CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN DOCUMENT TULBURĂTOR DIN 27 februarie 1489, în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei

Ștefan cel Mare și Sfânt a fost REGELE DACIEI. DOCUMENTUL secret cu cifru din 27 februarie 1489 în care marele domnitor român era numit RE DE DACIA

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – teritoriile locuite de români care au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor.

Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârșitul Evului Mediu (și nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492).

Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puțin șapte ani apariția numelui respectiv în registrele Serenissimei republici a Veneției. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”).

Aflați în preajma zilei de 2 iulie, ziua de prăznuire a marelui și smeritului Sfânt Român de la Putna, care a câștigat 34 de bătălii din 36 și a ctitorit 32 de mănăstiri și biserici, înzestrând și Sfântul Munte Athos, reproducem un articol publicat de Anonimus.ro în care se relatează că un tânăr cercetător de la Cluj, Alexandru Simion, a descoperit în arhivele de stat din Milano un document cu cifru în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazul să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi ai Transilvaniei să se intituleze așa.

El, Alexandru Simion, a mai arătat că …Dacia figura în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii, și de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș.
Prin urmare, Ștefan cel Mare este „restitutio Daciae”, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Valahiei și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al dacismului, așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României.
Să nu uităm că Papa de la Roma l-a recunoscut pe Regele Daciei, pe Ștefan cel Mare, drept Atlet al Creștinității.

Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem Moldova, cu numele de …Valahia.
În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman.

Cealaltă Valahie era pentru el Muntenia, pentru că prima Valahie era considerată de acesta, Moldova.

Ștefan cel Mare a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise, adică și al Munteniei.
De curând a ieșit la iveală că a fost numit și conte sau guvernator al Transilvaniei.

A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară.

A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, și de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei.

Felicitari lui Alexandru Simion pentru inteligența, seriozitatea și dedicația dovedite în studiul istoriei noastre, întrebându-i pe mulți istorici care au trecut în grabă, ca să nu spun cu nepăsare, pe lângă cifrul păstrat în fondul Ungheria din Arhivele de Stat din Milano de ce el, cifrul, a rămas necunoscut numeroşilor cercetători maghiari şi români de la Iván Nagy şi Albert Nyáry, şi Ion Bianu şi Nicolae Iorga, care s-au perindat “oficial” prin arhivele şi bibliotecile fostului ducat lombard.
Și totuși să nu uităm că și Mircea „cel Bătrân” este menționat de cel mai mare cronicar al Imperiului Otoman, Leonid Carchocondril, drept conducătorul …dacilor.

14/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

PERSECUTAREA etnicilor germani naturalizați în Marea Britanie și a membrilor Uniunii fasciștilor din această țară, în baza unor simple suspiciuni de simpatie față de statele Axei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Regulamentul 18B – istoria unei nedreptăți Aliate

Foto: Oswald Mosley, fondatorul Uniunii Fasciștilor Britanici in 1932 © Getty

Marea Britanie. Europa. 1939. Cu o săptămână înainte ca Germania să invadeze Polonia, după o serie de tulburări ce au ajuns la apogeu, Parlamentul Marii Britanii a emis așa-numitul „Emergency Powers Act”, având în vedere situația declanșării unei conflagrații la care Regatul Unit ar fi fost parte ca urmare a alianței și garanțiilor oferite statului polonez. Regulamentul pentru apărare 18B („Defence Regulation 18B”) a intrat în vigoare câteva zile mai târziu.

Principalele prevederi ale acestuia vizau suspendarea dreptului de habeas corpus în cazul persoanelor care ar putea fi „ostile prin origine sau asociere” statului britanic.
În principal, Regulamentul 18B a fost îndreptat împotriva etnicilor germani naturalizați în Marea Britanie și suspectați de simpatii față de statele Axei ori chiar de colaborare cu forțele armate ale acestora.

Suspendarea dreptului de habeas corpus, deosebit de semnificativ în sistemul juridic britanic, avea să ia forma prin întemnițarea acestor persoane indezirabile, după formularea acuzației și instrumentarea cazului de către Serviciul Britanic de Contrainformații, MI-5. Prizonierul avea dreptul la a contesta motivele în baza cărora a fost privat de libertate, pe cale de apel la Adivsory Committee.

În fața acestui Comitet, MI-5 urma să prezinte actul acuzării (act ce nu putea fi văzut de inculpat), iar mai apoi Comitetul trebuia să formuleze o serie de recomandări în ceea ce privește soarta deținutului, trimise către Home Secretary.

Acesta avea dreptul să decidă, fără a fi obligat să ia în considerare recomandările Comitetului responsabil.

În cele mai multe cazuri, Serviciul Britanic de Contrainformații depunea toată diligența pe lângă acest înalt Secretar, cu scopul de a-l convinge să dispună continuarea detenției.
Într-o primă fază, la începutul Războiului, numărul prizonierilor încarcerați în baza Regulamentului 18B a fost relativ scăzut (în jur de paisprezece), cuprinzând o serie de etnici germani și austrieci, deținători ai cetățeniei britanice.

Tot în această perioadă, un grup de parlamentari laburiști și liberali s-au coalizat în vederea anulării acestui Regulament, însă au fost convinși să renunțe la moțiunea propusă, în cele din urmă.
Depășind această fază incipientă, pe fondul demisiei premierului Neville Chamberlain și urcarea la putere a lui Winston Churchill, o a doua fază cu adevărat fulminantă s-a conturat la orizontul trasat de durele prevederi ale Regulamentului 18B.

Urmând dezastrului militar din întreaga Europă, dar mai ales din Norvegia – unde Quisling, un simpatizant nazist local a fost implicat în însăși cucerirea propriei țări de către puterile Axei – atenția opiniei publice britanice s-a deplasat asupra fasciștilor insulari, organizați în diverse mișcări și partide politice oficiale.

Cel mai important dintre acestea, Uniunea Britanică a Fasciștilor („British Union of Fascists”), condus de către carismaticul Sir Oswald Mosley, s-a remarcat prin propaganda sa puternic orientată împotriva ducerii unui astfel de Război cu Germania.

Totuși, această atitudine cvasi-pacifistă a fasciștilor britanici a fost interpretată eronat (voluntar și involuntar) de către presă, până s-a ajuns la conturarea imaginii lui Oswald Mosley ca un nou Quisling, un trădător ce ar aștepta invazia Marii Britanii și ar dori victoria forțelor Axei împotriva propriei patrii.

Bineînțeles că aceste afirmații nu puteau fi mai departe de adevăr, însă ele au stârnit un val de paranoia și reacții ce au condus, în cele din urmă, la întemnițarea membrilor marcanți ai Uniunii Britanice a Fasciștilor.
În scurt timp, în 1940, o mare parte a acestor figuri active în scena politică britanică au fost încarcerate fără să li se aducă la cunoștință vreo acuzație întemeiată, ori vreun document care să le demonstreze vinovăția.

Eludând aceste mijloace procedurale cu ajutorul Regulamentului 18B, autoritățile Regatului Unit au privat de libertate peste 1.000 de cetățeni (dintre care peste 800 erau membri a Uniunii Britanice a Fasciștilor), suspendându-le dreptul de habeas corpus și neacordându-le nicio clipă prezumția de nevinovăție ori dreptul la o apărare dreaptă.

Arestați la modul „profilactic”, în temeiul unei bănuieli neîntemeiate că ar urma să tradeze interesul public al Marii Britanii, acești deținuți politici au fost trimiși inițial spre închisorile Wandsworth (pentru bărbați) și Holloway (pentru femei), partea masculină fiind mutată apoi la închisoarea Brixton.

Ulterior, deținuții au fost transportați spre lagăre de concentrare de pe teritoriul Marii Britanii, demonstrând că acest mod sinistru de încarcerare a fost întrebuințat de ambele părți beligerante.
Un element cel puțin curios în acuzarea și bănuiala de trădare ce plana asupra lui Sir Oswald Mosley și a camarazilor săi arestați este faptul că, cu câteva săptămâni înainte de declanșarea acestui amplu proces de privare de libertate, conducătorul Uniunii Britanice a Fasciștilor declara:

„Potrivit presei, ipoteze privind invazia Marii Britanii sunt vehiculate… în cazul în care un astfel de eveniment [invazia] se va produce, fiecare membru al Uniunii Britanice [a Fasciștilor] va fi la dispoziția națiunii.

Fiecare dintre noi va rezista în fața invadatorului străin cu toată forța din noi. Oricât de putrezit ar fi Guvernul actual și oricât de mult i-am detesta politica, ne-am implica total în efortul de a menține națiunea unită până ce străinul va fi alungat de pe pământurile noastre. Într-o astfel de situație, nu exista niciun dubiu asupra atitudinii Uniunii Britanice”.

Totodată, cu mult înainte ca arestările să înceapă, în septembrie 1939, Sir Oswald Mosley (foto) a lansat un mesaj către camarazii săi, îndemnându-i să se supună legii și voinței naționale, în ciuda poziției anti-război promovate de Uniune:

„Pentru membrii noștri mesajul meu este clar și simplu. Țara noastră este implicată în război. Având acest lucru în vedere, vă rog să nu întreprindeți nimic care să prejudicieze țara noastră sau care să ajute altă putere [beligerantă]. Membrii noștri trebuie să facă ceea ce legea le cere, iar dacă sunt membri ce fac parte din forțele și serviciile Coroanei, ei trebuie să îndeplinească ordinele și, mai ales, îndatoririle funcției lor… Noi am zis de nenumărate ori că în cazul în care existența Marii Britanii ar fi amenințată, vom lupta din nou”.
Avându-se în vedere că bănuiala și tratamentul „profilactic” aplicat de către statul britanic acestor cetățeni s-au dovedit nefondate, este discutabilă și modalitatea în care au fost tratați în detenție.

Conform unora dintre cei încarcerați, mulți dintre ei au fost ținuți la celebra Camp 020 din Ham Common, unde au fost supuși „unor lungi perioade de recluziune solitară și torturii psihologice intense cu scopul de a obține și informații”.

Totodată, este de notat faptul că această locație avea statut secret, nefiind dezvăluită nici măcar Crucii Roșii internaționale.
După o perioadă de regim strict și transferarea deținuților către lagăre, tratamentul a devenit treptat mai blând, permițându-se unora dintre ei să traiască împreună cu familia și să fie implicați în diverse activități din cadrul lagărului.

Odată cu sfârșitul Bătăliei pentru Marea Britanie, o mare parte a celor încarcerați au început să fie eliberați treptat.

Astfel, în 1943, în cadrul locațiilor respective mai existau în jur de 500 de deținuți, în 1944 se mai găseau 65, iar la sfârșitul războiului 11.
Fără a li se dezvălui nici acum motivele palpabile ale detenției lor, foștilor prizonieri politici li s-a negat dreptul la despăgubiri pecuniare din partea statului pentru încălcarea dreptului de habeas corpus fără o judecată dreaptă și o acuzare veridică.

În acest sens, istoricul universitar britanic Richard Thurlow susține despre acest tip de pseudo-proces desfășurat în fața așa-zisului Advisory Committee faptul că „Fațada sa, a la Jekyll și Hyde, cu ciudata sa procedură improvizată ce părea să combine elemente ale unei curți marțiale și ale unui ceai dansant, a fost în mod cert ostilă celui întemnițat”.
După expirarea termenului de treizeci de ani („Thirty Year Rule”), necesar în Marea Britanie pentru ca actele de interes public să fie declasificate și eliberate publicului larg, s-a constatat că o proporție covârșitoare a dosarelor celor încarcerați în baza Regulamentului 18B au dispărut fără urmă și fără explicație.

Acest fapt nu a făcut decât să sporească ideea de injustiție ce a fost comisă cu prizonierii politici ai Marii Britanii din timpul Războiului.

În acest sens, o recunoaștere a nedreptății comise poate fi sesizată atunci când Lordul Jowitt, deținător al funcției de Lord Cancelar, a rostit în 1946:

„La urma urmei să fim drepți față de cei care au fost întemnițați pe baza Regulamentului 18B și să ne amintim că nu au fost niciodată acuzați de vreo crimă; nu numai că nu au fost condamnați de o crimă, dar nici măcar nu au fost acuzați de ea. Acest fapt ar trebui ținut minte, pentru a fi corecți față de ei”.
Așadar, având în minte istoria și consecințele Regulamentului 18B, emis într-o țară ce promova lupta împotriva tiraniei și strădania de a face Drepturile Omului să triumfe asupra arbitrariului și injustiției, emis de Guvernul unui stat ce s-a declarat oripilat de realitatea terifiantă a lagărelor de concentrare, o concluzie este la îndemână.

Astfel, dihotomia conturată de istoricii postbelici conform căreia puterile Aliate ar fi reprezentat un Bine absolut, iar forțele Axei un Rău absolut pare să nu fie susținută de datele reale.

Trecând peste așa-zisa „istorie scrisă de învingători”, este momentul ca obiectivitatea istorică să dezvăluie că nedreptatea și-a făcut apariția de ambele părți ale frontului, chiar dacă în proporții diferite.

Totodată, trebuie subliniat faptul că injustiția este intolerabilă chiar și atunci când se îndreaptă împotriva unei minorități politice indezirabile, chiar și atunci când injustiția se îndreaptă asupra celor ce o propovăduiesc.

Articol publicat în revista «Lumea» și preluat de Anonimus.ro.

Autor: Horia Ciurtin, expert asociat pentru New Strategy Center (București),cercetător doctoral extern la Amsterdam Center for International Law (University of Amsterdam).

14/06/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: