CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Casa Melik, una dintre bijuteriile arhitecturale ale Capitalei, cea mai veche clădire din București. VIDEO

 

 

https://i0.wp.com/www.worldwideromania.com/wp-content/uploads/2014/04/Casa-Melik.jpg

 

 

 

 

Casa Melik și este una dintre bijuteriile arhitecturale ale capitalei, cea mai veche clădire locuibilă din București care încă își păstrează forma ei originală și păstrează elemente de casă țărănească.

Este alcătuită din pivniță înaltă și cerdac închis cu geamuri. Imobilul datează din secolul XVIII, din anii 1750.

În anul 1815 proprietarul a vândut casa pentru suma de 1400 de taleri unui negustor armean, Chevorc Nazaretoglu.

El și soția lui, Miriam, se mută aici pentru ca apoi, casa sa fie lasata  moștenire  nepoatei sale Ana, fiica fiului sau Agop Nazaretian, despre care se spune că ar fi fost curtată de Mateiu Caragiale care era îndrăgostit de ea și l-a inspirat în scrierea lucrării „Craii de Curte”.

Ana insa  se căsătorește cu arhitectul Iacob Melik, recent întors din Paris. 

Agop Nazaretian, fiul lui Chevorc Nazaretoglu i-a oferit drept zestre casa fiicei sale Ana, la căsătoria ei cu Melik, un arhitect care și-a terminat studiile la Paris,un personaj influent in cercurile politice.

Scolit la Paris, el era initiat in ritualurile masonice si este chiar un apropiat al Marelui Maestru. Chiar si casatoria lui cu Ana Nazaretoglu, fiica unui alt celebru mason, este aranjata

 În țară acesta  a participat activ la revoluția din 1848.Pașoptist convins, el îi adăpostește în casa Melik pe mulți dintre fruntasii Revoluției de la 1848, printre care se aflau Ion Heliade Radulescu, C.A. Rosetti si Ion Bratianu.

După revoluție s-a exilat în Franța, apoi în Turcia. La întoarcerea sa în România, după 9 ani, a găsit casa în ruină. După o amplă renovare va locui aici împreună cu soția sa, care a decedat în anul 1913, în urma unui incendiu.

A lăsat casa prin testament comunității armenești din București, cu condiția ca aceasta să fie transformată într-un azil pentru văduvele sărace din comunitate. Azilul a funcționat între anii 1921 – 1947.

Se spune ca pivnitele Casei Melik se intind pe kilometri intregi si ca ar comunica cu alte case ale vechilor masoni. In acea vreme, Bucurestiul subteran era mai bine amenajat decat cel de la suprafata.

Apoi, în perioada stalinistă, casa a fost locuită de diferiți chiriași si in acest timp a suferit o degradare continuă.

Ultima renovare a cladirii a avut loc în anul 1970, iar de atunci a intrat în administrația Muzeului de Artă al României și este utilizată pentru depozitarea unor opere aflate în curs de restaurare.

Casa a fost revendicată de un nepot de frate, Eugen Melik, care obține proprietatea pentru o scurtă perioada. Totuși, în acest timp el investește în locuință, dar comunitatea armeana o câștigă înapoi și o transformă în azil în perioada 1921 – 1947.

In anii ’60, sotii Gheorghe si Serafina Raut, aflati la Paris, cer Ministerului Culturii un spatiu pentru colectia de arta aflata in proprietatea lor. Gheorghe Raut, fostul director al sucursalei pariziene a Marmorosbank, poseda o bogata colectie de arta, care cuprinde si lucrari importante ale lui Theodor Pallady.

In timpul studiilor la Paris, Theodor Pallady a locuit o vreme intr-unul din apartamentele familiei Raut, din Place Dauphin. Sotii Raut au pastrat o relatie speciala cu pictorul si principala conditie a donatiei era asigurarea unui spatiu de expunere valoros. Casa Melik a fost astfel aleasa sa adaposteasca valoroasa colectie.

 Soții Răuț, au donat colecția Theodor Pallady cu condiția de a o expune în Casa Melik.

Astfel, fosta locuință este reabilitată și începe să fie tot mai vizitată.  

Din 1994, Casa Melik adăpostește Muzeul Theodor Pallady, devenind ceea ce este și astăzi, o bijuterie a patrimoniului, un muzeu cu o însemnătate imensă pentru București și România.

Casa Melik se afla pe strada Spatarului la numarul 22, in apropiere de Biserica , in vechiul cartier al armenilor. Muzeul se poate vizita din mai pana in septembrie intre orele 11 – 19, iar din octombrie pana in aprilie intre orele 10-18.

 

 

10/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

In anul 1889 a fost înființată prima agenție de presă românească

 

 

 

 

stiati_ca_agentie_de_presa

 

 

 

 

 

Denumită „Agence Telegraphique de Roumanie”, agenția era subordonată Ministerului Afacerilor Externe.
Data exactă a înființării este cunoscută datorită păstrării în arhivele ministerului a primei note transmise de către ministrul de externe de la acea vreme care avea si calitatea de director al agenției.

Știm data exactă dintr-o notă trimisă ministrului de externe la 31 mai 1889 de M. Brăneanu,primul director al agenției, în care se spunea: „ieri am expediat prima telegramă” (Arhiva MAE, Fond Arhivă istorică, vol. 38 bis.)

Aceasta era subordonată Ministerului de Externe. Intrarea pe piață a noii agenții a fost grea, deoarece Agentia  Havas era foarte puternică. Totuși Havas este înlăturată de la monopolul știrilor oficiale ale ministerului de externe și ca urmare, sucursala de la București este dizolvată în perioada iunie-iulie 1889.

Aceasta acceptă să cedeze toți abonații agenției române.

La 1 iulie 1905, ia naștere serviciul comercial al Agenției Române, care editează un buletin special: prețul grânelor pe piețele noastre, dar și pe cele mai importante piețe ale Europei și Americii. Pentru aceasta, agenția deschide sucursale la Brăila și la Constanța și cere ministerului de externe să oblige băncile populare să se aboneze la aceste buletine.

Încă de la înființare, toate buletinele de știri erau transmise în limba franceză, iar în cursul anului 1907 se încearcă impunerea limbii române ca  instrument de comunicare si sa se să transmită în română pentru ziare.

Acest demers a fost sortit eșecului datorită contractelor existente la nivelul agenției, care prevedeau ca informațiile sa fie transmise numai în limba franceza.

  Ziarele reclamă acest lucru, doarece în contracte era stipulat ca știrile să fie transmise în franceză, așa cum vin de la telegraf.

Până la dispariția sa în 1917, Agenția Română nu mai înregistrează momente ieșite din comun. Cu serviciul său politic contestat în continuare de ziare, care acuzau întârzieri, denaturări în conținutul știrilor și obediență față de putere și cu buletinele sale comercial-financiare, veniturile agenției sunt totuți în creștere.

Pe fondul ocupației germane, în cursul anului 1916, redacția agenției este evacuată din Palatul Poștelor, iar din acest moment agenția s-a dizolvat.

   La 27 iulie 1917, Ministerul de Externe întreabă Ministerul Cultelor dacă agenția funcționează cumva la Iași.

Pe adresa sa venise o telegramă de la legația di n Paris cu această întrebare și trebuia să-i dea un răspuns. Răspunsul Ministerului Cultelor este ironic:

„Domniile voastre ați fi fost în măsura de a ști ce s-a facut la evacuarea Bucureștilor?” (Arhiva MAE, Problema 105, vol. III.) Probabil funcționarii ministerului au căutat agenția și n-au găsit-o, pentru că la 2 noiembrie 1917 anunță legația de la Paris că „Agenția Română nu mai funcționează”.

După Primul Război Mondial, a fost fondată ca societate mixtă, la 16 iunie 1921, prima agenție națională de presă în accepțiune modernă: Orient Radio Rador.

 Noti Constantinde, secretar la Legația română din Paris și Sebastian Șerbescu, avocat, au fost persoanejele cheie ale înființării acestei agenții. Constantinde menționează în jurnalul său că ideea le-a venit într-o discuție banală:

„Într-o zi mi-a propus să înființăm o agenție telegrafică pentru România în genul marilor agenții internaționale Havas, Reuter etc. Am elaborat un plan destul de detaliat și Șerbescu a plecat la București pentru a o fonda”.

Lucrurile nu au mers chiar atât de ușor, însă la 8 iulie cei doi au reușit. Potrivit actului fondator, agenția avea următorul obiect: „exploatarea de agenții de informații telegrafice în țară și străinătate și asocierea ei la întreprinderi similare”.

Agenția va începe să funcționeze la 1 septembrie.

Din iulie 1921, Rador intră în sindicatul agențiilor internaționale de presă în baza unui contract semnat cu 25 de agenții naționale de presă din Europa, Asia și America de Sud.

El prevede că în aceste țări știrile Rador urmează să fie preluate de agențiile respective sub semnătura lor.

Rador înființează mai multe sucursale în țară, în marile orașe: Cluj, Oradea, Satu-Mare, Sighetul Marmației, Cernăuți, Chișinău, Iași, Constanța, Ploiești etc.

La Paris, Noti Constantinde încearcă să capteze bunăvoința presei franceze. El este surprins când a primit prima scrisoare cu antetul agenției și a văzut ca i s-a dat numele „Agence Radio-Orient” – Rador. Denumirea a dat naștere unor interpretări ironice din partea francezilor, care îl intrebau pe Constantinde daca este o agenție „rat d’or” (șobolanul de aur) sau „rat dort” (șobolanul doarme).

Au existat și reclamații, deoarece directorul agenției franceze „Radio” a acuzat că i s-a furat numele.

Începuturile erau foarte grele pentru noua agenție. În primii ani de după război existau probleme de toate naturile, cum ar fi de pildă cele aproape insurmontabile legate de liniile telegrafice distruse.

În plus, existența unui „vânător” de știri, birocraticul serviciu de cenzură, împiedica difuzarea corectă a știrilor agenției.

Întârzierile și credibilitatea informațiilor devin niște probleme atât de presante, încât se creează un curent de opinie puțin favorabil proaspetei instituții de presă.

„La 12 martie 1925, printr-o hotărâre a Consiliului de miniștri semnată de I. C. Brătianu, Ministerul de Externe cumpără acțiunile societatii anonime «Orient Radio» devenind proprietarul exclusiv al agenției de presă”.

Totuși, statul nu a transformat agenția într-o direcție a Ministerului de Externe, ci a reorganizat-o sub forma unei societăți comerciale cu personalitate juridică proprie.

De fapt, această mișcare a fost făcută pentru ca agenția să nu fie banuită de propagandă.

 

 

 

 

Imagini pentru rador photos 1930

 

 

 

Abia, în cursul anului 1921, după încheierea războiului a fost fondată prima agenție de presă națională sub denumirea de – Orient Radio Rador.
Orient Radio Rador înființează mai multe sucursale în țară în marile orașe: Cluj, Oradea, Satu-Mare, Sighetul Marmației, Cernăuți, Chișinău, Iași și Constanța.
În anul 1925, printr-o hotărâre a Consiliului de miniștri semnată de I.C. Brătianu, Ministerul de Externe cumpără acțiunile societății anonime «Orient Radio» și o reorganizează sub forma unei societăți comerciale.
În anul 1944, printr-un decret semnat de M.S. Regele Mihai societatea își schimbă denumirea în „Rador – Agentie de informații telegrafice”.

După Al Doilea Razboi Mondial, în anul 1949 se înființează agenția Agerpres și se abrogă legea asupra funcționării Rador.
În decretul de înființare se precizează că Agerpres va fi o instituție centrală, pe lângă Consiliul de Miniștri, condusă de un director general și doi adjuncți, numiți de același consiliu.
După Revoluția din 1989, Agerpres își schimbă denumirea printr-un decret al guvernului în Agenția Națională de Presă Rompres și rămâne în administrarea statului.

 

 

Surse: ro.wikipedia.org ;  stiati-ca.epistole.ro

10/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN NOU PACT RIBBENTROP-MOLOTOV?

Nicolae Dabija

Foto: Nicolae Dabija

Nicolae Dabija s-a nascut in ziua de 15 iulie 1948, in localitatea  Codreni din R.Moldova.

In perioada 1966-1972 a fost student la Universitatea de Stat din Chişinău (exclus în anul III de la facultatea de Jurnalism „pentru activitate antisovietică şi proromânească”, fiind reînmatriculat la studii peste un an, dar în cadrul Facultăţii de Litere).

A fost ales în funcţia de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, la Congresul al VI- lea  al Scriitorilor din R. Moldova din 6 mai 1986, functie pe care o detine si in prezent.

A fost ales deputat în Parlamentul URSS, la primele alegeri libere, uninominale, iniţiate de M.Gorbaciov,

A  sustinut Decretarea Limbii Române ca limbă de Stat şi tecerea la alfabet latin la la Sesiunea Parlamentului Republicii Moldova, 31 august 1989.

 

Activitate politica:

 

1989-1991, Deputat în Sovietul Suprem al URSS

1990-1994,1998-2001 Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

1998-2001, reprezentant al Parlamentului Republcii Moldova în Adunarea Parlamentară a Ţărilor din Bazinul Mării Negre;

1993-94, copreşedinte al Congresului Intelectualităţii din Republica Moldova;

1994-2002, vice-preşedinte al Partidului Forţelor Democratice, vice-preşedinte al Partidului Social-Liberal;

1988, membru al Grupului de Iniţiativă de creare a Frontului Popular din Moldova, membru al Sfatului frontului Popular.

 

Distinctii:

 

1 decembrie 2000, Ordinul Steaua României în grad de Comandor-conferit de Preşedintele României prin Decretul nr.567 „pentru remarcabila sa operă poetică şi implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti”.

15 ianuarie 2000, Medalia guvernamentală a României „Eminescu. 150 de ani de la naştere”, conferită de Preşedintele României;

15 august 2006, Marele Premiu „Sfântul Gheorghe” al Festivalului Internaţional de Poezie de la Uzdin, Serbia;

1995, Laureat al Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române;

2005, Cetăţean de Onoare al municipiului Craiova;

2003, Cetăţean de Onoare al oraşului Buşteni;

1990, Cetăţean de Onoare al localităţii Albac (comuna lui Horia).

 

 

 

 

 

NICOLAE DABIJA : UN NOU PACT RIBBENTROP-MOLOTOV?

 

 

În toamna anului 1989 un grup de deputaţi ai Sovietului Suprem al URSS am fost invitaţi de un grup de senatori americani în SUA.

Timp de trei săptămâni am fost oaspetele senatorului de Pennsylvania Raul Costa. Acesta mi-a făcut cunoscută America, cea de dincolo de cărţi şi articole de ziar, mi-a prezentat locuri pitoreşti, muzee, congresmeni, ziarişti…

Primul interviu, care apăruse în cotidianul Lancaster New People’s, intitulat „Rusul Nicolae Dabija declară: Uniunea Sovietică trebuie să dispară”, l-a deranjat pe senatorul Costa.

– Nu-mi imaginez un senator american care să afirme un lucru asemănător despre SUA…

Concluzia mea fusese că situaţia reală din URSS era total necunoscută în SUA.

Şi cele şapte interviuri pe care le acordasem lui Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu pentru Vocea Americii şi difuzate în perioada aflării mele în SUA, mi-a spus senatorul, fuseseră comentate de Ambasada URSS la Washington.

La un moment dat Raul Costa mi-a dat de înţeles că ştie totul despre mine.

– Cunosc că ai fost exclus din facultate pentru naţionalism.

Nu e bine. Un om atât de distins (reuşisem să-i las o impresie bună), nu poate fi naţionalist.

A fi naţionalist pentru americani, ca şi pentru sovietici, era considerat un mare cusur.

I-am mai spus:

– Noi vrem ca republica noastră să fie independentă.

Senatorul mi-a reproşat

– De ce vă trebuie independenţă? Asta e separatism. Nu e mai logic să fiţi o ţară mare şi puternică?

I-am mai vorbit:

– Vrem ca limba română să fie limbă oficială în republica noastră.

N-a fost de acord:

– Cred că e o prostie. Nu e mai bine să vorbiţi cu toţii ruseşte, aşa cum vorbim noi engleza?

Vorbeam cu senatorul limbi diferite în toate sensurile.

I-am spus că, deşi locuitorii din SUA au diferite origini, e şi firesc ca toţi să opteze pentru un stat unitar şi să vorbească o singură limbă, pe când URSS este o ţară alcătuită din peste 200 de limbi, popoare, ţări, peste care s-au lăţit ruşii, impunându-le limba, cultura şi comunismul lor.

Când i-am vorbit despre Republica Moldova că e o bucată de Românie ruptă de la aceasta în 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, că e locuită de români, cărora li s-a impus o altă identitate, o altă limbă etc., senatorul a început a înţelege câte ceva.

M-a invitat într-o comisie a Senatului SUA, unde am povestit despre Republica Moldova pe care o reprezentam în Parlamentul URSS.

Cele mai multe întrebări mi le-a pus un tânăr senator, Larry Pressler, care ulterior, la 27 iunie 1991, cu două luni înainte de Declaraţia noastră de independenţă, împreună cu un alt senator american, Jesse Helms, au iniţiat în Senatul SUA Rezoluţia nr. 148, prin care cereau Uniunii Sovietice dreptul Republicii Moldova de a se reuni cu România.

La sfârşitul discuţiei am remarcat:

– SUA a uitat de Republica Moldova.

Iar replica senatorului Raul Costa a fost:

– Noi n-am uitat niciodată de Republica Moldova, noi n-am ştiut niciodată de Republica Moldova.

De atunci a trecut mai bine de un sfert de secol.

Dar, am impresia, americanii cunosc despre noi cam tot atâtea lucruri câte ştiau atunci.

Republica Moldova pentru ei e o ţară de undeva de pe partea opusă a globului, adică de nicăieri.

Lor le este totuna dacă ea e locuită de români sau moldoveni, care e limba vorbită de locuitorii ei, care e istoria lor, chiar dacă aceştia şi-au legat toate speranţele lor de libertate de SUA.

De aceea declaraţiile ambasadorului SUA la Chişinău, James D. Pettit, nu m-au mirat.

Ele demonstrează lipsa de preocupare a americanilor pentru istoria altora.

Mă întreb doar dacă avea dreptul un ambasador,deci un diplomat, să se exprime total nediplomatic, şi să se amestece brutal în probleme atât de sensibile, cum sunt etnia, istoria, naţiunea, limba unui popor?

Reprezentantul SUA s-a situat pe poziţiile Federaţiei Ruse, devenind un agent electoral al lui Igor Dodon (pe care l-a vizitat chiar în ziua când a făcut acea declaraţie nefericită).

E jenant ca un ambasador american – nu cred că acest lucru are vreo legătură cu faptul că soţia lui e rusoaică, iar Excelenţa Sa vorbeşte mai bine rusa decât engleza – să ne spună care este identitatea noastră şi s-o aflăm de la cel care se joacă de-a Dumnezeu în această aşchie de ţară:  „…este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte”, încercând astfel să ne impună identitatea formulată de Stalin şi copiii lui din flori, gen Stati, Dodon ş.a.

Aceste declaraţii vin dintr-o necunoaştere (nerecunoaştere) a unor realităţi.

Dar s-ar putea ca acestea să fie o consecinţă a întrevederii dintre miniştrii de Externe rus şi american, Lavrov şi Kerry, care s-a desfăşurat recent la Washington şi a durat 12 ore, la care  – cu o identitate falsă, menţionată şi de Pettit – ancorată, cu tot cu Armata a 14-a, zonei de influenţă a Federaţiei Ruse.

Dacă ar fi viu, cum scriu unele manuale ruseşti care se studiază şi în şcolile ruse din Republica Moldova, I.V. Stalin i-ar strânge mâna ambasadorului James Pettit: „Maladeţ, malâi! Tak derjat’!”.

 

 

 Nicolae Dabija – basarabialiterara.com.md 

10/09/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: