucnirea a numeroase conflicte interetnice până atunci mocnite.

Cerchezii sunt de departe cei mai direcți supraviețuitori ai circazienilor, altădată un popor numeros și cu o țară puternică dar care nu a avut ocazia istorică necesară să se emancipeze. Oameni frumoși și mândri, circazienii au fost mereu în atenția întregii lumi. După genocidul circazienilor, ”produs” de ruși între 1840 și 1866, în urma căruia Circazia și-a pierdut definitiv independența și coeziunea teritorială,  în urmă rămânând adâgheii, cerchezii, balharii, kabardinii și abhazii, cu minoritatea abazza, mulți emigrând în țările Europei de Est și în Imperiul Otoman (de ce credeți că avem așa de multe familii cu numele Abaza în zona moldoveană ?).

Dar cele mai multe triburi circaziene au fost complet distruse definitiv (între 1926 și 1938) sau se află în pragul extincției.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Karelă (Karelskaya ASSR).

Karelii sunt ramura cea mai meridională a finnilor, limba lor e practic un dialect finlandez (suomi). La început politeiști ca și estonii păgâni, mai apoi creștinați în rit apusean, re-creștinați arianist, apoi ortodox, karelii au avut mereu ”privilegiul” vecinătății rusești. Stabiliți pe istmul care le poartă numele, între Golful Botnic și limanul Ladogăi, vânători, pescari și negustori de uleiuri animale și blănuri, karelii nu au fost niciodată un popor războinic cu adevărat.

Aparținători de Suedia, apoi de Marele Ducat al Finlandei, karelii s-au văzut vizibil jenați de edificarea orașului Skt. Petresburg, dar mai ales a fortăreței Petropavlovsk. Dintr-o dată viața lor  a devenit foarte grea, dreptul de circulație le-a fost limitat, taxele și impozitele au devenit prohibitive, situația perpetuu tensionată dintre Suedia și Imperiu… plus coloniștii ruși, stabiliți cu zecile de mii.

Istmul karelian a fost un adevărat măr strategic al discordiei și unul dintre principalele motive ale Războiului de Iarnă (1939), în care rușii s-au trezit în câștig cu toate că au luat o mamă zdravănă de bătaie, urmat de instituirea temporară a RSSA Karelofine.

Azi Karelia este țara fără kareli. Au migrat toți cei care nu au fost asimilați sau exilați…

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Mordvină (Mordovskaya ASSR).

 Ocupată în 1920 de albgardiști apoi în 1926 de sovietici, Mordovia a trecut printr-o aspră epurare etnică, deși ea fusese începută încă din vremea primilor Romanovi. Din 2570000 în 1922, mordvinii au ajuns la 910000 azi, la un secol distanță.

De origine uralică (sau turcică, după unii istorici), mordvinii sunt musulmani șiiți. Trecerea lor la Islam a fost o reacție dură la adresa creștinării forțate, inchizitoriale de pe timpul țarului Aleksei I, politică amplificată și continuată de Petru cel Mare, Pavel al III-lea și Ecaterina a II-a.

Majoritatea mordvinilor nu mai vorbesc decât rusă. Limba mordvină neoficială este mokșa, vorbită de vreo 6500 de mordvini, în timp ce dialectul estic, erzia, inițial cel mai răspândit, este vorbit de abia 1000 de suflete.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Udmurtă (Udmyrteyskaya ASSR).

 În Udmurția, unde rușii sunt iarăși majoritari, (610000, față de udmurți, 470000), deznaționalizarea și strămutarea au fost făcute sub presiunea extinderii guberniei Kazan, acoperitoare a flancului nordic a administrației militare Țarițân (redenumit Stalingrad, apoi Volgograd). Presați între ruși, permi și tătari, udmurții, populație turcică, nu au făcut față, având mult de suferit. Musulmani sunniți, au avut de asemenea de suferit creștinări forțate cu crucea, măciuca și baioneta.

Vorbitori fluenți de udmurtă ? Vreo 11000.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Tătară (Tatarskaya ASSR).

 Vecinii de la răsărit ai udmurților, tătarii, mongoli de origine, sunt în mare majoritate musulmani sunniți, deși persistă și mici comunități politeice animiste. Tătarii de azi sunt o palidă umbră a puternicelor și strălucitoarelor hanate vechi, deși tătarii, contrar a ceea ce se crede, și-a lăsat în scris istoria, folosind nu mai puțin de patru sisteme de scriere, pseudo-runic, latin, arab, chirilic.

Etnia tătară are o bogată istorie, veche de mai bine de 11 secole. Numeroasă (peste 12 milioane), puternică și războinică, a fondat mai multe state, hanate sau ”ordași” (urdiye, trc.), Krâm Orda, la Baccisarai în Crimeea, Kok Orda la Samara, pe Volga, vizavi de statul bulgar, Hoarda de Aur la Kazan, etc. Asta nu a împiedicat pe ruși să îi suprime, încet  dar sigur, și nici tătarii care au dorit protecția Imperiului Otoman nu au fost scutiți de suferință… Au avut de ales între a fugi și a accepta rusificarea.

Dar chiar dacă au acceptat stăpânirea rusă respectiv sovietică, tătarii nu au renunțat la credințele lor. Unii tătari emigrați în țări europene s-au creștinat din proprie voință (peste trei milioane, în Moldova, Transilvania, Lituania, Ungaria, Suedia, Silezia, Pomerania, Boemia, Saxonia). Mici comunități animiste mai sunt și azi în sălbăticia stepei Kazanului.

Din 3900000, ruși sunt 1440000, tătari 1910000, dar în capitala Kazan rușii dețin majoritatea, 63%, iar vorbitori de tătară sunt doar 550000. Limba tătară uralică este parte a familiei lingvistice vest-mongolo-tătare, alături, de crimeeană, nord-bașchiră, kâpceakă, turkmenă,  kâpceako-bulgară, kirghiză, nogai, oguză, udmurtă și uzbekă.

Unele țări (printre care și România) protejează activ prin legislație limba și cultura tătarilor.

În Rusia nu e cazul.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Tuva / Tâva (Tyvskaya ASSR).

În 1784 trupele țariste ocupă cu forța partea de est a Mongoliei exterioare. Mongolii și urianii, inferiori numericește, sunt decimați, zdrobiți și înrobiți, devenind supuși ai țarului.

Un secol mai târziu gubernia Urian-Hai capătă o oarecare autonomie iar în 1921 preotul buddhist Donduk Kuular proclamă independența Republicii Tuva în calitate de prim-ministru… dar sovieticii orchestrează o lovitură de stat. Republica Populară Tuva ființează până în 1944 când este definitiv inclusă în URSS ca republică autonomă.

Mulți mongoli și tuvani (urian-hai) sunt dezrădăcinați, unii mutați forțat în orașe din nord (Nurilsk, Uhtomsk, Eniseisk), în condiții precare.

În Tuva mai trăiesc cam 40000 de mongoli și vreo 65000 de tâvani, restul până la 305000 sunt ruși, iar administrația este în întregime rusă. Vorbitori de tâvană (uro-altaică de sud) sunt mai puțin de zece mii.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Iacută / Sakha (Yakutskaya ASSR).

Astăzi, cu tot cu regiunea autonomă a lacului Baikal (Transbaikalskii Krai).

Iacuția, cu o suprafață cât trei sferturi din Europa, este cea mai întinsă regiune-subiect a Federației Ruse, dar extrem de subpopulată, abia 949000. În timpul expansiunii ruse spre est, expedițiile țariste ocupă formal regiunea și înrobesc populația Saha, obligând la plata unor tributuri fabuloase, în care blănurile prețioase, în special cele de samur, devin principala monedă și forțând sakhii (iacuții turanici, nomazi budiști) să adopte creștinismil și să învețe limba rusă.

Iacuți adevărați sunt abia 460000, restul sunt ruși. Majoritatea sunt stabiliți din secolul 19, comunități întregi exilate sau veniți să lucreze la Transsiberian sau alte lucrări structurale.

Sakha mai este vorbită de circa 130000 de suflete.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Munților Altai (Gorno-Altaiskaya ASSR).

Astăzi, republica Altay / Oirat, cu tot cu includerea regiunii autonome Irkutsk, dar fără Ținutul Altai (Altaiskii Krai), autonom, fostă parte a regiunii autonome Novosibirsk.

Rusia ocupă Mongolia de Nord-Vest (Oirat) a marelui Kuriltai în 1723 și o fărâmițează teribil în urma reîmpărțirii ”administrative” din 1846.

Zona muntoasă Altai azi este patria mai multor grupuri etnice din familia uro-altaică, teleghini, tubalari, kumandini și celcani, nerecunoscuți etnic decât abia în 2002. Aceștia (cam 68000) vorbesc dialecte ale altaicei de sud-est, mongolii de nord nu mai vorbesc decât rusă (32000) iar rușii sunt oricum majoritari, vreo 115000. Ca mai peste tot în Siberia, administrația este în întregime rusă. Cine ciripește în front este imediat ”detașat” în îndepărtatul nord.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Karakalpakă (Karakalpachiskaya ASSR).

 Horezmul  (Khwarizm) a fost un vechi stat iranian constituit în sec. VII-VI î.Hr. pe cursul inferior al fluviului Amudaria. La sfârșitul sec. al VI-lea î.Hr. Horezmul a intrat în componența statului persan al dinastiei Ahemenizilor. În 1388 a fost cucerit de Timur Lenk, iar în 1505 a căzut sub stăpânirea hanatului Buharei. Din sec. al XVI-lea s-a mai numit și Hanatul Hivin, întrucât capitala îi fusese mutată la Hiva.

La finele sec. al XVI-lea, Horezmul a devenit stat vasal Rusiei. În 1920 s-a constituit Republica Populară Sovietică Horezm. Ulterior, teritoriul a fost ciopârțit între republicile sovietice Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghizia și republica autonomă Karakalpakă.

Partea cea mai răsăriteană a Horezmului, Karakalpakstan, a fost cedată Rusiei de Hanatul Hivin în 1873m, iar karacalpacii (”căciulile negre”) nu au avut prea mult de așteptat pentru a simți jugul rusesc.

Din 1930 se începe o intensă politică de deznaționalizare indirectă, sovieticii opunând karakalpacilor pe uzbeci, de care depindeau direct, populația karakalpakă (musulmană sunnită, vorbitoare de karakalpakă, limbă turcică din grupul sudic) scăzând la o treime.

Catastrofa ecologică a Mării Aral a făcut ca regiunea Karakalpakstan să se transforme într-un cvasi-deșert din 1980, în care din 1989000 de locuitori karakalpacii sunt abia 400000, din aceștia abia jumătate vorbind limba. Cealaltă limbă este uzbeca (330000), vorbită de asemenea de kirghizi și tătari.

Evident, lingua franca este limba rusă.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Soților / Marilor (Mariiskaya ASSR).

Astăzi, republica Mari-El (Hil-Mari).

Vecinii de nord ai ciuvașilor, marii, au avut multă vreme o organizare tribală. Musulmani în fond (cam 52%), se deosebesc de restul lumii islamice prin monogamie și libertăți extinse ale sexului feminin.

Vasali ai Bulgariei de pe Volga și ai Hoardei de Aur, au fost încorporați de Hanatul Kazanului. În 1552, Hanatul Kazanului a fost cucerit de Rusia iar de atunci teritoriile poporului mari au fost parte a Rusiei.

Evident rușii au făcut ceea ce au știut mai bine, în trei secole populația mari (vorbitoare de marla-ceremisă, limbă uralică) s-a înjumătățit. Marii au luptat îndârjit contra deznaționalizării mulți fiind creștinați cu baioneta și ciomagul, dar o mare parte din triburile estice și-au păstrat religia lor, marla, o credință animistă, dar care le-a salvat limba. Musulmanii au reușit și ei, parțial, să-și păstreze structura etnică.

Ca și în rest, rușii sunt acum majoritari, 331000, marii fiind 290000, laolaltă cu 38000 de tătari și 7000 de ciuvași.

Devastator.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Ceceno-Ingușă (Tchetcheno-Ingushetskaya ASSR).

Astăzi scindată în două republici, Ingușeția și Cecenia.

Am lăsat intenționat la urmă neamul cel mai turbulent și neatârnat, cu oameni mândri și răzbunători,  luptători căliți și caractere de excepție.

Dar mai întâi Ingușeția.

Ingușetia este o republică mică autonomă din Federația Rusă, în zona Caucazului. A fost formată prin separarea fostei Republici autonome Ceceno-Ingușe în două republici. Majoritatea populației este reprezentată de inguși, un popor caucazian înrudit cu cecenii; ambele popoare sunt de religie islamică.Rușii s-au folosit mereu de rivalitatea etnică dintre inguși și ceceni ca să slăbească poziția monolitică și plină de cerbicie a acestora din urmă.Ingușeția are 443000 de locuitori, din care 54% ruși, restul inguși, galgai-moh, vorbitori de moth-gălgăiște (ingușă, pe care unii lingviști o consideră un idiom cecen).

Chiar și așa Ingușeția a rămas mereu neutră.

Și Cecenia ?

Cecenia este o republică mică autonomă din Federația Rusă, în zona Caucazului. A fost formată prin separarea fostei Republici autonome Ceceno-Ingușe în două republici. Majoritatea populației este reprezentată de ceceni, un popor caucazian înrudit cu cecenii; ambele popoare sunt de religie islamică. Firește, sunt mulți ruși, ca și mici minorități azere și nah. Dar spre deosebire de alte nuanțe islamice în Federație majoritatea cecenilor sunt sufi.

Cecenia are frontieră comună cu Daghestanul în nord-est și est pe mai mult de 40% din perimetru. Prin punctele sale de trecere se scurg sute de milioane de dolari  și transporturi de carne vie într-o direcție și zeci de mii de arme ca și însemnate cantități de droguri în cealaltă.

La drept vorbind, Cecenia nu împarte cu Federația Rusă decât vreo 50 și ceva de kilometri de graniță, în nord-vest, dar în condițiile date este destul (granița vestică este împărțită între Ingușeția și Republica Kabardino-Balhară, iar cea sudică este cu Osetia de Nord și Georgia). Să considerăm că peste 70% din opiul tranzitat pe teritoriul cecen provenit din Afghanistan via Marea Caspică și Daghestan sfârșește ca heroină pe piețele vestice. Cum ? Prin Rusia, bineînțeles.

Altminteri cecenii sunt foarte mândri, răzbunători și iubitori de libertate. De trei secole se revoltă contra rușilor cam o dată pe generație. Imperiul a încercat în repetate rânduri să segrege societatea cecenă dând unor nobili titluri, ranguri și privilegii imperiale (precum colonelului prinț Gantimurov, ucis de japonezi în 1905 în bătălia pentru Mukden), unii chiar renunțând la Islam pentru ortodoxie, dar fenomenul este asimptomatic.

Majoritatea cecenilor au privit adesea pe ocupanții ruși cu dispreț și furie… și în consecință nu au făcut nici un rabat de la a-și păstra ființa națională, religia, obiceiurile și limba. Așa se face că deși majoritatea cecenilor vorbesc foarte bine rusa, limba cecenă (nahciin moth)  este foarte prezentă, cu 6 milioane de vorbitori fluenți în 2017.

Cecenii sunt, de asemenea, foarte oportuniști, gata oricând să se ia de piept cu Rusia și să-și caute aliați oriunde aiurea, numai să le iasă pasiența. În al doilea război  mondial numeroși ceceni s-au angajat ca ghizi sau călăuze caucaziene pentru trupele germane și române de vânători de munte, în timp ce întreaga regiune Groznâi a ridicat armele contra lui Stalin. Dar a ieșit prost. În 1946 Stalin a deportat 80% din ceceni în Siberia… de unde s-au întors abia în 1964…. Și în 1972, cecenii îndârjiți și rezilienți, erau iarăși majoritari în propria țară. Au urmat două decenii de pace relativă, foarte tensionată, cu multe crăpături în fațadă.

Căderea URSS a dus la apariția unei consistente minorități cecene infracționare (vreo 25000) chiar în Moscova, perpetuându-și existența prin mituirea copioasă și consistentă a nou-reformatei miliții ruse. Unul dintre scopurile acestei grupări era furnizarea a importante cantități de bani cu care rezistența ”de acasă” procura importante cantități de armament, muniție și echipament militar sub ochii scrutători și competenți ai președintelui cecen Djokar Dudaev, fost general în armata sovietică.

Deși de facto independentă între 1991-1994 și 1996-1999, până în 2006 această independență a Republicii Cecene Ichkeria nu a fost recunoscută de nici un stat. Este greu de decis cine a controlat în realitate teritoriul Ceceniei în timpul Primului Război Cecen (1994-1996) și în primul an al celui de-al Doilea Război Cecen.

De asemenea, în timpul dezintegrării Uniunii Sovietice din 1991, intelectualitatea cecenă, propriu din Cecenia și din diaspora sovietică, a format un Congres Național al Poporului Cecen, condus de Djokar Dudaev. Aceasta formațiune politică a indus parlamentul republicii să proclame independența țării sub numele de Republica Cecenă Ichkeria. Între 1991-1992 un șir de comitete locale, formate din „bătrâni” și personalități de influență a delimitat linia de separare a Ceceniei de Ingușetia, care a devenit Republică de sine-stătătoare, dar spre deosebire de Cecenia, a ales să rămână în Federația Rusă.

Războaiele cecene au fost adevărate măceluri, spectacole grozave de totală lipsă de considerație a vieții și drepturilor civililor. Azi Cecenia este separată în două, Respublika Nahciin, condusă autoritar de Ramzan Cadârov, și Icikeria, în zona montană, virtuyal independentă și greu de controlat de către Federație, dar având legături cu islamismul fundamentalist și prin urmare nerecunoscută de nici un stat.

Populația a scăzut de la 6800000 în 1856 la 1200000 în 2010.

Toți sunt musulmani aprigi. Toți vorbesc fluent cecena și rusa. Toți sunt excelenți luptători. Și cu puține excepții toți îi urăsc pe ruși și pe Putin. De fapt putem afirma că Ramzan Cadârov, socotind și Icikeria, nu controlează decât vreo 30% din Cecenia.

Și să nu uităm cei peste 5000 de voluntari ceceni care luptă acum de partea Ucrainei.

Guvernul separatist, decimat în decursul primul război de cele mai influente si capabile autoritați, inclusiv primul său președinte Djohar Dudaev, nu a reușit să țină sub control situația de securitate. Un șir de bande armate operau din Cecenia răpiri, răscumpărări, trafic ilegal de petrol. Una din acestea era condisă de fostul lider spiritual al musulmanilor din Cecenia în timpul puterii sovietice, Ahmad Cadârov, tatăl lui Ramzan. O adevărată bătălie a avut loc pentru ca guvernul cecen să recapete controlul asupra celui de-al doilea oraș ca mărime, Gudermes, din mâinile acestor bande. În 1999, Cadârov, care în primul război a luptat împotriva rușilor, a trecut cu forțele sale de partea lor, devenind liderul (pro-rus) al Ceceniei.

În august 1999, folosindu-se de situația extrem de complicată pentru ruși din Daghestan, un grup cecen disident, condus de liderul militar Șamil Basaiev și compus din 600 de luptători ceceni, daghestanezi și arabi, a întreprins o incursiune armată în zona Botlih din Daghestan, preluând fără luptă toate satele. Acest eveniment a dus la demiterea prim-ministrului rus Serghei Stepașin, înlocuirea sa cu Vladimir Putin și desemnarea ultimului ca succesor al lui Elțîn la alegerile din primăvara anului. 2000. În paralel cu operațiunea rusă de anihilare a celor 600 de rebeli din Dagestan, în septembrie 1999, 4 bombe pe bază de hexogen au fost plasate în blocuri din Buinaksk în Daghestan, Moscova și Volgodonsk în Rusia, și aceste locuințe au fost aruncate în aer, provocând sute de morți în totalitate civili. O a cincea bombă a fost depistată de locatari în timp ce era instalată, însă ancheta asupra celor doi colaboratori ai Serviciului Federal de Securitate Rus care au plasat bomba a fost încetată. Guvernul rus a dat vina imediat pe teroriști ceceni. Autorul John B. Dunlop consideră că Berezovsky este în spatele atacului al cărui scop a fost consolidarea puterii Familiei, un grup de mafioți oligarhi din jurul președintelui Boris Elțîn.

Trupe rusești au fost plasate de-a lungul frontierei Ceceniei. Invazia din Daghestan, combinată cu șocul provocat de aceste acte teroriste, au fost justificări suficiente în ochii opiniei publice pentru o acțiune militară rusească în Cecenia, deschizând astfel al Doilea Război Cecen (1999). În 1999-2000 trupele rusești au cucerit din nou Cecenia, provocând alte zeci de mii de morți si o criză umanitară de proporții.

Regele Iordaniei își recrutează dintre luptătorii ceceni pe membrii gărzii sale personale, una dintre cele mai fidele și mai profesioniste corpuri de gardă din lume.

Harta administrativă a URSS în 1989

În loc de încheiere

 Cretinismul, orgoliul, intoleranța și disprețul conducătorilor Rusiei a acționat mereu ca un factor de separare față de multe valori umane pe care le considerăm naturale și logice: adevăr, dreptate, separarea puterilor, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, structura de drept a statului și principiile democratice ale tuturor aspectelor vieții noastre. Evident tot acest monstruos eșafodaj care se perpetuează și se cronicizează de secole, ca o boală rău tratată, e mereu proiectat, cu insistență și obstinație, asupra rusului de rând.

La o adică, nu i-ar fi costat nimic pe ruși să încerce gustul tare și euforic al libertății și democrației. Ba chiar pe timpul ”țarului Boris” chiar au încercat, când fiecare republică autonomă, unională sau ținut (oblost) minoritar a urmat îndemnul de a se ”servi cu atâta democrație cât poate fiecare duce”… dar în cele din urmă rușii, împinși de inerție, s-au opus, iar eșecul lui Elțîn l-a adus în prim plan pe Putin, ale cărui tendințe hegemonice și anti-democratice s-au văzut imediat.

Să nu uităm că Rusia, țară cotropitoare, cu neam de tâlhari, nu are în fapt mai nimic al ei.

Aurul e al dagilor și al mordvinilor. În plus, dagii au și smaralde.

Petrolul e al azerilor și al cecenilor.

Lemnul e al irkuților.

Diamantele aparțin bureaților și kazahilor.

Fierul e al ucrainenilor, al komilor și al bielorușilor.

Șeptelul și pășunile au fost tătare dintotdeauna.

Vinul și cărnița, de la noi. Ca și uraniul.

Grânele vin de la cerchezi, bumbacul și inul de la kirghizi.

Blănurile scumpe, inclusiv samurul, de la iacuți și de la popoarele altaice.

Argintul e sub picioarele osetinilor și ale armenilor.

Și tot așa.

Nu contează că popoarele ”de mâna a doua” sau ”sub-oamenii” patriarhului Chiril  trăiesc prost. Rușii să trăiască bine și să îngroașe mațul, cu munți de pelmeni și piroșki și oceane de borșt și vodkă… Cum nu au fost scutite nici republicile unionale (inclusiv Moldova) și nici țările blocului estic (între care România a plătit ”daune” de două ori mai mult decât toate celelalte state socialiste luate împreună !).

Firește, există în zona tundrei și a taigalei multe regiuni aparținătoare de Rusia, slab populate (sau deloc), în care există enorme rezerve de petrol, gaze și cărbune. Dar și exploatări de diamante și de invaluabile minereuri polimetalice. Ce să zic… prost să fii, noroc să ai.

Am crezut la un moment dat că Rusia chiar va urma un model strălucit de democrație și reprezentativitate care va deveni pentru toată lumea un exemplu demn de urmat.

Cer scuze tuturor pentro teribila obscenitate a acestui vis… care este acum la fel de îndepărtat ca și acum două secole.

Sunt semne timide că Rusia, violent scuturată de ucraineni, începe să se trezească, dar această deșteptare trebuie privită mai degrabă cu circumspecție și serioase rezerve.

Au aruncat rușii la gunoi tot ce au încercat să facă Gorbaciov și Elțîn ?

Vom vedea…

Publicitate

03/12/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

Declaraţia de la Chișinău a Conferinței internaționale asupra Pactului Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia

Pe blogul său https://cubreacovblog.wordpress.com., cunoscutul miltant unionist din R.Moldova, Vlad Cubreacov a publicat textul Declarației de la Chișinău a ”Conferinței internaționale asupra Pactului Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia”, ținută în zilele de 26-28 iunie 1991, document invocat expres în Declarația de independență a Republicii Moldova:

LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991”.

* * *

Noi, participanţii la Conferinţa internaţională „Pactul Ribbentrop–Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, pe baza discuţiilor purtate în zilele de 26–28 iunie 1991 aici, la Chişinău, capitala Republicii Moldova, declarăm următoarele:

Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cunoscut sub numele de „Pactul Ribbentrop–Molotov”, semnat Ia Moscova, la 23 august 1939, împreună cu prevederile Protocolului său adiţional secret, au generat conflicte, suferinţe, drame şi destabilizarea situaţiei politico-militare din Europa, de la Golful Finic până la Marea Neagră.

Totodată, a afectat direct populaţia şi teritoriile Basarabiei, nordului Bucovinei şi Herţei, străvechi teritorii româneşti. Această înţelegere, expresie a politicii arogante de dictat şi dispreţ faţă de soarta şi viaţa altor popoare, faţă de normele de convieţuire a naţiunilor civilizate, a avut consecinţe care, din păcate, mai dăinuie şi astăzi.

Aşa-numitul „Pact de neagresiune”, încheiat între cele două regimuri totalitare ale Europei a rămas cunoscut în istorie ca actul prin care sistemele dictatoriale stalinist şi hitlerist au pus în practică planurile lor expansioniste, care au condus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

Pactul Ribbentrop–Molotov a constituit, în realitate, apogeul colaborării intre Uniunea Sovietică şi Germania.

Omenirea, deşi bănuia, avea să afle, mult mai tîrziu, că Pactul conţinea o anexă secretă, prin care URSS şi Germania şi-au stabilit „sferele de interese” de la Marea Baltică la Marea Neagră, hotărându-se în acest mod fie dispariţia unor state, fie amputarea lor. Astfel, Polonia urma să dispară, fiind, din nou, împărţită, de data aceasta, între Germania şi URSS, Ţările Baltice să fie încorporate prin forţă în cadrul Uniunii Sovietice, iar Finlanda amputată de regiunea Carelia.

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept, a constituit primul act al tragediei naţionale – sfârtecarea României în anul 1940 – punând la grea încercare întregul popor român şi i-a adus imense suferinţe şi incalculabile daune.

Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa URSS a generat, pentru decenii, consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile respective.

Astfel, în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Cetatea Albă şi Bălţi au fost arestate 1122 de persoane, dintre care marea majoritate o constituiau intelectualii. În noaptea de 13 iunie 1941, au fost deportate din Basarabia circa 5000 de familii.

Numai în luna august, din judeţele din sudul Basarabiei au fost trimişi la muncă forţată în întreprinderile sovietice din regiunile îndepărtate ale URSS 53.356 de tineri, iar în perioada 1944–1949 alţi 80 de mii de tineri, dintre care mulţi nu s-au mai întors niciodată.

În timpul foametei provocate de autorităţile sovietice în anii 1946–1947, şi-au pierdut viaţa circa 200 de mii de basarabeni. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia circa 11 mii de familii de ţărani din Basarabia.

Moldova, teritoriu cuprins între Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, fiind, aşadar, parte constitutivă a vetrei şi etnogenezei poporului român. Principatul Moldovei, ce a cunoscut vremuri de glorie sub Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu, a fost, ca şi celelalte principate româneşti, Valahia şi Transilvania, pavăza lumii creştine în faţa expansiunii otomane.

Basarabia nu era denumirea întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru. Denumirea de Basarabia se referea iniţial, la sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru. După 1812, autorităţile ţariste au extins denumirea de Basarabia la întreg teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care îl anexase Rusia, pentru a face să intre în conştiinţa publică, dar mai ales a cancelariilor europene, faptul că această regiune este distinctă şi, teritorial, mai restrânsă decât estul Moldovei, iar locuitorii ei un popor diferit de cel român.

În perioada 1812–1917, cât a durat ocupaţia ţaristă, în Basarabia a fost dusă o politică dură, de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare. Deşi, în parte, alterat, prin masive colonizări cu ruşi, ucraineni, bulgari, etc., caracterul etnic al Basarabiei a rămas acelaşi, românesc. Legăturile între Ţară şi românii din Basarabia, aflaţi sub ocupaţie străină, s-au menţinut cu mari dificultăţi, suferinţe şi sacrificii.

În exercitarea dreptului său la autodeterminare, recunoscut şi de noile autorităţi ale Rusiei Sovietice, la 27 martie 1918, Parlamentul Republicii Moldoveneşti Independente – Sfatul Ţării – potrivit voinţei populaţiei, a decis prin vot liber unirea „pe vecie cu Patria-mamă, România”.

Notele ultimative ale Guvernului Sovietic din 26 şi 27 iunie 1940 adresate României, acte de punere în aplicare a înţelegerii secrete dintre Stalin şi Hitler, urmate de invazia şi ocuparea cu forţa, începând cu 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste teritorii româneşti, au reprezentat, în mod clar, o încălcare flagrantă a suveranităţii, integrităţii şi independenţei statale ale României, o expresie directă şi brutală a „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale.

Nordul Bucovinei, străvechi teritoriu românesc, nu a făcut obiectul Protocolului secret, dar a fost menţionat în ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Anexarea acestui teritoriu este un caz unic în relaţiile internaţionale, deoarece, deşi nu a aparţinut niciodată imperiului Rus şi nici Ucrainei, şi nu a constituit obiect de discuţii între România şi URSS, el a fost revendicat cu titlu de despăgubire de către URSS, pentru că Basarabia a făcut parte din România între anii 1918–1940.

Ţinutul Herţei, teritoriu românesc, care nu a fost nici el menţionat în Protocolul secret şi nici în ultimatumul sovietic, a fost încorporat printr-un procedeu abuziv, exclusiv pe cale armată.

În faţa forţei brutale imperiale, Guvernul român, în răspunsul său din 28 iunie 1940, a declarat că, pentru a evita declanşarea războiului, se vede silit să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. De fapt, România nu a cedat aceste două provincii, care sunt trup din trupul său, ci doar le-a evacuat sub ameninţare.

Fărâmiţarea ulterioară a teritoriului anexat, prin punerea părţilor lui de nord şi sud sub administraţia Ucrainei, a constituit continuarea politicii staliniste de deznaţionalizare forţată a provinciilor locuite de români.

Toate aceste acte, ca, de altfel, şi celelalte acţiuni de forţă, întreprinse în spaţiul geografic dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, ca urmare a înţelegerilor rezultate din Pactul Ribbentrop–Molotov, au constituit o manifestare pregnantă a politicii imperialiste, de anexiune şi dictat, o agresiune făţişă împotriva suveranităţii şi intereselor naţionale vitale ale unor state vecine, membre ale Ligii Naţiunilor. Acţiunea stalinistă a constituit, de asemenea, o încălcare gravă a normelor conduitei statelor în relaţiile internaţionale, a obligaţiilor asumate prin Pactul Briand–Kellog, din 1928, şi prin Convenţia privind definirea agresorului, din 1933, de la Londra.

Statele şi popoarele Europei au luat act de faptul că, prin Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939, Congresul deputaţilor poporului, cel mai înalt forum din URSS, „condamnă semnarea Protocolului adiţional… şi a altor înţelegeri secrete cu Germania” şi „recunoaşte” că acestea sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor, venind în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe.

Totodată, Congresul deputaţilor poporului din URSS a apreciat că protocoalele secrete sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea”.

În lumina aprecierilor politico-juridice ale Congresului deputaţilor poporului din URSS din 24 decembrie 1989, a declaraţiilor parlamentelor Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Moldovei, Poloniei şi României şi a punctelelor de vedere exprimate în comunicările ştiinţifice prezentate în cadrul Conferinţei, participanţii la prima Conferinţă internaţională consacrată analizei consecinţelor Pac­tului Ribbentrop–Molotov, pornind de la valorile general-umane ale libertăţii şi democraţiei, consideră că Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate.

În contextul dezvoltării şi aprofundării procesului general-european, al edificării unei noi arhitecturi politice şi de securitate în Europa şi de crearea spaţiului uman unic euro­pean, acţionând pe baza dialogului şi a conlucrării mutuale, ţinând cont de noile realităţi, participanţii la Conferinţa de la Chişinău se pronunţă în favoarea unor soluţii politice, care să conducă la eliminarea actelor de injustiţie şi abuz comise prin recur­gerea la forţă, dictat şi anexiuni, atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării celui de-al doilea război mondial, în deplin consens cu principiile Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Procedând astfel, ar fi nu numai un act de justiţie, în deplină concordanţă cu exigenţele dreptului şi moralei internaţionale şi ale noii gândiri şi conlucrări politice contemporane, dar şi o contribuţie de o deosebită importanţă la crearea unui climat de încredere şi înţelegere reciprocă, necesar pentru edificarea unei Europe noi, cu un sistem viabil de securitate şi cooperare.

Ne exprimăm totodată încrederea că procesele complexe, de profunde transformări, pe care le cunosc în prezent popoarele din URSS, vor asigura posibilitatea deplinei realizări a dreptului imprescriptibil de libertate naţională a Românilor din Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei.

În acest cadru, salutăm împlinirea, în aceste zile, a unui an de la proclamarea suveranităţii statale de către Parlamentul Republicii Moldova şi ne exprimăm sprijinul faţă de eforturile deosebite care se fac pentru afirmarea reală a drepturilor inalienabile ale tuturor statelor care au suferit consecinţele nefaste ale Pactului Ribbentrop–Molotov.

Chişinău, 26-28 iunie 1991

31/10/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

7 Idem.

8 Ibidem, p. 16.

9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

10 Ibidem, doc. nr. 58.

11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

07/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: