CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

2 iulie 1504 – A murit după o domnie de 47 de ani, ȘTEFAN, măritul domn al Moldovei

Foto: Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului moldovean.

Pe 2 iulie 1504 se încheia cea mai lungă domnie din perioada Evului Mediu a ţărilor române – 47 de ani.

Ştefan cel Mare se stingea din viaţă la Suceava după ce aproape tot timpul cât s-a aflat pe tronul Moldovei a suferit de pe urma unei răni netratate corespunzător, căreia i s-a adăugat podagra (guta), o boală întâlnită adesea în rândul seniorilor medievali.

La mai bine de 500 de ani de la dispariţia sa, Ştefan cel Mare rămâne în mentalul colectiv drept unul dintre cei mai importanţi lideri ai acestui spaţiu – iar comemorarea acestuia e un prilej potrivit pentru a-i evidenţia moştenirea.

Domnind aproape o jumătate de secol, Ștefan cel Mare a purtat în cea mai mare parte din acest răstimp urmele rănii suferite la piciorul stâng, din timpul asediului eșuat de la Chilia, din anul 1462.

Documentele interne moldovenești, dar și cele emise de cancelariile altor state amintesc despre prezența pe lângă voievod a mai multor „bărbieri”, adică persoane cu oarecare pricepere și cunoștințe în domeniul medical.

Cel dintâi medic menționat de documente este un anume Ioan (sau Zoan), genovez la origine, care se afla la Suceava în anul 1468. Dar pentru tratarea rănii voievodului au trimis „bărbieri” și venețienii, habsburgii, polonii, chiar și tătarii.

De pildă, venețianul Matteo Muriano, ajuns în Moldova în 1502 și plătit de domn cu suma de 400 de ducați, nu reușește să amelioreze durerile tot mai chinuitoare, deși trimisese să fie cumpărate mai multe medicamente și leacuri din Veneția.

Rănii provocate de sulița de la Chilia i s-a adăugat o altă afecțiune răspândită în acea perioadă, şi anume guta (sau podagra, cum e ea numită în izvoarele contemporane interne), boală care avea să-i afecteze mobilitatea ambelor picioare – astfel încât o cronică lituaniană contemporană cuprinde precizarea că Ștefan cel Mare, cu prilejul bătăliei de la Codrii Cosminului, din octombrie 1497, a fost adus într-o sanie la locul evenimentului, deoarece „era foarte neputincios de picioare”.

Această mărturie are rolul de a exemplifica agravarea gutei și slăbirea accentuată a sănătății voievodului. De altfel, în anii imediat următori, Ștefan cel Mare a trimis mai mulți soli după medici, atât la Veneția, cât și la Curtea împăratului Maximilian de Habsburg, prin mjlocirea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei.

„A răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod… ca la 3 ceasuri din zi” 

Unii dintre medicii solicitaţi au ajuns la Suceava și au încercat să-l vindece pe domn, dar niciunul nu a reușit să stopeze avansul rapid al bolii. De altfel, guta era una dintre cele mai întâlnite afecțiuni medicale în rândul seniorilor medievali, agravată de consumul de carne de vânat și de consumul de vin.

Guta a grăbit sfârșitul și altor contemporani de-ai lui Ștefan cel Mare, precum regele Matia Corvinul al Ungariei, regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, sultanul otoman Mehmed al II-lea sau ginerele lui Ștefan cel Mare, cneazul Ivan cel Tânăr.

În vara anului 1504, starea de sănătate a domnului era supravegheată de trei medici: Hieronimo da Cesena, adus din Veneția, un alt medic trimis de la Buda, iar un al treilea era medicul evreu aflat în slujba hanului tătar Mengli Ghirai. Boala cuprinsese de-acum ambele picoare, astfel că doctorii hotărăsc să ardă rănile ca ultimă încercare de salvare a vieții. Fără succes, căci vajnicul domnitor al Moldovei se stinge. În letopisețul țării se menționează: „În anul 7012 [=1504], luna iulie 2, marți, a răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, ca la 3 ceasuri din zi”. E înmormântat câteva zile mai târziu, într-o criptă de la biserica Mănăstirii Putna. Pe lespedea mormântului a fost inscripționat un text pe care-l hotărâse domnul din timpul vieţii:

„† Binecinstitorul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor și ziditor al sfântului lăcașului acestuia, care aici zace. Și s-a strămutat la veșnicele lăcașuri în anul 7<…>, luna…, și a domnit ani…”. 

S-a călugărit Ștefan înainte de moarte? 

În ultimii ani, unii dintre istoricii mai mult sau mai puțin familiarizați cu istoria și epoca lui Ștefan au avansat posibilitatea ca, în perioada de grea suferință de la sfârșitul vieții, domnul Moldovei să fi renunțat la domnie pentru haina călugărească, luându-și numele de Simion. Susţinătorii acestei ipoteze trimit mai cu seamă la detalii legate de înmormântarea lui Ștefan cel Mare. Despre aceasta s-au păstrat puţine informaţii în sursele vremii, totuşi, ştim că voievodul a fost înhumat fără sicriu, pe un pat de fier, iar capul i-a fost așezat pe un postament zidit din cărămidă.

Aceste detalii nu susțin în niciun caz ipoteza călugăririi lui Ștefan cel Mare, căci ele sunt practici întâlnite și cunoscute în acele vremuri, neavând nicio legătură cu presupusa trecere în monahism a domnitorului.

Istoricii Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, specialiști incontestabili ai istoriei lui Ștefan cel Mare, au demonstrat în chip convingător că Ștefan cel Mare și-a încheiat domnia în momentul morții, murind ca domn și nu ca monah.

Domnul Moldovei a fost urmat la tron de fiul său, Bogdan al III-lea. 

Asemenea lui Ștefan cel Mare, și Ana, soția lui Alexandru cel Bun, fusese înmormântată pe bare de fier, ceea ce nu înseamnă că fosta doamnă a Moldovei se călugărise înainte de a se stinge din viață.

În realitate, această practică favoriza descompunerea trupurilor înhumate în morminte zidite, aflate în interiorul bisericilor, și nu are nicio legătură cu ipoteticul statut de călugăr al defunctului.

Mai mult decât atât, niciunul dintre izvoarele vremii nu conține nici măcar vreo aluzie la trecerea în monahism a domnului, ori, dacă se întâmpla cu adevărat, călugărirea lui Ștefan cel Mare nu putea fi ocolită de sursele contemporane, mai ales de documentele mănăstirii Putna. De altfel, așa cum am văzut mai sus, pe piatra de mormânt este numele lui „Io Ștefan voievod” și nu vreun nume de călugăr, cum era obligatoriu a se proceda în cazul în care domnul ar fi trecut în monahism.

02/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN DOCUMENT TULBURĂTOR DIN 27 februarie 1489, în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei

Ștefan cel Mare și Sfânt a fost REGELE DACIEI. DOCUMENTUL secret cu cifru din 27 februarie 1489 în care marele domnitor român era numit RE DE DACIA

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – teritoriile locuite de români care au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor.

Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârșitul Evului Mediu (și nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492).

Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puțin șapte ani apariția numelui respectiv în registrele Serenissimei republici a Veneției. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”).

Aflați în preajma zilei de 2 iulie, ziua de prăznuire a marelui și smeritului Sfânt Român de la Putna, care a câștigat 34 de bătălii din 36 și a ctitorit 32 de mănăstiri și biserici, înzestrând și Sfântul Munte Athos, reproducem un articol publicat de Anonimus.ro în care se relatează că un tânăr cercetător de la Cluj, Alexandru Simion, a descoperit în arhivele de stat din Milano un document cu cifru în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazul să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi ai Transilvaniei să se intituleze așa.

El, Alexandru Simion, a mai arătat că …Dacia figura în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii, și de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș.
Prin urmare, Ștefan cel Mare este „restitutio Daciae”, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Valahiei și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al dacismului, așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României.
Să nu uităm că Papa de la Roma l-a recunoscut pe Regele Daciei, pe Ștefan cel Mare, drept Atlet al Creștinității.

Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem Moldova, cu numele de …Valahia.
În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman.

Cealaltă Valahie era pentru el Muntenia, pentru că prima Valahie era considerată de acesta, Moldova.

Ștefan cel Mare a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise, adică și al Munteniei.
De curând a ieșit la iveală că a fost numit și conte sau guvernator al Transilvaniei.

A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară.

A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, și de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei.

Felicitari lui Alexandru Simion pentru inteligența, seriozitatea și dedicația dovedite în studiul istoriei noastre, întrebându-i pe mulți istorici care au trecut în grabă, ca să nu spun cu nepăsare, pe lângă cifrul păstrat în fondul Ungheria din Arhivele de Stat din Milano de ce el, cifrul, a rămas necunoscut numeroşilor cercetători maghiari şi români de la Iván Nagy şi Albert Nyáry, şi Ion Bianu şi Nicolae Iorga, care s-au perindat “oficial” prin arhivele şi bibliotecile fostului ducat lombard.
Și totuși să nu uităm că și Mircea „cel Bătrân” este menționat de cel mai mare cronicar al Imperiului Otoman, Leonid Carchocondril, drept conducătorul …dacilor.

14/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

Mică lecție de istorie

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. Mică lecţie de istorie

 

 

  „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România!

Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.!

Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?).

Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)!

Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă!

Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi !

Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici).

Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.

P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.

Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare.

În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor!

Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări.

De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România.

Atunci, românii erau – mai exact, trebuiau – să fie slavi.

În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român.

Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.

Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996:

„Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2].

„Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3].

„În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut.

Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog.

Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit.

Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4].

Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor.

Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc.

În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat.

Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru.

Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?
Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave.

Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român?

Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta?

Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria.

Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.
Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice.

Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.
Aceste dificultăți – dar și altele – fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze.

Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază.

Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor.

Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută.

Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni.

Întâmplările din trecut – ca și cele din viață, în general – sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice.

Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).

Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor.

Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare.

Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc.

Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut – cum ar dori o parte a publicului – au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor.

Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.

Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc.

Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.).

Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.
Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian:

„Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.
– Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.
– Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.
– Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”

Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente.

Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc:

„Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”.

Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.
Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr.

Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras).

Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori.

De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.
Podul nu a fost construit in doar doi ani, ci din 103 până în 105, iar dacă azi nu putem, noi, românii, să facem o astfel de construcție în circa doi ani, nu înseamnă că romanii nu puteau!

Sunt zeci de exemple de construcții monumentale, de aceeași amploare, făcute în Imperiu în secolele I-II d. Hr. Este destul a citi tratatul lui Vitruviu, De architectura, pentru a avea imaginea geniului de proiecție și de construcție al civilizației greco-romane. Dacii lui Burebista și Decebal nu aveau cum să construiască podul respectiv, decât dacă ar fi apelat la meșterii romani, iar aceasta nu s-a întâmplat.

Burebista nici nu a fost suveranul unui stat, în înțelesul dreptului roman, ci, mai degrabă, șeful unei uniuni de triburi destul de eterogene. Se știe clar că podul nu era acolo înainte de 103-105.

Faptul că daco-geții treceau Dunărea spre sud și când fluviul nu era înghețat (ceea ce nu s-a prea întâmplat!) nu presupune existența unui pod de piatră.

Sunt alte tehnici de trecere, despre care nu are rost să vorbim aici.
Iată cum, prin nonșalanță și tupeu, pot fi prostiți cei neștiutori și iată de ce nu mai este nevoie de cultură generală pentru tineri. Cum ar putea circula pe internet asemenea inepții, dacă oamenii ar fi instruiți?

Cum ar putea amăgi prezenteismul mințile oamenilor, dacă acești oameni ar ști că „logica” noastră de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor revolute?

Astfel de autori spun mereu că „este logic să…”, uitând complet izvoarele, datele efective pe care le avem din trecut și care, de multe ori, vin în contradicție cu „logica” noastră.

Noi trebuie să gândim trecutul cu inteligența noastră de azi, cu bagajul de cunoștințe pe care-l avem acum, dar nu după clișeele contemporane, fiindcă ajungem la grave erori.
Iată, de data aceasta, o minciună susținută de europeniști, referitoare la „capitulațiile” din Evul Mediu.

Chestiunea capitulațiilor, adică a tratatelor care s-ar fi încheiat între sultan și principii români din secolele al XV-lea – al XVII-lea, ar fi o falsă problemă, fiindcă aceste tratate nu ar fi existat niciodată. Românii ar fi fost cuceriți de otomani, ca toate popoarele creștine din sud-estul Europei, iar țările lor ar fi devenit provincii turcești.

Susținerea existenței capitulațiilor trebuia să servească naționaliștilor români din toate timpurile și mai ales regimului comunist ceaușist, obsedat de „continuitate, permanență și unitate” la români.

Statele românești (sau ale românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate și independente sau să fi tins mereu spre independență, conform ideologiei comuniste. Este drept că dependența principatelor față de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam stânjenitoare pentru regim.

Prin urmare, fuseseră reactualizate capitulațiile, deși Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulațiilor („tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea forurilor internaționale – și acceptate de acestea drept valabile – erau falsuri moderne.
Ideologii comuniști nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”.

Pentru ei, suzeranitatea otomană sau dominația otomană trebuiau intenționat diluate, diminuate, cu ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate încheiate de la egal la egal între români și otomani.

Dar alăturarea numelor lui Nicolae Copoiu, politruc de serviciu, și Mihai Maxim, unul dintre cei mai buni specialiști români (la un moment dat, cel mai bun) în raporturile româno-otomane, este răuvoitoare și derutantă.

„Moderniștii” confundă aici evident planurile, persoanele și chestiunile: documentele prezentate de boieri în Epoca Modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea falsurilor se baza pe acte autentice, „cărți de legământ” indubitabile, care, deși erau unilaterale, fixau drepturi și obligații reciproce.
Existența acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost demonstrată, fără putință de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci și de alți istorici profesioniști, între care Șerban Papacostea, membru al Academiei Române.

Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim și lucrând pe surse latine occidentale, a evidențiat soarta „tratatelor” româno-otomane din secolele al XV-lea – al XVI-lea.

Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ș. Papacostea și reproșul adresat pe nedrept lui M. Maxim nu fac decât sa arate eludarea fondului chestiunii în speță, din dorința de a demonstra cu orice preț o teză. Românii nu au avut în Evul Mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din Epoca Modernă și Contemporană și nu au mai avut de la un timp state independente, dar au avut țări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate.
Falsurile boierești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au putut trece drept autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne și internaționale tradiția vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de autonomie al principatelor și raporturile lor cu Poarta.

Înlocuirea unei idei false (existența unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman și Țările Române în Evul Mediu) cu altă idee falsă (inexistența oricăror acte cu rol de tratate – numite ca atare în Occident – între părțile menționate) nu poate decât să sporească o anumită confuzie și nu să limpezească lucrurile. Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie și nu poate să ajungă la adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice afirmație se poate impune, fără argumentare.

În funcție de ce să mai argumentezi? După această logică, dacă investigatorul trecutului nu ajunge la adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui orice cu orice sau cu nimic.
Aducem în atenție câteva lucruri relative la chestiunea limbii române. Unii spun că limba română este limba dacică eternă și nu are nicio legătură cu limba latină, iar dacă are, atunci înseamnă că limba latină este, de fapt, limba dacilor.

Alții susțin că limba română este o limbă balcanică, fără personalitate, sistematizată abia în secolul al XVIII-lea prin latinizarea sa de către Școala Ardeleană.

În fine, sunt și aserțiuni de genul: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”[5].

De unde provin astfel de „sentințe” șocante despre limba română? Unele vin din prea mult și prea prost patriotism. O ființă poate să fie înăbușită de o dragoste excesivă, bolnavă. La fel se poate întâmpla și cu popoarele. Altele vin din ură față de români.
Cum adică, românii care au fost cândva supușii noștri (judecă unii dintre vecini!) să facă parte dintre popoarele romanice și să vorbească o limbă neolatină, precum franceza, italiana sau portugheza?

Altele vin din teribilist adolescentin, manifestat la persoane mature și chiar ajunse la senectute.

Adică decât să susții ceea ce au susținut generații întregi de savanți, mai bine să spui exact opusul, adică să epatezi, să surprinzi, pentru că atunci vei deveni interesant! Există și astfel de poziții care vin din spirit arghirofil, din lăcomie de bani, pentru că multe edituri publică cărți șocante, aberante, pe care le prezintă drept revoluționare și le vând miilor de naivi, de creduli, de amatori de inedit.  

Altminteri, orice popor își prețuiește limba și la fel fac și românii. Că unii s-au plictisit să audă că limba noastră este „ca un fagure de miere” sau că este „limbă sfântă, limba vechilor cazanii” sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă a poporului român, este treaba lor. Acum se pot duce liber în cele patru vânturi și alege altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele și bunicile.
Să ne înțelegem bine!

Românii nu sunt și nu au cum să fie nici englezi, nici francezi, nici nemți și nici americani. Ei nu pot avea performanțele acelor popoare, dar asta nu înseamnă că nu au realizări, că nu au un trecut și că nu se îndreaptă spre un viitor.

Românii știu, în general, de unde se trag, unde și când s-au format ca popor, ce fel de limbă vorbesc, cum și când și-au format statele și statul unitar, ce forme de guvernare au avut, ce victorii și ce înfrângeri au trăit, când au greșit și când au făcut bine, ce personalități au avut etc. Cunoașterea trecutului nu se poate face la întâmplare, ci ea vine din cercetările specialiștilor.

Românii nu se nasc cu românitatea în vine, așa cum nu se nasc nici oamenii altor popoare cu etnicitatea lor ca zestre ereditară.
Este o mare prostie să credem că un anumit ADN ne face români, sau francezi, sau chinezi.

Tradiția românească nu se transmite prin sânge, ci prin educație. Dacă un suedez este în pericol de moarte și un român îi donează sângele lui sau un organ al lui, suedezul nu se transformă peste noapte în român!

Dar vorba dulce a mamei și bunicii, pletele albe ale bunicului și privirea sever învăluitoare a tatălui, pâinea aburindă de pe vatră și mirosul de cozonac de la Crăciun ori de la Paști, neamurile care vin la colindat, vecinii care dau binețe în aceeași limbă, versul lui Eminescu, doina de jale prinsă în „Balada” lui Porumbescu și câte altele, te fac român!
Între atâtea elemente identitare, trebuie neapărat să pomenim și lecțiile de istorie.

Cunoașterea corectă a trecutului poporului nostru ne poate face să ne prețuim neamul sau măcar să nu-l urâm. Iar dacă mai apar cârtitori, este dreptul lor, fiindcă trăim într-o societate liberă. Dar nu se cuvine să-i credem, pentru că urmăresc, de cele mai multe ori, să ne disloce, să ne risipească, să ne dezorienteze.

Bunii și străbunii noștri au făcut o limbă și au făcut o țară, ba chiar mai multe țări. Și limba și țara (țările) ne-au ajutat să trăim până azi.

Și dacă ar fi numai aceste două lucruri – limba și țara – și tot ar trebui să fim încrezători și să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe… Istoria noastră este viața noastră și, dacă învățăm și știm istoria, poate că nu devenim mai buni, nici mai deștepți, nici mai pregătiți pentru viitor, dar putem să ne simțim oameni între oameni și să știm de ce suntem români, ceea ce nu este puțin lucru[6].

Sursa: https://arhiva-romanilor.blogspot.com
–––––––––––––––––

Puteți citi mai jos  un apel- avertisment a  84 de academicieni români care atacă și probleme precum falsificarea istoriei României,  pierderea pământului și a resurselor, globalizarea nivelatoare, ștergerea identității și amenințarea integrității țării noastre:

 

IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ

Apelul unor academicieni români

Către Poporul Român,

Către instituțiile Statului Român

Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală, aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române,

semnatarii acestui Apel,

îngrijorați de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate ‘corectitudini politice’, dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naționale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului, prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităților economice, prin degradarea învățământului și a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de eficiență, apariția unor tensiuni sociale),

preocupați în mod deosebit de încercările recurente de ‘regionalizare’ a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în aceste zone,

ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni,

ne pronunțăm cu tărie în favoarea identității, suveranității și unității naționale,

solicităm instituțiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de drept.

Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii acestui pământ,

ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de înțelepciune și de patriotism,

ne adresăm oamenilor politici, invitându-i să conlucreze cu responsabilitate și patriotism pentru binele României,

cu atât mai mult cu cât ne aflăm în preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, a centenarului aducerii împreună a tuturor provinciilor românești, eveniment pe care poporul român l-a așteptat, pentru care a suferit, a lucrat și a luptat atâtea veacuri și pe care l-a realizat cu atâtea jertfe.

Să ne cinstim eroii, să fim la înălțimea lor, lăsând generațiilor următoare, tuturor locuitorilor României, o țară unită, suverană, cu dragoste pentru trecut și pentru cultura sa, cu respect de sine, stăpână pe pământul său, educată și prosperă, o țară a Europei Unite, dar cu identitate proprie, românească.

Așa să ne judece viitorul!

Note:

[1] Patibular vine de la substantivul latin patibulum, care înseamnă spânzurătoare. Patibular înseamnă, prin urmare, „bun de a fi spânzurat”.
[2] H.R. Patapievici, Politice, 1996, p. 34).
[3] Ibidem, op. cit. p. 64.
[4] Ibidem, op. cit. p. 63.
[5] Ibidem, op. cit, p. 64.
[6] http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ – 2.01.2020

04/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: