CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: O zi tristă a culturii naționale

Declaratii socante ale rectorului celei mai mari universitati din Romania:  Oamenii lipsiti de cultura generala si de orizont artistic, oamenii  capabili sa rezolve doar probleme limitate alcatuiesc generatia Google,  generatia Facebook, generatia

Foto: Prof. univ.dr.Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Țaga, Cluj, România),istoric român, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române.

Ziua Culturii Naționale sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii.

Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare!

Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție.

De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.

Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii.

Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire.

Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi.

Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”.

Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire.

Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.

Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat.

Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”.

George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București.Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă.

Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga).

Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.

Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei.

Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor.

În consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români.

Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa.

Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali.

Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național.

Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie.De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul.

La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.În centrul culturii noastre scrise se află limba.

Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor.

Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.

Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.

Pentru Iorga, România era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite. România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre viitor.În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.

Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).

Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu.

Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

Autor: Ioan Aurel Pop

15/01/2021 Posted by | FORUM | , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan-Aurel Pop: Rezoluțiunea de la Alba Iulia nu scria nimic nici despre autonomia maghiarilor, nici a germanilor

 

 

 

                 Harta: Ținuturile locuite de românii din jurul României

 

 

 

 

Autonomia teritorială, mai ales, este o iluzie, nu o realitate istorică, inclusiv în U.E.!

 

 

 

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

„Nicăieri în textul Rezoluţiei de la Alba-Iulia nu se face vreo referire la autonomia vreunei părţi din Transilvania după criterii etnice”

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

  

 

Președintele Academiei Române amintește, în cel mai recent dintre episoadele „100 de adevăruri istorice”, difuzat de Trinitas TV, că în Rezoluțiunea de Unire aprobată la Alba Iulia  și adusă la București de delegația liderilor ardeleni,  nu scria nimic nici despre autonomia maghiarilor, nici a germanilor, scrie https://infobrasov.net/autonomia-teritoriala 

Se vorbea însă de  faptul că „Transilvania, în întregimea ei, se va bucura de o autonomie provizorie, până la întrunirea Constituantei, menită să dea țării o Constituție”.
„Despre mult trâmbițata autonomie, pe care participanții la Marea Unire ar fi promis-o minorităților, trebuie să vă spun că este o iluzie, nu o realitate.

În Rezoluțiunea de Unire aprobată la Alba Iulia  și adusă la București de delegația liderilor ardeleni nu scrie nimic nici despre autonomia maghiarilor, nici a germanilor, nici a altora. Scrie, în schimb, că Transilvania, în întregimea ei, se va bucura de o autonomie provizorie, până la întrunirea Constituantei, menită să dea țării o Constituție. Ceea ce s-a și întâmplat.

 (…)„Românii sunt cel mai numeros popor din SE Europei, s-au format pe cea mai largă arie, care merge de la Balcani, în sus, până la Carpații Păduroși, în Nord, și de la Tisa, în Vest, până la Nistru „.

Transilvania a avut, un timp scurt, un Consiliu dirigent și un Mare Sfat Național care au jucat rolul de guvern provizoriu, și, respectiv, de Parlament provizoriu. Amândouă, supuse guvernului Parlamentului de la București.Al doilea caz în care se folosește noțiunea de autonomie se referă la autonomia cultelor religioase din stat și în care intrau și ortodoxia și greco-catolicismul și catolicismul roman și cultele protestante. 
Prin urmare, nu trebuie să confundăm națiunile”, explică academicianul Ioan-Aurel Pop.Președintele Academiei Române consideră însă  că „societatea de-atunci nu trebuie judecată după principiile democratice de azi, nici după drepturile democratice de azi”, iar situația din România trebuie raportată la situația din Polonia, din Ungaria, din Cehoslovacia, și să vedem dacă sunt diferențe foarte mari.
Felul de dezvoltare a societății în România permitea manifestarea unor principii democratice la nivelul democrației de atunci. Minoritățile au continuat să fie unele nemulțumite. Mai ales cele care au fost minorități imperiale dominante”.

 

 

 

03/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Un comentariu

Fostul agent al securității ceaușiste, Lucian Boia, militează pentru federalizarea României

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Turnătorul DIE Lucian Boia insultă din nou poporul român: “românii sunt slavi, nu latini”.

 

 

 

Coșul de gunoi al lui Lucian Boia

 

În plină pandemie , dar și în anul „doliului” Trianon”-ului, „enciclopedistul” Lucian Boia, dascăl la Facultatea de istorie a Univ. București, ne-a pricopsit cu o nouă „operă” – rezultat al gândirii sale imaginative – operă promovată cu sârg de amicul Liiceanu de la Humanitas. Se cheamă opera aceasta ”Românii și Europa. O istorie surprinzătoare”
Și pentru că, „surprinzător”, anul 1940 a adus, chiar la vremea aceasta, rapturile teritoriale cunoscute (Basarabia cu nordul Bucovinei, sudul Dobrogei și nord-vestul Ardealului), vă voi relata câte ceva din gândirea boistă cu privire la neamul acesta al nostru, despre care aflăm de la autorul în cauză că  “românii sunt latini pentru că vorbesc o limbă latină, nu fiindcă ar avea sânge roman (în fapt , poate n-au deloc, sau aproape deloc ). S-ar putea să aibă mai mult sânge slav ”.

“Limba română – constată enciclopedistul amintit, – este cea mai puțin latină dintre toate limbile romanice” ( p. 9- 11). Asta ca să nu ne mai facem iluzii deșarte.

În fond, nu e nimic nou: în anii 50 , prof. Gheorghe Ștefan ne spunea la cursul de Istorie veche a României că limba română e de origine slavă!

Și că tot veni vorba de sânge slav, ne spune Lucian Boia: ( p. 22).

Acum pun și eu o întrebare ca un simplu istoric ce mă aflu: Are sau n-are vreo legătură, chiar și aluzivă, surprinzătoarea afirmație a lui L.B. cu ceea ce s-a întâmplat la Craiova în ziua asta de iulie 1940 când sudul Dobrogei a fost anexat de Bulgaria? Sau cu teza unor istorici bulgari precum că Muntenia (inclusiv Dobrogea) a fost „leagănul” poporului bulgar?

Din cercetările de ultimă oră ale dlui Boia, reiese că „primul contact mai substanțial cu un element de civilizație occidentală l-au avut românii grație ocupației rusești, în contextul războaielor ruso-turce, mai întâi între 1806 și 1812, apoi între 1829 și 1834 …..fenomenul francez în societatea românească a luat cu adevărat amploare grație ocupanților ruși” (p. 26).

Mă gândeam că lui L.B. i-au „scăpat”scrierile lui M. Kogălniceanu și M. Eminescu chiar despre problemele astea, dar am impresia că, în stadiul de ignoranță în care se complace personajul, pentru el acești înaintași ai noștri nu fac nici cât o ceapă degerată: chiar la începutul scrierii sale, dumnealui îi pune la lada de gunoi pe Petru Maior, pe Vasile Pârvan, pe C.C. Giurescu!

„Istoria începe cu Noi” – era sloganul slobozit de Dudu Ionescu, liderul unui fost mare partid zis „istoric” când era vorba de o dezbatere științifică despre anul 1918!

Așa și dl. Boia: să luăm aminte la învățăturile sale. Restul – la coșul de gunoi!

Dar punctul „forte” al operei boiste, sau „cheia de boltă” a eseului imaginar recent publicat este federalizarea României!

Ideea este pregătită „pas cu pas”: Moldova și Țara Românească sunt „două țări distincte, fiecare cu istoria și identitatea sa” „Transilvania este (și mai ales a fost) încă mai diferită …

În ansamblu, românii transilvăneni erau și rămân marcați de spiritul Europei Centrale, ceea ce îi face să nu se simtă chiar în largul lor în atmosfera bizantină a lumii bucureștene”.

Vine și „judecata de valoare” : „Mulțimea deosebirilor și a contrastelor ar fi recomandat, în procesul de constituire a României Mari, dacă nu o soluție federală, cel puțin un grad semnificativ de descentralizare. S-a judecat însă invers.

Tocmai pentru a lega cât mai strâns teritorii atât de diferite, centralizarea a părut a fi o soluție mai adecvată decât descentralizarea” (p. 60-63).

Să nu uităm , în acest context, o altă „operă” imaginară a lui L.B. : „Românizarea României” – acolo îl face praf pe Spiru Haret cu politica lui școlară cu tot !

Dar să nu omitem concluzia concluziilor:

 „ Rămâne de văzut dacă nu vor pleca românii ardeleni cu Ardeal cu tot!”(p. 64)

Sigur, nu știm unde, dar nu contează, va fi sărbătoare pe ulița lui Lucian Boia! 

Ziaristi Online – Viorica Moisuc

Citiți și: 

 

Adevărata identitate a lui Lucian Boia: agent ceaușist pe spațiul extern. Boia, Ceaușescu, Occidentul, Partidul Comunist și Securitatea. Documente și dezvăluiri fulminante în România liberă

EXCLUSIV:  Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS

 

27/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: