CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O POVESTE BIZARA:HITLER,PREOT IN ECUADOR …

Adolf Hitler a fost preot in Ecuador ?!

Oficial, Adolf Hitler s-a impuscat in buncarul sau din Berlin, in ultimele zile ale celui de-al doilea razboi mondial, pentru a nu cadea viu in mainile Aliatilor.

Neoficial, el ar fi reusit sa scape, in haosul care domnea la ora respectiva in capitala Reichului, gasindu-si ulterior refugiul fie pe un submarin, fie in America de Sud, in Spania sau chiar intr-o baza subterana din Antarctica.

Potrivit documentelor secrete sovietice, scoase recent la iveala, insusi Stalin nu era convins de disparitia marelui sau rival, pe care-l credea „ascuns” de aliatii occidentali. O ipoteza socanta il plaseaza pe sceleratul tiran intr-un rol cu totul neobisnuit: preot catolic in Ecuador!

Trei personaje fara identitate

Razboiul mondial se incheiase. O fosta membra a serviciilor secrete naziste, Magda Zeitfeld, capturata de americani, a ales sa se puna la dispozitia guvernului de la Washington si a solicitat sa fie dusa in fata colonelului Kevin Stapleford, unul dintre membri de cel mai inalt rang din cadrul OSS (spionajul aliat).

Tatal Magdei era un pionier al tehnicilor de protezare faciala si operase la cea mai mare clinica de chirurgie plastica din Germania, clinica ce beneficiase de generoase sponsorizari din partea liderilor Partidului Nazist.

Dornic ca fiica si fiul sau sa-i urmeze cariera, doctorul Zeitfeld i-a inscris la facultatea de Medicina si dupa absolvirea acesteia ambii au lucrat sub supravegherea lui. Dar izbucnirea razboiului i-a adus Magdei oportunitatea de a lucra in cadrul spionajului german si de a colabora cu serviciile SS.

Dupa ce s-a predat, ea a descris, sub prestare de juramant, inaintea comisiei aliate de interogatoriu, un incident petrecut in toamna lui 1943. Incidentul a vizat trei oficiali nazisti de rang inalt, care au fost adusi la clinica tatalui sau in conditii de extrema securitate si in cel mai deplin secret.

 Tatal si fratele Magdei au primit ordinul de a le modifica infatisarea, astfel incat cei trei sa devina de nerecunoscut.

 Nu a existat nici un mijloc de identificare si internarea celor trei nu a fost consemnata in nici un registru oficial. Pentru a pastra secretul, capetele celor trei au fost bandajate, si doar cativa oameni stiau cine sunt cu adevarat.

 

Sosii pentru dictator

De altfel, tatal si fratele Magdei nu le-au cunoscut adevaratul chip decat atunci cand i-au operat. Femeia a declarat anchetatorilor ca tatal ei primise ordinul de a le face acelor oameni trasaturi semitice cat mai evidente. Dupa ce vindecarea a fost completa, in urma interventiilor chirurgicale realizate, cei trei au fost urcati pe un submarin din portul Bremerhaven si au disparut intr-o directie necunoscuta.

Magda Zeitfeld a declarat ca unul dintre acei oameni era, cu siguranta, Adolf Hitler, al doilea fiind Martin Bormann. Ea nu isi aducea aminte cine ar fi putut fi al treilea om, desi chipul lui ii era cunoscut, de la congresele Partidului.

Femeia sustinea ca nu se putea insela in privinta lui Hitler, intrucat supervizase personal un program ce viza alterarea infatisarii a patru barbati, ce semanau cu dictatorul nazist, in vederea unei identificari fizice perfecte cu acesta.

Cei patru aveau, pretindea ea, aceeasi inaltime si constitutie ca si Hitler si cel putin trei erau cu siguranta germani. Prin folosirea de implanturi si diverse proceduri chirurgicale, trasaturile lor faciale au fost modificate, incat la final ei pareau efectiv niste copii identice ale lui Hitler.

 Aceste sosii ale dictatorului nu si-au putut insusi insa, preciza Magda, si tonul si timbrul vocal al acestuia, si de aceea erau folosite la sedinte sau manifestari unde era necesara doar prezenta fizica a acestuia.

De altfel, se stie ca dupa toamna lui 1943 Hitler nu a mai tinut discursuri in public si o mare parte a personalului sau de serviciu a fost schimbat.

Cine a murit in locul lui Hitler?

Un alt element interesant ar fi acela ca la doua saptamani dupa ce misteriosii straini au fost „transformati” si parasisera clinica, aceasta a fost inchisa de SS.

Personalul a fost mutat la alte clinici iar tatal si fratele Magdei, ca si putinii oameni ce cunosteau identitatea celor trei au disparut fara urma. In cursul ultimului an de razboi de asemenea inregistrarile medicale privindu-l pe Adolf Hitler au fost distruse si majoritatea doctorilor care-l consultasera vreodata au disparut, intr-un mod la fel de enigmatic.

Singura exceptie a fost o tanara tehniciana dentara, care il asistase pe dentistul lui Hitler in toaletarea danturii acestuia, in doua randuri.

Ulterior, ea a fost arestata de soldatii Armatei Rosii si a fost capabila sa reconstituie, din memorie, schita danturii lui Hitler, astfel incat, atunci cand in buncarul din Berlin au fost gasite osemintele atribuite lui Hitler, danturile au fost comparate. Nu stim cata acuratete avea desenul tinerei tehniciene dar se pare ca imaginile nu coincideau perfect.

Stalin, cel putin, nu a fost deloc convins dar a hotarat sa se declare oficial ca intr-adevar, era vorba despre dantura lui Hitler, doar pentru ca nu cumva Aliatii occidentali sa creada ca dictatorul fugise de sub nasul triumfatoarei Armate Rosii…

Coincidente uimitoare

In 1961, un fost colonel al US Army, pe nume Wendell Stephens, a intreprins o calatorie in Ecuador, in timpul careia a intalnit, in oraselul Cuenca, un preot numit Padre Krespi. Stephens a banuit ca acesta era de fapt Adolf Hitler.

 Dupa ce a studiat mii de fotografii ale dictatorului nazist, convingerea i s-a intarit; cu atat mai mult cu cat in casa lui din Ecuador, preotul avea unele obiecte de arta de o valoare nepretuita, pe care un banal paroh provincial nu si le-ar fi putut permite, in mod normal.

Intrigat, Stephens a incercat sa ia legatura cu fostul sau camarad, colonelul Stapleford, dar acesta murise.

Traia in schimb vaduva lui, nimeni alta decat Magda Zeinfeld, cu care americanul se casatorise, la cativa ani dupa razboi. Nu i-a fost greu lui Stephens sa o convinga pe Magda sa-l insoteasca in Ecuador.

Cand femeia l-a vazut pe aproape septuagenarul parinte Krespi a fost, de asemenea, convinsa ca el era de fapt Hitler, avand aceleasi trasaturi pe care tatal sau i le schitase, cu decenii in urma.

Ea a recunoscut chiar un tablou vazut candva in Cancelaria Reichului. Krespi, nebanuind nimic, le-a povestit ca fusese crescut la o ferma de la granita italo-austriaca, in nordul Italiei si venise la Vatican in 1943.

De altfel, el vorbea perfect italiana. Dar si mama lui Hitler provenea din zona respectiva si Adolf vorbea, in copilarie, italiana iar atunci cand, la maturitate, era nervos, se spune ca obisnuia sa injure in italiana.

Se stie ca niciodata nu folosea translatori la intrunirile cu Mussolini. In 1956, povestea el, fusese trimis ca preot catolic in Ecuador, la Cuenca. Oras cunoscut „vanatorilor de nazisti” drept posibil refugiu al lui Martin Bormann.

Aici, el ducea un trai modest si era adesea vazut in compania unor membri ai emigratiei germane din acest stat sud-american. Curand dupa aceasta intalnire, Krespi a decedat, fiind inmormantat cu mare pompa.

Cavoul sau, placat cu marmura alba, este si astazi acoperit cu florile depuse de localnici, care-i pastreaza lui „Padre Krespi” o amintire de nesters. Este oare posibil ca unul dintre cele mai malefice personaje ale istoriei sa fi trait, aproape doua decenii, pozand in om al lui Dumnezeu? Raspunsul nu va putea fi dat vreodata…

Publicat de Omae

http://2012en.blogspot.com/2010/06/adolf-hitler-fost-preot-in-ecuador.html

04/07/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Baza germana 211

 

 

Primele expediţii germane spre Antarctica au avut loc încă din anii 1901-1903.

In anii de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, dorința germanilor care pretindeau părți din Antarctica și doreau să aibă propria lor bază a devenit tot mai stranie.

La acel moment, dovezi ale pretenției Germaniei la Antarctica printr-o singură lovitură militară părea cea mai bună opțiune.

Însuși Hitler era dornic să pună piciorul în Antarctica, iar o astfel de pretenție ar fi putut fi utilizată de propaganda Național Socialistă și mai departe fiind demonstrația unei noi Germanii superputernice.

Pe de altă parte, din motive politice, trebuia evitată provocarea Aliaților. Germania nu era complet pregătită, la acel moment, pentru un viitor război.

De fapt, s-a dezvoltat ideea unei expediții semicivile în cooperare cu compania aeriană națională germană Lufthansa.

Comanda pentru aceasta a fost acordată căpitanului care avea experiență polară, Alfred Ritscher, care a mai condus expediții la Polul Nord și a dovedit curaj și îndemânare în condiții critice. Nava a părăsit portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă și determinată și a atins gheața la 19 ianuarie 1939.

În următoarele săptămâni, în 15 zboruri ale avioanelor Passat și Boreas s-au acoperit cam 600000 km pătrați și s-au făcut mai mult de 1000 de fotografii ale zonei.

Aproape o cincime din întreaga Antarctică era scanată astfel, demonstrându-se pentru prima dată și simultan pretenția că este teritoriu german. Pentru a întări această pretenție și în afară, cele două avioane au aruncat câteva mii de steaguri, poli metalici speciali cu însemnul zvastica. Întregul teritoriu era redenumit NEUSCHWABENLAND.

Germanii au descoperit vaste regiuni care erau în mod surprinzător zone fără gheață, cât și lacuri cu apă caldă și intrări în peșteri.
O uriașă peșteră de gheață într-un ghețar a fost descoperită având o dimensiune de 30 de mile lângă un lac geotermal cu apă fierbinte dedesubt.

Au fost trimise diverse echipe științifice în zonă, inclusiv vânători de blănuri, colecționari și zoologi, specialiști de uzină, micologi, biologi marini, ornitologi. Numeroase divizii ale guvernului german au fost implicate în proiectul strict secret. După ce au fost strânse toate datele, echipe de construcții subterane veneau în nave cargo, nave militare de transport și submarine.

 Navele cargo venind din Africa de Sud erau protejate de un submarin killer-gazdă și nave militare. Aceasta ar explica eforturile naziste intense în nordul și sudul Africii.

Orice navă care doar se apropia de rutele de transport din Africa de Sud în Antarctica erau distruse de vasele germane U pentru a proteja secretul.

Începând cu 1938 naziştii au început să trimită numeroase expediţii spre regiunea Queen Maud din Antarctica. Majoritatea acestor numeroase si constante expediţii porneau din Africa de Sud.

Au fost cartografiaţi peste 370.000 km pătraţi din continentul îngheţat, germanii descoperind vaste regiuni care nu erau acoperite de gheată, lacuri cu apa calda si numeroase peşteri.

Diferite echipe ştiinţifice au fost trimise in aceste zone : botanişti, agricultori, zoologi, biologi marini etc, in aceasta misiune secreta fiind implicate multe divizii din guvernul nazist. Toate aceste expediţii au culminant prin revendicare de către Germania a acestor teritorii.

Numele ales pentru aceasta colonie a fost Neuschwabenland sau New Swabia si a fost delimitata prin aruncarea din avioane a sute de ţăruşi având ataşaţi de ei steagul cu svastică.

 

 

 

O posibilă intrare spre Baza 211?

O posibilă intrare spre Baza 211?

 

 

 

După ce au fost aduse bunurile, au început să vină VIP-urile și oamenii de știință cu un complement al ULTRA, o echipă SS nazistă foarte specializată. Proiectele de construcție și proiectele secrete din Antarctica au conţinut de-a lungul războiului.

Chiar înainte de finalul războiului, două nave U de aprovizionare germane au fost lansate dintr-un port de la Mare Baltică. S-a relatat că ar fi luat cu ele membrii ai cercetării disc-antigravitație și echipe de dezvoltare, iar în final cele mai importante componente ale discului zburător.

Aceasta includea note și desene pentru ultima farfurie sau proiecte disc aerian și proiecte pentru giganticele complexe subterane și provizii pentru remarcabilele fabrici subterane din Munții Harz.

 Submarinele U au atins noul tărâm Neuschwabenland, unde le-au fost descărcate încărcătura secretă. 

La data de 10 iulie 1945, la mai mult de două luni de la terminarea războiului, submarinul german U-530 a capitulat autorităților argentiniene. Comandantul era Otto Wermoutt.

Submarinul avea un echipaj de 54 de oameni, iar încărcătura avea stocuri foarte mari de alimente. Echipajul era neobișnuit de tânăr, iar când au fost chestionați au pretins că nu au rude. Germania a depus un mare efort în dezvoltarea secretă a armelor pentru a-și apăra noul imperiu subteran, care fără îndoială, era construit cu ajutorul unui mare număr de sclavi de consum transportați din lagărele de concentrare.

 Orașul bază principal al Antarcticii a devenit cunoscut ca Noul Berlin sau cu numele de cod Base 211.

În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-și facă cunoscută prezența în spațiul aerian al SUA și URSS.
Aceste incursiuni erau făcute cu farfurii zburătoare de înaltă tehnologie.  În 1947, amiralul Richard Byrd a codus 4000 de trupe militare din Marea Britanie, Australia, SUA pentru a invada Antarctica. Operațiunea s-a numit Highjump.

 

La 14 decembrie 1944 (cu sase luni inainte de terminarea razboiului)  importantul cotidian american, “New York Times”, publica pentru prima oara, dupa primele observatii din lume ale “farfuriilor zburatoare”, un articol surprinzator: “Farfuriile zburatoare sunt arme secrete.

O noua arma germana si-a facut aparitia pe frontul occidental. Pilotii U.S. Air Force raporteaza ca sfere de argint survoleaza Germania, uneori izolate, uneori in formatie. Unele par total transparente.”

Ce s-a petrecut cu adevarat dupa razboi si de unde veneau aceste masinarii misterioase? In anul 1936, prevazand un al doilea conflict armat mondial inevitabil, Germania nazista s-a pregatit pentru asta metodic. Intre alte pregatiri era indispensabil de a prevedea o logistica performanta pentru razboiul maritim.

Nazistii au incheiat acorduri secrete cu “aliatii Marelui Reich” si cu prieteni potentiali in anumite tari din America de Sud pentru a revitaliza parcul navelor de razboi. Aveau nevoie de o baza secreta, solida si inatacabila pentru submarinele din Kriegsmarine.

In acest moment intra in scena, in aplauzele noastre, istoricii revizionişti, jurnaliştii de investigaţie si amiralul din marina SUA, Richard E. Byrd.

Astfel, după ce toate aceste date au fost strânse, in New Swabia au început să ajung echipe de construcţii care au construit baze militare subterane, porturi pentru submarine, toate bine camuflate.

 

Noua baza-oraş este numita New Berlin sau Base 211. In vasele militare, civile si submarine au fost aduse materiale de construcţii, provizii si armament.

 Chiar înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial doua submarine, U-530 si U-977, au dus in aceste baze oamenii de ştiinţa care se ocupau cu studiul si dezvoltarea discurilor anti-gravitaţionale precum si ultimele componente ale acestora ( multe din aceste componente au fost transportate aici in timpul războiului ) si alte numeroase schiţe si proiecte ale farfuriilor zburătoare proiectate in Germania.

 Cele doua submarine au fost capturate, la întoarcere, pe coastele Argentinei iar echipajele supuse interogatoriilor de către marina SUA. In urma acestor interogatorii s-a luat decizia de a trimite o armada navala in Antarctica, o forţa se invazie, sub comanda lui Richard E. Byrd.

Operaţiune militara, cunoscuta sub numele de Highjump, a avut loc intre 1946 si 1947 si era compusa din peste 40 nave de război, un purtător de avioane, USS Philippine, submarine si 4700 de soldaţi.

In 5 martie 1947, in ziarul chilian El Mercurio apare un interviu cu Richard E. Byrd, realizat de Lee van Atta, in care amiralul face câteva afirmaţii şocante.

El afirma ca ” este imperativ ca SUA să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva unor regiuni ostile deoarece in cazul unui război, SUA poate fi atacata de obiecte zburătoare care pot călători de la pol la pol cu viteze incredibile”.

El a continuat să susţină aceste afirmaţii dar, mai târziu, i-a fost interzis sa mai tina conferinţe de presa si a fost internat într-un ospiciu.

Totuşi, in 1955 a fost pus să conducă operaţiunea Deepfreeze de explorare a Antarctici iar la scurt timp după acea, in 1957, a murit…

 

 

 

 

 

baze naziste antarctica NEUSCHWABENLAND: Cele mai importante secrete naziste cu privire la lumea ascunsă din Antarctica

 

 

 

 

Proiectarea, construirea si testarea unor aparate de zbor experimentale sub forma de discuri de către nazişti, nu pare a fi o afirmaţie hazardata, luând in in calcul progresul tehnic german de la sfârşitul războiului ( amintesc aici doar de avioanele cu reacţie Messerschmitt Me 262 si primele rachete balistice V1, V2 ).

In ultimul timp ies la suprafaţa noi informaţii si documente despre aceste aparate de zbor, informaţii care sunt preluate si difuzate de canale media credibile: Discovery si History Channel.

Au fost descoperite numeroase schiţe ale acestor “farfurii zburătoare” după război, iar piloţii aliaţi raportau constant întâlniri deasupra Germaniei cu celebrele “Foo Fighters”.

Întreg programul spaţial american ( incluzând zborul spre Luna cu Saturn V ) a fost conceput si realizat pe baza studiilor in domeniul rachetelor ale lui Wernher Von Braun ( nazistul “bun” si fost ofiţer SS ), racolat de americani la sfârşitul războiului împreuna cu echipa sa de oameni de ştiinţa de la Peenemünde.

De asemenea avioanele cu reacţie americane si sovietice care se întâlneau pe cerul peninsulei Coreene in timpul războiului din anii 1950, erau aproape identice, ele fiind realizate după aceleaşi schiţe ale unui viitor avion cu reacţie nazist, furate din Germania atât de către sovietici cat si de americani.

De aici teoriile conspiratiei o iau razna: Hitler a fugit in Antarctica, acolo naziştii sunt bun prieteni cu reptilienii, care sunt extratereştrii, iar pamantul este gol in interior ( hollow earth ) si plin de arieni.

Ar mai fi multe de conspirat dar am obosit.

Daca vreti să citiţi mai multe, apelaţi cu încredere la Google, este cel mai bun prieten al vostru. Începeţi cu Thule Society si energia Vril .

 

 

Războiul secret britanic din Antarctica

 

 

În descrierile oficiale privind operaţiile militare aliate în Antarctica,  se vorbeşte foarte puţin despre Marea Britanie.

Totuşi, documentele atestă că ea a încercat, în 1945, un asalt final împotriva Germaniei naziste pe acest continent. Se ştie că germanii au construit acolo, din 1938, o bază secretă unde s-au refugiat fugarii după căderea celui de-al treilea Reich.

Această bază de la Neuschwabendland a fost în întregime distrusă de armata britanică. Astfel se luminează misterul celor 40 de submarine germane dispărute la sfârşitul războiului şi se relansează mitul nazist al Antarcticii.

 

 

  • Ultimul martor

 

Astăzi aproape toţi cei care au servit în timpul campaniei de la Neuschwabendland ne-au părăsit. Dar ultimul martor a făcut mărturisiri, pe parcursul a zece ani în timpul a doar două întrevederi. Ele sunt esenţiale.

Când ne-au anunţat victoria în Europa, unitatea mea se afla în repaus într-o grotă din fosta Iuglosavie.

Eram mulţumit că acest război s-a terminat, dar cu luptele care continuau în Pacific şi tensiunile care creşteau în Palestina, ştiam bine că războiul nostru putea continua.

Graţie cerului, am fost iertat de a participa la războiul contra Japoniei, dar am fost trimis în Palestina unde afluxul de evrei, coroborat cu o ascensiune a terorismului sionist, îi neliniştea nu doar pe palestinieni, ci şi forţele britanice însărcinate de a zăgăzui acest aflux şi de a reprima insurecţiile.

M-au avertizat că şederea mea în Palestina putea să dureze nedeterminat.

Am văzut murind mulţi dintre camarazii mei soldaţi. Din fericire, am primit la începutul lui octombrie 1945 ordinul de a mă prezenta la ofiţerul meu superior, căci fusesem ales pentru o misiune secretă la Gibraltar (niciunul dintre superiorii mei nu cunoştea natura acestei misiuni).

Neprimind nicio altă explicaţie, speram că voi fi redat curând vieţii civile.

M-am înşelat profund! Mi-am petrecut încă un Crăciun pe picior de război.

 

Razboiul secret britanic din Antarctica

Odată ajuns la Gibraltar, un maior m-a luat de-o parte şi m-a informat că voi fi mutat în coloniile insulelor Falkland pentru instrucţii complementare şi că mai mulţi alţi soldaţi din alte corpuri de elită britanice vor veni să ni se alăture.

Misterul s-a accentuat când am fost trimişi toţi cu un avion în Falkland şi ni s-a cerut o tăcere completă. Am primit ordin chiar de a nu specula asupra motivului pentru care fusesem aleşi şi asupra locului unde ne vom duce.

Atingând insulele Falkland dezolante şi severe, am fost prezentaţi ofiţerului care comanda expediţia şi unui norvegian care servise în rezistenţa norvegiană, un expert în luptele în timpul iernii care ne va antrena pentru o misiune de care nu aveau nici cea mai mică idee.

Astăzi, se ştie că Falkland, considerat ca secretul cel mai bine păstrat al Armatei britanice, promit câţiva ani, dificili celor care sunt mutaţi aici, dar în anii ‘40, nimeni nu le cunoştea şi cu atât mai puţin soldaţi ca mine.

Timp de o lună, am fost supuşi unui antrenament intens în lupta pe timp rece. Plonjarea în Atlanticul rece, înfruntarea elementelor într-un cort în Georgia de Sud ni se părea ceva cu atât mai nebunesc cu cât nu ştiam de ce suntem acolo !

În acest timp, după pregătirea noastră, un maior şi un om de ştiinţă ne-au explicat în fine natura misiunii noastre, şi acolo, am realizat cu toţii că avem puţine şanse de a scăpa vii, mai ales dacă ceea ce presupuneam era exact.

Ni s-a explicat că va trebui să examinăm activităţi anormale în împrejurimile munţilor Muhlig – Hoffmann plecând de la baza britanică din Maudheim. Atarctica, din ceea ce mi s-a spus, era războiul secret alMarii Britanii.

Ne-au informat apoi despre activităţile britanice la Polul Sud în timpul războiului. Eram acolo, aşezaţi, intrigaţi de ceea ce ni s-a divulgat; niciunul dintre noi nu auzise ceva la fel de fascinant şi nici ceva aşa de înspăimântător.

Puţini oameni cunoşteau că naziştii veniseră în Antarctica în 1938 şi 1939, şi mai rar erau cei care cunoşteau de faptul că Marea Britanie a început, în semn de reacţie, de a stabili baze secrete în jurul Antarcticii.

Cea pe care trebuia să o vizităm, Maudheim, era cea mai importantă şi cea mai clandestină din toate bazele antarctice. Într-adevar, nu era decât la 300 km de locul presupus al bazei naziste.

Un număr imposibil de estimat de submarine germane lipseau şi nu erau semnalate; dar, cel mai rău, unii dintre cei care le făcuseră verificarea lunară după sfârşitul războiului alimentau încă speculaţiile.

Armata britanică capturase trei dintre cele mai mari nume ale partidului nazist – Hess, Himmler şi Doenitz – şi în momentul capturii, Marea Britanie a obţinut informaţii pe care le-a împărţit cu Rusia sau S.U.A.

Pe baza acestor informaţii a acţionat, singură. Marea Britanie era convinsă că germanii au construit o bază secretă şi că scoseseră din Europa, ca prin magie, numeroşi nazişti cărora li s-a pierdut urma.

  • Oameni polari, tunel şi nazişti

Ne aşteptau revelaţii în cascadă. Vara precedentă, ni s-a spus, oamenii de ştiinţă şi comandouri de origine au găsit un vechi tunel. Militarii trimişi la faţa locului au intrat în el, însă numai doi dintre ei au revenit la baza lor înainte ca iarna australă să se fi instalat.

Imediat, cei doi supravieţuitori au făcut prin radio declaraţii absurde vizavi de oameni polari, de vechi tuneluri şi de nazişti.

Contactul radio a fost în fine pierdut în iulie 1945, după un mesaj de foarte bun augur pentru noi: oamenii polari au fost găsiţi!

După ce ni s-a pus să ascultăm această înregistrare, maiorul care trebuia să comande expediţia a încercat să ne încurajeze: Ne vom duce la baza de la Maudheim, vom găsi tunelul, vom elucida enigma oamenilor polari şi a naziştilor şi vom face totul pentru a distruge această ameninţare.

Din fericire, răspunsurile la întrebările noastre, atât de numeroase, au fost oneste şi directe. Ni s-a spus că Marea Britanie încerca să ia viteză faţă de americani şi sovietici care pregăteau propriile lor expediţii.

Ea nu dorea să rişte ca S.U.A. sau Uniunea Sovietică să descopere baza germană şi să pună mâna pe tehnologiile naziste. Aceste două ţări aveau deja un avans tehnologic faţă de Marea Britanie graţie oamenilor de ştiinţă şi echipamentelor recuperate de la nazişti.

Între altele, considerând Antarctica ca stat sub jurisdicţia Imperiului britanic, ea aştepta să fie prima şi ultima care să eradicheze prezenţa nazistă pe solul său, refuzând astfel S.U.A. şi Uniunii Sovietice gloria de a fi dat ultima luptă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Ne-am dus în avion până la punctul prevăzut pentru aterizare, situat la 30 km de baza de la Maudheim. Pluguri de zăpadă aşteptau sosirea noastră.

Începând din acest moment, am fost pe picior de război.

Trebuia să reparăm radioul în tăcere totală. Eram singuri, fără a avea nicio şansă de retragere dacă cele mai rele temeri ale noastre se confirmau. Ne-am apropiat de bază, însă ea ne-a apărut imediat lipsită de viaţă, un oraş fantomă.

Asta a trezit rapid neîncrederea noastră, dar, ca în toate campaniile precedente, aveam o misiune de îndeplinit şi temerile noastre nu trebuiau să ne paralizeze judecata.

  • Primele victime ale expediţiei

Cum ne-am dispersat în jurul bazei, un fir a declanşat o alarmă şi o sirenă a sunat, rupând tăcerea şi făcându-ne să tremurăm. O voce, imposibil de localizat, ne-a strigat să ne indentificăm.

Ne-am ridicat armele, maiorul ne-a prezentat şi vocea a putut fi localizată. Aparţinea unui supravieţuitor izolat şi ceea ce ne-a revelat nu a făcut decât să ne neliniştească şi să ne facă să regretăm că nu suntem mai numeroşi.

El ne-a explicat că, în buncărul numărul 1, se găsea celălat supravieţuitor al expediţiei în tunel, în compania unuia din misterioşii oameni polari de care auzisem vorbindu-se în înregistrarea radio.

În pofida obiecţiilor supravieţuitorului, a fost dat ordinul de a se deschide buncărul. El a încercat de a se opune cu o teamă panicată care ne-a cuprins instantaneu: niciunul dintre noi nu a vrut să fie primul care să intre în buncăr.

Din fericire pentru mine, nu am fost ales. Această onoare i-a revenit celui mai tânăr membru al unităţii noastre desemnat să ne deschidă calea. A intrat, ezitând puţin, ciocnindu-se de uşă. Odată în interior, asupra bazei s-a aşternut tăcerea, urmată de două focuri de armă.

Uşa s-a deschis şi omul polar a scăpat alergând. Am început cu toţii să alergăm şi ne-a lăsat timpul să tragem câteva focuri de armă, de formă.

Atunci am pătruns în buncăr unde zăceau două cadavre: camaradul nostru, cu gâtul străpuns, şi, mai atroce, supravieţuitorul, ciopârţit până la os.

Am fost invadaţi de furie şi de întrebări după ce am văzut murind un membru al unităţii noastre doar la câteva ore după aterizarea noastră şi ascultam anxioşi răspunsurile ultimului supravieţuitor la întrebările maiorului.

El l-a întrebat mai întâi ce i s-ar fi putut întâmpla celuilalt supravieţuitor şi cum căzuse în capcană în buncăr cu acest om polar.

Dar bărbatul a preferat să înceapă cu începutul, adică momentul în care ei au descoperit tunelul. Oamenii de ştiinţă care ne însoţeau au luat note.

  • O imensă bază subterană

Am aflat că regiunea unde se găsea tunelul era una plină din acele văi uscate specifice Antarcticii, ceea ce explica uşurinta cu care britanicii au putut-o găsi.

Cei treizeci de membri de la baza Maudheim aveau ordinul de a descoperi unde ducea tunelul. Ei au parcurs tunelul câţiva kilometri, şi în sfârşit, au ajuns la o vastă cavernă subterană anormal de caldă; unii, printre care oameni de ştiinţă s-au gândit că ea putea fi încălzită prin geotermie.

Imensa grotă comporta lacuri subterane, dar, mult mai misterios, ele erau luminate artificial.

În faţa imensei grote, expediţia s-a împărţit pentru a o explora mai bine. Atunci au descoperit enorma bază construită de nazişti, cu cheiuri pentru submarine, din care unul dintre ele, se pare, a putut fi identificat.

Dar cu cât mai mult avansau britanicii, cu atât mai mult spectacolul era straniu. Supravieţuitorul a vorbit în special de hangare pentru avioane stranii şi multiple excavaţii.

În acest timp, prezenţa lor nu a trecut neobservată şi cei doi supravieţuitori de la baza Maudheim şi-au văzut camarazii capturaţi şi executaţi unul după altul. După ce au fost martori la şase execuţii, au fugit prin tunel, dar prea târziu: oamenii polari au sosit!, a urlat apoi supravieţuitorul.

Planul a funcţionat, însă în detrimentul vieţii lui şi al radioului, căci bravul buncăr numărul unu deţinea singurul post de radio fără fir operaţional care a fost distrus în luptă.

Al doilea supravieţuitor nu mai avea altă alegere decât să se aşeze, să aştepte şi să încerce de a nu deveni complet nebun.

  • O sursă de energie necunoscută

Fără explicaţii satisfăcătoare, bărbatul ne-a vorbit apoi de oamenii polari ca fiind produse ale ştiinţei naziste. În acelaşi mod, a încercat să ne explice felul în care naziştii îşi furnizau energia: aceasta provenea, după el, din activitatea vulcanică care, traversând vaporii, le permitea de a produce electricitate.

Dar se părea că naziştii dispuneau de o sursă de energie necunoscută, căci supravieţuitorul a declarat: După ceea ce am fost martor, cantitatea de energie primită este superioară a ceea ce ar putea-o produce, după părerea mea, vaporii.

Oamenii de ştiinţă ai expediţiei au respins majoritatea informaţiilor date de supravieţuitor, reproşându-i chiar lipsa sa de cultură ştiinţifică şi obiectându-i că aceste date nu puteau în niciun caz fi adevărate.Maiorul, dorea să ştie mai mult: să ştie dinainte despre duşmanul pe care îl aveam de împrumutat şi despre ceea ce putea face omul polar care scăpase.

Răspunsul nu a fost liniştitor pentru noi şi i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să spună că supravieţuitorul era bun de închis. Nu există cuvinte pentru a exprima ceea ce resimţeam aşteptând răspunsul: Va aştepta, ne va pândi întrebându-se ce vom face.

Aşteptând asta, maiorul a ordonat să facem de gardă în timp ce el şi oamenii de ştiinţă vor discuta, în particular, despre continuarea misiunii.

A doua zi dimineaţa, ne-a ordonat de a inspecta tunelul şi în timpul celor 48 de ore care au urmat, am progresat regulat către valea uscată, locul presupus al vechiului tunel.

Sosind în valea uscată, am fost cu toţii uimiţi, căci ni se spusese că Antarctica era total înconjurată de gheţuri şi totuşi, eram într-un peisaj care amintea de Sahara.

Aveam interdicţia de a ne apropia de tunel înainte ca câmpul bazei provizorii să nu fi fost realizat. În timp ce oamenii construiau baza, oamenii de ştiinţă şi maiorul au inspectat tunelul.

După câteva ore, au revenit la bază pentru a ne spune că vazuseră şi noul plan de acţiune. Tunelul nu era vechi, după oamenii de ştiinţă. Şi maiorul a adăugat că zidurile din granit păreau neterminate. Am putut să constatăm noi – înşişi a doua zi, după o noapte liniştită.

Chiar înainte de a ajunge la gărzile noastre, ni s-a confirmat că era vorba de a urma tunelul până la capăt, până la Fuhrer, la nevoie.

Este dificil de a dormi în Antarctica în timpul lunilor de vară, din cauza luminii zilei care străluceşte perpetuu. Dar în acea noapte, somnul a fost şi mai lung…

  • Autopsia unui om polar

Şi în acea noapte, omul polar a venit, efectiv. Dar de data asta, nu au fost victime printre noi: omul polar a căzut sub gloanţele noastre. Oamenii de ştiinţă, după ce au examinat cadavrul, au declarat că omul polar era un om, desigur mai păros şi mai înarmat contra frigului. După o autopsie rapidă, corpul a fost pus într-un sac în scopul de a fi conservat până la un viitor examen mai minuţios.

A doua zi dimineaţă, două persoane au rămas la intrarea în tunel, cu cadavrul, plugurile, echipamentul şi, cel mai important, radioul. În capul expediţiei, maiorul era însoţit de norvegian şi de oamenii de ştiinţă.

Supravieţuitorul, de asemenea, era indispensabil succesului misiunii. Cu toţii doream să ne alăturăm lor. Am fost ales împreună cu alţi patru dintre expediţiile cele mai pasionante, şi poate cele mai importante, din istoria umanităţii.

Deşi rolul lor a fost la fel de esenţial pentru succesul misiunii cei doi camarazi care au rămas la intrare în tunel erau decepţionaţi.

Pregătindu-ne toţi nouă la intrarea în tunel, ne-am asigurat că am adus suficiente muniţii şi explozive pentru a face faţă unei confruntări şi poate de a distruge baza în integralitatea sa, căci aceasta era misiunea noastră: nu de a salva, ci de a distruge.

Am mers mult timp în obscuritate şi, după patru ore, am început să zărim lumină în depărtare, la aproximativ o oră de mers, o ora interminabilă, cu capul plin de întrebări. În fine, am ajuns în vasta cameră luminată artificial. Ne-am îndreptat imediat spre locul de unde supravieţuitorii fuseseră martorii execuţiilor. Observând de sus galeriile camerei, am fost uimiţi de numărul de muncitori care lucrau ici şi colo, ca furnicile.

Dar ceea ce era cel mai impresionant, era enormitatea construcţiilor în curs. Totul părea să indice că naziştii erau în Antarctica de mult timp.

Oamenii de ştiinţă notau tot ceea ce puteau, desenau diagrame, luau eşantioane de rocă şi fotografii. Maiorul, la rândul său, se interesa de modalitatea de a distruge minele. Ele trebuiau să fie plasate în jurul acoperişului cavernei. De asemenea erau prevăzute alte ţinte, ca de exemplu generatorul şi cuvele de benzină cât şi, dacă era posibil, depozitele de muniţii.

  • Doar trei supravieţuitori

Toată ziua, am pus mine şi am făcut fotografii ale acestei tehnologii foarte avansate; am luat de asemenea un ostatic, un om polar. Odată ce au fost puse minele şi probele substanţiale ale existenţei bazei au fost adunate, ne-am îndreptat spre tunel.

Atunci am fost descoperiţi şi urmăriţi de oamenii polari şi de nazişti. Atingând tunelul, am plasat un obstacol pe drum spre a ne încetini duşmanii destul de mult timp pentru ca minele să explodeze.

Unele mine au fost plasate la intrarea în tunel şi când am auzit exploziile, am sperat că urmăritorii noştrii le atinseseră. Nu era nimic.

Minele au blocat tunelul, dar naziştii şi oamenii polari ne-au urmărit. Doar trei dintre noi au scăpat: norvegianul, un om de ştiinţă şi eu – însumi.

Când am atins valea uscată, au fost puse suficiente mine pentru a închide tunelul pentru totdeauna. În mod curios, au rămas foarte puţine probe ale misiunii. Fie că ele au fost pierdute  accidental, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluziile lor şi misiunea a fost îndeplinită.

Tabăra a fost demontată şi ne-am întors la baza de la Maudheim de unde ne-au evacuat. Ne-au transportat cu avionul până la coloniile din insulele Falkland.

Atingând Georgia de Sud ni s-a distribuit directiva prin care ni se interzicea de a dezvălui ceea ce am văzut, auzit şi întâlnit. Tunelul a fost explicat ca nefiind altceva decât un accident natural, o eroziuneglacială. Oamenii polari nu erau altceva decâtsoldaţi neglijenţi deveniţi nebuni.

Prezenţa germanilor nu a fost niciodată menţionată în raport şi orice idee de a face publică misiunea a fost respinsă cu fermitate. Misiunea nu va fi făcută niciodată oficial, deşi unele elemente din aceasta au făcut deja obiectul fugii către ruşi şi americani.

Astfel ultimul meu Crăciun din al Doilea Război Mondial s-a petrecut pe continentul Antarctica în 1945, luptându-mă cu aceiaşi nazişti cu care m-am luptat în toate zilele de Crăciun după 1940. Cel mai rău, este faptul că expediţia nu a primit nicio recunoaştere, iar supravieţuitorii niciun fel de onoruri.

Din contră, supravieţuitorii britanici au fost  demobilizaţi, raportul oamenilor de ştiinţă a dispărut. Această misiune nu a figurat niciodată în cărţile de istorie, în timp ce în ele se găseşte misiunea din 1950, condusă de o expediţie conjugată de britanici, suedezi şi norvegieni, şi care a durat până în ianuarie 1952.

Ea avea drept scop de a verifica şi de a ancheta asupra anumitor descoperiri ale expediţiilor naziste din 1938 – 1939 în Neu Schwabenland.

La cinci ani după misiunea noastră, Maudheim şi Neu Schwabenland au fost revizitate, şi această expediţie avea de-a face cu compania Neuschwabenland, dar, mai important, cu ceea ce am distrus noi. În timpul anilor care s-au scurs între cele două misiuni, Royal Air Force nu a  încetat de a survola Neu Schwabenland.

Motivul oficial invocat de RAF pentru aceste zboruri intense era căutarea de locuri propice pentru a stabili locuri pentru bază. Totuşi, nu putem să nu ne punem întrebări.

 

sursa : adiadrian.wordpress si 2012 Era Noastra blog; efemeride.ro/neuschwabenland; 

30/01/2010 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ALBANIA DUPA INDEPENDENTA,PANA LA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

  Sec. XX (1912-1940)

Putin dupa invingerea Turciei in Razboiul Balcanic,are loc la Londra, pe 12 Decembrie 1912 o conferinta a ambasadorilor din Marea Britanie, Germania, Russia, Austro-Ungaria, Franta si Italia.

In Conferinta de la Londra  s-a hotarat sa fie recunoscut   statul independent albanez,propunere care a primit si acordul Austro-Ungariei. La sugestia Rusiei, conferinta hotaraste sa schimbe granitele statului albanez justificand aceasta decizie ca fiind una corecta pentru a multumi si pe sarbi si pe greci.

Asadar, Kosovo este dat Serbiei, iar o mare parte din Cameria, Greciei. Multi analisti au avut indoieli in privinta viitorului statului albanez avand in vedere ca jumatate din populatia Albaniei era lasata in afara granitelor noului stat.

 In plus, o minoritate de aproape 35 000 de greci se stabileste in sudul Albaniei. Grecii au pretins o suprafata mai mare de pamanant albanez, justificand ca in Albania traia un numar foarte mare de greci.

Din punctul de vedere al Greciei  toti ortodocsii albanezi erau numarati ca greci. Imediat dupa aceasta conferinta, Kosovo si Cameria devin punctele cele mai fierbinti in relatiile Albania-Grecia, Albania-Iugoslavia.

Cu scopul de a asigura un sprijin mai mare pe plan international si pentru a crea o stabilitate politica, la sugestia Mariilor Puteri, in Albania se instaureaza monarhia.

 Conducator al casei regale albaneze devine Printul  Wilhelm ZuWied,de origine germana .

 

Printul Wilhelm

Situatia instabila (din cauza razboielor balcanice si Primului Razboi Mondial) si necunosterea realitatii albaneze au facut ca Printul Wied sa paraseasca Albania dupa numai 6 luni.

Albania devine camp de razboi  intre italieni, Austro-Ungari, francezi, muntenegreni, sarbi si greci in situatia in care,neavand un conducator care sa gestioneze situatia , se gasea pur si simplu  in fata problemei celei mai mari : supravietuirea ca tara.

In 1918 se organizeaza la Paris Conferinta Pacii. Franta, Italia si Marea Britanie propun divizarea tarii intre vecinii ei, partea de Nord pana la raul Shkumbin urmand sa apartina Serbiei si Muntenegrului, iar sudul Greciei.

Cel care s-a opus veto la acest plan a fost presedintele Statelor Unite Woodrow Wilson.

Odata cu sfarsitul Primului Raboi Mondial se incearca organizarea pe baze noi  a statului  albanez. In Ianuarie 1920 se organizeaza un  Congres National cu scopul formarii unui  guvern  care sa mentina Albania unita.

 In acelasi an ,in Decembrie 1920, Albania devine membra a Ligii Natiunilor.

La inceputul anului 1920 Albania este divizata intre doua curente politice. Pe de o parte erau conservatorii care erau urmasii feudalismului turcesc,condusi de Ahmet Zogu,un latifundar din nordul Albaniei (judetul Mat),iar  tabara erau liberalii cu orientare pro-occidentala, condusi de care Fan S. Noli, un preot al bisericii ortodoxe, educat si scolit in SUA  .

Luptele politica a creat divizari in societatea albaneza  care  s-au dovedit a fi foarte greu de trecut.

Cu toate acestea, viata in Albania intre 1920 – 1924 a fost caracterizatade toleranta politica, democratie si orientare occidentala.

Fan S. Noli conduce in Iunie 1924 Revolutia Democratica care il obliga pe Ahmet Zogu sa se refugieze in Iugoslavia.

Tot Noli organizeaza guvernul democratic si incearca sa aplice politici democratice, liberale si totodata moderne pentru Albania de atunci. Programul guvernului sau prevedea reforme radicale in viata sociala, culturala, economica si politica. Lipsa de sprijin intern si international (foarte putine tari au recunoscut guvernul lui) au facut ca adeptii lui sa fie din ce in ce mai putini la numar.

 In aceste conditii, dupa numai 6 luni de guvernare Noli este detronat, iar Ahmet Zogu, ajutat si de catre armata iugoslava intra in Albania si formeaza un nou guvern.

Ahmet Zogu conduce Albania intre 1925-1939. Initial el a fost ales presedinte al Republicii (1925-1928), iar in 1929 el se proclama Regele Zog I al albanezilor.

 Ahmet Zogu a reusit sa creeze o anumita stabilitate in viata politica din Albania

  Regele Ahmed Zogu I (1895-1961)

  

 

In conditiile grele de inapoiere economica a  tarii  regele Zog I hotaraste sa duca o politica de atragere a unor  investitori care sa ajute la dezvoltarea economica a tarii.

Incepand cu 1929 Albania semneaza un numar foarte mare de tratate economice cu Italia, care devine cel mai mare partener economic al sau.

Cu toate acestea, relatiile intre Albania si Italia nu au fost dintre cele mai bune si aceasta din cauza ca Italia dorea Albania ca  baza militara pentru a-si extinde influenta in Balcani. Totul a culminat pe 7 aprilie, 1939 cand Italia lui Mussolini ataca Albania si o cucereste.

Ahmet Zog paraseste tara si se refugiaza, de data aceasta, in Grecia.

Sursa : Albaniaperomanerste.wordpress.com

 

 

28/01/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: