Coridorul Suwalki, amenințarea Moscovei și miza Belarus

 

Coridorul Suwalki 

Flancul estic al Alianței Nord Atlantice , are o breșă de securitate pe care experții o consideră un veritabil „călcâi al lui Ahile”. Este vorba despre o fâșie de pământ situată la granița dintre Polonia și Lituania cunoscută ca ”Fîșia Suwalki” sau ”Coridorul Suwalki”.

Fâșia Suwalki, aflată în nord-estul Poloniei, în apropiere de Lituania, s-a transformat într-o reală sursă de îngrijorare pentru Alianţa NATO, care ia în calcul posibilitatea ca această zonă să  devină o ţintă a agresiunii militare ruse. 

Membri de frunte ai armatei SUA, printre care și fostul comandant al forţelor SUA în Europa, generalul-locotenent Ben Hodges, au atras atenția asupra faptului că fâşia Suwalki – numită şi „triunghiul Suwalki“ (de către lituanieni) sau „coridorul Suwalki“ – se învecinează la nord-est cu exclava rusă militarizată Kaliningrad, iar la sud-est cu Belarusul, unul dintre cei mai apropiaţi şi fideli aliaţi militari ai Moscovei.

Teritoriul Suwalki se află situat între exclava Kaliningrad și Belarus.

Acest coridor poate fi ocupat în caz de conflict de trupele ruso-bieloruse, izolând astfel Țările Baltice de restul NATO.

Cât privește Belarus, partenerul militar tradițional al Moscovei, Rusia are baze în Vileyka – centru de comunicare al flotei navale, în Hantsavichy – o stație radar, și în Babruysk – o bază aeriană, fapt care face ca Bielorusia să fie dorită atât de UE/NATO, cât și de Rusia.

O infrastructură puternică de apărare pe teritoriul polonez are o importanță capitală în contextul amenințării ruse, dar nu se înscrie într-o narațiune tipică a zonei Europei Centrale și de Est. Presiunea pe Polonia, ca bastion NATO la Marea Baltică, este în anumite privințe, mai mare decât în privința  României, ca redută NATO pe flancul estic.

Trupele NATO de pe flancul baltic

 

Kaliningrad aparține Districtului Militar Vest al armatei ruse, unde sunt concentrați, potrivit NATO, peste 900.000 de militari și 2 milioane de rezerviști. Acestora li se adaugă și sistemele balistice Iskander, cu capacitate nucleară.

În cazul unui conflict, Rusiei i-ar fi uşor să blocheze accesul ţărilor baltice la sprijinul aliaţilor din cadrul NATO, secționând această fâșie de vreo 70 de kilometri între Belarus și enclava rusească Kalinigrad.

 În Polonia, NATO are un batalion multinațional – în orașul Orzysz, la 60 de kilometri distanță de frontiera cu Kaliningrad. În Lituania, există un batalion NATO în Rukla. În Estonia – în Tapa. În Letonia – în Adazi.

Problema o reprezintă însă disproporția numerică, deoarece toate aceste baze adunate laolaltă, însumează doar 4.500 de militari.

„În eventualitatea unei crize între Rusia și NATO, forțele terestre ale Kremlinului care operează în enclava Kaliningrad și în Belarus sunt într-o poziție din care pot închide Coridorul Suwalki, împiedicând Alianța să acționeze ca garant al securității în trei state baltice: Lituania, Letonia și Estonia”, se arată într-un raport al Center for European Policy Analysis (CEPA).

„În termeni geografici, regiunea Suwalki trebuie privită ca o cutie care interconectează patru state și patru orașe importante: Bialystok – din Polonia, Hrodna – din Belarus, Vilnius și Kaunas – din Lituania, și enclava Kaliningrad. De-a lungul istoriei, această rută dintre litoralul baltic și Marea Câmpie Europeană a servit ca arteră de tranzit pentru armate, imperii și conflicte între marile puteri”.

Polonia și Lituania sunt conectate pe segmentul Suwalki doar prin două șosele înguste, lucru care poate afecta decisiv mobilitatea tehnicii militare de mari dimensiuni, a trailerelor cu tancuri. 

În privința realităților topografice, matematica terenului este indubitabil în avantajul Rusiei.

Intrarea dinspre partea lituaniană în zona Suwalki se pretează manevrelor mecanizate ale forțelor ruse din Kaliningrad sau din regiunea belarusă Hrodna, în timp ce partea poloneză, unde predomină pădurile, este prielnică operațiunilor de infanterie ușoară sau ale forțelor speciale.

Bielorusia are o economie tentantă și poate fi o piață de desfacere excelentă, are încă muncitori bine calificați și, în plus, ar reprezenta încă un pas spre încercuirea Rusiei, în cazul în care în politica sa externă s-ar produce schimbări majore în direcția apropierii față de Occident, după ănevitabila prăbușire a regimului Lukașenko.

Economic, Bielorusia depinde de Moscova, iar Rusia are interese economice și militare în Bielorusia.

Pe aici trec conductele de gaze care au înlocuit traseul celor blocate în Ucraina, aici se construiesc autocamioane necesare transportului rachetelor rusești și, nu în ultimul rând, din punct de vedere strategic, în Belarus există și accesul la așa-numitul „coridor Suwalk”.

Din acest motiv, există opinii că „Revoluția” din Bielorusia ar fi orchestrată mai degrabă de Moscova care s-ar folosi pentru aceasta de schemele de tip „Maidan” brevetate de UE/SUA.

Adică, Rusia ar încearca să schimbe sluga Lukașenko, compromisă de zecile de ani de dictatură, cu un alt lider mai curat, mai parfumat, pe placul UE, dar care să fie manevrat în continuare de la Moscova. 

 

 

https://adevarul.ro/international/europa/o-fisura-flancul-estic-nato-fasia-100-kilometri-disputata-polonia-lituania 

https://reporterglobal.ro/coridorul-suwalki-de-ce-polonia-este-piesa-vitala-a-nato

https://contrasens.ro

„Imnul”,”drapelul” şi „stema” „republicii moldoveneşti nistrene” separatiste, de inspiraţie comunistă sovietică .

„Imnul” e cântat evident, în ruseşte …

 

 

 

 

 „Stema ” este dupa cum vedem de inspiraţie bolsevică rusească…

 

 

„Drapelul” asa zisei „republici moldovenesti nistrene ” (r.m.n.)

 

 

 

EROII NU MOR NICIODATA ! 

 

Conflictul armat de pe Nistru din 1992 .

 Originea şi desfăşurarea conflictului pe scurt Redeşteptarea sentimentului naţional românesc in RSS Moldoveneasca a declansat reacţia conservatorilor rusofoni din judetul Transnistria, care s-au temut de reunificarea ţării cu Romania.

11 august 1989 – in intreprinderile cu subordonare unionala se formeaza soviete muncitoresti, numite Colectivelor Unificate de Munca (OSTK), care incep lupta impotriva introducerii limbii romane, a alfabetului latin si a reformelor democratice.

31 august 1989 – limba română este proclamată limbă de stat in RSS Moldovenească.septembrie 1989 – sovietele locale din Tiraspol, Tighina si Rabnita resping legea limbii de stat; se iniţiază o mişcare de nesupunere faţă de autoritaţile Statului Moldovean.

Toamna anului 1989 – OSTK -urile organizează greve şi mitinguri de protest împotriva limbii române şi a alfabetului latin.

Decembrie 1989 – ianuarie 1990 – referendumuri la Tiraspol si Râbniţa pentru obţinerea statutului de “teritoriu autonom” al Transnistriei, în cadrul RSS Moldoveneşti.

27 aprilie 1990 – tricolorul şi stema cu cap de zimbru este adoptat ca steag national al RSS Moldovenească.

Aprilie – mai 1990 – sovietele locale din Tiraspol si Tighina refuza prezenta tricolorului in aceste orase.

1990 – Cu sprijinul direct al Armatei a 14-a ruse se organizează unitaţi para-militarea ilegale secesioniste.
Au loc mitinguri si referendumuri – organizate cu sprijinul OSTK, al formaţiunilor paramilitare ilegale şi al Armatei a 14-a ruse – impotriva tricolorului şi a limbii române. Au loc acţiuni separatiste.

2 septembrie 1990 – se organizează, la Tiraspol, “al doilea congres extraordinar al deputatilor din Transnistria” care proclama “republica moldoveneasca sovietica socialista nistreana”.

3 septembrie 1990 – Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti creeaza instituţia prezidenţiala şi îl alege ca preţedinte pe Mircea Snegur.

22-15 noiembrie 1990 – liderii separatişti, sprijiniti de formatiuni paramilitare proprii şi de trupe ale armatei sovietice organizeaza alegeri legislative pentru “sovietul suprem” al “republicii sovietice moldoveneşti nistrene”.

22 decembrie 1990 – Mihail Gorbaciov, preşedintele URSS, semnează un decret prin care declară nule hotărârile “congresului al II- lea al deputaţilor poporului din Transnistria”.

In schimb, măsurile luate de autoritaţile de la Chişinău sunt nesemnificative şi strict declarative.Inceputul conflictului

1991 – Au loc acţiuni consecvente de inlocuire a autoritaţilor Republicii Moldova cu cele ale “republicii nistrene”.
Beneficiind de o inexplicabila pasivitate a autoritatilor statului Moldova, separatiştii pun bazele unei impresionante forţe armate, constituite din:– garda republicană, cu 8000 luptatori, subordonată “direcţiei de aparare” a Transnistriei
– miliţia, inclusiv batalionul Dnestr, cu 5000 luptatori, subordonată “directiei de interne” a “republicii nistrene”
– detaşamentele teritoriale de salvare – 4000 oameni, aflaţi la dispoziţia executivelor locale
– regimentele muncitoresti, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori inarmaţi”, subordonaţi Colectivelor Unificate de Munca (OSTK)
– cazacii, in numar de 3-4000, cu statut de “voluntari”,  mercenari cu solde mai mari decat ale gardiştilor, subordonaţi direct conducerii “republicii nistrene”
Toate aceste formaţiuni erau inzestrate cu armament, mijloace de transport, masini de lupta – cumparate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusa sau de la unitatile OMON din Transnistria.

De partea separatiştilor s-a situat fatiş Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6500 persoane, care era constituita din: o divizie motorizata, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, 2 regimente de pontonieri, un regiment de rachete şi o escadrila de elicoptere.Prin comparaţie, tânara republica Moldova nu avea încă o armata proprie, beneficiind doar de un efectiv de cateva mii de politişti, care au suplinit, în timpul conflictului, fortele armate.

 19 august 1991 – Are loc Puciul de la Moscova; pucistii vor avea tot sprijinul liderilor separatisti de la Tiraspol: Smirnov, Maracuta, Iakovlev, Reliakov. Dupa infrangerea pucistilor, Eltin a cerut pedepsirea acestora si a celor care i-au sustinut; incercarile administratiei de la Chisinau de a aresta liderii transnistreni, au geneart nemultumirea rusofonilor din transnistria; a inceput o actiune a femeilor rusofone care, in numar din ce in ce mai mare, au inceput sa blocheze calea ferata ce lega Transnistria de restul Basarabiei. In final, au fost arestati, apoi eliberati dupa scurt timp.

Din toamna anului 1991, politica separatiştilor se manifesta prin teroare. Membri ai trupelor speciale sovietice, OMON din Riga, sosesc la Tiraspol, cazandu-se la hotelul Kolhaznii. Misiunea lor era de a lichida pe românii incomozi, care se opuneau politicii separatiste.

Scenariul era acelaşi: sunau la uşa apartamentului, iar când locatarul privea prin vizor, era mitraliat prin uşă.

13 decembrie 1991 – Are loc un atac armat al gardiştilor separatişti  la podul de la Dubăsari, soldat cu pierderea vieţilor a patru poliţişti moldoveni şi moartea a 20 de gardişti, cazaci şi mercenari, veniti de aiurea.

Nenorocirea transnistreana a început in 2 august 1940

“Creata prin decizia Sovietului Suprem al URSS la 2 august 1940, republica Sovietica Socialista Moldoveneasca se compunea dintr-o parte a Basarabiei, preluata de la Romania la 28 iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, incheiat intre URSS si Germania, locuita majoritar de o populatie vorbitoare a limbii romane,” se spune in capitolul “Destramarea URSS, separarea Transnistriei si independenta Moldovei” al Hotararii CEDO cu privire la Grupul Ilaşcu.

In acelasi capitol se spune ca pe parcursul anului Armata a 14-a rusa dislocata pe teritoriul RSS Moldovenesti, se compunea din mii de soldati, unitati de infanterie, artilerie, blindate si aviatie (inclusiv avioane si elicoptere de lupta) si era avea mai multe depozite de munitii, dintre care unul dintre cele mai mari depozite de munitii din Europa, situat la Cobasna.

La 19 mai 1991, ministrul apararii URSS a ordonat comandantului Armatei a 14-a, generalul Netkaciov, mobilizarea militarilor in rezerva pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14-a, dislocata in Transnistria si de a mentine aceste trupe si arsenalul militar in stare de lupta.

El ar fi justificat acest ordin in acest fel: “tinand cont de faptul ca Transnistria este un teritoriu rus si ca situatia s-a inrautatit, noi trebuie sa-l aparam prin toate mijloacele”.

La 18 septembrie 1991 presedintele rmn Igor Smirnov a decis sa plaseze unitatile fortelor armate sovietice dislocate in Transnisria sub jurisdictia rmn.

La 1 decembrie 1991 in raioanele de pe malul stang al Nistrului au fost organizate alegeri prezidentiale, declarate ilegale de catre autoritatile moldovenesti. Igor Smirnov a fost ales presedinte al rmn.

La sfarsitul anului 1991 si inceputul anului 1992 au izbucnit confruntari violente intre fortele separatiste transnistrene si fortele de ordine moldovenesti, care s-au soldat cu mai multe sute de morti.

In 1991-1992 mai multe unitaţi militare aparţinând URSS, ulterior Federatiei Ruse, au trecut cu armamentul şi muniţia din dotare de partea separatistilor transnistreni, iar numeroase echipamente militare ale Armatei a 14-a au intrat în posesia  separatiştilor.

Baza germana 211

 

 

Primele expediţii germane spre Antarctica au avut loc încă din anii 1901-1903.

In anii de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, dorința germanilor care pretindeau părți din Antarctica și doreau să aibă propria lor bază a devenit tot mai stranie.

La acel moment, dovezi ale pretenției Germaniei la Antarctica printr-o singură lovitură militară părea cea mai bună opțiune.

Însuși Hitler era dornic să pună piciorul în Antarctica, iar o astfel de pretenție ar fi putut fi utilizată de propaganda Național Socialistă și mai departe fiind demonstrația unei noi Germanii superputernice.

Pe de altă parte, din motive politice, trebuia evitată provocarea Aliaților. Germania nu era complet pregătită, la acel moment, pentru un viitor război.

De fapt, s-a dezvoltat ideea unei expediții semicivile în cooperare cu compania aeriană națională germană Lufthansa.

Comanda pentru aceasta a fost acordată căpitanului care avea experiență polară, Alfred Ritscher, care a mai condus expediții la Polul Nord și a dovedit curaj și îndemânare în condiții critice. Nava a părăsit portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă și determinată și a atins gheața la 19 ianuarie 1939.

În următoarele săptămâni, în 15 zboruri ale avioanelor Passat și Boreas s-au acoperit cam 600000 km pătrați și s-au făcut mai mult de 1000 de fotografii ale zonei.

Aproape o cincime din întreaga Antarctică era scanată astfel, demonstrându-se pentru prima dată și simultan pretenția că este teritoriu german. Pentru a întări această pretenție și în afară, cele două avioane au aruncat câteva mii de steaguri, poli metalici speciali cu însemnul zvastica. Întregul teritoriu era redenumit NEUSCHWABENLAND.

Germanii au descoperit vaste regiuni care erau în mod surprinzător zone fără gheață, cât și lacuri cu apă caldă și intrări în peșteri.
O uriașă peșteră de gheață într-un ghețar a fost descoperită având o dimensiune de 30 de mile lângă un lac geotermal cu apă fierbinte dedesubt.

Au fost trimise diverse echipe științifice în zonă, inclusiv vânători de blănuri, colecționari și zoologi, specialiști de uzină, micologi, biologi marini, ornitologi. Numeroase divizii ale guvernului german au fost implicate în proiectul strict secret. După ce au fost strânse toate datele, echipe de construcții subterane veneau în nave cargo, nave militare de transport și submarine.

 Navele cargo venind din Africa de Sud erau protejate de un submarin killer-gazdă și nave militare. Aceasta ar explica eforturile naziste intense în nordul și sudul Africii.

Orice navă care doar se apropia de rutele de transport din Africa de Sud în Antarctica erau distruse de vasele germane U pentru a proteja secretul.

Începând cu 1938 naziştii au început să trimită numeroase expediţii spre regiunea Queen Maud din Antarctica. Majoritatea acestor numeroase si constante expediţii porneau din Africa de Sud.

Au fost cartografiaţi peste 370.000 km pătraţi din continentul îngheţat, germanii descoperind vaste regiuni care nu erau acoperite de gheată, lacuri cu apa calda si numeroase peşteri.

Diferite echipe ştiinţifice au fost trimise in aceste zone : botanişti, agricultori, zoologi, biologi marini etc, in aceasta misiune secreta fiind implicate multe divizii din guvernul nazist. Toate aceste expediţii au culminant prin revendicare de către Germania a acestor teritorii.

Numele ales pentru aceasta colonie a fost Neuschwabenland sau New Swabia si a fost delimitata prin aruncarea din avioane a sute de ţăruşi având ataşaţi de ei steagul cu svastică.

 

 

 

O posibilă intrare spre Baza 211?

 

 

 

După ce au fost aduse bunurile, au început să vină VIP-urile și oamenii de știință cu un complement al ULTRA, o echipă SS nazistă foarte specializată. Proiectele de construcție și proiectele secrete din Antarctica au conţinut de-a lungul războiului.

Chiar înainte de finalul războiului, două nave U de aprovizionare germane au fost lansate dintr-un port de la Mare Baltică. S-a relatat că ar fi luat cu ele membrii ai cercetării disc-antigravitație și echipe de dezvoltare, iar în final cele mai importante componente ale discului zburător.

Aceasta includea note și desene pentru ultima farfurie sau proiecte disc aerian și proiecte pentru giganticele complexe subterane și provizii pentru remarcabilele fabrici subterane din Munții Harz.

 Submarinele U au atins noul tărâm Neuschwabenland, unde le-au fost descărcate încărcătura secretă. 

La data de 10 iulie 1945, la mai mult de două luni de la terminarea războiului, submarinul german U-530 a capitulat autorităților argentiniene. Comandantul era Otto Wermoutt.

Submarinul avea un echipaj de 54 de oameni, iar încărcătura avea stocuri foarte mari de alimente. Echipajul era neobișnuit de tânăr, iar când au fost chestionați au pretins că nu au rude. Germania a depus un mare efort în dezvoltarea secretă a armelor pentru a-și apăra noul imperiu subteran, care fără îndoială, era construit cu ajutorul unui mare număr de sclavi de consum transportați din lagărele de concentrare.

 Orașul bază principal al Antarcticii a devenit cunoscut ca Noul Berlin sau cu numele de cod Base 211.

În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-și facă cunoscută prezența în spațiul aerian al SUA și URSS.
Aceste incursiuni erau făcute cu farfurii zburătoare de înaltă tehnologie.  În 1947, amiralul Richard Byrd a codus 4000 de trupe militare din Marea Britanie, Australia, SUA pentru a invada Antarctica. Operațiunea s-a numit Highjump.

 

La 14 decembrie 1944 (cu sase luni inainte de terminarea razboiului)  importantul cotidian american, “New York Times”, publica pentru prima oara, dupa primele observatii din lume ale “farfuriilor zburatoare”, un articol surprinzator: “Farfuriile zburatoare sunt arme secrete.

O noua arma germana si-a facut aparitia pe frontul occidental. Pilotii U.S. Air Force raporteaza ca sfere de argint survoleaza Germania, uneori izolate, uneori in formatie. Unele par total transparente.”

Ce s-a petrecut cu adevarat dupa razboi si de unde veneau aceste masinarii misterioase? In anul 1936, prevazand un al doilea conflict armat mondial inevitabil, Germania nazista s-a pregatit pentru asta metodic. Intre alte pregatiri era indispensabil de a prevedea o logistica performanta pentru razboiul maritim.

Nazistii au incheiat acorduri secrete cu “aliatii Marelui Reich” si cu prieteni potentiali in anumite tari din America de Sud pentru a revitaliza parcul navelor de razboi. Aveau nevoie de o baza secreta, solida si inatacabila pentru submarinele din Kriegsmarine.

In acest moment intra in scena, in aplauzele noastre, istoricii revizionişti, jurnaliştii de investigaţie si amiralul din marina SUA, Richard E. Byrd.

Astfel, după ce toate aceste date au fost strânse, in New Swabia au început să ajung echipe de construcţii care au construit baze militare subterane, porturi pentru submarine, toate bine camuflate.

 

Noua baza-oraş este numita New Berlin sau Base 211. In vasele militare, civile si submarine au fost aduse materiale de construcţii, provizii si armament.

 Chiar înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial doua submarine, U-530 si U-977, au dus in aceste baze oamenii de ştiinţa care se ocupau cu studiul si dezvoltarea discurilor anti-gravitaţionale precum si ultimele componente ale acestora ( multe din aceste componente au fost transportate aici in timpul războiului ) si alte numeroase schiţe si proiecte ale farfuriilor zburătoare proiectate in Germania.

 Cele doua submarine au fost capturate, la întoarcere, pe coastele Argentinei iar echipajele supuse interogatoriilor de către marina SUA. In urma acestor interogatorii s-a luat decizia de a trimite o armada navala in Antarctica, o forţa se invazie, sub comanda lui Richard E. Byrd.

Operaţiune militara, cunoscuta sub numele de Highjump, a avut loc intre 1946 si 1947 si era compusa din peste 40 nave de război, un purtător de avioane, USS Philippine, submarine si 4700 de soldaţi.

In 5 martie 1947, in ziarul chilian El Mercurio apare un interviu cu Richard E. Byrd, realizat de Lee van Atta, in care amiralul face câteva afirmaţii şocante.

El afirma ca ” este imperativ ca SUA să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva unor regiuni ostile deoarece in cazul unui război, SUA poate fi atacata de obiecte zburătoare care pot călători de la pol la pol cu viteze incredibile”.

El a continuat să susţină aceste afirmaţii dar, mai târziu, i-a fost interzis sa mai tina conferinţe de presa si a fost internat într-un ospiciu.

Totuşi, in 1955 a fost pus să conducă operaţiunea Deepfreeze de explorare a Antarctici iar la scurt timp după acea, in 1957, a murit…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Proiectarea, construirea si testarea unor aparate de zbor experimentale sub forma de discuri de către nazişti, nu pare a fi o afirmaţie hazardata, luând in in calcul progresul tehnic german de la sfârşitul războiului ( amintesc aici doar de avioanele cu reacţie Messerschmitt Me 262 si primele rachete balistice V1, V2 ).

In ultimul timp ies la suprafaţa noi informaţii si documente despre aceste aparate de zbor, informaţii care sunt preluate si difuzate de canale media credibile: Discovery si History Channel.

Au fost descoperite numeroase schiţe ale acestor “farfurii zburătoare” după război, iar piloţii aliaţi raportau constant întâlniri deasupra Germaniei cu celebrele “Foo Fighters”.

Întreg programul spaţial american ( incluzând zborul spre Luna cu Saturn V ) a fost conceput si realizat pe baza studiilor in domeniul rachetelor ale lui Wernher Von Braun ( nazistul “bun” si fost ofiţer SS ), racolat de americani la sfârşitul războiului împreuna cu echipa sa de oameni de ştiinţa de la Peenemünde.

De asemenea avioanele cu reacţie americane si sovietice care se întâlneau pe cerul peninsulei Coreene in timpul războiului din anii 1950, erau aproape identice, ele fiind realizate după aceleaşi schiţe ale unui viitor avion cu reacţie nazist, furate din Germania atât de către sovietici cat si de americani.

De aici teoriile conspiratiei o iau razna: Hitler a fugit in Antarctica, acolo naziştii sunt bun prieteni cu reptilienii, care sunt extratereştrii, iar pamantul este gol in interior ( hollow earth ) si plin de arieni.

Ar mai fi multe de conspirat dar am obosit.

Daca vreti să citiţi mai multe, apelaţi cu încredere la Google, este cel mai bun prieten al vostru. Începeţi cu Thule Society si energia Vril .

 

 

Războiul secret britanic din Antarctica

 

 

În descrierile oficiale privind operaţiile militare aliate în Antarctica,  se vorbeşte foarte puţin despre Marea Britanie.

Totuşi, documentele atestă că ea a încercat, în 1945, un asalt final împotriva Germaniei naziste pe acest continent. Se ştie că germanii au construit acolo, din 1938, o bază secretă unde s-au refugiat fugarii după căderea celui de-al treilea Reich.

Această bază de la Neuschwabendland a fost în întregime distrusă de armata britanică. Astfel se luminează misterul celor 40 de submarine germane dispărute la sfârşitul războiului şi se relansează mitul nazist al Antarcticii.

 

 

• Ultimul martor

 

Astăzi aproape toţi cei care au servit în timpul campaniei de la Neuschwabendland ne-au părăsit. Dar ultimul martor a făcut mărturisiri, pe parcursul a zece ani în timpul a doar două întrevederi. Ele sunt esenţiale.

Când ne-au anunţat victoria în Europa, unitatea mea se afla în repaus într-o grotă din fosta Iuglosavie.

Eram mulţumit că acest război s-a terminat, dar cu luptele care continuau în Pacific şi tensiunile care creşteau în Palestina, ştiam bine că războiul nostru putea continua.

Graţie cerului, am fost iertat de a participa la războiul contra Japoniei, dar am fost trimis în Palestina unde afluxul de evrei, coroborat cu o ascensiune a terorismului sionist, îi neliniştea nu doar pe palestinieni, ci şi forţele britanice însărcinate de a zăgăzui acest aflux şi de a reprima insurecţiile.

M-au avertizat că şederea mea în Palestina putea să dureze nedeterminat.

Am văzut murind mulţi dintre camarazii mei soldaţi. Din fericire, am primit la începutul lui octombrie 1945 ordinul de a mă prezenta la ofiţerul meu superior, căci fusesem ales pentru o misiune secretă la Gibraltar (niciunul dintre superiorii mei nu cunoştea natura acestei misiuni).

Neprimind nicio altă explicaţie, speram că voi fi redat curând vieţii civile.

M-am înşelat profund! Mi-am petrecut încă un Crăciun pe picior de război.

 

Odată ajuns la Gibraltar, un maior m-a luat de-o parte şi m-a informat că voi fi mutat în coloniile insulelor Falkland pentru instrucţii complementare şi că mai mulţi alţi soldaţi din alte corpuri de elită britanice vor veni să ni se alăture.

Misterul s-a accentuat când am fost trimişi toţi cu un avion în Falkland şi ni s-a cerut o tăcere completă. Am primit ordin chiar de a nu specula asupra motivului pentru care fusesem aleşi şi asupra locului unde ne vom duce.

Atingând insulele Falkland dezolante şi severe, am fost prezentaţi ofiţerului care comanda expediţia şi unui norvegian care servise în rezistenţa norvegiană, un expert în luptele în timpul iernii care ne va antrena pentru o misiune de care nu aveau nici cea mai mică idee.

Astăzi, se ştie că Falkland, considerat ca secretul cel mai bine păstrat al Armatei britanice, promit câţiva ani, dificili celor care sunt mutaţi aici, dar în anii ‘40, nimeni nu le cunoştea şi cu atât mai puţin soldaţi ca mine.

Timp de o lună, am fost supuşi unui antrenament intens în lupta pe timp rece. Plonjarea în Atlanticul rece, înfruntarea elementelor într-un cort în Georgia de Sud ni se părea ceva cu atât mai nebunesc cu cât nu ştiam de ce suntem acolo !

În acest timp, după pregătirea noastră, un maior şi un om de ştiinţă ne-au explicat în fine natura misiunii noastre, şi acolo, am realizat cu toţii că avem puţine şanse de a scăpa vii, mai ales dacă ceea ce presupuneam era exact.

Ni s-a explicat că va trebui să examinăm activităţi anormale în împrejurimile munţilor Muhlig – Hoffmann plecând de la baza britanică din Maudheim. Atarctica, din ceea ce mi s-a spus, era războiul secret alMarii Britanii.

Ne-au informat apoi despre activităţile britanice la Polul Sud în timpul războiului. Eram acolo, aşezaţi, intrigaţi de ceea ce ni s-a divulgat; niciunul dintre noi nu auzise ceva la fel de fascinant şi nici ceva aşa de înspăimântător.

Puţini oameni cunoşteau că naziştii veniseră în Antarctica în 1938 şi 1939, şi mai rar erau cei care cunoşteau de faptul că Marea Britanie a început, în semn de reacţie, de a stabili baze secrete în jurul Antarcticii.

Cea pe care trebuia să o vizităm, Maudheim, era cea mai importantă şi cea mai clandestină din toate bazele antarctice. Într-adevar, nu era decât la 300 km de locul presupus al bazei naziste.

Un număr imposibil de estimat de submarine germane lipseau şi nu erau semnalate; dar, cel mai rău, unii dintre cei care le făcuseră verificarea lunară după sfârşitul războiului alimentau încă speculaţiile.

Armata britanică capturase trei dintre cele mai mari nume ale partidului nazist – Hess, Himmler şi Doenitz – şi în momentul capturii, Marea Britanie a obţinut informaţii pe care le-a împărţit cu Rusia sau S.U.A.

Pe baza acestor informaţii a acţionat, singură. Marea Britanie era convinsă că germanii au construit o bază secretă şi că scoseseră din Europa, ca prin magie, numeroşi nazişti cărora li s-a pierdut urma.

• Oameni polari, tunel şi nazişti

Ne aşteptau revelaţii în cascadă. Vara precedentă, ni s-a spus, oamenii de ştiinţă şi comandouri de origine au găsit un vechi tunel. Militarii trimişi la faţa locului au intrat în el, însă numai doi dintre ei au revenit la baza lor înainte ca iarna australă să se fi instalat.

Imediat, cei doi supravieţuitori au făcut prin radio declaraţii absurde vizavi de oameni polari, de vechi tuneluri şi de nazişti.

Contactul radio a fost în fine pierdut în iulie 1945, după un mesaj de foarte bun augur pentru noi: oamenii polari au fost găsiţi!

După ce ni s-a pus să ascultăm această înregistrare, maiorul care trebuia să comande expediţia a încercat să ne încurajeze: Ne vom duce la baza de la Maudheim, vom găsi tunelul, vom elucida enigma oamenilor polari şi a naziştilor şi vom face totul pentru a distruge această ameninţare.

Din fericire, răspunsurile la întrebările noastre, atât de numeroase, au fost oneste şi directe. Ni s-a spus că Marea Britanie încerca să ia viteză faţă de americani şi sovietici care pregăteau propriile lor expediţii.

Ea nu dorea să rişte ca S.U.A. sau Uniunea Sovietică să descopere baza germană şi să pună mâna pe tehnologiile naziste. Aceste două ţări aveau deja un avans tehnologic faţă de Marea Britanie graţie oamenilor de ştiinţă şi echipamentelor recuperate de la nazişti.

Între altele, considerând Antarctica ca stat sub jurisdicţia Imperiului britanic, ea aştepta să fie prima şi ultima care să eradicheze prezenţa nazistă pe solul său, refuzând astfel S.U.A. şi Uniunii Sovietice gloria de a fi dat ultima luptă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Ne-am dus în avion până la punctul prevăzut pentru aterizare, situat la 30 km de baza de la Maudheim. Pluguri de zăpadă aşteptau sosirea noastră.

Începând din acest moment, am fost pe picior de război.

Trebuia să reparăm radioul în tăcere totală. Eram singuri, fără a avea nicio şansă de retragere dacă cele mai rele temeri ale noastre se confirmau. Ne-am apropiat de bază, însă ea ne-a apărut imediat lipsită de viaţă, un oraş fantomă.

Asta a trezit rapid neîncrederea noastră, dar, ca în toate campaniile precedente, aveam o misiune de îndeplinit şi temerile noastre nu trebuiau să ne paralizeze judecata.

• Primele victime ale expediţiei

Cum ne-am dispersat în jurul bazei, un fir a declanşat o alarmă şi o sirenă a sunat, rupând tăcerea şi făcându-ne să tremurăm. O voce, imposibil de localizat, ne-a strigat să ne indentificăm.

Ne-am ridicat armele, maiorul ne-a prezentat şi vocea a putut fi localizată. Aparţinea unui supravieţuitor izolat şi ceea ce ne-a revelat nu a făcut decât să ne neliniştească şi să ne facă să regretăm că nu suntem mai numeroşi.

El ne-a explicat că, în buncărul numărul 1, se găsea celălat supravieţuitor al expediţiei în tunel, în compania unuia din misterioşii oameni polari de care auzisem vorbindu-se în înregistrarea radio.

În pofida obiecţiilor supravieţuitorului, a fost dat ordinul de a se deschide buncărul. El a încercat de a se opune cu o teamă panicată care ne-a cuprins instantaneu: niciunul dintre noi nu a vrut să fie primul care să intre în buncăr.

Din fericire pentru mine, nu am fost ales. Această onoare i-a revenit celui mai tânăr membru al unităţii noastre desemnat să ne deschidă calea. A intrat, ezitând puţin, ciocnindu-se de uşă. Odată în interior, asupra bazei s-a aşternut tăcerea, urmată de două focuri de armă.

Uşa s-a deschis şi omul polar a scăpat alergând. Am început cu toţii să alergăm şi ne-a lăsat timpul să tragem câteva focuri de armă, de formă.

Atunci am pătruns în buncăr unde zăceau două cadavre: camaradul nostru, cu gâtul străpuns, şi, mai atroce, supravieţuitorul, ciopârţit până la os.

Am fost invadaţi de furie şi de întrebări după ce am văzut murind un membru al unităţii noastre doar la câteva ore după aterizarea noastră şi ascultam anxioşi răspunsurile ultimului supravieţuitor la întrebările maiorului.

El l-a întrebat mai întâi ce i s-ar fi putut întâmpla celuilalt supravieţuitor şi cum căzuse în capcană în buncăr cu acest om polar.

Dar bărbatul a preferat să înceapă cu începutul, adică momentul în care ei au descoperit tunelul. Oamenii de ştiinţă care ne însoţeau au luat note.

• O imensă bază subterană

Am aflat că regiunea unde se găsea tunelul era una plină din acele văi uscate specifice Antarcticii, ceea ce explica uşurinta cu care britanicii au putut-o găsi.

Cei treizeci de membri de la baza Maudheim aveau ordinul de a descoperi unde ducea tunelul. Ei au parcurs tunelul câţiva kilometri, şi în sfârşit, au ajuns la o vastă cavernă subterană anormal de caldă; unii, printre care oameni de ştiinţă s-au gândit că ea putea fi încălzită prin geotermie.

Imensa grotă comporta lacuri subterane, dar, mult mai misterios, ele erau luminate artificial.

În faţa imensei grote, expediţia s-a împărţit pentru a o explora mai bine. Atunci au descoperit enorma bază construită de nazişti, cu cheiuri pentru submarine, din care unul dintre ele, se pare, a putut fi identificat.

Dar cu cât mai mult avansau britanicii, cu atât mai mult spectacolul era straniu. Supravieţuitorul a vorbit în special de hangare pentru avioane stranii şi multiple excavaţii.

În acest timp, prezenţa lor nu a trecut neobservată şi cei doi supravieţuitori de la baza Maudheim şi-au văzut camarazii capturaţi şi executaţi unul după altul. După ce au fost martori la şase execuţii, au fugit prin tunel, dar prea târziu: oamenii polari au sosit!, a urlat apoi supravieţuitorul.

Planul a funcţionat, însă în detrimentul vieţii lui şi al radioului, căci bravul buncăr numărul unu deţinea singurul post de radio fără fir operaţional care a fost distrus în luptă.

Al doilea supravieţuitor nu mai avea altă alegere decât să se aşeze, să aştepte şi să încerce de a nu deveni complet nebun.

• O sursă de energie necunoscută

Fără explicaţii satisfăcătoare, bărbatul ne-a vorbit apoi de oamenii polari ca fiind produse ale ştiinţei naziste. În acelaşi mod, a încercat să ne explice felul în care naziştii îşi furnizau energia: aceasta provenea, după el, din activitatea vulcanică care, traversând vaporii, le permitea de a produce electricitate.

Dar se părea că naziştii dispuneau de o sursă de energie necunoscută, căci supravieţuitorul a declarat: După ceea ce am fost martor, cantitatea de energie primită este superioară a ceea ce ar putea-o produce, după părerea mea, vaporii.

Oamenii de ştiinţă ai expediţiei au respins majoritatea informaţiilor date de supravieţuitor, reproşându-i chiar lipsa sa de cultură ştiinţifică şi obiectându-i că aceste date nu puteau în niciun caz fi adevărate.Maiorul, dorea să ştie mai mult: să ştie dinainte despre duşmanul pe care îl aveam de împrumutat şi despre ceea ce putea face omul polar care scăpase.

Răspunsul nu a fost liniştitor pentru noi şi i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să spună că supravieţuitorul era bun de închis. Nu există cuvinte pentru a exprima ceea ce resimţeam aşteptând răspunsul: Va aştepta, ne va pândi întrebându-se ce vom face.

Aşteptând asta, maiorul a ordonat să facem de gardă în timp ce el şi oamenii de ştiinţă vor discuta, în particular, despre continuarea misiunii.

A doua zi dimineaţa, ne-a ordonat de a inspecta tunelul şi în timpul celor 48 de ore care au urmat, am progresat regulat către valea uscată, locul presupus al vechiului tunel.

Sosind în valea uscată, am fost cu toţii uimiţi, căci ni se spusese că Antarctica era total înconjurată de gheţuri şi totuşi, eram într-un peisaj care amintea de Sahara.

Aveam interdicţia de a ne apropia de tunel înainte ca câmpul bazei provizorii să nu fi fost realizat. În timp ce oamenii construiau baza, oamenii de ştiinţă şi maiorul au inspectat tunelul.

După câteva ore, au revenit la bază pentru a ne spune că vazuseră şi noul plan de acţiune. Tunelul nu era vechi, după oamenii de ştiinţă. Şi maiorul a adăugat că zidurile din granit păreau neterminate. Am putut să constatăm noi – înşişi a doua zi, după o noapte liniştită.

Chiar înainte de a ajunge la gărzile noastre, ni s-a confirmat că era vorba de a urma tunelul până la capăt, până la Fuhrer, la nevoie.

Este dificil de a dormi în Antarctica în timpul lunilor de vară, din cauza luminii zilei care străluceşte perpetuu. Dar în acea noapte, somnul a fost şi mai lung…

• Autopsia unui om polar

Şi în acea noapte, omul polar a venit, efectiv. Dar de data asta, nu au fost victime printre noi: omul polar a căzut sub gloanţele noastre. Oamenii de ştiinţă, după ce au examinat cadavrul, au declarat că omul polar era un om, desigur mai păros şi mai înarmat contra frigului. După o autopsie rapidă, corpul a fost pus într-un sac în scopul de a fi conservat până la un viitor examen mai minuţios.

A doua zi dimineaţă, două persoane au rămas la intrarea în tunel, cu cadavrul, plugurile, echipamentul şi, cel mai important, radioul. În capul expediţiei, maiorul era însoţit de norvegian şi de oamenii de ştiinţă.

Supravieţuitorul, de asemenea, era indispensabil succesului misiunii. Cu toţii doream să ne alăturăm lor. Am fost ales împreună cu alţi patru dintre expediţiile cele mai pasionante, şi poate cele mai importante, din istoria umanităţii.

Deşi rolul lor a fost la fel de esenţial pentru succesul misiunii cei doi camarazi care au rămas la intrare în tunel erau decepţionaţi.

Pregătindu-ne toţi nouă la intrarea în tunel, ne-am asigurat că am adus suficiente muniţii şi explozive pentru a face faţă unei confruntări şi poate de a distruge baza în integralitatea sa, căci aceasta era misiunea noastră: nu de a salva, ci de a distruge.

Am mers mult timp în obscuritate şi, după patru ore, am început să zărim lumină în depărtare, la aproximativ o oră de mers, o ora interminabilă, cu capul plin de întrebări. În fine, am ajuns în vasta cameră luminată artificial. Ne-am îndreptat imediat spre locul de unde supravieţuitorii fuseseră martorii execuţiilor. Observând de sus galeriile camerei, am fost uimiţi de numărul de muncitori care lucrau ici şi colo, ca furnicile.

Dar ceea ce era cel mai impresionant, era enormitatea construcţiilor în curs. Totul părea să indice că naziştii erau în Antarctica de mult timp.

Oamenii de ştiinţă notau tot ceea ce puteau, desenau diagrame, luau eşantioane de rocă şi fotografii. Maiorul, la rândul său, se interesa de modalitatea de a distruge minele. Ele trebuiau să fie plasate în jurul acoperişului cavernei. De asemenea erau prevăzute alte ţinte, ca de exemplu generatorul şi cuvele de benzină cât şi, dacă era posibil, depozitele de muniţii.

• Doar trei supravieţuitori

Toată ziua, am pus mine şi am făcut fotografii ale acestei tehnologii foarte avansate; am luat de asemenea un ostatic, un om polar. Odată ce au fost puse minele şi probele substanţiale ale existenţei bazei au fost adunate, ne-am îndreptat spre tunel.

Atunci am fost descoperiţi şi urmăriţi de oamenii polari şi de nazişti. Atingând tunelul, am plasat un obstacol pe drum spre a ne încetini duşmanii destul de mult timp pentru ca minele să explodeze.

Unele mine au fost plasate la intrarea în tunel şi când am auzit exploziile, am sperat că urmăritorii noştrii le atinseseră. Nu era nimic.

Minele au blocat tunelul, dar naziştii şi oamenii polari ne-au urmărit. Doar trei dintre noi au scăpat: norvegianul, un om de ştiinţă şi eu – însumi.

Când am atins valea uscată, au fost puse suficiente mine pentru a închide tunelul pentru totdeauna. În mod curios, au rămas foarte puţine probe ale misiunii. Fie că ele au fost pierdute  accidental, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluziile lor şi misiunea a fost îndeplinită.

Tabăra a fost demontată şi ne-am întors la baza de la Maudheim de unde ne-au evacuat. Ne-au transportat cu avionul până la coloniile din insulele Falkland.

Atingând Georgia de Sud ni s-a distribuit directiva prin care ni se interzicea de a dezvălui ceea ce am văzut, auzit şi întâlnit. Tunelul a fost explicat ca nefiind altceva decât un accident natural, o eroziuneglacială. Oamenii polari nu erau altceva decâtsoldaţi neglijenţi deveniţi nebuni.

Prezenţa germanilor nu a fost niciodată menţionată în raport şi orice idee de a face publică misiunea a fost respinsă cu fermitate. Misiunea nu va fi făcută niciodată oficial, deşi unele elemente din aceasta au făcut deja obiectul fugii către ruşi şi americani.

Astfel ultimul meu Crăciun din al Doilea Război Mondial s-a petrecut pe continentul Antarctica în 1945, luptându-mă cu aceiaşi nazişti cu care m-am luptat în toate zilele de Crăciun după 1940. Cel mai rău, este faptul că expediţia nu a primit nicio recunoaştere, iar supravieţuitorii niciun fel de onoruri.

Din contră, supravieţuitorii britanici au fost  demobilizaţi, raportul oamenilor de ştiinţă a dispărut. Această misiune nu a figurat niciodată în cărţile de istorie, în timp ce în ele se găseşte misiunea din 1950, condusă de o expediţie conjugată de britanici, suedezi şi norvegieni, şi care a durat până în ianuarie 1952.

Ea avea drept scop de a verifica şi de a ancheta asupra anumitor descoperiri ale expediţiilor naziste din 1938 – 1939 în Neu Schwabenland.

La cinci ani după misiunea noastră, Maudheim şi Neu Schwabenland au fost revizitate, şi această expediţie avea de-a face cu compania Neuschwabenland, dar, mai important, cu ceea ce am distrus noi. În timpul anilor care s-au scurs între cele două misiuni, Royal Air Force nu a  încetat de a survola Neu Schwabenland.

Motivul oficial invocat de RAF pentru aceste zboruri intense era căutarea de locuri propice pentru a stabili locuri pentru bază. Totuşi, nu putem să nu ne punem întrebări.

 

sursa : adiadrian.wordpress si 2012 Era Noastra blog; efemeride.ro/neuschwabenland;