CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Columna lui Traian – actul de naştere al poporului român

 

 

„Zeci de secole va urcarăţi, zeci de secole să cădeţi
Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere
Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi.”

Mihai Eminescu, Blestemul lui Decebal – fragment din manuscris.

În jurul anului 1574 un călugăr spaniol numit ALPHONSO CIACCONE prezintă în premieră basorelieful sculptat pe Columna lui Traian din Roma, a lui Apolodor din Damasc, care înfaţişa scene din cele 2 campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împarat (101-102 A.D. urmata de 105-106 A.D).

Arată într-adevăr ciudat faptul că exact ei, romanii, nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre Columna lui Traian, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie o gramadă despre orice, oricine şi oriunde.

Va fi acelaşi spaniol care stabileşte faptul ca toate basoreliefurile Columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperiala şi strămoşii poporului român, Dacii.

 

 

 columna

 

COLUMNA LUI TRAIAN

 …cea mai mare dovadă…creată cu mâna lor.

 

 

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împaratului Traian care s-a păstrat pâna în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul Roman.

Terminat la 12 mai 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.

Columna are o înalţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântarind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însa ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevarată istorie gravată în piatra, cât si pentru a servi ca mausoleu (dupa deces, cenusa împaratului a fost depusa în încaperea de la baza columnei).

Basorelieful prezintă cucerirea,scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos).

Dimensiuni:

•Înalţimea bazei:1,70 m
•Înalţimea arborelui: 26,92 m
•Înalţimea blocurilor: 1,521 m
•Diametrul arborelui: 3,695 m
•Înalţimea statuii: 1,16 m
•Înalţimea totala a columnei: 29,78 m
•Înalţimea scărilor elicoidale: 29,68 m (aproximativ 100 de picioare romane)
•Înalţimea columnei, cu excepţia plintei: 28,91 m
•Înalţimea piedestalului, inclusiv plinta: 6,16 m
•Înalţimea columnei deasupra solului: 35,07 m

 

Inscripţia de pe Columnă

inscriptie_columna_lui_traian

 
Senatus populusque Romanus / Imp(eratori) Caesari Divi Nervae f(ilio) Nervae / Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifi(ici) / maximo trib(unicia) pot(estate) XVII, imp(eratori) VI, co(n)s(uli) VI, p(atri) p(atriae) / ad declarandum quantae altitudinis – mons et locus tantis operibus sit egestus

“Senatul şi poporul roman (au ridicat acest monument).

Împăratului Cezar Nerva Traianus Augustus, fiul lui Nerva, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, având şase salutaţii imperiale, consul pentru a şasea oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atât de mari”

Victoria lui Traian ( Marcus Ulpius Nerva Traianus) asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul Roman din criză. Tezauru regal dacic, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur şi argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ştergerea unui zero), a dus la o scădere a preţului aurului în imperiului aceea vreme, la scutirea cetăţenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole şi jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului.

Romanii şi-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie ucişi în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi(chiar şi priyonieri daci) şi 11 000 de fiare sălbatice.

Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanţând ample programe de construcţii, între care şi grandiosul For al lui Traian.
Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort, a fost înălţată o columna.

 Era Columna a lui Traian.

La un moment dat, la scurta vreme după inaugurare, cuiva, probabil arhitectului Apollodor din Damasc, i-a venit ideea decorării ei.

Monumentul, înalt de 38 m, a fost sculptat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfaşurarea celor două războaie daco-romane.

Mulţi specialişti susţin  că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată.

Astfel a luat naştere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat şi imitat de-a lungul timpului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe columnă apar foarte multe scene complexe, în mişcare,  compuse pe mai multe planuri.

Figurile sunt expresive şi deşi sunt reprezentate peste 2500 de feţe  pe Columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele.

Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, dar si de durere şi compasiune.

Deşi romanii sunt prezentaţi mereu învingători şi nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi în toate înfruntările, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi, cu toate acestea  din aceste reprezentări, se observa o mare compasiune şi admiraţie a autorului faţă de invinsi.

Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi apăra libertatea şi pământul.
Mai mult, în afară de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scena mult discutată, beau otravă. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de împărţirea otrăvii.)

Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morţii.

Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian , De Bello Dacico, despre razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând succesiunea episoadelor, evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte.

Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înţelese de romanii, care erau familiarizaţi cu textul cărţii lui Traian şi recunoşteau uşor pe fusul columnei cele descrise în carte.

Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă,un mister.
Deşi timpul şi-a lăsat amprenta pe suprafaţa columnei, ea a rămas totuşi întreagă, după aproape doua mii de ani.

Culorile s-au şters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilităţii lor, aşa încât au fost inserate arme metalice).
La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturala, executată în anii 30, şi ajunsă în ţară în 1967.

Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirala de la baza spre înălţime, unde nu mai pot fi văzute de la distanţă, copia de la Bucureşti nu este compusă pe înălţime, ci este desfăşurată pe orizontală, scenă cu scenă, în aşa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (în antichitate, columna putea fi “citită” din clădirile care o înconjurau, şi care aveau cel puţin doua etaje.)

decebalus

 

Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfăşoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmisegetuzei, sinuciderea lui Decebal şi sfârşitul războiului.

De fapt, sfârşitul istoriei unui neam.

După ce Decebal a înţeles că nu mai are scăpare, a ales să-şi curme singur viaţa, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian.

Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă calare, alături de alţi nobili daci.

Este ajuns din urma, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viaţa (dar şi sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal şi îşi duce spre gât sabia încovoiată.
În scena următoare, doi copii daci sunt capturaţi de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldaţi prezintă unei mulţimi, pe un scut, capul lui Decebal.

Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uita spre scut şi spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun ca atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele templului Gemoniilor.

În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranţă de mare vază, sunt prinşi în munţi de un grup numeros de soldaţi romani. Intre ei poate se aflau şi fratele lui Decebal, Diegis, şi marele preot, Vezina.
Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldaţi romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistenţe dacice sunt înăbuşite în munţi.

Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc ţara ocupată), apoi un şir de animale domestice închide lungul şir al reliefurilor de pe coloană.

Nu urmează nici o procesiune, nici un marş triumfal, nici o defilare glorioasă a armatei, nici o intrare strălucitoare în Roma.

Un final neaşteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru şi plin de tragism.

 

6-28-2007-2642

Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conţine o inscripţie care confirmă fapta acestui soldat şi un relief reprezentând un călăreţ care se repede la un om prăbuşit la pământ, înveşmântat în straie de dac, şi din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai îşi luase viaţa.
Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată şi pe obiecte de ceramică din Galia şi din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani.

Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din soldaţi romani şi daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.
Cine a distrus această scenă şi de ce?

Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a determinat să şteargă de pe Columnă această scenă ?

Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
Specialiştii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfăcătoare şi necredibilă:

creştinii ar fi şters scena! În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558.

În sfârşit, în perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii lui Traian, dispărută încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfântului Petru.

Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a dispărut în această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea macabră pentru gustul lor şi de aceea a fost ştearsă.
Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre, încă din primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un cap de dac desprins de corp etc.

Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de reprezentări nu erau macabre.

Mai mult, creştinii erau familiarizaţi, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Sa fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, aşa cum au sugerat alţi cercetători?

Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decât întreg războiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu şi jumătate după moartea lui Traian?
Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat memoria lui Traian, ar fi trebuit să ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere până sub capitel şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care apare şi Traian, pentru ultima data pe Columna.

Deci, scena de final cea mai importanta, cea în care regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizează înfrângerea definitivă a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.
Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu au cunoscut suficient istoria Columnei.
Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu.

Mulţi artişti ai Renaşterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puţine ori, o copie sau o columnă similară.

S-au făcut desene şi gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400.

Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei.

Bartoli a profitat de această oportunitate şi, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columnă.

 

 

 

 

 

ColumnaTrajana

În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numeşte “Traian al Franţei” a fost editat în 1673. Deci, la o primă analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită iniţiativelor Bisericii(Vaticanului) din secolul anterior, aşa cum s-a afirmat.

Lipsa de interes şi de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea şi interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanţă pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Şi acestea nu sunt puţine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există şi în România, în câteva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naţionale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cîrţan

Da, acel Badea Cârţan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cîrţan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă şi boabe de grâu.
Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este “Un dac coborât de pe Columnă”.

A cărat de-a lungul vieţii cu spinarea, peste munţi, mii de cărţi în limba româna, din “România libera”, în Ardealul ocupat.

Între ele, şi aceste nepreţuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiştii continuă să le ignore.

 

 

column dacis

Unii cercetători susţin că Bartoli ar fi reprodus din imaginaţie unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem şti deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intacta în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului.

Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latina, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau şi cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul.
Există două explicaţii: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ştearsă, şi s-a orientat în descriere după stirile din izvoare, care susţineau că atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja ştearsă şi a reconstituit-o fără cele doua mâini.

Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, pană la cele mai recente.
Cine a fost, totuşi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele.

Trebuie să fi fost, aşadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor şi a urcat pe ele.

Totuşi, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care ştia foarte bine ce scenă se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă.

Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franţei, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută.
Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă.

Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (şi continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei.

 

 

???????????????????????????????

Pe lângă cele două copii recente, cea de la Bucureşti, şi o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franţa, facută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra.

Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea şti mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca cel care a şters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea a lui Decebal.

Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma.
Însă scena prezentării capului sau desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi dureroasă pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac.
Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.

Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod sângeros, tragic şi umilitor.

Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare interes.
Poate într-o zi vom afla numele acestui justiţiar.

Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivaţia, ca şi epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.
Traian a avut o faimă bună printre contemporani şi chiar multă vreme după moartea sa.

Ziua lui de naştere era încă sărbătoare în secolul al IV-lea.
Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model.

Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forţa de luptă a dacilor şi ducând la Roma o jumatate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian.
Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut.

Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.

Într-o scurta enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat  De bello dacico;

cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată Getica;

scrierea lui Apollodor din Damasc, despre Construcţia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus;

capitolele din istoria aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian;

edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile din timpul celor două războaie, ca şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre cucerirea Daciei;

poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii;

istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec;

capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus;

istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiaşi autor, care tratau despre războaiele lui Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia.

Doar din acestea din urma ne-au rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns pana la noi despre războaiele cu Traian.
În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la noi nu a ajuns nici măcar un rând !

Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor documente?

Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de precizat, o încercare de ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puţin a episodului dacic?

Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă asemanatoare cu cea a cărţilor.

Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută şi realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă plană.
Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi.

Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă.
După numai două secole, Forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în mai multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum şi opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.
Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puţini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci.

Nu este exclus ca această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-şi împodobească Arcul cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, Forul lui Traian începea sa fie descompus.
Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru înaintaşii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor închinate lui.

Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a Împăratului, probabil atunci a fost jefuită şi urna de aur ce îi adăpostea cenuşa, aşezată în soclul Columnei.
E adevărat, nu avem absolut nici o informaţie directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greşite, putem înţelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie şi dacii.

Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, în ochii compatrioţilor lui, imaginea unui împărat bun şi drept.

Poate vreunul dintre împăraţii Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor.

Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea.

Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorţii…
Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede în acest sens.

 

 

 

 

 

16/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Baza germana 211

 

 

Primele expediţii germane spre Antarctica au avut loc încă din anii 1901-1903.

In anii de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, dorința germanilor care pretindeau părți din Antarctica și doreau să aibă propria lor bază a devenit tot mai stranie.

La acel moment, dovezi ale pretenției Germaniei la Antarctica printr-o singură lovitură militară părea cea mai bună opțiune.

Însuși Hitler era dornic să pună piciorul în Antarctica, iar o astfel de pretenție ar fi putut fi utilizată de propaganda Național Socialistă și mai departe fiind demonstrația unei noi Germanii superputernice.

Pe de altă parte, din motive politice, trebuia evitată provocarea Aliaților. Germania nu era complet pregătită, la acel moment, pentru un viitor război.

De fapt, s-a dezvoltat ideea unei expediții semicivile în cooperare cu compania aeriană națională germană Lufthansa.

Comanda pentru aceasta a fost acordată căpitanului care avea experiență polară, Alfred Ritscher, care a mai condus expediții la Polul Nord și a dovedit curaj și îndemânare în condiții critice. Nava a părăsit portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă și determinată și a atins gheața la 19 ianuarie 1939.

În următoarele săptămâni, în 15 zboruri ale avioanelor Passat și Boreas s-au acoperit cam 600000 km pătrați și s-au făcut mai mult de 1000 de fotografii ale zonei.

Aproape o cincime din întreaga Antarctică era scanată astfel, demonstrându-se pentru prima dată și simultan pretenția că este teritoriu german. Pentru a întări această pretenție și în afară, cele două avioane au aruncat câteva mii de steaguri, poli metalici speciali cu însemnul zvastica. Întregul teritoriu era redenumit NEUSCHWABENLAND.

Germanii au descoperit vaste regiuni care erau în mod surprinzător zone fără gheață, cât și lacuri cu apă caldă și intrări în peșteri.
O uriașă peșteră de gheață într-un ghețar a fost descoperită având o dimensiune de 30 de mile lângă un lac geotermal cu apă fierbinte dedesubt.

Au fost trimise diverse echipe științifice în zonă, inclusiv vânători de blănuri, colecționari și zoologi, specialiști de uzină, micologi, biologi marini, ornitologi. Numeroase divizii ale guvernului german au fost implicate în proiectul strict secret. După ce au fost strânse toate datele, echipe de construcții subterane veneau în nave cargo, nave militare de transport și submarine.

 Navele cargo venind din Africa de Sud erau protejate de un submarin killer-gazdă și nave militare. Aceasta ar explica eforturile naziste intense în nordul și sudul Africii.

Orice navă care doar se apropia de rutele de transport din Africa de Sud în Antarctica erau distruse de vasele germane U pentru a proteja secretul.

Începând cu 1938 naziştii au început să trimită numeroase expediţii spre regiunea Queen Maud din Antarctica. Majoritatea acestor numeroase si constante expediţii porneau din Africa de Sud.

Au fost cartografiaţi peste 370.000 km pătraţi din continentul îngheţat, germanii descoperind vaste regiuni care nu erau acoperite de gheată, lacuri cu apa calda si numeroase peşteri.

Diferite echipe ştiinţifice au fost trimise in aceste zone : botanişti, agricultori, zoologi, biologi marini etc, in aceasta misiune secreta fiind implicate multe divizii din guvernul nazist. Toate aceste expediţii au culminant prin revendicare de către Germania a acestor teritorii.

Numele ales pentru aceasta colonie a fost Neuschwabenland sau New Swabia si a fost delimitata prin aruncarea din avioane a sute de ţăruşi având ataşaţi de ei steagul cu svastică.

 

 

 

O posibilă intrare spre Baza 211?

O posibilă intrare spre Baza 211?

 

 

 

După ce au fost aduse bunurile, au început să vină VIP-urile și oamenii de știință cu un complement al ULTRA, o echipă SS nazistă foarte specializată. Proiectele de construcție și proiectele secrete din Antarctica au conţinut de-a lungul războiului.

Chiar înainte de finalul războiului, două nave U de aprovizionare germane au fost lansate dintr-un port de la Mare Baltică. S-a relatat că ar fi luat cu ele membrii ai cercetării disc-antigravitație și echipe de dezvoltare, iar în final cele mai importante componente ale discului zburător.

Aceasta includea note și desene pentru ultima farfurie sau proiecte disc aerian și proiecte pentru giganticele complexe subterane și provizii pentru remarcabilele fabrici subterane din Munții Harz.

 Submarinele U au atins noul tărâm Neuschwabenland, unde le-au fost descărcate încărcătura secretă. 

La data de 10 iulie 1945, la mai mult de două luni de la terminarea războiului, submarinul german U-530 a capitulat autorităților argentiniene. Comandantul era Otto Wermoutt.

Submarinul avea un echipaj de 54 de oameni, iar încărcătura avea stocuri foarte mari de alimente. Echipajul era neobișnuit de tânăr, iar când au fost chestionați au pretins că nu au rude. Germania a depus un mare efort în dezvoltarea secretă a armelor pentru a-și apăra noul imperiu subteran, care fără îndoială, era construit cu ajutorul unui mare număr de sclavi de consum transportați din lagărele de concentrare.

 Orașul bază principal al Antarcticii a devenit cunoscut ca Noul Berlin sau cu numele de cod Base 211.

În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-și facă cunoscută prezența în spațiul aerian al SUA și URSS.
Aceste incursiuni erau făcute cu farfurii zburătoare de înaltă tehnologie.  În 1947, amiralul Richard Byrd a codus 4000 de trupe militare din Marea Britanie, Australia, SUA pentru a invada Antarctica. Operațiunea s-a numit Highjump.

 

La 14 decembrie 1944 (cu sase luni inainte de terminarea razboiului)  importantul cotidian american, “New York Times”, publica pentru prima oara, dupa primele observatii din lume ale “farfuriilor zburatoare”, un articol surprinzator: “Farfuriile zburatoare sunt arme secrete.

O noua arma germana si-a facut aparitia pe frontul occidental. Pilotii U.S. Air Force raporteaza ca sfere de argint survoleaza Germania, uneori izolate, uneori in formatie. Unele par total transparente.”

Ce s-a petrecut cu adevarat dupa razboi si de unde veneau aceste masinarii misterioase? In anul 1936, prevazand un al doilea conflict armat mondial inevitabil, Germania nazista s-a pregatit pentru asta metodic. Intre alte pregatiri era indispensabil de a prevedea o logistica performanta pentru razboiul maritim.

Nazistii au incheiat acorduri secrete cu “aliatii Marelui Reich” si cu prieteni potentiali in anumite tari din America de Sud pentru a revitaliza parcul navelor de razboi. Aveau nevoie de o baza secreta, solida si inatacabila pentru submarinele din Kriegsmarine.

In acest moment intra in scena, in aplauzele noastre, istoricii revizionişti, jurnaliştii de investigaţie si amiralul din marina SUA, Richard E. Byrd.

Astfel, după ce toate aceste date au fost strânse, in New Swabia au început să ajung echipe de construcţii care au construit baze militare subterane, porturi pentru submarine, toate bine camuflate.

 

Noua baza-oraş este numita New Berlin sau Base 211. In vasele militare, civile si submarine au fost aduse materiale de construcţii, provizii si armament.

 Chiar înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial doua submarine, U-530 si U-977, au dus in aceste baze oamenii de ştiinţa care se ocupau cu studiul si dezvoltarea discurilor anti-gravitaţionale precum si ultimele componente ale acestora ( multe din aceste componente au fost transportate aici in timpul războiului ) si alte numeroase schiţe si proiecte ale farfuriilor zburătoare proiectate in Germania.

 Cele doua submarine au fost capturate, la întoarcere, pe coastele Argentinei iar echipajele supuse interogatoriilor de către marina SUA. In urma acestor interogatorii s-a luat decizia de a trimite o armada navala in Antarctica, o forţa se invazie, sub comanda lui Richard E. Byrd.

Operaţiune militara, cunoscuta sub numele de Highjump, a avut loc intre 1946 si 1947 si era compusa din peste 40 nave de război, un purtător de avioane, USS Philippine, submarine si 4700 de soldaţi.

In 5 martie 1947, in ziarul chilian El Mercurio apare un interviu cu Richard E. Byrd, realizat de Lee van Atta, in care amiralul face câteva afirmaţii şocante.

El afirma ca ” este imperativ ca SUA să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva unor regiuni ostile deoarece in cazul unui război, SUA poate fi atacata de obiecte zburătoare care pot călători de la pol la pol cu viteze incredibile”.

El a continuat să susţină aceste afirmaţii dar, mai târziu, i-a fost interzis sa mai tina conferinţe de presa si a fost internat într-un ospiciu.

Totuşi, in 1955 a fost pus să conducă operaţiunea Deepfreeze de explorare a Antarctici iar la scurt timp după acea, in 1957, a murit…

 

 

 

 

 

baze naziste antarctica NEUSCHWABENLAND: Cele mai importante secrete naziste cu privire la lumea ascunsă din Antarctica

 

 

 

 

Proiectarea, construirea si testarea unor aparate de zbor experimentale sub forma de discuri de către nazişti, nu pare a fi o afirmaţie hazardata, luând in in calcul progresul tehnic german de la sfârşitul războiului ( amintesc aici doar de avioanele cu reacţie Messerschmitt Me 262 si primele rachete balistice V1, V2 ).

In ultimul timp ies la suprafaţa noi informaţii si documente despre aceste aparate de zbor, informaţii care sunt preluate si difuzate de canale media credibile: Discovery si History Channel.

Au fost descoperite numeroase schiţe ale acestor “farfurii zburătoare” după război, iar piloţii aliaţi raportau constant întâlniri deasupra Germaniei cu celebrele “Foo Fighters”.

Întreg programul spaţial american ( incluzând zborul spre Luna cu Saturn V ) a fost conceput si realizat pe baza studiilor in domeniul rachetelor ale lui Wernher Von Braun ( nazistul “bun” si fost ofiţer SS ), racolat de americani la sfârşitul războiului împreuna cu echipa sa de oameni de ştiinţa de la Peenemünde.

De asemenea avioanele cu reacţie americane si sovietice care se întâlneau pe cerul peninsulei Coreene in timpul războiului din anii 1950, erau aproape identice, ele fiind realizate după aceleaşi schiţe ale unui viitor avion cu reacţie nazist, furate din Germania atât de către sovietici cat si de americani.

De aici teoriile conspiratiei o iau razna: Hitler a fugit in Antarctica, acolo naziştii sunt bun prieteni cu reptilienii, care sunt extratereştrii, iar pamantul este gol in interior ( hollow earth ) si plin de arieni.

Ar mai fi multe de conspirat dar am obosit.

Daca vreti să citiţi mai multe, apelaţi cu încredere la Google, este cel mai bun prieten al vostru. Începeţi cu Thule Society si energia Vril .

 

 

Războiul secret britanic din Antarctica

 

 

În descrierile oficiale privind operaţiile militare aliate în Antarctica,  se vorbeşte foarte puţin despre Marea Britanie.

Totuşi, documentele atestă că ea a încercat, în 1945, un asalt final împotriva Germaniei naziste pe acest continent. Se ştie că germanii au construit acolo, din 1938, o bază secretă unde s-au refugiat fugarii după căderea celui de-al treilea Reich.

Această bază de la Neuschwabendland a fost în întregime distrusă de armata britanică. Astfel se luminează misterul celor 40 de submarine germane dispărute la sfârşitul războiului şi se relansează mitul nazist al Antarcticii.

 

 

  • Ultimul martor

 

Astăzi aproape toţi cei care au servit în timpul campaniei de la Neuschwabendland ne-au părăsit. Dar ultimul martor a făcut mărturisiri, pe parcursul a zece ani în timpul a doar două întrevederi. Ele sunt esenţiale.

Când ne-au anunţat victoria în Europa, unitatea mea se afla în repaus într-o grotă din fosta Iuglosavie.

Eram mulţumit că acest război s-a terminat, dar cu luptele care continuau în Pacific şi tensiunile care creşteau în Palestina, ştiam bine că războiul nostru putea continua.

Graţie cerului, am fost iertat de a participa la războiul contra Japoniei, dar am fost trimis în Palestina unde afluxul de evrei, coroborat cu o ascensiune a terorismului sionist, îi neliniştea nu doar pe palestinieni, ci şi forţele britanice însărcinate de a zăgăzui acest aflux şi de a reprima insurecţiile.

M-au avertizat că şederea mea în Palestina putea să dureze nedeterminat.

Am văzut murind mulţi dintre camarazii mei soldaţi. Din fericire, am primit la începutul lui octombrie 1945 ordinul de a mă prezenta la ofiţerul meu superior, căci fusesem ales pentru o misiune secretă la Gibraltar (niciunul dintre superiorii mei nu cunoştea natura acestei misiuni).

Neprimind nicio altă explicaţie, speram că voi fi redat curând vieţii civile.

M-am înşelat profund! Mi-am petrecut încă un Crăciun pe picior de război.

 

Razboiul secret britanic din Antarctica

Odată ajuns la Gibraltar, un maior m-a luat de-o parte şi m-a informat că voi fi mutat în coloniile insulelor Falkland pentru instrucţii complementare şi că mai mulţi alţi soldaţi din alte corpuri de elită britanice vor veni să ni se alăture.

Misterul s-a accentuat când am fost trimişi toţi cu un avion în Falkland şi ni s-a cerut o tăcere completă. Am primit ordin chiar de a nu specula asupra motivului pentru care fusesem aleşi şi asupra locului unde ne vom duce.

Atingând insulele Falkland dezolante şi severe, am fost prezentaţi ofiţerului care comanda expediţia şi unui norvegian care servise în rezistenţa norvegiană, un expert în luptele în timpul iernii care ne va antrena pentru o misiune de care nu aveau nici cea mai mică idee.

Astăzi, se ştie că Falkland, considerat ca secretul cel mai bine păstrat al Armatei britanice, promit câţiva ani, dificili celor care sunt mutaţi aici, dar în anii ‘40, nimeni nu le cunoştea şi cu atât mai puţin soldaţi ca mine.

Timp de o lună, am fost supuşi unui antrenament intens în lupta pe timp rece. Plonjarea în Atlanticul rece, înfruntarea elementelor într-un cort în Georgia de Sud ni se părea ceva cu atât mai nebunesc cu cât nu ştiam de ce suntem acolo !

În acest timp, după pregătirea noastră, un maior şi un om de ştiinţă ne-au explicat în fine natura misiunii noastre, şi acolo, am realizat cu toţii că avem puţine şanse de a scăpa vii, mai ales dacă ceea ce presupuneam era exact.

Ni s-a explicat că va trebui să examinăm activităţi anormale în împrejurimile munţilor Muhlig – Hoffmann plecând de la baza britanică din Maudheim. Atarctica, din ceea ce mi s-a spus, era războiul secret alMarii Britanii.

Ne-au informat apoi despre activităţile britanice la Polul Sud în timpul războiului. Eram acolo, aşezaţi, intrigaţi de ceea ce ni s-a divulgat; niciunul dintre noi nu auzise ceva la fel de fascinant şi nici ceva aşa de înspăimântător.

Puţini oameni cunoşteau că naziştii veniseră în Antarctica în 1938 şi 1939, şi mai rar erau cei care cunoşteau de faptul că Marea Britanie a început, în semn de reacţie, de a stabili baze secrete în jurul Antarcticii.

Cea pe care trebuia să o vizităm, Maudheim, era cea mai importantă şi cea mai clandestină din toate bazele antarctice. Într-adevar, nu era decât la 300 km de locul presupus al bazei naziste.

Un număr imposibil de estimat de submarine germane lipseau şi nu erau semnalate; dar, cel mai rău, unii dintre cei care le făcuseră verificarea lunară după sfârşitul războiului alimentau încă speculaţiile.

Armata britanică capturase trei dintre cele mai mari nume ale partidului nazist – Hess, Himmler şi Doenitz – şi în momentul capturii, Marea Britanie a obţinut informaţii pe care le-a împărţit cu Rusia sau S.U.A.

Pe baza acestor informaţii a acţionat, singură. Marea Britanie era convinsă că germanii au construit o bază secretă şi că scoseseră din Europa, ca prin magie, numeroşi nazişti cărora li s-a pierdut urma.

  • Oameni polari, tunel şi nazişti

Ne aşteptau revelaţii în cascadă. Vara precedentă, ni s-a spus, oamenii de ştiinţă şi comandouri de origine au găsit un vechi tunel. Militarii trimişi la faţa locului au intrat în el, însă numai doi dintre ei au revenit la baza lor înainte ca iarna australă să se fi instalat.

Imediat, cei doi supravieţuitori au făcut prin radio declaraţii absurde vizavi de oameni polari, de vechi tuneluri şi de nazişti.

Contactul radio a fost în fine pierdut în iulie 1945, după un mesaj de foarte bun augur pentru noi: oamenii polari au fost găsiţi!

După ce ni s-a pus să ascultăm această înregistrare, maiorul care trebuia să comande expediţia a încercat să ne încurajeze: Ne vom duce la baza de la Maudheim, vom găsi tunelul, vom elucida enigma oamenilor polari şi a naziştilor şi vom face totul pentru a distruge această ameninţare.

Din fericire, răspunsurile la întrebările noastre, atât de numeroase, au fost oneste şi directe. Ni s-a spus că Marea Britanie încerca să ia viteză faţă de americani şi sovietici care pregăteau propriile lor expediţii.

Ea nu dorea să rişte ca S.U.A. sau Uniunea Sovietică să descopere baza germană şi să pună mâna pe tehnologiile naziste. Aceste două ţări aveau deja un avans tehnologic faţă de Marea Britanie graţie oamenilor de ştiinţă şi echipamentelor recuperate de la nazişti.

Între altele, considerând Antarctica ca stat sub jurisdicţia Imperiului britanic, ea aştepta să fie prima şi ultima care să eradicheze prezenţa nazistă pe solul său, refuzând astfel S.U.A. şi Uniunii Sovietice gloria de a fi dat ultima luptă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Ne-am dus în avion până la punctul prevăzut pentru aterizare, situat la 30 km de baza de la Maudheim. Pluguri de zăpadă aşteptau sosirea noastră.

Începând din acest moment, am fost pe picior de război.

Trebuia să reparăm radioul în tăcere totală. Eram singuri, fără a avea nicio şansă de retragere dacă cele mai rele temeri ale noastre se confirmau. Ne-am apropiat de bază, însă ea ne-a apărut imediat lipsită de viaţă, un oraş fantomă.

Asta a trezit rapid neîncrederea noastră, dar, ca în toate campaniile precedente, aveam o misiune de îndeplinit şi temerile noastre nu trebuiau să ne paralizeze judecata.

  • Primele victime ale expediţiei

Cum ne-am dispersat în jurul bazei, un fir a declanşat o alarmă şi o sirenă a sunat, rupând tăcerea şi făcându-ne să tremurăm. O voce, imposibil de localizat, ne-a strigat să ne indentificăm.

Ne-am ridicat armele, maiorul ne-a prezentat şi vocea a putut fi localizată. Aparţinea unui supravieţuitor izolat şi ceea ce ne-a revelat nu a făcut decât să ne neliniştească şi să ne facă să regretăm că nu suntem mai numeroşi.

El ne-a explicat că, în buncărul numărul 1, se găsea celălat supravieţuitor al expediţiei în tunel, în compania unuia din misterioşii oameni polari de care auzisem vorbindu-se în înregistrarea radio.

În pofida obiecţiilor supravieţuitorului, a fost dat ordinul de a se deschide buncărul. El a încercat de a se opune cu o teamă panicată care ne-a cuprins instantaneu: niciunul dintre noi nu a vrut să fie primul care să intre în buncăr.

Din fericire pentru mine, nu am fost ales. Această onoare i-a revenit celui mai tânăr membru al unităţii noastre desemnat să ne deschidă calea. A intrat, ezitând puţin, ciocnindu-se de uşă. Odată în interior, asupra bazei s-a aşternut tăcerea, urmată de două focuri de armă.

Uşa s-a deschis şi omul polar a scăpat alergând. Am început cu toţii să alergăm şi ne-a lăsat timpul să tragem câteva focuri de armă, de formă.

Atunci am pătruns în buncăr unde zăceau două cadavre: camaradul nostru, cu gâtul străpuns, şi, mai atroce, supravieţuitorul, ciopârţit până la os.

Am fost invadaţi de furie şi de întrebări după ce am văzut murind un membru al unităţii noastre doar la câteva ore după aterizarea noastră şi ascultam anxioşi răspunsurile ultimului supravieţuitor la întrebările maiorului.

El l-a întrebat mai întâi ce i s-ar fi putut întâmpla celuilalt supravieţuitor şi cum căzuse în capcană în buncăr cu acest om polar.

Dar bărbatul a preferat să înceapă cu începutul, adică momentul în care ei au descoperit tunelul. Oamenii de ştiinţă care ne însoţeau au luat note.

  • O imensă bază subterană

Am aflat că regiunea unde se găsea tunelul era una plină din acele văi uscate specifice Antarcticii, ceea ce explica uşurinta cu care britanicii au putut-o găsi.

Cei treizeci de membri de la baza Maudheim aveau ordinul de a descoperi unde ducea tunelul. Ei au parcurs tunelul câţiva kilometri, şi în sfârşit, au ajuns la o vastă cavernă subterană anormal de caldă; unii, printre care oameni de ştiinţă s-au gândit că ea putea fi încălzită prin geotermie.

Imensa grotă comporta lacuri subterane, dar, mult mai misterios, ele erau luminate artificial.

În faţa imensei grote, expediţia s-a împărţit pentru a o explora mai bine. Atunci au descoperit enorma bază construită de nazişti, cu cheiuri pentru submarine, din care unul dintre ele, se pare, a putut fi identificat.

Dar cu cât mai mult avansau britanicii, cu atât mai mult spectacolul era straniu. Supravieţuitorul a vorbit în special de hangare pentru avioane stranii şi multiple excavaţii.

În acest timp, prezenţa lor nu a trecut neobservată şi cei doi supravieţuitori de la baza Maudheim şi-au văzut camarazii capturaţi şi executaţi unul după altul. După ce au fost martori la şase execuţii, au fugit prin tunel, dar prea târziu: oamenii polari au sosit!, a urlat apoi supravieţuitorul.

Planul a funcţionat, însă în detrimentul vieţii lui şi al radioului, căci bravul buncăr numărul unu deţinea singurul post de radio fără fir operaţional care a fost distrus în luptă.

Al doilea supravieţuitor nu mai avea altă alegere decât să se aşeze, să aştepte şi să încerce de a nu deveni complet nebun.

  • O sursă de energie necunoscută

Fără explicaţii satisfăcătoare, bărbatul ne-a vorbit apoi de oamenii polari ca fiind produse ale ştiinţei naziste. În acelaşi mod, a încercat să ne explice felul în care naziştii îşi furnizau energia: aceasta provenea, după el, din activitatea vulcanică care, traversând vaporii, le permitea de a produce electricitate.

Dar se părea că naziştii dispuneau de o sursă de energie necunoscută, căci supravieţuitorul a declarat: După ceea ce am fost martor, cantitatea de energie primită este superioară a ceea ce ar putea-o produce, după părerea mea, vaporii.

Oamenii de ştiinţă ai expediţiei au respins majoritatea informaţiilor date de supravieţuitor, reproşându-i chiar lipsa sa de cultură ştiinţifică şi obiectându-i că aceste date nu puteau în niciun caz fi adevărate.Maiorul, dorea să ştie mai mult: să ştie dinainte despre duşmanul pe care îl aveam de împrumutat şi despre ceea ce putea face omul polar care scăpase.

Răspunsul nu a fost liniştitor pentru noi şi i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să spună că supravieţuitorul era bun de închis. Nu există cuvinte pentru a exprima ceea ce resimţeam aşteptând răspunsul: Va aştepta, ne va pândi întrebându-se ce vom face.

Aşteptând asta, maiorul a ordonat să facem de gardă în timp ce el şi oamenii de ştiinţă vor discuta, în particular, despre continuarea misiunii.

A doua zi dimineaţa, ne-a ordonat de a inspecta tunelul şi în timpul celor 48 de ore care au urmat, am progresat regulat către valea uscată, locul presupus al vechiului tunel.

Sosind în valea uscată, am fost cu toţii uimiţi, căci ni se spusese că Antarctica era total înconjurată de gheţuri şi totuşi, eram într-un peisaj care amintea de Sahara.

Aveam interdicţia de a ne apropia de tunel înainte ca câmpul bazei provizorii să nu fi fost realizat. În timp ce oamenii construiau baza, oamenii de ştiinţă şi maiorul au inspectat tunelul.

După câteva ore, au revenit la bază pentru a ne spune că vazuseră şi noul plan de acţiune. Tunelul nu era vechi, după oamenii de ştiinţă. Şi maiorul a adăugat că zidurile din granit păreau neterminate. Am putut să constatăm noi – înşişi a doua zi, după o noapte liniştită.

Chiar înainte de a ajunge la gărzile noastre, ni s-a confirmat că era vorba de a urma tunelul până la capăt, până la Fuhrer, la nevoie.

Este dificil de a dormi în Antarctica în timpul lunilor de vară, din cauza luminii zilei care străluceşte perpetuu. Dar în acea noapte, somnul a fost şi mai lung…

  • Autopsia unui om polar

Şi în acea noapte, omul polar a venit, efectiv. Dar de data asta, nu au fost victime printre noi: omul polar a căzut sub gloanţele noastre. Oamenii de ştiinţă, după ce au examinat cadavrul, au declarat că omul polar era un om, desigur mai păros şi mai înarmat contra frigului. După o autopsie rapidă, corpul a fost pus într-un sac în scopul de a fi conservat până la un viitor examen mai minuţios.

A doua zi dimineaţă, două persoane au rămas la intrarea în tunel, cu cadavrul, plugurile, echipamentul şi, cel mai important, radioul. În capul expediţiei, maiorul era însoţit de norvegian şi de oamenii de ştiinţă.

Supravieţuitorul, de asemenea, era indispensabil succesului misiunii. Cu toţii doream să ne alăturăm lor. Am fost ales împreună cu alţi patru dintre expediţiile cele mai pasionante, şi poate cele mai importante, din istoria umanităţii.

Deşi rolul lor a fost la fel de esenţial pentru succesul misiunii cei doi camarazi care au rămas la intrare în tunel erau decepţionaţi.

Pregătindu-ne toţi nouă la intrarea în tunel, ne-am asigurat că am adus suficiente muniţii şi explozive pentru a face faţă unei confruntări şi poate de a distruge baza în integralitatea sa, căci aceasta era misiunea noastră: nu de a salva, ci de a distruge.

Am mers mult timp în obscuritate şi, după patru ore, am început să zărim lumină în depărtare, la aproximativ o oră de mers, o ora interminabilă, cu capul plin de întrebări. În fine, am ajuns în vasta cameră luminată artificial. Ne-am îndreptat imediat spre locul de unde supravieţuitorii fuseseră martorii execuţiilor. Observând de sus galeriile camerei, am fost uimiţi de numărul de muncitori care lucrau ici şi colo, ca furnicile.

Dar ceea ce era cel mai impresionant, era enormitatea construcţiilor în curs. Totul părea să indice că naziştii erau în Antarctica de mult timp.

Oamenii de ştiinţă notau tot ceea ce puteau, desenau diagrame, luau eşantioane de rocă şi fotografii. Maiorul, la rândul său, se interesa de modalitatea de a distruge minele. Ele trebuiau să fie plasate în jurul acoperişului cavernei. De asemenea erau prevăzute alte ţinte, ca de exemplu generatorul şi cuvele de benzină cât şi, dacă era posibil, depozitele de muniţii.

  • Doar trei supravieţuitori

Toată ziua, am pus mine şi am făcut fotografii ale acestei tehnologii foarte avansate; am luat de asemenea un ostatic, un om polar. Odată ce au fost puse minele şi probele substanţiale ale existenţei bazei au fost adunate, ne-am îndreptat spre tunel.

Atunci am fost descoperiţi şi urmăriţi de oamenii polari şi de nazişti. Atingând tunelul, am plasat un obstacol pe drum spre a ne încetini duşmanii destul de mult timp pentru ca minele să explodeze.

Unele mine au fost plasate la intrarea în tunel şi când am auzit exploziile, am sperat că urmăritorii noştrii le atinseseră. Nu era nimic.

Minele au blocat tunelul, dar naziştii şi oamenii polari ne-au urmărit. Doar trei dintre noi au scăpat: norvegianul, un om de ştiinţă şi eu – însumi.

Când am atins valea uscată, au fost puse suficiente mine pentru a închide tunelul pentru totdeauna. În mod curios, au rămas foarte puţine probe ale misiunii. Fie că ele au fost pierdute  accidental, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluziile lor şi misiunea a fost îndeplinită.

Tabăra a fost demontată şi ne-am întors la baza de la Maudheim de unde ne-au evacuat. Ne-au transportat cu avionul până la coloniile din insulele Falkland.

Atingând Georgia de Sud ni s-a distribuit directiva prin care ni se interzicea de a dezvălui ceea ce am văzut, auzit şi întâlnit. Tunelul a fost explicat ca nefiind altceva decât un accident natural, o eroziuneglacială. Oamenii polari nu erau altceva decâtsoldaţi neglijenţi deveniţi nebuni.

Prezenţa germanilor nu a fost niciodată menţionată în raport şi orice idee de a face publică misiunea a fost respinsă cu fermitate. Misiunea nu va fi făcută niciodată oficial, deşi unele elemente din aceasta au făcut deja obiectul fugii către ruşi şi americani.

Astfel ultimul meu Crăciun din al Doilea Război Mondial s-a petrecut pe continentul Antarctica în 1945, luptându-mă cu aceiaşi nazişti cu care m-am luptat în toate zilele de Crăciun după 1940. Cel mai rău, este faptul că expediţia nu a primit nicio recunoaştere, iar supravieţuitorii niciun fel de onoruri.

Din contră, supravieţuitorii britanici au fost  demobilizaţi, raportul oamenilor de ştiinţă a dispărut. Această misiune nu a figurat niciodată în cărţile de istorie, în timp ce în ele se găseşte misiunea din 1950, condusă de o expediţie conjugată de britanici, suedezi şi norvegieni, şi care a durat până în ianuarie 1952.

Ea avea drept scop de a verifica şi de a ancheta asupra anumitor descoperiri ale expediţiilor naziste din 1938 – 1939 în Neu Schwabenland.

La cinci ani după misiunea noastră, Maudheim şi Neu Schwabenland au fost revizitate, şi această expediţie avea de-a face cu compania Neuschwabenland, dar, mai important, cu ceea ce am distrus noi. În timpul anilor care s-au scurs între cele două misiuni, Royal Air Force nu a  încetat de a survola Neu Schwabenland.

Motivul oficial invocat de RAF pentru aceste zboruri intense era căutarea de locuri propice pentru a stabili locuri pentru bază. Totuşi, nu putem să nu ne punem întrebări.

 

sursa : adiadrian.wordpress si 2012 Era Noastra blog; efemeride.ro/neuschwabenland; 

30/01/2010 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

INVINGATORII SE IMBRACA IN ROSU !

Invingatorii se imbraca in rosu

Vrei sa castigi o intrecere sportiva sau sa treci un examen? Imbraca-te in rosu. Studii stiintifice recente au confirmat faptul ca performantele noastre, atat cele fizice, cat si intelectuale, sunt influentate de culori.

Agresivitate si dominare 

Anul trecut, in cadrul unui experiment, specialistii in psihologia sportului de la Universitatea din Münster, Germania, au supus atentiei a 42 de arbitri niste videoclipuri cu intalniri de tae-kwon-do. Intrucat in aceasta arta martiala, cei doi combatanti sunt identificati prin intermediul a doua culori – rosu si albastru -, specialistii respectivi au fost pusi ulterior sa revada filmarile, dar modificate digital astfel incat culorile purtate de luptatori sa fie inversate. Rezultatul? „Razboinicul” in rosu a fost recompensat invariabil cu o medie de 13% mai multe puncte fata de cel in albastru.

Influenta culorilor in sport a fost pentru prima oara descoperita in 2004, cand antropologii Russel Hill si Robert Barton de la Universitatea Durham, Marea Britanie, au analizat punctajele obtinute de concurentii la cateva sporturi olimpice: box, tae-kwon-do, lupte greco-romane si lupte libere. Si atunci, in 55% din cazuri, victoria a fost atribuita sportivilor in rosu, iar in cazul disciplinelor care presupuneau o lupta corp la corp (precum luptele greco-romane) acest procent a urcat chiar la 62%.

In opinia lui Barton, acest rezultat poate fi explicat in parte printr-o preferinta inconstienta pentru rosu a arbitrului, dar mai ales prin faptul ca rosul, culoarea agresivitatii si a dominarii, ar favoriza din punct de vedere psihologic sportivul care-o poarta, facandu-l sa se simta si sa actioneze ca un invingator.

Iar forta rosului pare a se manifesta chiar si in sporturile de echipa: un studiu in cadrul caruia au fost analizate 56 de sezoane din Premiere League, liga de fotbal britanica, a demonstrat ca echipele cu tricou rosu (Liverpool, Manchester United si Arsenal) au cucerit 38 de titluri dintr-un total de 63.

Rosu egal pericol 

Atat la animale, cat si la oameni, rosul indica forta fizica si capacitatea de a lupta si de a inspira frica adversarilor. Comportamentul primatelor de exemplu este puternic influentat de rosu: la masculii de Mandrillus sphinx (foto), fata si organele genitale rosii comunica rivalilor capacitatea de a lupta, iar nivelul de stralucire a culorii este direct proportional cu cantitatea de testosteron din sange.

Potrivit lui Barton, omul reactioneaza in mod asemanator: chipul celui suparat si agresiv se inroseste, indicand faptul ca sangele e mai bogat in oxigen si ca individul e gata de lupta, in timp ce, dimpotriva, un om mort de frica se albeste la fata.

Expunerea la rosu nu are efecte doar in ceea ce priveste luptele, si abilitatile cognitive ii resimt influenta. Andrew Elliot de la Universitatea Rochester, New York, le-a testat in cadrul mai multor experimentei, reiesind ca, la un nivel foarte elementar, corpul uman are tendinta de a fugi de rosu.

Potrivit lui Elliot, ecuatia care caracterizeaza culorile este „rosu egal pericol”; in acelasi timp insa, rosul pare a fi in masura sa influenteze in mod pozitiv performantele intelectuale: tot el le-a cerut unor studenti sa sustina un test scurt pentru masurarea IQ-ului, distribuind foile cu intrebarile marcate in rosu si negru. Si de aceasta data a reiesit ca cei cu foaia de examen rosie ar avea un IQ mai ridicat fata de ceilalti. Prin intermediul tehnicilor de imagistica s-a descoperit ca expunerea la rosu activeaza cortexul frontal drept, o zona cerebrala corelata inteligentei emotionale si atentiei.

De la limonitul utilizat in ritualurile antice la cartierele cu felinar rosu si pana la infamele inimioare ale Sfantului Valentin, rosul a fost dintotdeauna asociat cu pasiunile carnale si dragostea romantica deopotriva, in toate culturile de-a lungul mileniilor. Faptul ca rosul este culoarea dragostei si a pasiunii pare asadar un lucru cunoscut dintotdeauna, dar ca aceasta asociere are si un fundament stiintific reprezinta o descoperire de data recenta.

Dintr-un studiu realizat pe macaci de Corri Waitt, de la Stirling University, Marea Britanie, a reiesit ca femelele din aceasta specie isi aleg drept parteneri in vederea reproducerii exemplare cu botul intens colorat in rosu. La aceste primate, caracteristica este corelata unui nivel ridicat de testosteron care presupune ca exemplarul in cauza este dotat cu un sistem imunitar eficient si cu gene „de calitate”.

In urma acestor rezultate, Waitt a avansat ipoteza ca si la oameni, o fata imbujorata este tocmai ceea ce sugereaza, la un nivel primar, ca individul sau individa in cauza este unul/una „viabil/a”. Craig Roberts, biolog de la Universitatea Newcastle, sustine si el teza cercetatoarei. „Pare ca o coloratura sanatoasa, dificil de gasit in lipsa unei stari bune de sanatate, ofera o imagine autentica a mostenirii genetice si a vigorii unui individ”.

Pentru a intelege daca suprematia rosului are o origine genetica sau ambientala, recent, Sarah Pryke de la Macquarie University din Sydney a realizat un studiu pe gulzi, o specie de cinteza (Chloebia gouldiae), niste pasari mici care, in functie de gene, pot avea capul rosu sau negru. In competitia pentru hrana, indivizii cu capul rosu au iesit mereu invingatori. Si tot invingatoare au fost si pasarile al caror cap negru a fost colorat de cercetatori in rosu, pentru ca in multe cazuri adversarii au refuzat infruntarea chiar inainte de inceperea luptei. La acesti subiecti, frica de rosu a fost considerata a fi innascuta.

Rosul afrodiziac 

Un alt studiu de ultima ora al psihologilor Andrew Elliot si Daniela Niesta de la Universitatea Rochester, programat spre publicare la finele lunii octombrie in Journal of Personality and Social Psychology, a demonstrat prin intermediul a 5 experimente, ca barbatii prefera femeile imbracate in rosu. Studiul in chestiune a furnizat prima confirmare emipirica a indelungatei povesti de dragoste dintre societatea umana si rosu, documentand efectele acestei culori asupra comportamentului.

„Doar de putina vreme psihologii si cercetatorii din alte discipline au inceput sa studieze mai atent legatura dintre culoare si comportament. Se stiu multe lucruri despre fizica si fiziologia culorii, dar foarte putine despre psihologia culorii„, a precizat Elliot, in opinia caruia este un lucru fascinant sa descoperi ca nimeni nu este constient de acest potential al culorilor de a influenta comportamentul. Experimentele – a explicat el-, demonstreaza insa o analogie a felului in care oamenii si masculii de primate raspund la rosu.

Descoperirile noastre confirma ceea ce femeile au suspectat si au afirmat de multa vreme: ca barbatii actioneaza ca animalele in sfera sexualitatii. Pe cat de mult le place barbatilor sa creada ca reactioneaza in fata femeilor intr-o maniera sofisticata, se pare ca cel putin intr-o anumita masura, preferintele si inclinatiile lor sunt primitive„.

Pentru a cuantifica efectul rosului, cercetatorul a aratat mai multor barbati fotografii cu femei atragatoare imbracate „succint” in rosu si verde si le-a cerut acestora sa decida care erau cele mai sexy. Acestia au cazut toti de acord ca doamnele in rosu sunt semnificativ mai atragatoare decat celelalte.

Pigmentul imaginatiei umane 

Potrivit neuropsihologilor de la Durham University din Marea Britanie, exista o zona cerebrala „dedicata” elaborarii contrastului culorilor: cea cunoscuta sub numele de cortexul vizual; este asadar creierul si nu ochiul cel care „raspunde” de sarcina de a recunoaste culorile. Pentru a-si confirma teoria, cercetatorii au supus la o serie de teste pacienti carora in trecut le fusese indepartata chirugical o parte din cortexul vizual, iar rezultatele au fost inechivocabile: la acesti subiecti, perceperea culorii nu este influentata de diferentele de culoare, ci de luminozitate.

Explicatia fenomenului este fascinanta: culoarea este un produs al sistemului nervos si potrivit cercetatorilor, ar putea fi definita drept „un pigment al imaginatiei umane”. Tocmai de aceea, persoanele care sufera daune cerebrale si isi pierd tocmai aceasta capacitate „imaginativa” sunt influentate de lumina; in functie de cum se reflecta aceasta, pentru ei se schimba si culorile in care vad lumea.

De altfel, ideea newtoniana conform careia ochiul ar fi un instrument capabil sa reproduca pasiv imagini rasturnate ale lumii exterioare nu mai este considerata una valida la ora actuala; de-acum se stie ca lumina nu este compusa din „raze” capabile sa deseneze pe retina vreo reprezentare a lumii exterioare. Oamenii de stiinta concep acum radiatia ca un camp electromagnetic definit de fotoni, cu dublu caracter: de unde si de particule. In plus, la ora actuala, se stie ca ochiul raspunde la radiatiile luminoase printr-o reactie fotochimica oscilanta care are loc pe retina, iar variatiile acesteia sunt interpretare de creier.

Ochii unui nou-nascut nu vad nimic: vazul este consecinta unei sistematizari complexe si active la nivelul creierului, ce implica recurgerea la arhetipuri genetice fundamentale; el este prin urmare rodul unui proces de invatare rafinat, in cadrul caruia structurile cognitive se dezvolta in mod progresiv.

Conform celor mai recente teorii, perceptia vizuala reprezinta un act psihosomatic si se bazeaza pe procese ce integreaza intr-un mod foarte complex functii biologice si culturale. Percepem ceea ce ne inconjoara prin mijlocirea creierului, care interpreteaza realitatea generand imagini, sunete, mirosuri si gusturi.

El descifreaza astfel un univers care in sine este incolor, inodor, mut si insipid. Lumea vizuala umana este asa cum o percepem tocmai pentru ca suntem oameni, iar ceea ce vedem reprezinta rodul unei transfigurari a realitatii realizate de catre creier astfel incat sa serveasca sepravietuirii si cunoasterii; o simulare ce reconstituie interactiunile dintre noi si mediul material care ne inconjoara, realizata de creier sub controlul unor determinari genetice.

Culoarea nu este insa o caracteristica a obiectelor, ci rezultatul complex al efectului pe care lumina il are asupra aparatului uman al perceptiei. In timp ce unii oameni pot distinge chiar si 250 de culori, anumite mamifere nu percep nici macar o singura culoare, traind mai degraba intr-un univers al mirosurilor decat al vizualului. Pasarile insa vad cel mai probabil mai multe culori decat oamenii, ele fiind de altfel, dintre toate vertebratele, si cele mai dependente de acest simt.

Facts 

  • Lumina intra in ochi prin cornee, cantitatea ei fiind reglata de contractia si dilatarea pupilei.
  • Cristalinul permite focalizarea luminii pe retina – tunica interna a globului ocular, care consta intr-o membrana cu trei straturi. Primul „adaposteste” fotoreceptorii” (conurile si bastonasele), al doilea – celulele bipolare aflate in conexiune cu fotoreceptorii, iar al treilea, celulele ganglionare care compun nervul optic. Acesta din urma strabate interiorul cutiei craniene pana la ariile vizuale ale scoartei cerebrale.
  • Cele doua tipuri de fotoreceptori produc substante diferite: conurile, stimulate de radiatiile electromagnetice, genereaza iodopsina si sunt responsabile de vederea diurna, perceperea culorilor, de detalii si de claritatea contrastelor; bastonasele, mai sensibile la lumina, produc rodopsina si ii confera aparatului vizual capacitatea de a elebora informatii chiar si in conditii de iluminare foarte scazuta.
  • Simbolismul unei culori: Pretutindeni, rosul este considerat un simbol al fortei, al principiului vital, al bogatiei. El este culoarea focului si a sangelui si, la fel ca acestea, contine o ambivalenta simbolica. Focul incalzeste, dar si mistuie, arde. Sangele inseamna viata, dar este si durere, pentru ca da culoare ranilor. Rosul deschis este diurn, masculin, tonic, in vreme ce rosul inchis este nocturn, feminin, tainic. Primul insufleteste, incurajeaza, da aripi, precum rosul drapelelor, al firmelor, al ambalajelor publicitare, al fundelor aniversare, cel de-al doilea indeamna la vigilenta sau chiar la neliniste – vezi rosul semafoarelor ori al becului ce interzice intrarea intr-un studio foto sau cinematografic. Tot asa, felinarul rosu de la bordelurile de pe vremuri putea sa para o invitatie, dar implica si incalcarea unei interdictii fixate de epoca respec­tiva, anume infranarea impulsurilor sexuale, a libidoului. In toate tarile comuniste, rosul a fost recuperat drept culoare a celor oprimati, a luptei pentru propasire. Pentru cei care au scapat de acest regim, el este, acum, sinonim al terorii. Pentru locuitorii vechii Rome, rosul era Culoarea prin excelenta, purpura imperiala. Prin comparatie, albastrul era pentru ei un simbol al barbariei, al natiilor neevoluate.

 

             Descopera.ro

18/01/2010 Posted by | DIVERSE, DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: