CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Columna lui Traian – actul de naştere al poporului român

 

 

„Zeci de secole va urcarăţi, zeci de secole să cădeţi
Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere
Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi.”

Mihai Eminescu, Blestemul lui Decebal – fragment din manuscris.

În jurul anului 1574 un călugăr spaniol numit ALPHONSO CIACCONE prezintă în premieră basorelieful sculptat pe Columna lui Traian din Roma, a lui Apolodor din Damasc, care înfaţişa scene din cele 2 campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împarat (101-102 A.D. urmata de 105-106 A.D).

Arată într-adevăr ciudat faptul că exact ei, romanii, nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre Columna lui Traian, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie o gramadă despre orice, oricine şi oriunde.

Va fi acelaşi spaniol care stabileşte faptul ca toate basoreliefurile Columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperiala şi strămoşii poporului român, Dacii.

 

 

 columna

 

COLUMNA LUI TRAIAN

 …cea mai mare dovadă…creată cu mâna lor.

 

 

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împaratului Traian care s-a păstrat pâna în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul Roman.

Terminat la 12 mai 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.

Columna are o înalţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântarind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însa ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevarată istorie gravată în piatra, cât si pentru a servi ca mausoleu (dupa deces, cenusa împaratului a fost depusa în încaperea de la baza columnei).

Basorelieful prezintă cucerirea,scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos).

Dimensiuni:

•Înalţimea bazei:1,70 m
•Înalţimea arborelui: 26,92 m
•Înalţimea blocurilor: 1,521 m
•Diametrul arborelui: 3,695 m
•Înalţimea statuii: 1,16 m
•Înalţimea totala a columnei: 29,78 m
•Înalţimea scărilor elicoidale: 29,68 m (aproximativ 100 de picioare romane)
•Înalţimea columnei, cu excepţia plintei: 28,91 m
•Înalţimea piedestalului, inclusiv plinta: 6,16 m
•Înalţimea columnei deasupra solului: 35,07 m

 

Inscripţia de pe Columnă

inscriptie_columna_lui_traian

 
Senatus populusque Romanus / Imp(eratori) Caesari Divi Nervae f(ilio) Nervae / Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifi(ici) / maximo trib(unicia) pot(estate) XVII, imp(eratori) VI, co(n)s(uli) VI, p(atri) p(atriae) / ad declarandum quantae altitudinis – mons et locus tantis operibus sit egestus

“Senatul şi poporul roman (au ridicat acest monument).

Împăratului Cezar Nerva Traianus Augustus, fiul lui Nerva, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, având şase salutaţii imperiale, consul pentru a şasea oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atât de mari”

Victoria lui Traian ( Marcus Ulpius Nerva Traianus) asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul Roman din criză. Tezauru regal dacic, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur şi argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ştergerea unui zero), a dus la o scădere a preţului aurului în imperiului aceea vreme, la scutirea cetăţenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole şi jocuri ce au durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului.

Romanii şi-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie ucişi în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi(chiar şi priyonieri daci) şi 11 000 de fiare sălbatice.

Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanţând ample programe de construcţii, între care şi grandiosul For al lui Traian.
Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort, a fost înălţată o columna.

 Era Columna a lui Traian.

La un moment dat, la scurta vreme după inaugurare, cuiva, probabil arhitectului Apollodor din Damasc, i-a venit ideea decorării ei.

Monumentul, înalt de 38 m, a fost sculptat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfaşurarea celor două războaie daco-romane.

Mulţi specialişti susţin  că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată.

Astfel a luat naştere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat şi imitat de-a lungul timpului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe columnă apar foarte multe scene complexe, în mişcare,  compuse pe mai multe planuri.

Figurile sunt expresive şi deşi sunt reprezentate peste 2500 de feţe  pe Columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele.

Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, dar si de durere şi compasiune.

Deşi romanii sunt prezentaţi mereu învingători şi nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi în toate înfruntările, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi, cu toate acestea  din aceste reprezentări, se observa o mare compasiune şi admiraţie a autorului faţă de invinsi.

Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi apăra libertatea şi pământul.
Mai mult, în afară de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scena mult discutată, beau otravă. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de împărţirea otrăvii.)

Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morţii.

Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian , De Bello Dacico, despre razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând succesiunea episoadelor, evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte.

Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înţelese de romanii, care erau familiarizaţi cu textul cărţii lui Traian şi recunoşteau uşor pe fusul columnei cele descrise în carte.

Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă,un mister.
Deşi timpul şi-a lăsat amprenta pe suprafaţa columnei, ea a rămas totuşi întreagă, după aproape doua mii de ani.

Culorile s-au şters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilităţii lor, aşa încât au fost inserate arme metalice).
La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturala, executată în anii 30, şi ajunsă în ţară în 1967.

Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirala de la baza spre înălţime, unde nu mai pot fi văzute de la distanţă, copia de la Bucureşti nu este compusă pe înălţime, ci este desfăşurată pe orizontală, scenă cu scenă, în aşa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (în antichitate, columna putea fi “citită” din clădirile care o înconjurau, şi care aveau cel puţin doua etaje.)

decebalus

 

Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfăşoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmisegetuzei, sinuciderea lui Decebal şi sfârşitul războiului.

De fapt, sfârşitul istoriei unui neam.

După ce Decebal a înţeles că nu mai are scăpare, a ales să-şi curme singur viaţa, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian.

Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă calare, alături de alţi nobili daci.

Este ajuns din urma, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viaţa (dar şi sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal şi îşi duce spre gât sabia încovoiată.
În scena următoare, doi copii daci sunt capturaţi de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldaţi prezintă unei mulţimi, pe un scut, capul lui Decebal.

Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uita spre scut şi spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun ca atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele templului Gemoniilor.

În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranţă de mare vază, sunt prinşi în munţi de un grup numeros de soldaţi romani. Intre ei poate se aflau şi fratele lui Decebal, Diegis, şi marele preot, Vezina.
Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldaţi romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistenţe dacice sunt înăbuşite în munţi.

Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc ţara ocupată), apoi un şir de animale domestice închide lungul şir al reliefurilor de pe coloană.

Nu urmează nici o procesiune, nici un marş triumfal, nici o defilare glorioasă a armatei, nici o intrare strălucitoare în Roma.

Un final neaşteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru şi plin de tragism.

 

6-28-2007-2642

Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conţine o inscripţie care confirmă fapta acestui soldat şi un relief reprezentând un călăreţ care se repede la un om prăbuşit la pământ, înveşmântat în straie de dac, şi din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai îşi luase viaţa.
Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată şi pe obiecte de ceramică din Galia şi din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani.

Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din soldaţi romani şi daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.
Cine a distrus această scenă şi de ce?

Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a determinat să şteargă de pe Columnă această scenă ?

Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
Specialiştii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfăcătoare şi necredibilă:

creştinii ar fi şters scena! În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558.

În sfârşit, în perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii lui Traian, dispărută încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfântului Petru.

Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a dispărut în această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea macabră pentru gustul lor şi de aceea a fost ştearsă.
Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre, încă din primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un cap de dac desprins de corp etc.

Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de reprezentări nu erau macabre.

Mai mult, creştinii erau familiarizaţi, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Sa fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, aşa cum au sugerat alţi cercetători?

Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decât întreg războiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu şi jumătate după moartea lui Traian?
Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat memoria lui Traian, ar fi trebuit să ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere până sub capitel şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care apare şi Traian, pentru ultima data pe Columna.

Deci, scena de final cea mai importanta, cea în care regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizează înfrângerea definitivă a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.
Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu au cunoscut suficient istoria Columnei.
Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu.

Mulţi artişti ai Renaşterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puţine ori, o copie sau o columnă similară.

S-au făcut desene şi gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400.

Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei.

Bartoli a profitat de această oportunitate şi, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columnă.

 

 

 

 

 

ColumnaTrajana

În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numeşte “Traian al Franţei” a fost editat în 1673. Deci, la o primă analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită iniţiativelor Bisericii(Vaticanului) din secolul anterior, aşa cum s-a afirmat.

Lipsa de interes şi de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea şi interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanţă pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Şi acestea nu sunt puţine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există şi în România, în câteva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naţionale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cîrţan

Da, acel Badea Cârţan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cîrţan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă şi boabe de grâu.
Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este “Un dac coborât de pe Columnă”.

A cărat de-a lungul vieţii cu spinarea, peste munţi, mii de cărţi în limba româna, din “România libera”, în Ardealul ocupat.

Între ele, şi aceste nepreţuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiştii continuă să le ignore.

 

 

column dacis

Unii cercetători susţin că Bartoli ar fi reprodus din imaginaţie unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem şti deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intacta în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului.

Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latina, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau şi cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul.
Există două explicaţii: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ştearsă, şi s-a orientat în descriere după stirile din izvoare, care susţineau că atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja ştearsă şi a reconstituit-o fără cele doua mâini.

Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, pană la cele mai recente.
Cine a fost, totuşi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele.

Trebuie să fi fost, aşadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor şi a urcat pe ele.

Totuşi, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care ştia foarte bine ce scenă se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă.

Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franţei, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută.
Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă.

Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (şi continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei.

 

 

???????????????????????????????

Pe lângă cele două copii recente, cea de la Bucureşti, şi o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franţa, facută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra.

Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea şti mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca cel care a şters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea a lui Decebal.

Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma.
Însă scena prezentării capului sau desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi dureroasă pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac.
Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.

Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod sângeros, tragic şi umilitor.

Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare interes.
Poate într-o zi vom afla numele acestui justiţiar.

Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivaţia, ca şi epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.
Traian a avut o faimă bună printre contemporani şi chiar multă vreme după moartea sa.

Ziua lui de naştere era încă sărbătoare în secolul al IV-lea.
Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model.

Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forţa de luptă a dacilor şi ducând la Roma o jumatate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian.
Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut.

Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.

Într-o scurta enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat  De bello dacico;

cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată Getica;

scrierea lui Apollodor din Damasc, despre Construcţia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus;

capitolele din istoria aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian;

edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile din timpul celor două războaie, ca şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre cucerirea Daciei;

poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii;

istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec;

capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus;

istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiaşi autor, care tratau despre războaiele lui Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia.

Doar din acestea din urma ne-au rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns pana la noi despre războaiele cu Traian.
În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la noi nu a ajuns nici măcar un rând !

Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor documente?

Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de precizat, o încercare de ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puţin a episodului dacic?

Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă asemanatoare cu cea a cărţilor.

Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută şi realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă plană.
Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi.

Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă.
După numai două secole, Forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în mai multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum şi opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.
Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puţini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci.

Nu este exclus ca această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-şi împodobească Arcul cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, Forul lui Traian începea sa fie descompus.
Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru înaintaşii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor închinate lui.

Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a Împăratului, probabil atunci a fost jefuită şi urna de aur ce îi adăpostea cenuşa, aşezată în soclul Columnei.
E adevărat, nu avem absolut nici o informaţie directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greşite, putem înţelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie şi dacii.

Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, în ochii compatrioţilor lui, imaginea unui împărat bun şi drept.

Poate vreunul dintre împăraţii Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor.

Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea.

Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorţii…
Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede în acest sens.

 

 

 

 

 

16/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Solidaritatea italenilor cu românii, pentru Marea Unire din 1918

Anul 1918… Solidaritatea italenilor cu românii din Transilvania, Banat și Bucovina, pentru libertate și Unire cu Patria Mamă România, „sentinela orientală a latinității”.

 

 

 

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (1)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (2)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (3)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (4)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (5)

 

 

Românii și italienii la 1918

Unirea românilor prin actul de la 1 decembrie 1918, rămâne poate cea mai importantă pagină de istorie românească. Importanța acestui act care a dus la desăvârșirea unității naționale, este semnificativ prin faptul că acest mare eveniment istoric nu este opera unui om politic, partid sau guvern, ci reprezintă prin excelență fapta întregii națiuni române, așa cum s-a exprimat prin actul semnat la Alba Iulia.

Oriunde s-au găsit românii, în acel an de grație 1918, au militat din răsputeri, prin recunoașterea acestei realități istorice: poporul român este chemat la unire.

Eforturile au fost depuse și de românii care în acel moment se aflau în afara granițelor țării, care erau animați de același entuziasm ca și românii din vechile provincii istorice.

Potrivit, documentelor vremii înainte de 1918, în Italia trăiau în jur de câteva mii de români. Acest număr se explică mai ales prin conscințele aduse izbucnirea primului război mondial.

O serie de patrioți români din vechiul Regat s-au îndreptat în acea vreme spre Italia, nemulțumiți fiind de armistițiul de la Focșani din decembrie 1917 și pacea de la București din mai 1918. Mulți români aflați în Italia proveaneau mai ales din Transilvania, și într-o măsură mai redusă din celelalte ținuturi românești.

Se știe ca o dată cu declanșarea primului război mondial, zeci de mii de români au fost mobilizați în armata austro-ungară și mulți dintre ei trimiși pe frontul italian. Cu toții, nu aveau nici cel mai mic interes să lupte pentru victoria Puterilor Centrale, căci contravanea idealului unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.

Astfel, din mărturiile vremii rezultă că foarte mulți soldați, ofițeri au dezertat, încât la sfârșitul razboiului în Italia era un mare număr de prizonieri români, împrăștiați prin diverse lagăre. O mare parte a lor, au cerut autorităților italiene aprobarea înscrierii în unități militare care să lupte pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei.

În cursul anului 1918, românii din Italia au început pregătirea unor manifestări în care să facă cunoscut idealul lor. Astfel, la Roma s-a constituit și un organism central: “Comitetutl de acțiune al aromnilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, al cărui președinte era Simion Mândrescu. Aceleași organisme similare se organizaseră și în alte țări europene.

S-au constituit organizații și comitete speciale “Pro-Romeni” și “Pro-Romania”, care cuprindeau un mare număr de personalități politice științifice și culturale italiene.

Împreună româniii și italienii au organizat o serie de întruniri publice în care exprimau dezideratul libertății și independenței națiunii române.

O serie de reuniuni publice au avut loc la Roma, Milano, Torino, Genova.

Un moment important a fost Congresul națiunilor subjugate, desfășurat la Roma, unde a paricipat și o delegație românească. Comitetul românesc format din 16 persoane a fost recunoscut de guvernul italian, ca unic reprezentant pe teritoriul Italiei, al intereselor legitime ale tuturor românilor.

Rezultatul bunei colaborări româno-italiene în acel timp, a fost și adunarea populară din data de 15 august 1918, desfășurată la Roma în Forul lui Traian. La ea au participat delegați din 20 de orașe italiene și 60 de asociații patriotice, reprezentanți ai guvernului, personalități, mii de oameni.

Presa italiană a vremii a consacrat spații largi acestei mari manifestări.

Ziarul italian: “Il Messaggero”, scria pe seama acestui eveniment: “Manifestarea în onoarea României a fost într-devăr impozantă” (…), “o demonstrație de încredere și de nădejde în destinul acestui popor eroic atat de încercat (…)”

Paralel, s-au materializat eforturile legate de constituirea unor unități militare românești pe teritoriul italian, existând o strânsă colaborare a comisiei speciale a prizonierilor de război cu ministerul de resort.

Astfel, s-a aprobat ca un număr de ofițeri și gradați români să fie concentrați într-o tabără specială, în orașul Cittaducale din regiunea Lazio, pentru a fi instruiți în vederea constituirii unor unități militare române, aflate sub directa autoritate a comandamentului suprem italian.

S-a constituit pe 16 iunie 1918 și “Legiunea românilor în Italia”, grație colaborării profesorului Mândrescu, principelui Dimitrie Ghica și interesul exprimat direct de către Vittorio Zuppelli, ministrul de război italian. Sediul acestei unități era la Avezzano, în orașul italian Abruzzo.

O dată cu sfârșitul războiului s-au constituit în spațiul italian alte două regimente românești “Horia” și “Cloșca, care nu au mai acționat, dat fiind finalul primei conflagrații mondiale, care pentru români a adus încununarea Unirii.

Violeta P. Popescu

 

 

09/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A fost o vreme când România încerca să oprească la graniţă imigranţii ilegali italieni

”A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca  proiectanţi, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti. Sigur imigranţi clandestini.

Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură.

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor.

Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, scrie Stefania Parmeggiani în La Reppublica.

În prima jumătate a secolului trecut, România a reprezentat un veritabil magnet pentru italieni.

În mai multe perioade, au avut loc fenomene migratoare din Italia către România, ajungându-se ca în 1935 în România să fie înregistraţi 60.000 de cetăţeni italieni.

Ultimul flux migrator a avut loc în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când mii de persoane căutau să se refugieze în ţara noastră din Italia lui Mussolini.

Prima migraţie importantă a italienilor în România a avut loc la începutul secolului al XX-lea. 12.000 de cetăţeni din Peninsulă au venit să lucreze în construcţii. Muncitorii italieni au construit în România drumuri, poduri, căi ferate, bănci, şcoli, biserici.

Cei mai mulţi au ajuns în Transilvania, Bucovina, Banat şi Basarabia. Motivul a fost în principal cel economic.   S-au stabilit şi au întemeiat comunităţi în locuri diferite din ţară.

S-au aşezat acolo unde au găsit de lucru corespunzător pregătirii şi profesiei lor. Totuşi, cei mai mulţi italieni puteau  fi întâlniţi în oraşe.

Marea comunitate care a existat la Târgovişte prin anii 1937, a impus la un moment dat necesitatea înfiinţării unei agenţii consulare italiene.

Conform recensământului realizat de Ministerul Afacerilor Externe din Italia, numărul de emigranţi italieni în România a crescut de aproape zece ori mai mult de trei decenii, crescând de la 830 în 1871 la mai mult de 8.000 în 1901.

Fenomenul a continuat şi după Primul Război Mondial, astfel încât în 1935 statisticile arată o cifră de 60.000 de cetăţeni italieni în ţara noastră.

În 1942 Ministerul de Interne al Italiei a încercat să oprească emigrarea italienilor în România, unde aceştia erau prost văzuţi.

În Bombay, de exemplu, cine avea de-a face cu proxenetismul era numit „italian”.

Documente dintr-o epocă în care cei care treceau graniţele erau săracii Italiei, când criminali, când victime ale fărădelegilor.

 

 

italieni migranti

Imigranti italieni 

 

A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa  lor era mai mult sau mai puţin asemanatoare cu cea a emigrantilor de azi.

Italienii plecau in  România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca proiectanţi, constructori, dulgheri, chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti.

 

 

Foto: Urmasi ai emigrantilor italieni, constructori ai socialismului in România.

 

Sigur, mulţi dintre ei erau imigranţi clandestini, aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea României în Uniunea Europeană.

Nedoriţi de nimeni, românii sunt  încă priviţi in Italia de azi cu suspiciune şi cu ură.

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a lor.

 

 

emigranti

Ştearsă complet din memoria Italiei, răsturnând prejudecăţile, chestiunea emigraţiei italiene în România a iesit din praful aşternut pe documentele aflate la Arhivele de Stat ale Italiei, prin intermediul unei expoziţii  intitulate :

„Urme ale emigrării italiene şi din Parma, între secolele al XVI-lea si al XX-lea”.

Italienii, la fel ca toți emigranții, au reprezentat nu numai o problemă de securitate, ci și o resursă economică importanta, astfel încât dictatorul Mussolini, după cum reiese din una dintre circularele pe care le-a emis, a interzis plecarea forței calificate de muncă din Italia  în străinătate . 

Expoziția documentează o serie de fluxuri de emigrare ilegale, care  au avut  loc între anii  1925 și 1973, cand imigrantii italieni  au ajuns în Franţa si Corsica, dar și în alte țări, cu paşapoarte turistice și apoi au ramas acolo ilegal, in timp ce alții au plecat în baza unei vize de tranzit, şi nu au mai părăsit  țarile în care declaraseră ca se aflau doar în trecere.

Alții si-au procurat  pașapoarte false sau bilete de călătorie trimise prin poştă din America, pretinzând  oficial, că pleaca în vizita la  rude și prieteni.

In  fapt, o dată ajunsi de cealaltă parte a oceanului, erau așteptaţi de proprietarii  de terenuri, care îi forțau să lucreze în schimburi epuizante, fără plată, pentru a achita costurile calatoriei  Italia – SUA.

Aceste materiale  aflate in arhiva Ministerului Afacerilor Externe, descriu tabloul  unei epoci, nu prea indepartate, in care italienii erau incriminaţi, nedoriţi sau exploataţi, exact asa cum sunt in zilele noastre, românii.

Sunt prezentate peste o sută de documente, multe dintre ele inedite.

Printre acestea, o scrisoare circulara cu ştampila Ministerului de Interne Italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana.

Circulara in cauza continea un ordin  extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România.

Carmine Senise, unul dintre participanţii la complotul împotriva lui Mussolini,  cel care a propus arestarea Ducelui la Vila Savoia, a fost înaltul reprezentant al Poliţiei italiene care condamna comportamentul italienilor care emigrau în România:

„Legaţia italiană din Bucureşti raportează că cetăţeni italieni sosiţi în România cu viză temporară, după expirarea permisului de şedere nu părăsesc România, provocând probleme cu autorităţile de poliţie din România, pentru comportamentul şi ţinuta lor nu întotdeauna exemplare, dar şi pentru implicarea acestora în activităţi încă neclare”.

Situația îl îngrijora foarte mult:

„Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate, în special cu privire la comportamentul moral sau convingerile politice ale celor interesaţi precum şi motivele invocate pentru călătorie.

Doar cererile care vor dovedi un caracter imperativ şi de necesitate absolută vor ajunge la Oficiul de Paşapoarte din Ministerul de Externe.”

Un exemplu al comportamentului care scandaliza opinia publică, poate fi şi o altă scrisoare din expoziţie, cea a consulului italian din India, care în 1893 informa patria-mamă, că în Bombay toţi cei care aveau de-a face cu proxenetismul erau numiţi “italieni”.

O asociere de idei deloc măgulitoare, dacă eşti italian.

Italienii, ca orice alţi emigranţi, nu reprezentau doar o problemă de siguranţă ci şi o resursă economică, astfel încât Mussolini, după cum reiese dintr-o circulară expusă în expoziţie, a interzis exportul de mână de lucru calificată şi specializată.

Puteau ieşi din Italia doar  italienii simpli fără niciun fel de pregătire, care alimentau  reţelele de imigraţie clandestină, care existau şi atunci ca şi acum.

 


italieni migratie expozitie foto

 

Expoziţia „Urme ale emigrării italiene şi din Parma, între secolele al XVI-lea si al XX-lea”, prezintă documente despre  emigraţia  italiană, contribuind  la rememorarea unei epoci nu prea îndepărtate, în care in locul românilor, purtând stigmatul infracţionalităţii, nedoriţi şi în acelaşi timp exploataţi, erau italienii.

 

 

italiani

 Se calculează că la sfârșitul secolului al XIX- lea, aproximativ 10-15% dintre emigranții plecati din provincia italiana Veneto, au ales România.

Acestea au fost de multe ori de migrații sezoniere, în construcții, construcția de căi ferate, activități forestiere sau miniere etc.

Un „manual” pentru imigrantul italian în Balcani și  România, publicat în 1910, se concentra asupra procedurilor birocratice necesare emigrării, este impresionant .

La  emigrare, italienilor le era recomandat să  aplice pentru un pașaport – ștampilat în mod corespunzător de către un consulat român – și sa aiba incheiat un contract de muncă înainte de plecare cu  angajatorul din România si de asemenea, ei trebuiau  să obțină o  licență specială care să se aplice la Ministerul de Interne. 

Sunt aceleași proceduri birocratice pe care Italia le-a cerut imigranților români, până la intrarea țării lor în Uniunea Europeană.

Cateva mii de  italieni  au rămas în  România, iar migranților care între timp au renunțat la cetățenia italiană, Statul Român le-a recunoscut, după căderea regimului comunist, statutul de limbă minoritară, precum și dreptul de a fi reprezentat în Camera Deputaților, de către propriul parlamentar.

 După aproape un secol, un secol și jumătate, de la începutul povestii italienilor din România, comparând tratamentul la care sunt supusi românii aflati in ​​Italia, cu cel al italienilor din România, se constata in continuare in Italia, existenta unui  fenomen xenofob larg raspandit antiromânesc.

 

Surse:

 

http://sergiobontempelli.wordpress.com/2008/09/07/italianiinromania/

Traducere şi adaptare după articolul „Quando i clandestini eravamo noi e la Romania non voleva gli italiani” de Stefania Parmeggiani, La Reppublica – Italia.

http://www.identitatea.it/quando-gli-italiani-emigravano-in-romania/#

http://parma.repubblica.it/dettaglio/quando-i-clandestini-eravamo-noi-e-la-romania-non-voleva-gli-italiani/

21/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: