CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

26 ianuarie 1859: Anunțul privind încetarea activității căimăcămiei din Țara Românească și formarea unui guvern provizoriu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru adunarea electiva a valahiei photos

 

 

 

 

 

 

Anunțul formării guvernului provizoriu în Țara Românească din 26 ianuarie 1859

În 26 ianuarie 1859, Nicolae Golescu, numit de Cuza ministru de interne, anunță Principatele Unite încetarea activității căimăcămiei din Țara Românească.

Totodată, Golescu înștiințează că domnitorul l-a însărcinat cu formarea unui guvern provizoriu.

Principatele Unite

Moldova și Țara Românească

Onorata obșteasca Adunare Electivă, constituită la 24 Ianuarie curent, a și ales prin toate formele legale prevăzute de Convenție, cu unanimitatea voturilor de Domn Stăpânitor al Țării Românești pe Înălțimea Sa Alexandru Ion I, Domnul Moldovei. Această alegere a fost aclamată de națiune și de oștire.

Onorata obștească Adunare, comunicând îndată prin depeșe telegrafice votul ei Înălțimii Sale, Măria Sa a răspuns că primește cu mândrie și recunoștință a fi șeful Românilor de dincoace de Milcov, precum este și al fraților noștri de dincolo de Milcov.

Cu numirea dar a Domnului Stăpânitor, Căimăcămia constituită de mai înainte pentru executarea operațiilor electorale, încetând din funcție, Măria Sa Domnul a numit President al Consiliului Administrativ și Ministru Secretar de Stat al Departamentului Justiției, pe d-l Ioan Al. Filipescu, iar pe subsemnatul ca Ministru Secretar de Stat al Departamentului din Năuntru, invitându-i totodată a lua cârma Guvernului și a compune un minister provizoriu.

Acest Înalt ordin îndeplinindu-se, Înălțimea Sa a și întărit pe:

  • D-l Barbu Catargiu, ca Ministru al Finanțelor.

  • General Barbu Vlădoianu, ca șef al Miliției.

  • Ioan C. Cantacuzin, ca Ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice.

  • D-l Gr. Filipescu, ca Ministru al Controlului, și

  • Dimitrie Brătianu, ca Ministru din Afară.

Acesta este noul ordin de lucruri ce s-au așezat în Țara noastră și asupra căruia subscrisul se simte dator să arunce o căutătură de ochi, ca înțelegându-l să putem păși cu toții pentru îndeplinirea datoriilor noastre cu înțelepciune și energie.

Românii din aceste două țări declaraseră prin organul Generalelor lor Adunări din anul 1857, că întrunirea acestor două principate întru-un singur Stat cu un șef dintr-o familie domnitoare din Europa, este condiția principală ca să putem merge cu pas sigur, pe drumul regenerării și împuternicirii naționale. Înaltele Puteri Garante nu găsiră mijloc în conferințele de la Paris, a acorda cererea noastră în toată întregimea ei, însă ne deschise drumul ca noi înșine să putem ajunge la ținta dorită, de aceea deși lasă o administrație deosebită pentru fiecare Principat, însă le înseamnă legi identice, le dădu instituții comune, și chiar de multe ori o acție comună.

Onorata obștească Adunare Electivă de astăzi, alegând de Domn Stăpânitor al Țării Românești, pe Înălțimea Sa Alexandru Ioan I, Domnul Moldovei, a făcut un pas înainte spre Unire, fără însă a călca nici litera nici spiritul Convenției, căci unirea se face numai în persoana Șefului Statului, lucru ce nu este nicidecum poprit de Convenție, iar nu și în administrația din năuntru a țărilor ce rămâne conform Convenției osebite.

Așa dar onorată Adunare Electivă, dându-ne de Șef al Statului pe alesul Moldovei, a făcut mai mult decât a ne da un Domn, ea a consfințit un principiu, care este înrădăcinat în inimile tuturor Românilor; principiu ce, în aplicare sa dezleagă una dintre cele mai mari greutăți ce înfățișa Convenția de la Paris, adică o acție comună în amândouă principatele executată de doi Șefi; mai putem adăuga că, cu această alegere am dat cea mai vie și ce mai mare dovadă de dragoste și încredere fraților noștri din Moldova.

Astfel, cu alegerea Măriei Sale Alexandru Ioan I, nu numai am înființat condiția cea mai însemnată pentru întărirea politică a Țării, adunând cu un mod frățesc într-o singură mână puterea acestor două Principate, ci am întărit și societatea noastră, căci prin alegerea anonimă a Înălțimii Sale, unindu-se toate clasele într-un același sentiment, într-o aceeași idee, unitatea societății noastre, de acum înainte este asigurată pentru totdeauna, de vom ști să o prețuim îndestul și să ne aducem aminte că “Unirea face puterea” și că slăbiciunea societății în genere este vătămătoare și fatală tuturor claselor și mai cu osebire celor avute.

Fiind dar învederat, că această nouă situație este cea mai firească, cea mai legală, și totodată cea mai fericită și cea mai frumoasă ce putem aștepta, suntem încredințați că toți, fără osebire, atât cetățeni cât și funcționari, se vor pătrunde de misea și de noile îndatoriri ce ea impune tuturor cetățenilor în genere și mai cu osebire acelora cărora este încredințat aplicarea legilor. Onoarea, probitatea, patriotismul, activitatea, energia și blândețea trebuie să prezide de acum înainte la toate actele noastre publice și particulare. Dar, fraților, cu cât o poziție este mai înaltă, cu cât avantajele ei sunt mai mari, cu atâta și datoriile trebuiesc îndeplinite cu mai multă scumpătate și sfințenie; să ne silim dar, să ne punem toate puterile ca să ne arătăm demni de poziția ce am dobândit-o cu ajutorul Europei și care ne urmează astăzi cu o privire îngrijită și plină de amor, în toate actele noastre naționale; să ne arătăm cum suntem din natura noastră, iar nu cum cum tristele condiții ce ne apăsară așa de greu și întru-un timp așa de îndelungat, ne făcuse să fim, să dovedim prin sacrificiile noastre de toate zilele pentru binele comun, prin respectul nostru pentru legile noi, că într-adevăr amorul patriei ne-a santificat și ne-e ridicat la o înălțime unde interesele egoiste nu pot să ne mai atingă.

Noi, mai cu osebire care suntem funcționari publici, să facem pe toți cetățenii să creadă, că de azi înainte au o patrie liberă, unde legea este dreaptă și ocrotitoare.

Dumnezeu este cu noi, fraților, să fim și noi cu credință la dânsul și România va fi tare și ferice.

Să trăiască Principatele Unite!

Să trăiască Alexandru Ioan I, Domnul Moldovei și al Țării Românești.

Ministrul din Năuntru, Nicolae Golescu.

07/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ungurii nu pot pretinde pentru statul lor un teritoriu în care, etnic, ei nu acoperă decât o treime din suprafață…VIDEO

 

 

 

Chiar dacă nu au fost numiţi ca atare, marii noştri cărturari au fost şi geopoliticieni. Aşa au fost Iorga, Eminescu, chiar şi marele geograf Simion Mehedinţi, şi mulţi alţii. Dar astăzi am să-l aduc în discuţie poate pe cel mai mare geopolitician român, mă refer la Ion Conea. Şi nu oricum, ci publicând un material al său din 1941, intitulat Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, pentru a vedea ce însemna un studiu geopolitic atunci. Astăzi, nu mulţi reuşesc să mai scrie aşa.

Ţinând cont şi de contextul în care a fost scris, la un an după cedarea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ion Conea vine cu un răspuns pe măsură, cu argumente geopolitice, propagandei deşănţate „ştiinţifice” a ungurilor, pentru refacerea Ungariei Mari.

Unele dintre aceste argumente ale propagandei maghiare le mai găsim şi astăzi pe multe siteuri şi forumuri, precum şi printre afirmaţii ale unor organizaţii şi curente maghiare.

Iată extrase din acest articol :

 

 

 

 

Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:

„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.”

Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.

Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc    

”Orice Stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o regiune geografică organică în întregimea ei”. Basinul Dunării de mijloc, este o astfel de regiune, dar vecinii noştri Unguri nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru un Stat Unguresc ei sunt doar o modestă mică insulă etnică, ce se pierde în cadrul acestui mult prea larg pentru ei basin. – Şi n-ai dreptul să pretinzi pentru tine o regiune geografică organică întreagă decât atunci când neamul tău o umple în întregime. Altfel, trebuie să te mulţumeşti cu cât, din ea, ocupă masa neamului tău. – Iar Transilvania (o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică, care-ţi va cădea sub priviri), e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e în România Mare – şi nu piesă de margine, secundară, cum a fost – şi ar fi! – într-o Ungarie Mare.    

Principala formă de manifestare a Statului, glăsuieşte catehismul geopolitic, este lupta lui pentru spaţiu, faimosul ”Kampf um den Raum” al lui Ratzel. Spaţiul, spune acesta, este condiţia de grandoare a Statelor. Ca o buruiană rea, am zice, aşa caută Statul a se întinde, pe cât mai multă suprafaţă. Dar ceea ce e şi mai interesant în această fixare şi lăţire teritorială a unui Stat, este faptul că el caută a se prinde de ceea ce se cheamă un ţinut organic. Orice Stat, spune Kjellen, are această tendinţă: să devină ţinut organic.

Iată cuvintele lui: ”Ceea  ce observăm aici este, în fond, nimic altceva decât tendinţa pe care o au Statele de a deveni ţinuturi organice. Ele umblă după un ţinut organic, cu care vor să se cunune, pentru că, după aceea, prin această căsătorie, ţinuturile lor să devină tot mai mult organice.”

Dar ce este acel ţinut sau aceea regiune geografică naturală, organică, după care Statul umblă să o găsească, să se fixeze pe ea, şi să o acopere toată, ca mânat de o forţă nevăzută? Tot Kjellen: ”Observaţia tot mai aprofundată în această direcţie, a arătat că acest concept de ţinut natural organic constă din două elemente: în afară, ţinutul să aibă hotare naturale, înăuntru – să aibă o articulaţie organică. În ambele aceste direcţii, legea aceasta a individualizării geografice a Statelor s-a dovedit a fi tot mai puternic activă” (în decursul vremii).

Iar ceea ce dă conţinut conceptului de ”ţinut natural organic” nu este uniformul, ci armonicul sau cu alte cuvinte, conţinutul regiunii naturale cu care Statul se va ”cununa”, nu va fi unul pe care să îl caracterizeze uniformitatea , ci atât în ceea ce priveşte relieful, cât şi produsele lui de sol şi subsol, unul cât mai variat cu putinţă. Totul, însă, să se închege, printr-o corelaţie strânsă, într-un întreg cât mai unitar şi, am zice, cât mai organic. Regiunea aceasta naturală să fie, adică, alcătuită dintr-o sumă de unităţi geografice naturale mai mici care, ca relief, să se îmbine într-un chip cât mai armonic şi mai strategic cu putinţă, iar sub aspectul economic să realizeze autarchia…

Să privim teritoriul Statului românesc din punct de vedere al structurii şi al articulaţiei lui lăuntrice, să considerăm cu alte cuvinte, conţinutul conturului, adică ceea ce Kjellen numeşte das Reichsgebiet. Şi să facem aceasta, spre a înţelege şi mai bine construcţia geografică a  acestui pământ, s-o facem comparând România mare de azi cu Ungaria mare de ieri. 

Într-un recent studiu apărut la Budapesta şi intitulat „Biograpgie des frontieres politiques du Centre-Est europeen”, d. Andre Ronai de la Universitatea din Budapesta, prezintă în acest chip pământul Ungariei Mari, adică al Ungariei de dinainte de Trianon: „C’est …le territoire d’Eta le plus parfait, le plus uni et le plus harmonieux de toute la region quo nous examinons et peut–etre meme du monde entier”. O fi! Dar – şi vom vedea mai jos îndreptăţirea noastră de a ne pune o astfel de întrebare – ce le poate ţine aceasta de cald Ungurilor? Vrem şi spunem: Ce le pasă Ungurilor de aceasta, odată ce teritoriul de care-i vorba nu-i al lor sau, mai exact, nu-i numai al lor?

Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:

„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.” Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.

  

            În adevăr, poate că fiecare Stat, dac-ar privi peste hotarele lui, ar descoperi teritorii limitrofe care s-ar articula şi mai organic în cadrul lui dacât în al Statului vecin respectiv. Urmează de aici, numaidecât că vecinul acesta trebuie invitat să… evacueze,  spre a ţi-l lăsa ţie, teritoriul acela, pe simplul motiv că acestui teritoriu i-ar sta mai bine, cartografic, în cadrul Statului tău? Da, şi aceasta, însă într-un singur caz: când acel teritoriu, deşi stăpânit de altul, este populat cu oameni de ai tăi! Dar… acesta să fie cazul Ungurilor, atunci când ei îşi aruncă ochii şi pretenţiile… dincolo de Munţii Apuseni? Adevărat este că acea regiune naturală pe care o concepe şi o vrea (mai ales!) geopolitica drept temelie geografică pentru o alcătuire de Stat – este totdeauna  (sau… ar fi mai bine să fie!) alcătuită dintr-o sumă de alte regiuni naturale mai mici  (după cum la rându-i, chiar acea regiune naturală, s-ar putea integra într-o alta şi mai întinsă, în aşa fel încât unitatea geografică de un ordin şi mai superior, rezultată din această integrare, să fie şi mai armonică pentru ochi, şi mai completă ca organism economic, şi mai redutabil din punct de vedere strategic.) Dar… ce are a face una cu alta? Pretenţiile acestea într-un singur caz… merg: când le susţine etnicul. Pentru că, dacă e numaidecât necesar, cum spuneţi, ca Statele să acopere, ca arie geografică, fiecare câte o regiune naturală, atunci socoteala e simplă: Fiecare Stat va acoperi regiunea (sau complexul de regiuni naturale) pe care le acoperă (dacă le acoperă!) poporul a cărui expresie politică el este. Aceasta, însă, încă odată, dacă pretenţia geografică e susţinută, pe dedesubt, de suportul masei etnice.

Dar când dintr-un complex armonic de regiuni naturale tu ocupi ( cum prin excelenţă, ca să zicem aşa, era cazul Ungurilor în cadrul Statului ungar de până la Trianon) cînd ocupi un singur mădular al lui, în virtutea cărui principiu de etică şi, dacă vreţi, estetică geopolitică, pretinzi autoritatea ta de Stat întinsă şi peste celelalte mădulare, pe care alte neamurile ocupă şi locuiesc?    

            Nu uniformul ci armonicul – am văzut ce spunea Kjellen – trebuie să caracterizeze regiunea organică, acel Naturgebiet (de fapt termenul cel mai potrivit şi care ar traduce cel mai bine gândul lui Kjellen ar fi aici acela de organisches Gebiet) cu care tinde să se „cunune”, cartografic, organismul unui Stat. Conţinutul lui geografic şi economic trebuie să fie cât mai variat, şi dacă se poate, într-o repartiţie spaţială cât mai simetrică şi cât mai strategică. Aceasta este, însă, încă odată, idealul.

Hartă din lucrarea citată în text a d-lui A. Ronai: Carpaţii româneşti ai Munteniei şi Moldovei ies în evidenţă cu un alt lanţ Himalaia , pe câtă vreme Apusenii mai că nu există. primii trebuie să fie „hotar” – ceilalţi, dacă s-ar putea, să dispară cu desăvârşire. În plus, această hartă ar avea să spună că fizionomia şi litologia podişului Transilvaniei sunt identice (!?) cu ale pustei ungureşti!

            O examinare a hărţii pământului românesc, nu poate însă, să nu impună oricui, de la prima vedere, că el se încheagă într-un tot de o armonie aproape unică, pe cât de variat în structura lui de amănunt, pe atât de unitar prin chipul quasi-organic în care mădularele lui se încheagă între ele: Un mare podiş în mijloc, închis într-o centură de munţi cari cad spre exterior în trepte concentrice din ce în ce mai joase până în şesurile şi luncile din margini, pentru ca totul să sfârşească în rotunda îmbrăţişare a celor trei ape din margini.

O hartă geologică a acestui teritoriu, hartă în care diversitatea rocelor este exprimată prin coloraţiuni diferite, ne arată aceeaşi simetrie inelară, aceeaşi dispoziţie în amfiteatru concentric a formaţiilor litologice care se succed spre exterior cu regularitatea cu care s-au succedat una pe alta şi în vreme , în epocile de formaţie şi depunere geologică. Atât harta fizică, cât şi cea litologică a pământului românesc am putea spune că se prezintă ca o continuă îmbrăţişare concentrică.

„Dacă n-aş fi francez – a spus cândva un om de ştiinţă, prieten al ţării noastre după ce o străbătuse de la un capăt la altul, aş face mărturisirea că România Mare este ţara cea mai frumoasă şi mai simetric construită.” Şi era acela om de ştiinţă ce venea din ţara despre care acum două mii de ani scria Strabo că este „un organism compus ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente.”

            Şi dacă e vorba de cetăţi geo-istorice predestinate (cum proclamă ungurii că era Ungaria de ieri: câmpii la mijloc, munţi pe margini!) atunci să ne dea voie vecinii noştri să constatăm că greu se mai poate închipui o cetate ca a pământului românesc, în totalitatea lui. Astfel considerându-l observăm că inima îi este ca un fel de înălţime izolată, din acelea pe care le căutau cu predilecţie aşezările româneşti în vremurile vechi. Este ca un uriaş dunnum, ca să amintim şi de acest faimos apelativ celtic, care designa piscurile pe care popoarele vechi îşi construiau cetăţile şi-şi cuibăreau centrii vitali de rezistenţă în faţa inamicului…

După cum, dacă vreţi, la fel putem spune că pământul românesc este ca un castel medieval, înconjurat cu şanţ de ape şi cu citadela donjonului în inimă, adică drept în centrul corpului de construcţie. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât acest caracter de cetate a trecut cu succes un mare examen istoric: şi-a dovedit, adică, eficacitatea şi destinul ca atare. Şi, citadelă centrală a pământului nostru, mai ales Transilvania este aceea care a conservat neamul românesc, în tot lungul evului mediu, în vremea când năvălirile se succedau fără întrerupere.

 Aici este de răspuns mai întâi la întrebarea: cât este de drept să se întindă un Stat în spaţiu, ce suprafaţă de pământ e drept să acopere el? Credem că răspunsul acesta nu comportă în el nicio dificultate, pentru nimeni: Un Stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde neamul sau poporul a cărui expresie politică el este.

            Să reţinem şi să subliniem acest adevăr, asupra căruia nu poate plana nicio controversă: Suprafaţa, ca şi forma sau conturul unui Stat, trebuie să le dicteze nu suprafeţele şi formele diverselor regiuni naturale, câte apar şi unde apar acestea pe suprafaţa pământului, ci trebuie să le decidă, în primul rând, aria şi forma de expansiune în spaţiu a neamului sau a naţiunii respective. Vor, Ungurii, hotare naturale? Dar mai naturale hotare decât cele etnice, care altele pot fi? N-au Ungurii, care citesc geopolitică, n-au decât să deschidă orice tratat de geopolitică vor – şi vor afla, de acolo, că hotarele etnice sunt cel puţin tot atâta de „naturale” cât şi Alpii sau Himalaia,( şi mai ales, cât… Carpaţii. Oare într-un recent vestit arbitraj, n-au cazut chiar munţii în faţa criteriului etnic?

            Autorii Unguri repetă mereu argumentul cu unitatea geografică a basinului panonic cu cingătorile lui concentrice, de munţi. Şi spun: prea e unitar acest pământ: daţi-ni-l. Bine, dar unitate naturală e şi Europa toată, luată în ansamblu: atunci să ceară (că tot atâta de motivată le-ar fi pretenţia!) să ceară întreg continentul pentru ei. Ba, chiar, unitate geografică naturală e şi Africa şi este, la urma urmei, întreg pământul unit de naturală. Că aşa e cu aceste unităţi geografice. încep de la aceea minusculă, a unui mic basin intramuntos şi se înşirue, mereu mai mari, şi îmbucându-se mereu cele mai mici în cele mai mari imediat următoare, până ce termină cu pământul întreg. Concluzia: trebuie să te mulţumeşti, pe plan geopolitic, cu cât şi cu ce a cuprins din pământ dinamismul demografic nesiluit al neamului tău, fiindcă altfel – rişti să ajungi a pretinde chiar pământul ântreg pentru tine, uitând că, afară de neamul tău, mai sunt şi câteva altele pe lume.

            În cazul Statului românesc, însă, al României Mari, hotarul politic nu face altceva decât să acopere aria etnică a poporului românesc.

Şi mai tranşant va fi, decât cele de până acum, contrastul care rezulta din comparaţiile geo-etnice între România Mare de azi şi Ungaria Mare de ieri. Am reprodus, în acest scop, imaginea cartografică a celei din urmă, odată goală de conţinutul ei etnic şi a doua oară plină de acesta; şi am reprodus şi imaginea cartografică a Statului românesc o singură dată (fiindcă nu e nevoie ca în cazul Ungariei, de două ori): umplută aproape în întregime de masa aceluiaşi popor. Şi ce găsim dacă ne permitem să umblăm prin teritoriul vechiului Stat unguresc? Vrem să spunem: ce găsim ca element uman? Găsim aşa cum harta ne arată, că din circa 300000 km² câţi avea el, masa etică ungurească umplea o arie care abia depăşea o treime: în jurul unui biet sâmbure unguresc gravitau naţiunile slave, pe o suprafaţă de cel puţin 200000 km².

Pe câtă vreme, în cazul Românilor, nu e greu de observat că masa lor se sprijină pe Nistru, pe Dunăre, şi aproape că se reazemă de Tisa. Cazul românesc este, aşadar, unul din acelea în care se constată că o naţiune a ajuns să umple aproape exact o regiune naturală, care regiune, astfel, se va trăda ca o haină firească pe măsura ei (la urma urmei şi Ungurii umplu o astfel de regiune: pusta,aleasă chiar de ei, atunci când au poposit în ea venind din altă pustă, numai că vecinii noştri nu vor să se declare mulţumiţi numai de ea !). Şi este, potrivirea sau corespondenţa aceasta geo-etnică realizată în cadrul României Mari, este cu adevărat extraordinară; şi extraordinară nu numai în realitatea şi înfăţişarea ei actuală, sub ochii noştri, ci mai ales în ceea ce priveşte perpetuitatea ei în timp: în antichitate, în evul mediu, astăzi, totdeauna. Iar rolul principal, geo-etnic şi geo-politic, l-a avut Transilvania.

 Şi care este, în cadrul Statului românesc de astăzi, funcţionarea geopolitică a Transilvaniei (fiindcă aceasta este… esenţa problemei!)?

 

 

 

 

În lucrarea „Geopolitik” a lui Richard Henning, alăturată schiţă cartografică vrea să spună că Transilvania este, prin excelenţă, una din acele piese geografice a căror menire e să fie şi să rămână totdeauna „inimi de ţară” (piesă centrală vitală, aşa cum ne apare în funcţia ei în cadrul României Mari, nu piesă secundară de margine, cum era în Ungaria).

 

 

 

            În Ungaria de ieri, Transilvania juca rolul unei piese geo-economice şi geo-politice periferice, pe când în România de azi Transilvania a revenit la ceea ce trebuie să numim destinul ei uman de totdeauna: de a fi piesă de centru, vitală, aşa cum  fost pentru Dacia lui Decebal şi cum a fost şi pentru Dacia felix romană.

Autorii geopolitici unguri nu pot concepe Transilvania decât în cadrul unui Stat cu inima la Budapesta. Noi, la fel cu toţi slujitorii din lume ai Geopoliticei, n-o putem vedea şi înţelege decât ca un Horststaat (Henning, în geopolitica sa, o dă ca exemplu de atare), deci ca un punct de plecare, ca un sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de Stat, firească şi viabilă.  Eroarea de perspectivă geopolitică ungurească vine din aceea că ei, Ungurii, văd în Carpaţi un hotar natural predestinat (între noi şi ai!) în vreme ce noi vedem în Carpaţi ceea ce vedea geograful H. Grothe încă din 1906: o coloană vertebrală a pământului şi poporului  – şi, deci, şi a Statului românesc ( e vorba bineînţeles numai de Carpaţii răsăriteni şi de cei meridionali, nu şi de cei Apuseni, de existenţa cărora geografii unguri cam uită, când pun şi discută problema unui hotar natural între ei şi noi.) 

 

 

 

 

Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală).

 

 

  În 1934, unul din cei mai de seamă antropologi ai Europei de astăzi, Victor Lebzelter de la Viena, a întreprins un studiu antropologic asupra Românilor. Una din concluzii sună aşa: „În Munţii Apuseni avem tipul aşa numit al Moţilor (eu i-aş spune mai degrabă tipul dacic); nicăiri în România, după părerea mea, nu persistă aşa de fidel tipul antropologic, al populaţiei băştinaşe, din a cărei contopire cu coloniştii romani s-au născut Românii, nicăiri ca aici în Munţii Apuseni. Aşadar, după antropologul german, o vatră de orgoliu românesc ( pentru că o vatră de origine şi continuitate etnică naţională prin excelenţă), aceşti Munţi Apuseni.

Iar în 1940, un alt cercetător de autoritate – pornit tot din Viena, dar poposit în culmea carierei sale ştiinţifice la universitatea din Berlin – d-l Gamillscheg, ajunge şi dânsul la concluzia că Munţii Apuseni sunt cel mai sigur şi mai viu nucleu geografic de continuitate daco-romană şi românească, din antichitate până azi. Şi tot astfel, în sfârşit, sună – şi încă cum, zău! – şi concluziile Atlasului Limbii Române. După cum la fel sună – ba ce frumos! şi cu ce argumente noi! – şi concluziile unui studiu, fruct al unor cercetări de peste 20 de ani, pe care d-l Giuglea de la universitatea din Cluj îl va pune în curând sub tipar.

Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală)

            … Undeva, în această revistă chiar, d. A. Golopenţia reproduce câteva impresionante rânduri scrise acum 70 de ani de un membru al Academiei maghiare, în legătura cu revoluţia lui Horia: ”Există, scria Fr. Szilaghi, o fatalitate, o dreptate pedepsitoare în viaţa inşilor, a neamurilor şi a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic şi răzbunător pedepseşte păcatele părinţilor la fii, până în nepoţi şi strănepoţi (II Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viaţa Transilvaniei răscoala lui Horia. Ţinerea veacuri de-a rândul a poporului vlah în afara legilor şi în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creştină, această Nemesis înseamnă: „Dumnezeu este prezent în istorie”.

            Dumnezeu este prezent în istorie!

 

 

 

 

 Sursa: 

Ion Conea şi Transilvania

Citiți articolul integral accesând :  http://cristiannegrea.blogspot.com/search?updated-max=2012-03-21T16:20:00%2B02:00&max-results=7&start=3&by-date=false

 

 

 

 

21/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRANSNISTRIA ŞI „PACIFICATORII” RUSIEI

 

 

 

 

 

 

Transnistria înseamna mai mult decât teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldovenească Nistreană; este de fapt, laboratorul unde imperii succesive, albe, rosii si federate au lucrat neostoit să creeze  “identitatea si limba moldovenească”.

Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean”conceput în laboratoarele imperiale ruseşti : moldovenii sunt slavi. Romani sunt doar cei din Valahia şi ei vorbesc o limbă “salonică”, deformată de imprumuturi din limba franceză.

Românii ar dori “înrobirea “ moldovenilor, atât a celor din Moldova şi a celor din Basarabia istorică, cât şi a celor din “republică”…

Moldovenii din R.Moldova, la rândul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toţi moldovenii de sub dominaţia românilor imperialişti ( Editura Enciclopedica,2006,p.LXX ).

 

 

 

 

Image result for transnistria

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/04/11/transnistria-2/

02/01/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: