CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Baza germana 211

 

 

Primele expediţii germane spre Antarctica au avut loc încă din anii 1901-1903.

In anii de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, dorința germanilor care pretindeau părți din Antarctica și doreau să aibă propria lor bază a devenit tot mai stranie.

La acel moment, dovezi ale pretenției Germaniei la Antarctica printr-o singură lovitură militară părea cea mai bună opțiune.

Însuși Hitler era dornic să pună piciorul în Antarctica, iar o astfel de pretenție ar fi putut fi utilizată de propaganda Național Socialistă și mai departe fiind demonstrația unei noi Germanii superputernice.

Pe de altă parte, din motive politice, trebuia evitată provocarea Aliaților. Germania nu era complet pregătită, la acel moment, pentru un viitor război.

De fapt, s-a dezvoltat ideea unei expediții semicivile în cooperare cu compania aeriană națională germană Lufthansa.

Comanda pentru aceasta a fost acordată căpitanului care avea experiență polară, Alfred Ritscher, care a mai condus expediții la Polul Nord și a dovedit curaj și îndemânare în condiții critice. Nava a părăsit portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă și determinată și a atins gheața la 19 ianuarie 1939.

În următoarele săptămâni, în 15 zboruri ale avioanelor Passat și Boreas s-au acoperit cam 600000 km pătrați și s-au făcut mai mult de 1000 de fotografii ale zonei.

Aproape o cincime din întreaga Antarctică era scanată astfel, demonstrându-se pentru prima dată și simultan pretenția că este teritoriu german. Pentru a întări această pretenție și în afară, cele două avioane au aruncat câteva mii de steaguri, poli metalici speciali cu însemnul zvastica. Întregul teritoriu era redenumit NEUSCHWABENLAND.

Germanii au descoperit vaste regiuni care erau în mod surprinzător zone fără gheață, cât și lacuri cu apă caldă și intrări în peșteri.
O uriașă peșteră de gheață într-un ghețar a fost descoperită având o dimensiune de 30 de mile lângă un lac geotermal cu apă fierbinte dedesubt.

Au fost trimise diverse echipe științifice în zonă, inclusiv vânători de blănuri, colecționari și zoologi, specialiști de uzină, micologi, biologi marini, ornitologi. Numeroase divizii ale guvernului german au fost implicate în proiectul strict secret. După ce au fost strânse toate datele, echipe de construcții subterane veneau în nave cargo, nave militare de transport și submarine.

 Navele cargo venind din Africa de Sud erau protejate de un submarin killer-gazdă și nave militare. Aceasta ar explica eforturile naziste intense în nordul și sudul Africii.

Orice navă care doar se apropia de rutele de transport din Africa de Sud în Antarctica erau distruse de vasele germane U pentru a proteja secretul.

Începând cu 1938 naziştii au început să trimită numeroase expediţii spre regiunea Queen Maud din Antarctica. Majoritatea acestor numeroase si constante expediţii porneau din Africa de Sud.

Au fost cartografiaţi peste 370.000 km pătraţi din continentul îngheţat, germanii descoperind vaste regiuni care nu erau acoperite de gheată, lacuri cu apa calda si numeroase peşteri.

Diferite echipe ştiinţifice au fost trimise in aceste zone : botanişti, agricultori, zoologi, biologi marini etc, in aceasta misiune secreta fiind implicate multe divizii din guvernul nazist. Toate aceste expediţii au culminant prin revendicare de către Germania a acestor teritorii.

Numele ales pentru aceasta colonie a fost Neuschwabenland sau New Swabia si a fost delimitata prin aruncarea din avioane a sute de ţăruşi având ataşaţi de ei steagul cu svastică.

 

 

 

O posibilă intrare spre Baza 211?

O posibilă intrare spre Baza 211?

 

 

 

După ce au fost aduse bunurile, au început să vină VIP-urile și oamenii de știință cu un complement al ULTRA, o echipă SS nazistă foarte specializată. Proiectele de construcție și proiectele secrete din Antarctica au conţinut de-a lungul războiului.

Chiar înainte de finalul războiului, două nave U de aprovizionare germane au fost lansate dintr-un port de la Mare Baltică. S-a relatat că ar fi luat cu ele membrii ai cercetării disc-antigravitație și echipe de dezvoltare, iar în final cele mai importante componente ale discului zburător.

Aceasta includea note și desene pentru ultima farfurie sau proiecte disc aerian și proiecte pentru giganticele complexe subterane și provizii pentru remarcabilele fabrici subterane din Munții Harz.

 Submarinele U au atins noul tărâm Neuschwabenland, unde le-au fost descărcate încărcătura secretă. 

La data de 10 iulie 1945, la mai mult de două luni de la terminarea războiului, submarinul german U-530 a capitulat autorităților argentiniene. Comandantul era Otto Wermoutt.

Submarinul avea un echipaj de 54 de oameni, iar încărcătura avea stocuri foarte mari de alimente. Echipajul era neobișnuit de tânăr, iar când au fost chestionați au pretins că nu au rude. Germania a depus un mare efort în dezvoltarea secretă a armelor pentru a-și apăra noul imperiu subteran, care fără îndoială, era construit cu ajutorul unui mare număr de sclavi de consum transportați din lagărele de concentrare.

 Orașul bază principal al Antarcticii a devenit cunoscut ca Noul Berlin sau cu numele de cod Base 211.

În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-și facă cunoscută prezența în spațiul aerian al SUA și URSS.
Aceste incursiuni erau făcute cu farfurii zburătoare de înaltă tehnologie.  În 1947, amiralul Richard Byrd a codus 4000 de trupe militare din Marea Britanie, Australia, SUA pentru a invada Antarctica. Operațiunea s-a numit Highjump.

 

La 14 decembrie 1944 (cu sase luni inainte de terminarea razboiului)  importantul cotidian american, “New York Times”, publica pentru prima oara, dupa primele observatii din lume ale “farfuriilor zburatoare”, un articol surprinzator: “Farfuriile zburatoare sunt arme secrete.

O noua arma germana si-a facut aparitia pe frontul occidental. Pilotii U.S. Air Force raporteaza ca sfere de argint survoleaza Germania, uneori izolate, uneori in formatie. Unele par total transparente.”

Ce s-a petrecut cu adevarat dupa razboi si de unde veneau aceste masinarii misterioase? In anul 1936, prevazand un al doilea conflict armat mondial inevitabil, Germania nazista s-a pregatit pentru asta metodic. Intre alte pregatiri era indispensabil de a prevedea o logistica performanta pentru razboiul maritim.

Nazistii au incheiat acorduri secrete cu “aliatii Marelui Reich” si cu prieteni potentiali in anumite tari din America de Sud pentru a revitaliza parcul navelor de razboi. Aveau nevoie de o baza secreta, solida si inatacabila pentru submarinele din Kriegsmarine.

In acest moment intra in scena, in aplauzele noastre, istoricii revizionişti, jurnaliştii de investigaţie si amiralul din marina SUA, Richard E. Byrd.

Astfel, după ce toate aceste date au fost strânse, in New Swabia au început să ajung echipe de construcţii care au construit baze militare subterane, porturi pentru submarine, toate bine camuflate.

 

Noua baza-oraş este numita New Berlin sau Base 211. In vasele militare, civile si submarine au fost aduse materiale de construcţii, provizii si armament.

 Chiar înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial doua submarine, U-530 si U-977, au dus in aceste baze oamenii de ştiinţa care se ocupau cu studiul si dezvoltarea discurilor anti-gravitaţionale precum si ultimele componente ale acestora ( multe din aceste componente au fost transportate aici in timpul războiului ) si alte numeroase schiţe si proiecte ale farfuriilor zburătoare proiectate in Germania.

 Cele doua submarine au fost capturate, la întoarcere, pe coastele Argentinei iar echipajele supuse interogatoriilor de către marina SUA. In urma acestor interogatorii s-a luat decizia de a trimite o armada navala in Antarctica, o forţa se invazie, sub comanda lui Richard E. Byrd.

Operaţiune militara, cunoscuta sub numele de Highjump, a avut loc intre 1946 si 1947 si era compusa din peste 40 nave de război, un purtător de avioane, USS Philippine, submarine si 4700 de soldaţi.

In 5 martie 1947, in ziarul chilian El Mercurio apare un interviu cu Richard E. Byrd, realizat de Lee van Atta, in care amiralul face câteva afirmaţii şocante.

El afirma ca ” este imperativ ca SUA să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva unor regiuni ostile deoarece in cazul unui război, SUA poate fi atacata de obiecte zburătoare care pot călători de la pol la pol cu viteze incredibile”.

El a continuat să susţină aceste afirmaţii dar, mai târziu, i-a fost interzis sa mai tina conferinţe de presa si a fost internat într-un ospiciu.

Totuşi, in 1955 a fost pus să conducă operaţiunea Deepfreeze de explorare a Antarctici iar la scurt timp după acea, in 1957, a murit…

 

 

 

 

 

baze naziste antarctica NEUSCHWABENLAND: Cele mai importante secrete naziste cu privire la lumea ascunsă din Antarctica

 

 

 

 

Proiectarea, construirea si testarea unor aparate de zbor experimentale sub forma de discuri de către nazişti, nu pare a fi o afirmaţie hazardata, luând in in calcul progresul tehnic german de la sfârşitul războiului ( amintesc aici doar de avioanele cu reacţie Messerschmitt Me 262 si primele rachete balistice V1, V2 ).

In ultimul timp ies la suprafaţa noi informaţii si documente despre aceste aparate de zbor, informaţii care sunt preluate si difuzate de canale media credibile: Discovery si History Channel.

Au fost descoperite numeroase schiţe ale acestor “farfurii zburătoare” după război, iar piloţii aliaţi raportau constant întâlniri deasupra Germaniei cu celebrele “Foo Fighters”.

Întreg programul spaţial american ( incluzând zborul spre Luna cu Saturn V ) a fost conceput si realizat pe baza studiilor in domeniul rachetelor ale lui Wernher Von Braun ( nazistul “bun” si fost ofiţer SS ), racolat de americani la sfârşitul războiului împreuna cu echipa sa de oameni de ştiinţa de la Peenemünde.

De asemenea avioanele cu reacţie americane si sovietice care se întâlneau pe cerul peninsulei Coreene in timpul războiului din anii 1950, erau aproape identice, ele fiind realizate după aceleaşi schiţe ale unui viitor avion cu reacţie nazist, furate din Germania atât de către sovietici cat si de americani.

De aici teoriile conspiratiei o iau razna: Hitler a fugit in Antarctica, acolo naziştii sunt bun prieteni cu reptilienii, care sunt extratereştrii, iar pamantul este gol in interior ( hollow earth ) si plin de arieni.

Ar mai fi multe de conspirat dar am obosit.

Daca vreti să citiţi mai multe, apelaţi cu încredere la Google, este cel mai bun prieten al vostru. Începeţi cu Thule Society si energia Vril .

 

 

Războiul secret britanic din Antarctica

 

 

În descrierile oficiale privind operaţiile militare aliate în Antarctica,  se vorbeşte foarte puţin despre Marea Britanie.

Totuşi, documentele atestă că ea a încercat, în 1945, un asalt final împotriva Germaniei naziste pe acest continent. Se ştie că germanii au construit acolo, din 1938, o bază secretă unde s-au refugiat fugarii după căderea celui de-al treilea Reich.

Această bază de la Neuschwabendland a fost în întregime distrusă de armata britanică. Astfel se luminează misterul celor 40 de submarine germane dispărute la sfârşitul războiului şi se relansează mitul nazist al Antarcticii.

 

 

  • Ultimul martor

 

Astăzi aproape toţi cei care au servit în timpul campaniei de la Neuschwabendland ne-au părăsit. Dar ultimul martor a făcut mărturisiri, pe parcursul a zece ani în timpul a doar două întrevederi. Ele sunt esenţiale.

Când ne-au anunţat victoria în Europa, unitatea mea se afla în repaus într-o grotă din fosta Iuglosavie.

Eram mulţumit că acest război s-a terminat, dar cu luptele care continuau în Pacific şi tensiunile care creşteau în Palestina, ştiam bine că războiul nostru putea continua.

Graţie cerului, am fost iertat de a participa la războiul contra Japoniei, dar am fost trimis în Palestina unde afluxul de evrei, coroborat cu o ascensiune a terorismului sionist, îi neliniştea nu doar pe palestinieni, ci şi forţele britanice însărcinate de a zăgăzui acest aflux şi de a reprima insurecţiile.

M-au avertizat că şederea mea în Palestina putea să dureze nedeterminat.

Am văzut murind mulţi dintre camarazii mei soldaţi. Din fericire, am primit la începutul lui octombrie 1945 ordinul de a mă prezenta la ofiţerul meu superior, căci fusesem ales pentru o misiune secretă la Gibraltar (niciunul dintre superiorii mei nu cunoştea natura acestei misiuni).

Neprimind nicio altă explicaţie, speram că voi fi redat curând vieţii civile.

M-am înşelat profund! Mi-am petrecut încă un Crăciun pe picior de război.

 

Razboiul secret britanic din Antarctica

Odată ajuns la Gibraltar, un maior m-a luat de-o parte şi m-a informat că voi fi mutat în coloniile insulelor Falkland pentru instrucţii complementare şi că mai mulţi alţi soldaţi din alte corpuri de elită britanice vor veni să ni se alăture.

Misterul s-a accentuat când am fost trimişi toţi cu un avion în Falkland şi ni s-a cerut o tăcere completă. Am primit ordin chiar de a nu specula asupra motivului pentru care fusesem aleşi şi asupra locului unde ne vom duce.

Atingând insulele Falkland dezolante şi severe, am fost prezentaţi ofiţerului care comanda expediţia şi unui norvegian care servise în rezistenţa norvegiană, un expert în luptele în timpul iernii care ne va antrena pentru o misiune de care nu aveau nici cea mai mică idee.

Astăzi, se ştie că Falkland, considerat ca secretul cel mai bine păstrat al Armatei britanice, promit câţiva ani, dificili celor care sunt mutaţi aici, dar în anii ‘40, nimeni nu le cunoştea şi cu atât mai puţin soldaţi ca mine.

Timp de o lună, am fost supuşi unui antrenament intens în lupta pe timp rece. Plonjarea în Atlanticul rece, înfruntarea elementelor într-un cort în Georgia de Sud ni se părea ceva cu atât mai nebunesc cu cât nu ştiam de ce suntem acolo !

În acest timp, după pregătirea noastră, un maior şi un om de ştiinţă ne-au explicat în fine natura misiunii noastre, şi acolo, am realizat cu toţii că avem puţine şanse de a scăpa vii, mai ales dacă ceea ce presupuneam era exact.

Ni s-a explicat că va trebui să examinăm activităţi anormale în împrejurimile munţilor Muhlig – Hoffmann plecând de la baza britanică din Maudheim. Atarctica, din ceea ce mi s-a spus, era războiul secret alMarii Britanii.

Ne-au informat apoi despre activităţile britanice la Polul Sud în timpul războiului. Eram acolo, aşezaţi, intrigaţi de ceea ce ni s-a divulgat; niciunul dintre noi nu auzise ceva la fel de fascinant şi nici ceva aşa de înspăimântător.

Puţini oameni cunoşteau că naziştii veniseră în Antarctica în 1938 şi 1939, şi mai rar erau cei care cunoşteau de faptul că Marea Britanie a început, în semn de reacţie, de a stabili baze secrete în jurul Antarcticii.

Cea pe care trebuia să o vizităm, Maudheim, era cea mai importantă şi cea mai clandestină din toate bazele antarctice. Într-adevar, nu era decât la 300 km de locul presupus al bazei naziste.

Un număr imposibil de estimat de submarine germane lipseau şi nu erau semnalate; dar, cel mai rău, unii dintre cei care le făcuseră verificarea lunară după sfârşitul războiului alimentau încă speculaţiile.

Armata britanică capturase trei dintre cele mai mari nume ale partidului nazist – Hess, Himmler şi Doenitz – şi în momentul capturii, Marea Britanie a obţinut informaţii pe care le-a împărţit cu Rusia sau S.U.A.

Pe baza acestor informaţii a acţionat, singură. Marea Britanie era convinsă că germanii au construit o bază secretă şi că scoseseră din Europa, ca prin magie, numeroşi nazişti cărora li s-a pierdut urma.

  • Oameni polari, tunel şi nazişti

Ne aşteptau revelaţii în cascadă. Vara precedentă, ni s-a spus, oamenii de ştiinţă şi comandouri de origine au găsit un vechi tunel. Militarii trimişi la faţa locului au intrat în el, însă numai doi dintre ei au revenit la baza lor înainte ca iarna australă să se fi instalat.

Imediat, cei doi supravieţuitori au făcut prin radio declaraţii absurde vizavi de oameni polari, de vechi tuneluri şi de nazişti.

Contactul radio a fost în fine pierdut în iulie 1945, după un mesaj de foarte bun augur pentru noi: oamenii polari au fost găsiţi!

După ce ni s-a pus să ascultăm această înregistrare, maiorul care trebuia să comande expediţia a încercat să ne încurajeze: Ne vom duce la baza de la Maudheim, vom găsi tunelul, vom elucida enigma oamenilor polari şi a naziştilor şi vom face totul pentru a distruge această ameninţare.

Din fericire, răspunsurile la întrebările noastre, atât de numeroase, au fost oneste şi directe. Ni s-a spus că Marea Britanie încerca să ia viteză faţă de americani şi sovietici care pregăteau propriile lor expediţii.

Ea nu dorea să rişte ca S.U.A. sau Uniunea Sovietică să descopere baza germană şi să pună mâna pe tehnologiile naziste. Aceste două ţări aveau deja un avans tehnologic faţă de Marea Britanie graţie oamenilor de ştiinţă şi echipamentelor recuperate de la nazişti.

Între altele, considerând Antarctica ca stat sub jurisdicţia Imperiului britanic, ea aştepta să fie prima şi ultima care să eradicheze prezenţa nazistă pe solul său, refuzând astfel S.U.A. şi Uniunii Sovietice gloria de a fi dat ultima luptă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Ne-am dus în avion până la punctul prevăzut pentru aterizare, situat la 30 km de baza de la Maudheim. Pluguri de zăpadă aşteptau sosirea noastră.

Începând din acest moment, am fost pe picior de război.

Trebuia să reparăm radioul în tăcere totală. Eram singuri, fără a avea nicio şansă de retragere dacă cele mai rele temeri ale noastre se confirmau. Ne-am apropiat de bază, însă ea ne-a apărut imediat lipsită de viaţă, un oraş fantomă.

Asta a trezit rapid neîncrederea noastră, dar, ca în toate campaniile precedente, aveam o misiune de îndeplinit şi temerile noastre nu trebuiau să ne paralizeze judecata.

  • Primele victime ale expediţiei

Cum ne-am dispersat în jurul bazei, un fir a declanşat o alarmă şi o sirenă a sunat, rupând tăcerea şi făcându-ne să tremurăm. O voce, imposibil de localizat, ne-a strigat să ne indentificăm.

Ne-am ridicat armele, maiorul ne-a prezentat şi vocea a putut fi localizată. Aparţinea unui supravieţuitor izolat şi ceea ce ne-a revelat nu a făcut decât să ne neliniştească şi să ne facă să regretăm că nu suntem mai numeroşi.

El ne-a explicat că, în buncărul numărul 1, se găsea celălat supravieţuitor al expediţiei în tunel, în compania unuia din misterioşii oameni polari de care auzisem vorbindu-se în înregistrarea radio.

În pofida obiecţiilor supravieţuitorului, a fost dat ordinul de a se deschide buncărul. El a încercat de a se opune cu o teamă panicată care ne-a cuprins instantaneu: niciunul dintre noi nu a vrut să fie primul care să intre în buncăr.

Din fericire pentru mine, nu am fost ales. Această onoare i-a revenit celui mai tânăr membru al unităţii noastre desemnat să ne deschidă calea. A intrat, ezitând puţin, ciocnindu-se de uşă. Odată în interior, asupra bazei s-a aşternut tăcerea, urmată de două focuri de armă.

Uşa s-a deschis şi omul polar a scăpat alergând. Am început cu toţii să alergăm şi ne-a lăsat timpul să tragem câteva focuri de armă, de formă.

Atunci am pătruns în buncăr unde zăceau două cadavre: camaradul nostru, cu gâtul străpuns, şi, mai atroce, supravieţuitorul, ciopârţit până la os.

Am fost invadaţi de furie şi de întrebări după ce am văzut murind un membru al unităţii noastre doar la câteva ore după aterizarea noastră şi ascultam anxioşi răspunsurile ultimului supravieţuitor la întrebările maiorului.

El l-a întrebat mai întâi ce i s-ar fi putut întâmpla celuilalt supravieţuitor şi cum căzuse în capcană în buncăr cu acest om polar.

Dar bărbatul a preferat să înceapă cu începutul, adică momentul în care ei au descoperit tunelul. Oamenii de ştiinţă care ne însoţeau au luat note.

  • O imensă bază subterană

Am aflat că regiunea unde se găsea tunelul era una plină din acele văi uscate specifice Antarcticii, ceea ce explica uşurinta cu care britanicii au putut-o găsi.

Cei treizeci de membri de la baza Maudheim aveau ordinul de a descoperi unde ducea tunelul. Ei au parcurs tunelul câţiva kilometri, şi în sfârşit, au ajuns la o vastă cavernă subterană anormal de caldă; unii, printre care oameni de ştiinţă s-au gândit că ea putea fi încălzită prin geotermie.

Imensa grotă comporta lacuri subterane, dar, mult mai misterios, ele erau luminate artificial.

În faţa imensei grote, expediţia s-a împărţit pentru a o explora mai bine. Atunci au descoperit enorma bază construită de nazişti, cu cheiuri pentru submarine, din care unul dintre ele, se pare, a putut fi identificat.

Dar cu cât mai mult avansau britanicii, cu atât mai mult spectacolul era straniu. Supravieţuitorul a vorbit în special de hangare pentru avioane stranii şi multiple excavaţii.

În acest timp, prezenţa lor nu a trecut neobservată şi cei doi supravieţuitori de la baza Maudheim şi-au văzut camarazii capturaţi şi executaţi unul după altul. După ce au fost martori la şase execuţii, au fugit prin tunel, dar prea târziu: oamenii polari au sosit!, a urlat apoi supravieţuitorul.

Planul a funcţionat, însă în detrimentul vieţii lui şi al radioului, căci bravul buncăr numărul unu deţinea singurul post de radio fără fir operaţional care a fost distrus în luptă.

Al doilea supravieţuitor nu mai avea altă alegere decât să se aşeze, să aştepte şi să încerce de a nu deveni complet nebun.

  • O sursă de energie necunoscută

Fără explicaţii satisfăcătoare, bărbatul ne-a vorbit apoi de oamenii polari ca fiind produse ale ştiinţei naziste. În acelaşi mod, a încercat să ne explice felul în care naziştii îşi furnizau energia: aceasta provenea, după el, din activitatea vulcanică care, traversând vaporii, le permitea de a produce electricitate.

Dar se părea că naziştii dispuneau de o sursă de energie necunoscută, căci supravieţuitorul a declarat: După ceea ce am fost martor, cantitatea de energie primită este superioară a ceea ce ar putea-o produce, după părerea mea, vaporii.

Oamenii de ştiinţă ai expediţiei au respins majoritatea informaţiilor date de supravieţuitor, reproşându-i chiar lipsa sa de cultură ştiinţifică şi obiectându-i că aceste date nu puteau în niciun caz fi adevărate.Maiorul, dorea să ştie mai mult: să ştie dinainte despre duşmanul pe care îl aveam de împrumutat şi despre ceea ce putea face omul polar care scăpase.

Răspunsul nu a fost liniştitor pentru noi şi i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să spună că supravieţuitorul era bun de închis. Nu există cuvinte pentru a exprima ceea ce resimţeam aşteptând răspunsul: Va aştepta, ne va pândi întrebându-se ce vom face.

Aşteptând asta, maiorul a ordonat să facem de gardă în timp ce el şi oamenii de ştiinţă vor discuta, în particular, despre continuarea misiunii.

A doua zi dimineaţa, ne-a ordonat de a inspecta tunelul şi în timpul celor 48 de ore care au urmat, am progresat regulat către valea uscată, locul presupus al vechiului tunel.

Sosind în valea uscată, am fost cu toţii uimiţi, căci ni se spusese că Antarctica era total înconjurată de gheţuri şi totuşi, eram într-un peisaj care amintea de Sahara.

Aveam interdicţia de a ne apropia de tunel înainte ca câmpul bazei provizorii să nu fi fost realizat. În timp ce oamenii construiau baza, oamenii de ştiinţă şi maiorul au inspectat tunelul.

După câteva ore, au revenit la bază pentru a ne spune că vazuseră şi noul plan de acţiune. Tunelul nu era vechi, după oamenii de ştiinţă. Şi maiorul a adăugat că zidurile din granit păreau neterminate. Am putut să constatăm noi – înşişi a doua zi, după o noapte liniştită.

Chiar înainte de a ajunge la gărzile noastre, ni s-a confirmat că era vorba de a urma tunelul până la capăt, până la Fuhrer, la nevoie.

Este dificil de a dormi în Antarctica în timpul lunilor de vară, din cauza luminii zilei care străluceşte perpetuu. Dar în acea noapte, somnul a fost şi mai lung…

  • Autopsia unui om polar

Şi în acea noapte, omul polar a venit, efectiv. Dar de data asta, nu au fost victime printre noi: omul polar a căzut sub gloanţele noastre. Oamenii de ştiinţă, după ce au examinat cadavrul, au declarat că omul polar era un om, desigur mai păros şi mai înarmat contra frigului. După o autopsie rapidă, corpul a fost pus într-un sac în scopul de a fi conservat până la un viitor examen mai minuţios.

A doua zi dimineaţă, două persoane au rămas la intrarea în tunel, cu cadavrul, plugurile, echipamentul şi, cel mai important, radioul. În capul expediţiei, maiorul era însoţit de norvegian şi de oamenii de ştiinţă.

Supravieţuitorul, de asemenea, era indispensabil succesului misiunii. Cu toţii doream să ne alăturăm lor. Am fost ales împreună cu alţi patru dintre expediţiile cele mai pasionante, şi poate cele mai importante, din istoria umanităţii.

Deşi rolul lor a fost la fel de esenţial pentru succesul misiunii cei doi camarazi care au rămas la intrare în tunel erau decepţionaţi.

Pregătindu-ne toţi nouă la intrarea în tunel, ne-am asigurat că am adus suficiente muniţii şi explozive pentru a face faţă unei confruntări şi poate de a distruge baza în integralitatea sa, căci aceasta era misiunea noastră: nu de a salva, ci de a distruge.

Am mers mult timp în obscuritate şi, după patru ore, am început să zărim lumină în depărtare, la aproximativ o oră de mers, o ora interminabilă, cu capul plin de întrebări. În fine, am ajuns în vasta cameră luminată artificial. Ne-am îndreptat imediat spre locul de unde supravieţuitorii fuseseră martorii execuţiilor. Observând de sus galeriile camerei, am fost uimiţi de numărul de muncitori care lucrau ici şi colo, ca furnicile.

Dar ceea ce era cel mai impresionant, era enormitatea construcţiilor în curs. Totul părea să indice că naziştii erau în Antarctica de mult timp.

Oamenii de ştiinţă notau tot ceea ce puteau, desenau diagrame, luau eşantioane de rocă şi fotografii. Maiorul, la rândul său, se interesa de modalitatea de a distruge minele. Ele trebuiau să fie plasate în jurul acoperişului cavernei. De asemenea erau prevăzute alte ţinte, ca de exemplu generatorul şi cuvele de benzină cât şi, dacă era posibil, depozitele de muniţii.

  • Doar trei supravieţuitori

Toată ziua, am pus mine şi am făcut fotografii ale acestei tehnologii foarte avansate; am luat de asemenea un ostatic, un om polar. Odată ce au fost puse minele şi probele substanţiale ale existenţei bazei au fost adunate, ne-am îndreptat spre tunel.

Atunci am fost descoperiţi şi urmăriţi de oamenii polari şi de nazişti. Atingând tunelul, am plasat un obstacol pe drum spre a ne încetini duşmanii destul de mult timp pentru ca minele să explodeze.

Unele mine au fost plasate la intrarea în tunel şi când am auzit exploziile, am sperat că urmăritorii noştrii le atinseseră. Nu era nimic.

Minele au blocat tunelul, dar naziştii şi oamenii polari ne-au urmărit. Doar trei dintre noi au scăpat: norvegianul, un om de ştiinţă şi eu – însumi.

Când am atins valea uscată, au fost puse suficiente mine pentru a închide tunelul pentru totdeauna. În mod curios, au rămas foarte puţine probe ale misiunii. Fie că ele au fost pierdute  accidental, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluziile lor şi misiunea a fost îndeplinită.

Tabăra a fost demontată şi ne-am întors la baza de la Maudheim de unde ne-au evacuat. Ne-au transportat cu avionul până la coloniile din insulele Falkland.

Atingând Georgia de Sud ni s-a distribuit directiva prin care ni se interzicea de a dezvălui ceea ce am văzut, auzit şi întâlnit. Tunelul a fost explicat ca nefiind altceva decât un accident natural, o eroziuneglacială. Oamenii polari nu erau altceva decâtsoldaţi neglijenţi deveniţi nebuni.

Prezenţa germanilor nu a fost niciodată menţionată în raport şi orice idee de a face publică misiunea a fost respinsă cu fermitate. Misiunea nu va fi făcută niciodată oficial, deşi unele elemente din aceasta au făcut deja obiectul fugii către ruşi şi americani.

Astfel ultimul meu Crăciun din al Doilea Război Mondial s-a petrecut pe continentul Antarctica în 1945, luptându-mă cu aceiaşi nazişti cu care m-am luptat în toate zilele de Crăciun după 1940. Cel mai rău, este faptul că expediţia nu a primit nicio recunoaştere, iar supravieţuitorii niciun fel de onoruri.

Din contră, supravieţuitorii britanici au fost  demobilizaţi, raportul oamenilor de ştiinţă a dispărut. Această misiune nu a figurat niciodată în cărţile de istorie, în timp ce în ele se găseşte misiunea din 1950, condusă de o expediţie conjugată de britanici, suedezi şi norvegieni, şi care a durat până în ianuarie 1952.

Ea avea drept scop de a verifica şi de a ancheta asupra anumitor descoperiri ale expediţiilor naziste din 1938 – 1939 în Neu Schwabenland.

La cinci ani după misiunea noastră, Maudheim şi Neu Schwabenland au fost revizitate, şi această expediţie avea de-a face cu compania Neuschwabenland, dar, mai important, cu ceea ce am distrus noi. În timpul anilor care s-au scurs între cele două misiuni, Royal Air Force nu a  încetat de a survola Neu Schwabenland.

Motivul oficial invocat de RAF pentru aceste zboruri intense era căutarea de locuri propice pentru a stabili locuri pentru bază. Totuşi, nu putem să nu ne punem întrebări.

 

sursa : adiadrian.wordpress si 2012 Era Noastra blog; efemeride.ro/neuschwabenland; 

Publicitate

30/01/2010 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Spionul din cer.

 
  

A fost unul dintre cele mai impresionante avioane construite vreodata. Era atât de avansat încât au existat voci ce spuneau ca nu ar fi putut fi realizat de om decât cu ajutorul extraterestrilor. Iar acest zvon dainuie pâna în ziua de astazi

 

 

 

Povestea avionului nostru începe pe la jumatatea anilor 1950, în vremea în care razboiul rece parea a se transforma foarte repede într-unul cât se poate de fierbinte. Crize peste crize amenintau lumea, cele doua blocuri înarmându-se într-o viteza ametitoare cu arme nucleare, capabile sa distruga întreaga planeta. În asemenea situatii, mai mult decât oricând, factorii de decizie politico-militara au nevoie de informatii, de cât mai multe informatii. Sa nu uitam ca în acele vremuri era spatiala se afla abia la începuturi si abia catre deceniul sase al secolului trecut au aparut primii sateliti-spion cu adevarat eficienti.

 Americanii dispuneau de mijloace redutabile pentru a supraveghea teritoriul adversarului. Initial s-a apelat la baloane stratosferice, dar acestea erau nesigure, fiind la cheremul deplasarilor maselor de aer de la mare altitudine. S-a apelat si la avioane. Dar avioanele vremii erau extrem de vulnerabile atât în fata avioanelor adversarului, cât si în fata sistemelor de rachete antiaeriene, desi acestea abia aparusera în dotarea fortelor militare. De aceea CIA a dorit sa intre în posesia unor avioane nemaivazute, avioane capabile sa strapunga orice aparare inamica, pentru a culege informatiile vitale, necesare deciziilor politico-militare. Este o poveste fascinanta, pe care o vom spune cândva.

 Americanii dispuneau deja de un avion impresionant: avionul U-2. Dar acesta era unul subsonic si, în ciuda altitudinii uriase la care zbura (21.000 m), era vulnerabil în fata sistemelor antiaeriene sovietice. Acest avion si-a facut totusi datoria, zburând deasupra URSS, începând cu anul 1956, aducând de fiecare data informatii pretioase despre sistemele sovietice de rachete intercontinentale. Dar, în 1960, unul dintre zborurile de recunoastere s-a terminat cu o criza internationala majora. Avionul U-2, pilotat de Gary Power, a fost doborât de catre o racheta SA-2… Era nevoie de un nou avion, unul nemaivazut, unul invulnerabil.

Acesta avea sa fie SR-71. Sarcina proiectarii acestui avion a fost asumata de catre unul dintre geniile aeronauticii: Clarence „Kelly” Johnson, în acea vreme vicepresedinte al companiei Advanced Developement Projects, cunoscuta sub numele de „Skunk Works”, filiala a gigantului aerospatial Lockheed Martin. Caietul de sarcini pentru acest avion ar putea fi redus la câteva cuvinte: trebuia sa fie realizat avionul care sa zboare cel mai repede si cel mai sus. Obstacolele care trebuiau depasite erau numeroase. Iata unul dintre ele. Spuneam ca avionul trebuia sa zboare cât mai repede. Gândind rapid, solutia ne vine imediat în minte. Ne trebuie cele mai puternice motoare din lume. Sa presupunem ca le avem si ca vom realiza cel mai rapid avion, dar asta nu ne va ajuta la nimic, pentru ca apare o problema grava. O data cu cresterea vitezei, datorita frecarii cu aerului, învelisul avionului nostru se încalzeste puternic. La o viteza de 3,2 M (adica de 3,2 ori mai mare decât cea a sunetului) temperatura învelisului depaseste 300 grade Celsius. Iar la aceasta temperatura duraluminiul (aliajul folosit la scara larga pentru constructia avioanelor) îsi pierde calitatile mecanice, precum o ciocolata pusa iarna pe calorifer. Era nevoie de materiale noi. Tehnologia vremii avea un raspuns partial la problema barierei termice. Era cunoscut titanul, un metal usor, capabil sa reziste la temperaturi ridicate. Numai ca, pâna la vremea realizarii lui SR-71, acest metal nu fusese folosit decât în cantitati mici, pentru necesitatile oamenilor de stiinta. Asa ca a trebuit creata o tehnologie de uzinare complet noua, partial secreta pâna în zilele noastre. Avionul SR-71 avea sa fie primul care sa includa în proportii foarte mari aliaje pe baza de titan. Va puteti imagina asa ceva? Trebuia construit un avion revolutionar, iar tehnologiile necesare, la rândul lor revolutionare, se dezvoltau o data cu avionul însusi. Si toate acestea într-un timp extrem de scurt.

 V-am dezvaluit numai o parte a problemei. Mai este una, legata strict de proiectare. Este clar, banuim noi, pentru toata lumea: proiectarea unui avion implica un volum imens de calcule. Înainte de primul zbor inginerul proiectant trebuie sa stie cu precizie cum se va comporta avionul la orice viteza, la orice altitudini posibile a fi atinse. Mai trebuie sa stie cum va raspunde avionul la comenzile date de pilot. Si mai trebuie dimensionata fiecare piesa a avionului, pentru a nu se va rupe în zbor în urma solicitarilor impuse de caietul de sarcini. Daca luati în considerare tot ce v-am spus, veti ajunge la aceeasi concluzie ca si noi: sunt necesare calcule precise si laborioase. Acum avem calculatoare, care au devenit o unealta esentiala în proiectarea aerospatiala. Numai ca în vremea realizarii lui SR-71 acestea se gaseau, înca, în faza copilariei. Calcularea lui SR-71 s-a facut exclusiv cu ajutorul riglelor si a masinilor mecanice de calcul! Aceasta în conditiile celui mai desavârsit secret, care limita numarul persoanelor implicate în proiect!

 Iata de unde vine zvonul legat de implicarea extraterestrilor… si credem ca este frumos atunci când un avion naste asemenea legende.

 Revenind la istorie, la cea dincolo de zvonuri si povesti, în aprilie 1962 (la foarte scurta vreme dupa lansarea proiectului) zboara prima versiune a avionului din povestirea noastra, botezata A-11. Apoi de la pamânt se ridica varianta A-12, un avion monoloc, cu o semnatura radar scazuta (este de remarcat faptul ca SR-71 a fost precursorul avioanelor invizibile pentru radar). În 1963 zboara varianta de interceptare, botezata initial YF-12A, iar în februarie 1964 este demarata realizarea versiunii de avion de recunoastere strategica a USAF, un avion biloc, botezata, în sfârsit, SR-71. Un interval de timp foarte scurt pentru evolutia unui prototip atât de revolutionar! Primul anunt public al progresului tehnologic realizat de americani este facut la 29 februarie 1964, de catre presedintele Lyndon Johnson, care anunta ca un prototip A-11 a depasit 2.000 mile/h (circa 3.600 km/h) pe parcursul unor teste desfasurate la baza Edwards.

 Primul zbor al lui SR-71 a avut loc pe 22 decembrie 1964. SR-71 este un avion cu aripa delta, propulsat de doua motoare Pratt and Whitney de tip J-58, cu postcombustie, fiecare dintre ele producând o tractiune de aproximativ 12.000 kgf. Problema motoarelor a fost una complicata. Trebuia gasita o cale pentru a reduce viteza curentului de aer ce patrundea în motor, altfel acesta nu ar fi putut functiona. Totul tinea de felul în care erau proiectate nacelele motoarelor. A fost aleasa solutia plasarii în partea de admisie a aerului a unui con mobil (similar cu cel folosit la avionul sovietic MIG-21), prin care se putea controla viteza curentului de aer ce patrunde în etajul compresor al motorului turboreactor J-58 (un motor turboreactor are trei etaje: etajul compresor – în care aerul este comprimat -, camera de ardere si turbina – care, la rândul ei, antreneaza compresorul). Nacelele au fost realizate atât de bine încât studiile au aratat ca la viteza de 3 M numai 20% din forta de tractiune disponibila era realizata de catre motorul turboreactor.

 SR-71 cântareste gol 34 t, la care se adauga 20 t de combustibil special, de tip JP-7 (aceasta cantitate de combustibil este suficienta pentru doua ore de zbor). Pe timpul zborului combustibilul se redistribuie în rezervoare, pentru a pastra pozitia centrului de greutate. Deoarece se avea în vedere ca SR-71 sa efectueze zboruri de foarte lunga durata, de-a lungul globului au fost desfasurate avioane cisterna, pentru realimentarea în zbor. O misiune tipica a lui SR-71 impunea mai multe realimentari în zbor, pe perioada carora avionul era obligat sa coboare la altitudinea avionului cisterna (6.000-9.000 m) si sa treaca în regim de zbor subsonic.

 Asa cum am mai spus, încalzirea aerodinamica pe timpul zborurilor de mare viteza a obligat proiectantii sa foloseasca pe scara larga aliajele de titan. Fiind un avion spion se impunea ca acesta sa fie greu de observat. De aceea a fost creata o vopsea speciala, capabila sa absoarba undele radar. Aceeasi vopsea mai are si calitatea de a disipa cât mai mult din caldura generata de încalzirea aerodinamica. De la culoarea neagra a vopselei vine si porecla avionului: Blackbird.

 Pentru operarea lui SR-71 este necesar un echipaj format din doua persoane. În postul din fata al carlingii sta pilotul, iar în cel din spate sta ofiterul însarcinat cu sistemele de recunoastere (Reconaissance System Officier). Datorita altitudinii mari de zbor, ambii membri ai echipajului sunt echipati cu costume de zbor presurizate, foarte asemanatoare cu cele purtate de astronauti.

 Primul zbor operational al unui avion din gama SR-71 s-a desfasurat în 31 mai 1967, deasupra Vietnamului (de fapt era versiunea A-12 a avionului, operata de catre CIA, care avea sa fie retrasa în 1968). Avioanele SR-71 au fost operate initial de la baza aeriana Kadena din Japonia. O a doua locatie a fost baza Beale din California si, abia din 1974, au fost deschise mai multe baze în Europa, pentru misiuni de recunoastere asupra tarilor din Tratatul de la Varsovia. Desigur, aceste informatii sunt partiale, deoarece activitatea lui SR-71 ramâne înca învaluita de secret. Cunoastem numai câteva dintre succesele spionului din cer. El a adus în SUA informatii vitale pe timpul razboiului de Yom Kippur, din 1973, dintre tarile arabe si Israel. Aceste informatii au permis americanilor sa poata lua deciziile politico-diplomatice care sa îi avantajeze pe parcursul medierii conflictului. Ca o paranteza, vom spune ca razboiul din 1973 a reprezentat si o criza mondiala, omenirea trecând foarte aproape de cel de al treilea razboi mondial. În 1986 avioanele SR-71 au adus informatiile necesare pentru pregatirea atacului aerian american împotriva Libiei. În 1987, avionele SR-71, decolate de la baza Kadena, au zburat deasupra Golfului Persic si au descoperit baterii de rachete iraniene care amenintau navele americane din zona. Cam atât stim despre misiunile de recunoastere strategica efectuate cu avioane SR-71. Este evident ca ele au fost cu mult mai multe si va trebui sa asteptam multe decenii pentru a afla detalii suplimentare.

Avionul SR-71 a fost retras din serviciu în 1990, iar în 1995 s-a încercat reactivarea lor, dar dupa scurta vreme retragerea a devenit definitiva. Se pare ca americanii dispun de sisteme de recunoastere prin satelit foarte eficiente, care sunt operate cu costuri mult mai mici decât cele implicate de catre SR-71. Dar si aici îsi fac loc zvonurile. Totul pleaca de la faptul ca avioanele de recunoastere strategica sunt greu de înlocuit. Ori de câte ori apare o criza ele pot transmite informatii dupa numai câteva ore de la declansarea ei. Satelitii spion zboara pe orbite prestabilite si exista posibilitatea ca nici unul dintre ei sa nu se afle deasupra zonei de interes. Ar fi lipsit de întelepciune ca americanii sa renunte la o sursa de informatii atât de eficienta. Cu ce au înlocuit-o? Este foarte posibil ca avioanele de recunoastere fara pilot (despre care am vorbit pe larg în numarul 4 – 2003) sa fi putut prelua aceasta sarcina. Dar mai exista o posibilitate. În lumea atât de secreta a spionajului aerian este posibil ca americanii sa fi creat avionul spion suprem, care sa utilizeze tehnologii pe care noi abia daca ni le imaginam. Se vorbeste foarte mult despre un proiect numit Aurora, un avion capabil sa zboare la altitudini semicosmice cu viteze uriase. Din pacate informatiile reale sunt atât de sarace, încât noi nu putem spune decât ca avem, deocamdata, doar zvonuri.

 Ultimul zbor cunoscut al lui SR-71 s-a desfasurat pe 6 martie 1990 între Los Angeles si Washington. Zborul a durat o ora, 4 minute si 20 de secunde, cu o viteza medie de 3.418 km/h, ceea ce reprezinta un record mondial de viteza pentru avioane…

Revista STIINTA SI TEHNOLOGIE

29/01/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA, PRESA ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: