CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Columna lui Traian – actul de naştere al poporului român

 

 

„Zeci de secole va urcarăţi, zeci de secole să cădeţi
Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere
Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi.”

Mihai Eminescu, Blestemul lui Decebal – fragment din manuscris.

În jurul anului 1574 un călugăr spaniol numit ALPHONSO CIACCONE prezintă în premieră basorelieful sculptat pe Columna lui Traian din Roma, a lui Apolodor din Damasc, care înfaţişa scene din cele 2 campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împarat (101-102 A.D. urmata de 105-106 A.D).

Arată într-adevăr ciudat faptul că exact ei, romanii, nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre Columna lui Traian, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie o gramadă despre orice, oricine şi oriunde.

Va fi acelaşi spaniol care stabileşte faptul ca toate basoreliefurile Columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperiala şi strămoşii poporului român, Dacii.

 

 

 columna

 

COLUMNA LUI TRAIAN

 …cea mai mare dovadă…creată cu mâna lor.

 

 

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împaratului Traian care s-a păstrat pâna în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul Roman.

Terminat la 12 mai 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.

Columna are o înalţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântarind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însa ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevarată istorie gravată în piatra, cât si pentru a servi ca mausoleu (dupa deces, cenusa împaratului a fost depusa în încaperea de la baza columnei).

Basorelieful prezintă cucerirea,scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos).

Dimensiuni:

•Înalţimea bazei:1,70 m
•Înalţimea arborelui: 26,92 m
•Înalţimea blocurilor: 1,521 m
•Diametrul arborelui: 3,695 m
•Înalţimea statuii: 1,16 m
•Înalţimea totala a columnei: 29,78 m
•Înalţimea scărilor elicoidale: 29,68 m (aproximativ 100 de picioare romane)
•Înalţimea columnei, cu excepţia plintei: 28,91 m
•Înalţimea piedestalului, inclusiv plinta: 6,16 m
•Înalţimea columnei deasupra solului: 35,07 m

 

Inscripţia de pe Columnă

inscriptie_columna_lui_traian

 
Senatus populusque Romanus / Imp(eratori) Caesari Divi Nervae f(ilio) Nervae / Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifi(ici) / maximo trib(unicia) pot(estate) XVII, imp(eratori) VI, co(n)s(uli) VI, p(atri) p(atriae) / ad declarandum quantae altitudinis – mons et locus tantis operibus sit egestus

“Senatul şi poporul roman (au ridicat acest monument).

Împăratului Cezar Nerva Traianus Augustus, fiul lui Nerva, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, având şase salutaţii imperiale, consul pentru a şasea oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atât de mari”

Victoria lui Traian ( Marcus Ulpius Nerva Traianus) asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul Roman din criză. Tezauru regal dacic, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur şi argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ştergerea unui zero), a dus la o scădere a preţului aurului în imperiului aceea vreme, la scutirea cetăţenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole şi jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului.

Romanii şi-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie ucişi în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi(chiar şi priyonieri daci) şi 11 000 de fiare sălbatice.

Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanţând ample programe de construcţii, între care şi grandiosul For al lui Traian.
Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort, a fost înălţată o columna.

 Era Columna a lui Traian.

La un moment dat, la scurta vreme după inaugurare, cuiva, probabil arhitectului Apollodor din Damasc, i-a venit ideea decorării ei.

Monumentul, înalt de 38 m, a fost sculptat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfaşurarea celor două războaie daco-romane.

Mulţi specialişti susţin  că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată.

Astfel a luat naştere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat şi imitat de-a lungul timpului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe columnă apar foarte multe scene complexe, în mişcare,  compuse pe mai multe planuri.

Figurile sunt expresive şi deşi sunt reprezentate peste 2500 de feţe  pe Columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele.

Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, dar si de durere şi compasiune.

Deşi romanii sunt prezentaţi mereu învingători şi nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi în toate înfruntările, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi, cu toate acestea  din aceste reprezentări, se observa o mare compasiune şi admiraţie a autorului faţă de invinsi.

Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi apăra libertatea şi pământul.
Mai mult, în afară de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scena mult discutată, beau otravă. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de împărţirea otrăvii.)

Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morţii.

Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian , De Bello Dacico, despre razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând succesiunea episoadelor, evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte.

Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înţelese de romanii, care erau familiarizaţi cu textul cărţii lui Traian şi recunoşteau uşor pe fusul columnei cele descrise în carte.

Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă,un mister.
Deşi timpul şi-a lăsat amprenta pe suprafaţa columnei, ea a rămas totuşi întreagă, după aproape doua mii de ani.

Culorile s-au şters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilităţii lor, aşa încât au fost inserate arme metalice).
La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturala, executată în anii 30, şi ajunsă în ţară în 1967.

Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirala de la baza spre înălţime, unde nu mai pot fi văzute de la distanţă, copia de la Bucureşti nu este compusă pe înălţime, ci este desfăşurată pe orizontală, scenă cu scenă, în aşa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (în antichitate, columna putea fi “citită” din clădirile care o înconjurau, şi care aveau cel puţin doua etaje.)

decebalus

 

Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfăşoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmisegetuzei, sinuciderea lui Decebal şi sfârşitul războiului.

De fapt, sfârşitul istoriei unui neam.

După ce Decebal a înţeles că nu mai are scăpare, a ales să-şi curme singur viaţa, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian.

Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă calare, alături de alţi nobili daci.

Este ajuns din urma, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viaţa (dar şi sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal şi îşi duce spre gât sabia încovoiată.
În scena următoare, doi copii daci sunt capturaţi de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldaţi prezintă unei mulţimi, pe un scut, capul lui Decebal.

Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uita spre scut şi spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun ca atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele templului Gemoniilor.

În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranţă de mare vază, sunt prinşi în munţi de un grup numeros de soldaţi romani. Intre ei poate se aflau şi fratele lui Decebal, Diegis, şi marele preot, Vezina.
Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldaţi romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistenţe dacice sunt înăbuşite în munţi.

Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc ţara ocupată), apoi un şir de animale domestice închide lungul şir al reliefurilor de pe coloană.

Nu urmează nici o procesiune, nici un marş triumfal, nici o defilare glorioasă a armatei, nici o intrare strălucitoare în Roma.

Un final neaşteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru şi plin de tragism.

 

6-28-2007-2642

Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conţine o inscripţie care confirmă fapta acestui soldat şi un relief reprezentând un călăreţ care se repede la un om prăbuşit la pământ, înveşmântat în straie de dac, şi din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai îşi luase viaţa.
Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată şi pe obiecte de ceramică din Galia şi din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani.

Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din soldaţi romani şi daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.
Cine a distrus această scenă şi de ce?

Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a determinat să şteargă de pe Columnă această scenă ?

Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
Specialiştii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfăcătoare şi necredibilă:

creştinii ar fi şters scena! În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558.

În sfârşit, în perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii lui Traian, dispărută încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfântului Petru.

Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a dispărut în această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea macabră pentru gustul lor şi de aceea a fost ştearsă.
Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre, încă din primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un cap de dac desprins de corp etc.

Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de reprezentări nu erau macabre.

Mai mult, creştinii erau familiarizaţi, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Sa fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, aşa cum au sugerat alţi cercetători?

Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decât întreg războiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu şi jumătate după moartea lui Traian?
Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat memoria lui Traian, ar fi trebuit să ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere până sub capitel şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care apare şi Traian, pentru ultima data pe Columna.

Deci, scena de final cea mai importanta, cea în care regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizează înfrângerea definitivă a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.
Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu au cunoscut suficient istoria Columnei.
Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu.

Mulţi artişti ai Renaşterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puţine ori, o copie sau o columnă similară.

S-au făcut desene şi gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400.

Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei.

Bartoli a profitat de această oportunitate şi, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columnă.

 

 

 

 

 

ColumnaTrajana

În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numeşte “Traian al Franţei” a fost editat în 1673. Deci, la o primă analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită iniţiativelor Bisericii(Vaticanului) din secolul anterior, aşa cum s-a afirmat.

Lipsa de interes şi de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea şi interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanţă pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Şi acestea nu sunt puţine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există şi în România, în câteva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naţionale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cîrţan

Da, acel Badea Cârţan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cîrţan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă şi boabe de grâu.
Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este “Un dac coborât de pe Columnă”.

A cărat de-a lungul vieţii cu spinarea, peste munţi, mii de cărţi în limba româna, din “România libera”, în Ardealul ocupat.

Între ele, şi aceste nepreţuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiştii continuă să le ignore.

 

 

column dacis

Unii cercetători susţin că Bartoli ar fi reprodus din imaginaţie unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem şti deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intacta în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului.

Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latina, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau şi cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul.
Există două explicaţii: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ştearsă, şi s-a orientat în descriere după stirile din izvoare, care susţineau că atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja ştearsă şi a reconstituit-o fără cele doua mâini.

Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, pană la cele mai recente.
Cine a fost, totuşi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele.

Trebuie să fi fost, aşadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor şi a urcat pe ele.

Totuşi, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care ştia foarte bine ce scenă se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă.

Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franţei, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută.
Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă.

Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (şi continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei.

 

 

???????????????????????????????

Pe lângă cele două copii recente, cea de la Bucureşti, şi o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franţa, facută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra.

Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea şti mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca cel care a şters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea a lui Decebal.

Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma.
Însă scena prezentării capului sau desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi dureroasă pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac.
Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.

Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod sângeros, tragic şi umilitor.

Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare interes.
Poate într-o zi vom afla numele acestui justiţiar.

Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivaţia, ca şi epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.
Traian a avut o faimă bună printre contemporani şi chiar multă vreme după moartea sa.

Ziua lui de naştere era încă sărbătoare în secolul al IV-lea.
Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model.

Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forţa de luptă a dacilor şi ducând la Roma o jumatate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian.
Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut.

Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.

Într-o scurta enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat  De bello dacico;

cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată Getica;

scrierea lui Apollodor din Damasc, despre Construcţia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus;

capitolele din istoria aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian;

edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile din timpul celor două războaie, ca şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre cucerirea Daciei;

poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii;

istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec;

capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus;

istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiaşi autor, care tratau despre războaiele lui Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia.

Doar din acestea din urma ne-au rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns pana la noi despre războaiele cu Traian.
În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la noi nu a ajuns nici măcar un rând !

Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor documente?

Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de precizat, o încercare de ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puţin a episodului dacic?

Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă asemanatoare cu cea a cărţilor.

Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută şi realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă plană.
Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi.

Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă.
După numai două secole, Forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în mai multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum şi opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.
Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puţini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci.

Nu este exclus ca această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-şi împodobească Arcul cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, Forul lui Traian începea sa fie descompus.
Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru înaintaşii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor închinate lui.

Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a Împăratului, probabil atunci a fost jefuită şi urna de aur ce îi adăpostea cenuşa, aşezată în soclul Columnei.
E adevărat, nu avem absolut nici o informaţie directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greşite, putem înţelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie şi dacii.

Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, în ochii compatrioţilor lui, imaginea unui împărat bun şi drept.

Poate vreunul dintre împăraţii Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor.

Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea.

Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorţii…
Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede în acest sens.

 

 

 

 

 

16/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

O ISTORIE A VAMPIRISMULUI. PRIMII VAMPIRI

Primii vampiri

 

 

Cele mai vechi legende despre vampiri s-au pastrat de patru mii de ani si vin de la asirienii si babilonienii din Mesopotamia. Acestia se temeau de Lamastu, o zeita demonica ce vina oameni. In legendele asiriene, Lamastu (in traducere, „cea care sterge”), fiica zeului Anu, se furisa noaptea in casele oamenilor, fura sau ucidea bebelusii in leagane sau chiar in pintecele mamei, vina si adulti, sugea singele barbatilor tineri, provocind boli, sterilitate si cosmaruri. Deseori, Lamastu este descrisa cu aripi si gheare de pasare, iar uneori – cu cap de leu. Pentru a se proteja de aceasta, femeile insarcinate purtau amulete cu Pazuzu, un alt zeu rau, care a infrint-o cindva pe Lamastu.

 

 

 

Lamastu este asociata cu Lilith, o figura proeminenta din unele texte iudaice. Scrierile despre Lilith variaza considerabil, dar versiunea cea mai vehiculata a povestii este ca ar fi fost prima femeie. Dumnezeu i-ar fi creat pe Adam si pe Lilith din pamint, din care cauza intre ei aparusera in curind neintelegeri. Lilith a refuzat sa i se mai supuna lui Adam si a plecat din Eden, nascindu-si propriii copii.

Dumnezeu a trimis trei ingeri sa o aduca inapoi. Fiindca ea a refuzat, ingerii i-au promis ca-i vor ucide zilnic cite 100 de copiii pina cind va hotari sa se intoarca. Lilith, in schimb, a jurat ca va distruge copiii oamenilor. Imaginea lui Lilith ca ucigasa de copii, se pare ca a fost preluata direct din legenda despre Lamastu. Si Lilith este descrisa ca un demon cu aripi si gheare ascutite, care vine noaptea sa fure copiii nou-nascuti sau fetii din femeile insarcinate. Desi este descrisa ca o creatura terifianta, Lilith are calitati seducatoare. Evreii credeau ca ea vine noaptea la barbati sub forma unui succubus (femeie-demon care intretine contacte sexuale cu barbatii, cind acestia dorm).

 

 

 

 

 

Grecii antici se temeau de niste creaturi asemanatoare, in special de Lamia, o demonita cu cap si trunchi de femeie, dar cu partea de jos a corpului – de sarpe. Intr-o versiune a legendei despre Lamia, aceasta a fost una dintre amantele muritoare ale lui Zeus. Plina de gelozie si furie, sotia lui Zeus, zeita Hera, a innebunit-o pe Lamia si ea si-a mincat toti copiii. Cind si-a dat seama ce a facut, Lamia s-a infuriat atit de tare, incit s-a transformat intr-un monstru nemuritor care, din gelozie, a inceput sa suga singele pruncilor.

Grecii se temeau si de Empusai, fiica malefica a lui Hecate si zeita vrajitoriei. Aceasta, putind sa-si schimbe infatisarea, iesea noaptea din Hades (lumea subterana), sub forma unei femei frumoase, si seducea pastorii de pe cimp, devorindu-i. O creatura similara, Baobhan Sith, se face prezenta si in folclorul celtic.

Vampirii apar si in mitologia Asiei. Printre personajele de cosmar, descrise de folclorul indian, sint Rakshasa (o creatura care isi poate schimba forma si devoreaza copii) si Vetala. Ambii demoni preluau controlul asupra cadavrelor si atacau oamenii vii. Folclorul chinez ne spune ca unii morti pot sa se ridice din mormint si sa se intoarca in lume. Aceasta se intimpla atunci cind spiritul unei persoane (p’o) nu putea ajunge in lumea de dincolo, din cauza faptelor rele comise in timpul vietii.

Spiritul, infuriat de soarta-i oribila, readucea trupul la viata si ataca oamenii noaptea. Un mort – deosebit de periculos, cunoscut si ca Kuang-shi (sau Chiang-shi), putea sa zboare si sa ia diverse forme. Acesta era acoperit de par alb, avea ochi rosii, stralucitori, si isi musca victimele cu dintii ascutiti.

Triburile nomade si negustorii au raspindit diferite legende despre vampiri in intreaga Asie, Europa si Orientul Mijlociu. Cu timpul, diversele elemente ale acestor povesti se combinau, creind alte mituri despre vampiri.

 

 

 

Vampirii nostri si ai vecinilor

 

Legenda celui mai celebru vampir european, Dracula, si cele care au derivat din aceasta au fost inspirate direct din folclorul Europei de Est. Arhivele istorice contin zeci de figuri mitice de vampiri in regiune, datind de sute de ani. Desi au diferite caracteristici, majoritatea acestor vampiri se pot clasifica in doua categorii: demoni (sau supusii diavolului), care au reanimat cadavre ca sa poata umbla printre cei vii, si spirite ale mortilor care nu vor sa-si paraseasca propriile trupuri.

Dintre primii, cei mai importanti au fost upir (Rusia) si vrykolakas (Grecia). In aceste traditii, pacatosii, pruncii care n-au primit botezul si alti oameni, care nu apartineau credintei crestine, puteau fi reanimati dupa moarte. In special, erau vizati vrajitorii, fiindca si-au vindut sufletul diavolului inca in timpul vietii.

Parasindu-si mormintele, aceste cadavre terorizeaza comunitatea, hranindu-se cu singele celor vii. Se spune ca ele trebuiau sa se intoarca periodic in morminte, pentru a se odihni. Cind oamenii presupuneau ca un mort a devenit vampir, ii exhumau trupul si incercau sa alunge din el spiritul malefic. Cel mai des distrugeau cadavrul prin decapitare, incinerare sau infigindu-i o tepusa in inima. Totodata, mortii puteau fi ingropati cu fata in jos, ca sa sape in pamint si sa nu iasa afara in cazul in care nu vor fi primiti in lumea cealalta. Altii puneau o tepusa deasupra cadavrului, pentru ca acesta, de va incerca sa iasa din groapa, sa se intepe.

Vampirii din Moldova si Valahia sint numiti strigoi. Acestia sint, de regula, spirite umane care s-au intors din morti. Spre deosebire de upir sau vrykolakas, strigoii trec mai multe etape inainte de a iesi din mormint. Initial, strigoiul este un poltron invizibil, care isi necajeste membrii familiei, miscind mobila si furind mincarea. Pe urma devine vizibil si arata exact ca si atunci cind era in viata.

El se intoarce la familia sa, furindu-i vitele, cersind de mincare si aducind boli. Hranindu-se cu oameni, strigoii isi maninca mai intii apropiatii, iar apoi pe oricine le iese in cale. In unele texte se arata ca strigoiul suge singele victimei direct din inima. La inceput, la fel ca un upir, strigoiul trebuie sa se intoarca in mormint cu regularitate, insa dupa sapte ani poate sa traiasca oriunde. Se zice ca strigoii calatoreau pe distante mari in alte orase, unde incepeau o viata noua, obisnuita, intilnindu-se, insa, o data pe saptamina, cu alti semeni de-ai lor.

In afara de strigoii morti, oamenii se temeau si de cei vii. Asa erau numiti oamenii blestemati sa devina, dupa moarte, strigoi morti. De obicei, copiii nascuti cu malformatii erau considerati strigoi vii. Daca un strigoi mort traieste printre oameni si are copii, acestia sint blestemati sa devina strigoi dupa moarte. La moartea unui strigoi viu, familia ii distrugea cadavrul, ca sa se asigure ca acesta nu va mai iesi din groapa.

In alte parti ale Europei de Est, creaturile care semanau cu strigoii erau cunoscute ca vampir sau vampyr. Erau, probabil, variatii ale upirului rus, pentru ca, ulterior, limba engleza sa adopte numele vampire. In secolele XVII si XVIII, „isteria vampirilor” s-a raspindit in toata Europa de Est. Oamenii afirmau ca isi vad rudele decedate, umblind si atacindu-i pe cei vii. In consecinta, autoritatile au deschis zeci de morminte, infigind tepuse in cadavre sau arzindu-le. Mai tirziu, panica a ajuns in vestul Europei si a condus la multe speculatii academice in aceasta privinta, la crearea literaturii si a picturii despre vampiri. Toate acestea l-au inspirat pe irlandezul Bram Stoker sa scrie romanul „Dracula”.

 

 

 

Vampirul modern

 

Abraham Bram Stoker, director de teatru si romancier, nu a fost primul care a scris un text beletristic despre vampiri, insa versiunea din 1897 a romanului sau a prins cu adevarat. Motivul principal al operei este atit personajul negativ, Contele Dracula, cit si firul actiunii. Stoker a ajuns la aceste doua elemente in urma unor cercetari indelungate. In fond, el plaseaza actiunea in muntii din Transilvania, iar vampirii lui se conduc de folclorul est-european si cel al tiganilor. Alegind diferite caracteristici ale miturilor despre vampiri si inventind el insusi unele lucruri, Stoker a creat standardul vampirului modern: foarte inteligent, fara reflexie, cu puteri supraumane, isi pierde puterile la lumina soarelui si este respins de crucifixe.

Precum spuneam, Stoker a descoperit si a ales numele personajul sau dupa indelungi cercetari. Dracula este printul Vladislav Basarab, care a domnit in Valahia la mijlocul sec. XV si, deci, este un personaj istoric adevarat. Este supranumit Vlad Tepes, ca urmare a obiceiului de a-si trage in teapa prizonierii. Tatal lui, Vlad Dracul, si-a primit acest nume in semn de recunostinta pentru suportul adus Ordinului Dragonului, din care facea parte.

Se spune ca adevaratul Dracula avea o reputatie de barbar, desi acest fapt nu este universal acceptat, la fel cum nu exista dovezi ca oamenii l-ar fi considerat vampir. Personajul negativ al lui Stoker nu seamana cu adevaratul Dracula, scriitorul imprumutind, de fapt, doar numele printului. Spre deosebire de strigoi, care nu au unde sa locuiasca, vampirul lui Stoker era un aristocrat bogat, care se ascundea intr-un castel grandios.

In piesa „Dracula”, prezentata in 1927, si in filmul care a urmat in 1931, Bela Lugosi a adoptat aceasta ipostaza de aristocrat, jucind rolul unui conte gentleman, suav si sofisticat. Piesa a introdus in uz si costumul tipic al lui Dracula: haine negre si o manta. Desi in roman contele este descris ca un om batrin si lipsit de vlaga, imaginea suava a lui Dracula a prins la public, raminind astfel in zeci de filme si picturi.

De-a lungul anilor, ea a continuat sa evolueze, gratie noilor interpretari ale scriitorilor si regizorilor. In nuvelele sale, Anne Rice le da vampirilor constiinta si emotii, prezentindu-i ca pe niste oameni adevarati, care nu sint neaparat rai. In serialul televizat „Buffy, ucigasa de vampiri”, regizorul Joss Whedon a adoptat, de asemenea, ideea vampirilor cu suflet.

Astfel, se face vadita o tendinta de „demitizare” a legendelor despre vampiri si de creare a unei noi imagini a acestora. Un exemplu graitor in acest sens in reprezinta filmele din seria „Blade”. Iar scriitorul rus Lukianenko, in seria „Dozor”, le atribuie vampirilor un rol minor – de personaje malefice de cel mai jos rang, similare capcaunilor.

 

 

 

Originile credintei in vampiri

 

Desi majoritatea oamenilor de stiinta au cautat sa afle in folclor originile credintei in vampiri, unii istorici au incercat sa cerceteze originile fizice ale acesteia. Motivul: exista unele boli ce ar putea provoca un comportament vampiric.
Una dintre acestea este porfiria, o maladie genetica rara, de care se poate imbolnavi o persoana din 200 de mii si care presupune nereguli in producerea de heme – un pigment din singe, bogat in fier. Oamenii cu forme grave de porfirie sint foarte sensibili la razele solare, au dureri abdominale puternice si pot sa sufere de delir acut.

Altii au gura si dintii rosietici, din cauza producerii neregulate a pigmentului. In trecut, maladia se trata prin consumul de singe pe cale orala, care corecta dezechilibrul din organism, desi nu exista nicio dovada clara in privinta eficacitatii acestui tratament.

Daca porfiria se depisteaza la parinti, probabilitatea transmiterii ei la copii este de 25 la suta. In istoria medicinii sint descrise circa 80 de cazuri de porfirie ereditara acuta, considerata incurabila.

Se presupune ca, in unele cazuri, aparitia ei este o consecinta a incestului. Despre legatura dintre porfirie si vampiri, pentru prima data s-a expus Lee Illis din Hampshir. In 1963, el a prezentat Asociatiei Regale de Medicina monografia „Despre porfirie si etiologia capcaunilor”, care continea o trecere in revista amanuntita a descrierilor istorice despre vampiri, comparate cu simptomele porfiriei.

O alta radacina fizica probabila a credintei in vampiri poate fi catalepsia, o boala ciudata, asociata cu epilepsia, schizofrenia si altele care afecteaza sistemul nervos central. In timpul unei crizei de catalepsie, omul pur si simplu ingheata: muschii ii devin rigizi, trupul i se raceste, iar bataile inimii si respiratia ii incetinesc.

Un suferind de catalepsie acuta poate fi confundat cu un cadavru. Astazi, medicii dispun de cunostintele si instrumentele necesare ca sa determine daca un om este viu sau mort, dar in trecut oamenii se bazau doar pe aparente. Despre imbalsamare nici nu se stia pe atunci, asa ca oricine parea sa fie mort era inhumat deodata. O criza de catalepsie poate dura mai multe ore sau chiar zile in sir. De aceea, unii „morti” isi reveneau in mormint si, daca groapa nu era prea adinca, reuseau sa iasa si sa se intoarca acasa.

Si procesul de descompunere a cadavrelor poate sa sugereze credinta oamenilor in vampiri. Faptul ca unghiile si parul mortilor continua sa creasca, iar gazele din corp devin expansibile, sporind volumul abdomenului, ca si cum defunctul ar fi mincat, da unele impresii de viata. Iar infigind o tepusa intr-un asemenea cadavru, acesta ar putea sa erupa, eliberind tot felul de fluide, fapt prin care generatiile de altadata ar fi inteles ca mortul s-a hranit cu oameni vii.

Desi aceste lucruri au putut alimenta frica de „morti vii”, originile credintei in vampiri sint, probabil, mai mult de ordin psihologic. Fiind unul dintre cele mai misterioase aspecte ale vietii, moartea a preocupat adeptii culturilor din toate timpurile. Una dintre caile de a o accepta este personificarea mortii intr-o forma tangibila, respectiv, crearea unor personaje ce ar reprezenta-o. Vampirii personifica, in special, partea intunecata a umanitatii. Lilith, Lamastu si alte demonite sint opusul „sotiei si mamei bune”. In loc sa le poarte de grija sotului si copiilor, ele omoara pruncii si seduc barbatii.

La fel, „mortii vii”, in loc sa-si ajute familiile, le maninca. Prin asocierea raului cu personaje supranaturale, oamenii pot sa-si controleze propriile tendinte negative, exteriorizindu-le. Or, aparitia, de-a lungul istoriei, a creaturilor monstruoase in imaginatia oamenilor, precum si fascinatia continua a acestora fata de vampiri, demonstreaza ca manifestarea temerilor noastre, prin intermediul acesti monstri, tine de natura umana.

ELIZABETA din Transilvania
Pe parcursul istoriei, au existat mai multi oameni cu un comportament vampiric. Cel mai faimos vampir a fost Elizabeta de Bathory, o nobila din Transilvania, care a trait intre 1560–1614. Elizabeta, fiind ingrozita de gindul ca imbatrineste, era convinsa ca imbaierea in singe – poate si consumul acestuia – este secretul unei infatisari tinere. Cu acest scop, ea a torturat si a ucis sute de oameni, majoritatea victimelor ei fiind fete tinere. Cind faptele Elizabetei au devenit cunoscute, ea a fost judecata si inchisa in castelul sau, unde a si murit.

 

 

 

Cei care intr-adevar sug singe

 

 

In multe filme moderne si carti, vampiri iau forma unui liliac – un animal adevarat, care se hraneste cu singe. In realitate, liliecii vampiri nu isi ucid prada si aproape ca nu reprezinta un pericol pentru oameni.

Ei sint mici, retrasi si docili. Creaturile vampirice, care isi pot schimba forma, exista in legende de mii de ani, insa legatura lor cu liliecii vampiri este destul de recenta. Acestia traiesc doar in America Centrala si de Sud, asa ca europenii si asiaticii nu stiau nimic despre ei, pina cind exploratorii europeni au descoperit niste creaturi ciudate, pe care le-au incorporat in mitul vampirului, concepindu-le ca pe niste monstri.

 

 

 

El Chupacabra

 

 

Legende despre creaturi care sug singe sint prezente si in multe culturi din zilele noastre. O asemenea creatura foarte cunoscuta in America de Centrala si de Sud este El Chupacabra, in traducere: „cel care suge caprele” (de singe).

 

 

 

 

Regele George al III-lea al Angliei, care a domnit in a doua jumatate a sec. XVIII, este cunoscut in istorie mai mult pentru infringerea in fata americanilor, decit pentru interesul fata de stiinte si arte. Nebunia acestui monarh – fondator al celebrei Royal Academy of Arts si pasio­nat de stiintele astronomice – reprezinta inca o pagina de istorie medicala, care nu a fost pe deplin elucidata.

In 1966, doi medici englezi publicau, in British Medical Journal, o teorie potrivit careia nebunia regelui George era cauzata de porfirie acuta intermitenta, de care ar fi suferit. Simptomele de porfirie au fost regasite in insemnarile medicilor care il ingrijeau: Excelenta Sa avea citeodata dureri abdominale acute, insotite de slabiciune musculara extrema, dereglari psihice si – semn caracteristic acestei maladii – culoarea rosie a urinei, determinata de excesul de porfirine urinare.

Medicii considerau ca suferinta regelui ar fi fost provocata de o intoxicatie cu arsenic. Dar un alt doctor, adus de la tara, care folosea terapia prin munca pentru reintegrarea sociala a pacientilor cu dereglari psihice, a emis ipoteza ca regele suferea de „nebunie”.

In timpul sederii la curte, terapeutul necunoscut a fost martor la o criza de porfirie a regelui, considerind acest caz drept un succes terapeutic! Desi Parlamentul a incercat, in numeroase rinduri, sa-l detroneze din cauza afectiunii de care suferea, in perioadele dintre crize, sanatatea regelui se recupera si capacitatea de a conduce regatul ii era intacta.

A fost totusi detronat in 1811, dupa o domnie de sase decenii, de catre printul de Wales. A murit noua ani mai tirziu.

 

 

2012.Era Noastra  blog

21/01/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: