CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. UN DOCUMENT INEDIT prin care Senatul SUA recunoștea dreptul României la reunirea cu Moldova dintre Prut și Nistru

Imagini pentru ion iliescu si gorbaciov photos

Foto: Iliescu și Gorbaciov

 

 

 

SENATUL  SUA  și  REUNIFICAREA  ROMÂNIEI

 În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotăra că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. 

Citiți  cu atenție documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova și observați  motivele invocate de senatorii americani !

” CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului 148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului dinRepublica Moldova şi Bucovina de Nord,în SENATUL  STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER  pentru el însuşi şi Dl. HELMS au depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetuluipentru Relaţii Internaţionale :

HOTĂRÂRE

 

Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuiesă susţină dreptul la autodeterminare al poporului dinRepublica Moldova şi Bucovina de Nord.Întrucâtprincipatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea;

ÎntrucâtMoldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate; Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent;Întrucâtla 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României;

Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru  Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia;ÎntrucâtGuvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990, peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capital Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;Întrucâtpoporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare;şi

Întrucât,în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”:

Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie:

 

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

 

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.”

Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni.

Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american.

Chiar dacă au trecut aproape trei decenii de la adoptarea rezoluţiei Senatului american, aceasta nu a fost abrogată de un alt act emis de aceeaşi autoritate.

Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale.

Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării.

În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice.

Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea  era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc.

De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României.

Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991. De ce nu a exploatat-o în interesul naţional?

Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991.

Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991!

Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România dezvăluie Marius Diaconescu în Adevărul.

Iată textul original,așa cum a fost publicat pe pagina oficială a Senatului SUA

„102d CONGRESS 1st Session S. RES. 148 To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina.

IN THE SENATE OF THE UNITED STATES June 28 (legislative day, JUNE 11), 1991 Mr. PRESSLER (for himself and Mr. HELMS) submitted the following resolution; which was referred to the Committee on Foreign Relations RESOLUTION To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina.

Whereas, the Romanian principality of Moldavia emerged as an independent state in the 14th century; Whereas, Moldavia was invaded in 1806 by the Russian Army and annexed by the Russian Empire in 1812 as a result of the Russo-Turkish Treaty of Bucharest; Whereas, on November 15, 1917, the Soviet Government proclaimed the right of the peoples of the Russian Empire to self-determination and the establishment of separate states;

Whereas, on December 2, 1917, the democratically-elected Moldavian constituent assembly, the Sfatul Tsarii, proclaimed Moldavia an independent republic; Whereas, on April 9, 1918, the Constituent Assembly voted to unite Moldavia with the Kingdom of Romania;

Whereas, the United States, France, Italy, Great Britain, Japan and the other allied states specifically sanctioned and recognized the reunion of Moldavia with Romania in the Peace Treaty of Paris of October 28, 1920; Whereas, the Soviet Union’s armed forces invaded the Kingdom of Romania on June 28, 1940 and occupied eastern Moldavia and northern Bucovina, and Hertsa in contravention of the Charter of the League of Nations; the Treaty of Paris of 1920; the General Treaty for the Renunciation of War of 1928; the Romanian-Union of Soviet Socialist Republics Mutual Assistance Pact of 1936;

the Conventions for the Definition of Aggression of 1933; and generally recognized principles of international law; Whereas, the annexation of Moldavia, northern Bucovina, and Hertsa was prospectively agreed to in certain secret protocols to a treaty of nonaggression concluded between the Government of the Soviet Union and the German Reich on August 23, 1939;

Whereas, from 1940 to 1953 hundreds of thousands of Romanians from Moldavia and Bucovina were deported by the Union of Soviet Socialist Republics to Central Asia and Siberia;

Whereas, the United States Government has repeatedly stated its refusal to recognize forcible seizure of territory pursuant to the terms of the so-called Stalin-Hitler Pact, including the 1940 Soviet annexation of Estonia, Latvia, and Lithuania; Whereas, the Governments of the United Kingdom, the Soviet Union and the United States are parties to the Atlantic Charter of August 14, 1941, in which the signatories declared their `desire to see no territorial changes that do not accord with the freely expressed will of the peoples concerned’ and affirmed their wish `to see sovereign rights and self-government restored to those who have been forcibly deprived of them’ during the course of the Second World War; Whereas, on August 31, 1989, the Supreme Council of Moldavia declared Romanian to be the official language of the Republic and reestablished the Latin alphabet forbidden by the Soviet Government during the occupation of Moldavia as the alphabet of written Romanian;

Whereas, in March, 1990, the Romanian people of Moldavia were able to vote in free and fair elections for deputies to the Supreme Council of Moldavia; Whereas, on April 27, 1990, the Supreme Council of Moldavia restored the flag of Romania as the official flag of the republic;

Whereas, on June 23, 1990, the Supreme Council of Moldavia declared the Republic of Moldavia a sovereign state; Whereas, on December 16, 1990, more than eight hundred thousand Romanians gathered at the Second Grand National Assembly in the Moldavian capital of Chisinau to declare the national independence of Romanians in occupied territories; Whereas, the people of Moldavia refused to participate in the Soviet referendum of March 3, 1991 despite Soviet governmental efforts to threaten and intimidate the Moldavian people into accepting a new union treaty;

Whereas, the signatory states of the Helsinki Final Act have accepted the principle of the equal rights of people and their right to self-determination; and Whereas, pursuant to article 8 of the Helsinki Final Act `all peoples always have the right, in full freedom, to determine, when and if they wish, their internal and external political status, without external interference, and to pursue as they wish their political, economic, social, and cultural development’: Now, Therefore, be it Resolved, That it is the sense of the Senate that the United States Government should–

(1) Support the right of self-determination of the people of Soviet-occupied Moldavia and northern Bucovina and issue a statement to that effect;

and (2) Support future efforts by the Government of Moldavia to negotiate peacefully, if they so wish, the reunification of Romania with Moldavia and Northern Bucovina as established in the Paris Peace Treaty of 1920, the prevailing norms of international law, and in conformity with Principle 1 of the Helsinki Final Act.”

 

02/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia şi blestemul resurselor

 

 

 

Imagini pentru Resurse petroliere photos

 

 

 

Democraţia a avansat în lume cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice, până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse.

Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii.

Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită.

Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început

.

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol).

Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974).

Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări.

A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul.

De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului.

Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein.

Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari).

Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale.

Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol.

Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii.

Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein.

Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009.

La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic.

Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.  

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua.

Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare.

La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor.

Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

 

 

 

Cazul Rusiei

 

 

 

 

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate.

Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală.

Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică.

Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat.

Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari.

Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa.

O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult.

 

 

 

 

Imagini pentru putin si petrolul fotos

 

 

 

 

 

Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului.

Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte.

La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală.

Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare.

Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi.

Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi.

Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend.

Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească.

Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014.

Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc.

Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme  de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea.

Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin.

Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator.

Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime.

Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă.

Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili.

Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi.

Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma.

Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea.

Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea.

Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există.

Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta.

Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul.

Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.            

 

   

  Negrea Cristian

  http://cristiannegrea.blogspot.com 

27/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

România în arhivele CIA. Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică

 

 

 

 

 

 

 

România în arhivele CIA

 

CIA SECRETS: Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică, plus Tismăneanu, în ARHIVELE CIA.

“Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat”. DOCS.

Într-un  set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat  de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.

Clasificat SECRET şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc.

Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300).

“Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează CIA. 

Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertizează CIA.

“Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”.

“Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat – Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.

Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază:“Conducătorii acestor acţiuni sunt:

a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.

b) Mihail Roller, un evreu,  care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului.

A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.

c) Barbu Lăzăreanu, un evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington.

d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist “ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, etc.

Viitor “Erou al Muncii Socialiste” şi al RSR, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963), etc, etc…

Despre Mihail Roller din Buhuşi, Pavel Ţugui afirmă că era “fiul unui rabin”.

Pentru mai multe detalii biografice privind agentul NKVD care a activat alături de Silviu Brucan şi Leonte Tismăneanu vă recomand să citiţi AICI un studiu al istoricului CNSAS Liviu Pleşa.

Conform Wikipedia, Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al “Academiei” de politruci “Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici (ediţia în limba română) sau Avram Lazarovici (ediţia în limba engleză, care mai adaugă şi ale nume: Alex. Bucur, Arald, Barbou Lazareano, Bélé, Mathieu H. Rareșiu, Trubaduru).

Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova.

Emil Petrovici, “unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul Jdanov, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii (Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006), că “la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”.

O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a.

(Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53 via Liviu Pleşa, studiul citat).

În “Holocaustul culturii române -Enciclopedia valorilor reprimate“, profesorul Mihai Ungheanu, descrie pe larg fenomenul epurărilor şi trecerea la index a sute de titluri şi autori, înlocuiţi cu agenţi şi comisari ideologici, prinşi în insectarul lucrării cu “operele” lor, cum ar fi:

Silviu Brucan – Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea- Tendinţe în opera de artă (1947);

Leonte Răutu- Împotriva Cosmopolitismului (1948);

Mihail Roller- Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948);

Zigu Ornea – Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961);

Radu Florian – O controversă filozofică.Ah, era să uit de Tismăneanu.

Oricât am căutat pe site-ul CIA vreo referire la cunoscutul profesor Tismăneanu sau la opera sa atât de vastă nu am găsit decât o singură notă, “sanitizată”.

În informarea desecretizată se arată că în septembrie 1958 a apărut primul număr al revistei comuniste “Probleme ale Păcii şi Socialismului”, “un instrument sovietic important pentru controlul şi coordonarea mişcării internationalist-comuniste”, conform aprecierii analiştilor CIA.

Între principalii şase editorialişti ai revistei – pe care îi puteţi descoperi în documentul de mai jos – se află şi Leonte Tismăneanu.

Conform CIA, cei şase “magnifici” imprimă ca direcţii temele clasice: că Statele Unite sunt “Inamicul Nr 1 al păcii” mondiale, că “numai comunismul va salva omenirea” şi “va învinge în întreaga lume”, bla, bla, bla…

Documentele, mai jos.

 

 

Sursa: http://roncea.ro/2017/02/24/cia-secrets-arderea-cartilor-in-romania-comisarii-bolsevici-din-academia-rpr-roller-si-purificarea 

 

 

Dacă vă interesează subiectul, puteți studia întreaga arhivă de documente declasificate pe site-ul CIA.

14/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: