CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poetul Publius Ovidius Naso, Tristele și dacii. VIDEO

Imagine similară

 

 

 

Poetul roman Publius Ovidius Naso s-a născut pe 20 martie, 43 î.Hr., la Sulmo, provincia Aquila, în zona central-sudică a Italiei.

Provenea dintr-o familie de cavaleri, astfel că  tatăl său și-a permis să-l trimită la cele mai de seamă școli ale vremii.

Ovidius era un poet cu faimă  atunci când a izbucnit la Roma un mare scandal, în urma căruia împăratul Augustus a hotărât să-l exileze la Tomis, la țărmul Pontului Euxinus, Marea Neagră de azi.

 „Greșeala” lui Ovidius, de care amintește de mai multe ori, a fost aceea de a fi participat la o petrecere unde Iulia, nepoata împăratului  și-a etalat trupul nud. Gestul impudic al nepoatei împărătești a fost viu comentat în capitala imperiului, împăratul interpretând acest gest ca un act de rebeliune împotriva sa.

 Iulia și ceilalți sunt exilați, iar în anul 8 d. Hr, ”Ars Amandi” a lui Ovidius este declarată o operă coruptă. Poetul nu avea vreo vină exactă, dar trebuia dat exemplu, astfel încât, grație celebrității sale primește o pedeapsă mai ușoară, este doar relegat, ”retrogradat” la Tomis, fără a fi însă declarat  „proscris în afara legii” și i se permite să-și păstreze averea, care oricum nu era cine știe ce.

Pleacă la Tomis la sfârșitul lui noiembrie, descriindu-și despărțirea de Roma, cu soția care leșină în fața celor doar doi prieteni care veniseră să-și ia adio.

Despre Tomis și ținuturile sale, locuite de daci, dar și de alte neamuri, are cuvinte triste. Motivul nu era neaprărat nemulțumirea de locuri și oameni, ci de schimbarea statutului.

 Tristele (Tristia în latină) este o operă a poetului Publius Ovidius Naso, cunoscut și ca Ovidius, scrisă după ce fusese exilat din Roma în anul 8 al erei noastre.

Poetul utilizează în aceste poeme de forma elegiei, o metrică tipică pentru lamentarea mizeriei exilului în orașul antic Tomis, la țărmul Mării Negre (Pontus Euxin) și al dorului său față de Roma mult iubită.  

Scrierile poetului conțin informații atât despre  condițiile exilului, cât și despre populația daco-getică locală. Într-una dintre epistolele sale, poetul descrie cimpoiul getic ca fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie”; nefiind obișnuit cu astfel de instrumente, sunetul i se părea „oribil”.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas fără succes: chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu a anulat edictul imperial și nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim,  Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis (Constanța de azi), unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață.

Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus  următorul text, păstrat în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

Literal:

„Aici, eu [sufletul] care am lăudat drăgăstoasele iubiri jucăușe, pierit din [cauza] talentul[ui] poetului meu Naso, pe tine care treci, dac-ai iubit vreodată, [te rog] pune culcuș moale sub oasele lui Naso.”

În cunoscuta traducere liberă a lui Teodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

OVIDIU – TRISTELE

I,5,61-62. După ce am străbătut mări îndepărtate, pe sub atîtea stele,
am fost adus pe meleagurile îndepărtate ale geţilor de mînia cezarului.

I,10,13-14. Mă rog şi acum să treacă în siguranţă prin gurile Pontului celui întins
Şi să intre în apele geţilor, către care trebuie să se îndrepte.

I,11,31-42. Ţărmul stîng [al Pontului] este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome:
omorul, măcelurile şi războaiele sînt veşnice aici.
Marea este agitată de valuri în timpul iernii,
dar inima-mi din piept este şi mai tulburată decît însăşi marea.

De aceea, cititorule nevinovat, trebuie să mă ierţi şi mai mult
că versurile acestea sînt mai prejos de aşteptările tale, cum şi sînt de fapt.
Acestea nu le-am scris în grădinile mele, ca odinioară,
şi nici tu, pătuşorul meu drag, cu care eram obişnuit, nu-mi odihneşti trupul.
Sînt aruncat încoace şi încolo deasupra unei genuni sălbatice, cu neguri şi lumină puţină,
unde însăşi hîrtia este bătută de apele întunecate ale mării,
Furtuna neînduplecată se luptă cu mine şi este înfuriată că îndrăznesc
să scriu sub ameninţările ei năpraznice.

II,185-206. Dacă îmi dai un exil mai blînd şi mai aproape pentru mine, rugător,
o mare parte a pedepsei mele va fi uşurată.
Sufăr îngrozitor, aruncat fiind în mijlocul unor duşmani.
Nimeni nu este surghiunit mai departe de patrie decît mine.
Numai eu am fost trimis la gurile Istrului cu şapte braţe
şi mă chinuiesc în zona îngheţată a fecioarei din Parrhasia.
Iazigii, colhii, gloata meterilor şi geţii
cu greu pot fi opriţi de apele Dunării.

Au fost şi alţii surghiuniţi de către tine pentru vină mai grea,
dar nimănui nu i s-a dat un loc mai îndepărtat decît mie.
Dincolo de locul acesta nu-i altceva decît frig, duşmani
şi apa mării, care îngheaţă, înţepenită de ger.
Pînă aici se întinde stăpînirea romană pe ţărmul stîng al Pontului Euxin:
ţinuturile vecine le stăpînesc bastarnii şi sarmaţii.
Regiunea aceasta a intrat foarte de curînd sub jurisdicţia ausonică şi cu greu
se menţine la marginea împărăţiei tale.
De aceea, te rog, te implor, trimite-mă într-un loc mai sigur,
să nu-mi fie răpită şi liniştea o dată cu patria,
să nu mă tem de neamurile pe care abia le poate opri Istrul,
să nu fiu luat prizonier de către duşman, eu cetăţeanul tău.
Legile sfinte nu îngăduie ca cineva născut din sînge latin
să îndure lanţurile barbarilor, cît timp trăiesc împăraţii.

III,3,1-14. Dacă din întîmplare te miri de ce aceasta scrisoare a mea,
e scrisă de mîna altuia: sînt bolnav.
Sînt bolnav pe meleagurile îndepărtate ale unui ţinut necunoscut
şi nu sînt sigur dacă voi ajunge să mă fac sănătos,
Te gîndeşti care este starea mea sufletească, cînd zac într-un ţinut aspru,
printre sarmaţi şi geţi?
Nu suport nici clima, nu m-am putut obişnui nici cu apa
şi, nu ştiu de ce, nici pămîntul nu-mi place.
N-am o locuinţă potrivită şi nici hrană folositoare unui bolnav,
Nu există nimeni aici care să-mi uşureze suferinţa cu ajutorul artei lui Apollo,
N-am un prieten care să mă mîiigîie şi
să-mi povestească ceva, înşelînd timpul care trece atît de încet.
Zac istovit, la capătul pămîntului, între neamurile şi în locurile cele mai îndepărtate
Şi acum cînd sînt bolnav, îmi vine în minte tot ce-mi lipseşte.

III,9,1-10. Şi aici aşadar există oraşe greceşti – cine ar crede-o? –
între populaţii necivilizate, cu nume barbare.
Şi aici au venit coloni trimişi din Milet
şi au construit locuinţe greceşti printre geţi.
Însă se ştie că numele acestui loc, mai vechi decît aşezarea cetăţii,
a venit de la uciderea lui Absirt.
Căci pe o corabie făcută prin grija războinicei Minerva,
cea dintîi a străbătut ape neumblate
nelegiuita Medeea, fugind de tatăl ei părăsit
şi se zice că a vîslit pe aceste valuri.

III,10,1-78. Dacă cineva îşi mai aminteşte încă de Naso, care a fost smuls de acolo,
şi dacă numele meu mai este pomenit la Roma în lipsa mea,
să ştie acela că eu trăiesc în mijlocul unei lumi barbare,
aşezat sub nişte stele care nu ating niciodată marea.
Mă înconjoară sarmaţii, neam de oameni sălbatici, besii şi geţii,
nume atît de nedemne de a fi pomenite de talentul meu.
Cîtă vreme suflă un vînt mai cald, Istrul care ne desparte, ne apără de ei;

cînd curge, respinge cu apa lui năvala acelora.
Cînd însă trista iarnă îşi arată hîda ei faţă
şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura,
cînd se dezlănţuie şi Boreas şi se aşterne zăpada sub Ursă,
populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.
Peste tot e zăpadă; nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut;
Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic.

Încă nu s-a topit una, cade alta
şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămîne de la an la an.
Şi puterea crivăţului, cînd e dezlănţuit, este atît de mare,
încît face una cu pămîntul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge.
Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcînd piei de animale şi pantaloni cusuţi;
numai faţa li se vede din tot trupul.
Deseori auzi sunînd firele de păr cînd sînt mişcate din pricina gheţii ce atîrnă de ele
şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.
Vinul păstrează forma vasului şi rămîne solid atunci cînd îl scoţi din el;
aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora.

Ce să mai spun? Cum se întăresc rîurile cînd frigul le uneşte ţărmurile, îngheţîndu-le apele,
şi cum din lac, cînd spargi gheaţa, iese deasupra apa în bucăţi?
Chiar Istrul, care nu-i mai îngust decît fluviul producător de papirus
şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri,
deoarece vînturile fac să se întărească undele albastre ale mării,
îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite.
Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul,
şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger;
pe aceste noi poduri de gheaţă, pe sub care se scurge apa,
boii sarmatici trag carele barbare,
Cu greu voi fi crezut! Dar, pentru că nu-i nici o răsplată pentru cel ce depune mărturie mincinoasă,
trebuie să accepţi că martorul este de bună credinţă.

Am văzut cum marea, cît este de mare, stă nemişcată din pricina îngheţului
şi cum un acoperiş lunecos îi apasă apele care nu se mai pot mişca.
Nu numai că am văzut, am călcat pe apă întărită
şi nu s-a udat piciorul de apa mării.
Dacă odinioară tu, Leandre, ai fi avut parte de o astfel de strîmtoare,
n-ar fi fost vinovată de moartea ta o apă atît de îngustă.
Atunci nici delfinii cu spinarea încovoiată nu mai pot face
sărituri în aer; aspra iarnă îi opreşte cînd încearcă;
şi, deşi crivăţul şuieră cu aripile lui întinse,
pe apele împresurate ale mării nu se mişcă nici un val;
corăbiile prinse de ger stau ca în marmură
şi vîsla nu mai poate spinteca apele încremenite.

Am văzut peşti stînd prinşi în gheaţă;
unii din ei mai erau încă în viaţă.
Ca urmare, cînd puterea sălbatică a lui Boreas
fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,
pe dată – tocmai pentru că vînturile uscate au făcut Istrul la fel cu pămîntul –
duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi;
duşmanii sînt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata
şi pustiesc pînă departe tot ţinutul vecin.
Localnicii fug în toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele
şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;
bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scîrţîie,
şi avutul ce-l are un locuitor sărman.

Unii sînt duşi ca prizonieri cu mîinile legate la spate
şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinele şi casele lor.
Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cîrlig la vîrf,
căci şi fierul zburător e uns cu otravă.
Ceea ce [năvălitorii] nu pot lua şi duce cu ei, distrug;
şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.
Chiar cînd e pace, lumea tremură de groaza războiului
şi nimeni nu mai brăzdează pămîntul, cu mîna pe plug.
Aici, fie că îl vezi, fie că nu-l vezi, tot te temi de duşman.
Ţarina părăsită şi nelucrată ajunge pîrloagă.

Aici nu stă ascuns la umbra viţei de vie strugurele dulce,
iar mustul ce fierbe nu se adună în căzi înalte.
Nu sînt fructe în acest ţinut. Acontius nu ar fi avut
pe ce să scrie cuvintele pe care să le citească stăpîna inimii lui.
Cît poţi vedea cu ochii, numai cîmpii goale fără frunziş, fără arbori;
locuri pe unde nu trebuie să vină un om fericit.
Deci din tot pămîntul, cît se întinde el de mult,
un astfel de Ioc a fost găsit ca pedeapsă pentru mine.

III,12,13-16. Mugurul odrăsleşle în locurile pe unde creşte viţa de vie,
căci ea se află departe de ţărmul getic.
Ramurile cresc pe arbori acolo unde sînt arbori,
căci ei se află departe de hotarele geţilor.

III,14,37-50. Aici nu-i belşug de cărţi care să mă atragă şi din care să-mi hrănesc
mintea; în locul cărţilor răsună arcul şi armele.
Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înţeleagă poeziile,
dacă i le-aş citi.
Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la zid
şi poarta închisă depărtează pe duşmănoşii geţi.
Adesea întreb despre vreo vorbă de un nume sau loc,
dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.
Cînd încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e ruşine s-o mărturisesc – m-am dezvăţat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice.
Îmi pare ca aş putea scrie în versuri getice.
Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latineşti
şi ca în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.

IV,1,67-96. Cît e de nenorocit să trăiască între besi şi geţi
acela al cărui nume a fost mereu pe buzele poporului.
Cît de nenorocit lucru este ca viaţa să i-o apere poarta şi zidul cetăţii,
iar siguranţa să-i fie cu greu păzită de forţele locale.
în tinereţe am fugit de asprele lupte ostăşeşti;
şi doar pentru joc am pus mîna pe arme.
Acum, la bătrîneţe, ţin la şold sabia, în stînga scutul
şi-mi ascund sub cască părul cărunt,
căci îndată ce-a dat semnalul de alarmă paznicul din locul de strajă
repede punem mîna tremurătoare pe arme.
Duşmanul crunt, care are arcuri şi săgeţi unse cu otravă,
dă tîrcoale zidurilor pe calul în spume;
întocmai cum lupul hrăpăreţ ia şi tîrăşte
peste semănături şi prin păduri vreo oaie care nu s-a adăpostit în ţarc,
aşa face barbarul duşman, dacă prinde pe cineva pe cîmp,
care nu s-a refugiat încă în dosul porţilor;
aceluia i se aruncă laţul de gît şi e dus rob
sau piere de suliţă înveninată.

Aici stau eu, locuitor de curînd al acestui loc zbuciumat.
Vai! Soroc hotărît de soarta mea, de ce vii atît de domol?
Şi totuşi muza, musafira mea chiar în mijlocul unor necazuri atît de mari,
mă îndeamnă stăruitor să mă întorc la versuri şi la vechiul ei cult.
Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti.
Scriu şi-mi citesc mie însumi; căci ce să fac?
Scrisul meu este deci asigurat că are cine să-l judece.
Adesea mi-am zis: de ce să mă chinuiesc cu această grijă?
Citi-vor oare poeziile mele sarmaţii sau geţii?
Deseori am vărsat lacrimi cînd am scris
şi am udat scrisul cu plînsul meu.

IV,4,55-66. Sînt ţinut pe loc de friguroasele ţărmuri ale Pontului Euxin,
numit de cei vechi Axenus,
căci apele sînt bătute de vînturi aspre
şi tu, corabie care vii în vizită, nu găseşti aici porturi liniştite.
Sînt împrejur populaţii care caută prada prin vărsare de sînge.
Deci uscatul nu este mai puţin de temut decît apa înşelătoare.
Acei de care auzi că le place sîngele de om
trăiesc aproape sub acelaşi cer cu mine.
Nu-i departe locul în care altarul tauric
al crudei zeiţe înarmate cu tolbă se hrăneşte cu sînge vărsat acolo.
Se spune că aceste locuri erau iubite de cei nelegiuiţi,
dar nu erau dorite de oamenii cumsecade; ele se aflau în stăpînirea lui Thoas.

IV,6,45-48. Îmi lipseşte chipul Romei, îmi lipsesc prietenii, grija mea,
şi ceea ce mi-e mai scump ca orice, îmi lipseşte soţia.
Este de faţă norodul scitic şi mulţimea geţilor îmbrăcaţi cu pantaloni.
Astfel mă tulbură şi ceea ce văd şi ceea ce nu văd.

IV,8,25-26. Ar fi timpul să nu îndur un climat străin mie
şi să nu-mi astîmpăr setea uscată dintr-un izvor getic.

IV,10,109-114. După lungi rătăciri am atins, în sfîrşit,
ţărmul care uneşte pe geţii şi sarmaţii purtători de tolbe.
Aici, deşi aud zăngănind în juru-mi armele,
pe cît pot îmi uşurez soarta tristă cu poezia.
Deşi nu am pe nimeni cui să i-o citesc,
totuşi astfel îmi petrec şi îmi înşel timpul.

V,1,1-2. Această carte, care vine şi ea de pe ţărmul getic, cititorule preocupat de mine,
adaug-o la cele patru pe care ţi le-am trimis mai-nainte.

V,1,45-46. Voi cînta tot ce va fi pe placul lui, numai să-mi uşureze o
parte din pedeapsă, să pot scăpa de barbarie şi de geţii sălbatici.

V,1,72-74. [Poeziile] nu sînt mai barbare ca locul [în care au fost scrise].
Roma nu trebuie să mă compare cu poeţii ei,
dar între sarmaţi sînt un poet de mare talent.

V,2,61-72. Surghiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului
şi să despic cu nava marea scitică.
Supunîndu-mă poruncii am venit pe ţărmurile urîte ale Euxinului.
Ţinutul acesta se află sub polul cel îngheţat.
Nu mă chinuieşte atît clima mereu friguroasă
şi pămîntul veşnic ars din pricina gerului alb,
nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
dar mă îngrozeşte faptul că sînt ameninţat din toate părţile
de Marte, care se află foarte aproape de mine,
iar zidul mic cu greu ne poate apăra de duşman.
? totuşi şi linişte din cînd în cînd, dar niciodată nu există siguranţa ei.
Aşa sînt locurile acestea: sau îndură războiul sau se tem de el.

V,3,7-12. Sub stelele Carului Mic, mă ţine acum pe loc
ţărmul care uneşte pe geţi cu cruzii sarmaţi.
Eu, care mai-nainte am dus o viaţă uşoară şi lipsită de oboseală
în studii şi în corul Pieridelor,
acum mă aflu departe de patrie şi aud în jurul meu zăngănind armele getice,
după ce am îndurat multe, pe uscat şi pe mare.

V,3,21-22. Tu n-ai rămas în patrie, ci ai venit pînă la Strimonul plin de zăpadă
şi la getul care se închină lui Marte.
Eu, scrisoarea lui Naso, am venit de la ţărmul [Pontului] Euxin
obosită de drumul făcut pe uscat şi pe mare.

V,5,27-28. Nu există nimic sigur pentru om: cine s-ar fi putut gîndi
că într-o zi eu voi serba această aniversare în mijlocul geţilor?

V,7,9-20. Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan
şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sînt amestecaţi greci şi geţi,
ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sînt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducîndu-se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc
şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sînt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.
Mîna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,
pe care îl are legat la şold orice barbar.

V,7,41-60. Ce-aş putea face mai bun eu, care sînt părăsit aici pe ţărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi uşura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos şi nicăieri,
în toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sînt vrednici de acest nume,
văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decît la lupi.
Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei
şi zace la pămînt învinsă de sabia cu care se duc luptele.
Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,
iar feţele lor aspre sînt acoperite cu păr lung.

La puţini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii greceşti,
iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.
În această mulţime nu-i nimeni care întîmplător să ştie latineşte
şi care să poată rosti măcar cîteva cuvinte.
Chiar eu, poet roman – iertaţi-mă Muzelor! –
sînt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic.
Iată, mi-e ruşine, dar mărturisesc: din cauza dezobişnuinţei îndelungate,
chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine.
Nu mă îndoiesc că în astă cărţulie s-au strecurat multe
din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului.

V,10,1-52. De cînd mă aflu în Pont, de trei ori îngheţul a ţintuit pe loc Istrul,
de trei ori valurile Mării Euxine au încremenit.
Dar mie mi se pare că sînt departe de patrie de atîţia ani
cîţi a stat Troia dardanică sub ameninţarea duşmanului grec.
Crezi că vremea stă pe loc, aşa de încet trece
şi anul îşi străbate calea cu paşi domoli.
Nici solstiţiul nu scurtează cu ceva nopţile,
nici iarna nu-mi face zilele mai scurte.

De bună seamă în mintea mea lucrurile se înfăţişează altfel
şi o dată cu grijile mele toate par lungi.
Oare vremea, aceeaşi pentru toţi, se mişcă ca de obicei
şi numai pentru viaţa mea este mai aspră,
pentru mine pe care mă ţine aici ţărmul, cu numele mincinos de Euxin
şi pămîntul mării scitice în adevăr sinistru?
În jur ne ameninţă cu războaie pline de cruzimi nenumărate neamuri,
care nu cred că-i ruşinos să trăiască din jaf.

În afara cetăţii, nimic nu-i sigur: colina însăşi e apărată
de întârituri slabe şi de aşezarea locului.
Cînd te aştepţi mai puţin, duşmanul în număr mare vine în zbor ca o pasăre
şi nici nu l-ai văzut bine, că a şi înhăţat prada.
Deseori, măcar că sînt porţile închise,
culegem de pe străzi, dinăuntrul cetăţii, săgeţi otrăvite, venite pe deasupra.
Aşadar rar vezi pe cineva care îndrăzneşte să cultive ţarina şi acesta,
nefericitul, cu o mînă ară, cu cealaltă ţine arma.
Păstorul cîntă din fluierele lui lipite cu smoală, ţinînd coiful pe cap,
iar fricoasele oi se tem (aici) de războaie, nu de lup.
De-abia sîntem apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii
gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teama;
căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire,
şi ocupă cea mai mare parte din case.

Chiar dacă nu ţi-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzîndu-le
trupurile acoperite cu piei şi părul lung.
Şi acei pe care îi crezi că se trag din oraşe greceşti
se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun.
Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg;
dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne.
Eu sînt aici barbarul, căci nu sînt înţeles de nimeni:
cînd aud cuvinte latineşti, geţii rîd prosteşte;
cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă;
poate îmi reproşează că sînt un surghiunit;
şi dacă, aşa cum se întîmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau de aprobare,
cînd vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.
Mai află că ceea ce numeşte nedreptate devine dreptate pentru cel care biruie cu sabia
şi deseori se rănesc bătîndu-se în mijlocul pieţii.
O nemiloasă Lachesis, care nu mi-ai tăiat mai scurt firul vieţii,
ca unuia care sînt născut sub o grea zodie.
Mă plîng că sînt lipsit de chipul patriei şi de al vostru, prieteni,
şi că mă aflu aici, între neamurile scitice;
amîndouă pedepse sînt grele; am meritat să fiu alungat din Roma
dar poate n-am meritat să fiu [exilat] într-un astfel de loc.
Ah! ce vorbesc eu? Sînt nebun? Meritam să mi se ia chiar viaţa,
fiindcă am ofensat divinitatea cezarului.

V,12,10. Eu căruia i s-a poruncit să plec singur la îndepărtaţii geţi.

V,12,51-62. Fără îndoială însă, dacă aş încerca iarăşi, ca un nebun, îndeletnicirea care mi-a fost fatală,
ţinutul de aici va oferi arme poeziei mele.
Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-şi aplece urechea
şi să înţeleagă cuvintele mele.
Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,
toate locurile sînt pline de teama glasului duşman.
Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină;
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.
Totuşi, ca să-ţi mărturisesc adevărul,
muza mea nu se poate abţine de a nu mai compune versuri,
scriu şi ard în foc cărţile pe care le scriu:
rezultatul muncii mele este un pic de cenuşă.

V,13,1-2. Din ţara geţilor îţi trimite Naso al tău urări de sănătate,
dacă cineva poate să trimită ceva de care el însuşi duce lipsă.

V,13,5-6. De multe zile simt cum mă arde în coastă,
deoarece iarna crudă cu frigul ei nemăsurat m-a vătămat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964

https://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso

 

07/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O posibilă explicaţie pentru misterul revoltei din Ierusalim, pe o tabletă antică dedicată împăratului Hadrian

 

 

 

Left: Roman Triumphal arc showing Roman soldiers plundering Jewish treasures. (Wikimedia Commons) Right: A marble bust of the Emperor Hadrian. (Wikimedia Commons) Background: (Sergey Galushko/Hemera/Thinkstock)

Stânga – soldaţi romani înfăţişaţi jefuind comori iudaice. Dreapta – Împaratul Hadrianus (Wikimedia Commons)

 

 

 

O tabletă antică dedicată împăratului Hadrian ar putea explica misterul revoltei din Ierusalim din anul 132. Intenția lui Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la Ierusalim  a declanșat ultima mare răscoală a iudeilor condusi de Bar Kohba, care a fost reprimată abia dupa trei ani, in anul 135.

 

Arheologii din Ierusalim au descoperit un bloc de calcar extrem de rar inscripţionat cu o comemorare oficială dedicată împăratului roman Hadrian, care a domnit în secolul 2 D.Hr. , intre anii 117- 138.Tableta antică poate rezolva misterul care înconjoară cauza revoltei Bar Kokhba, sprijinind teoria potrivit căreia motivul revoltei evreilor împotriva Imperiului Roman de acum 2.000 de ani era tratamentul aspru la care erau supuşi locuitorii Iudeei.. Arheologii au susţinut că descoperirea poate fi una din cele mai importante inscripţii latine descoperite vreodată în Ierusalim.

Publicaţia „Jurnalul de Ierusalim” a relatat că tableta a fost excavată de cercetători la un sit situat de-a lungul Porţii Damascului, una dintre intrările principale în Oraşul Vechi al Ierusalimului, ce este localizată în zidul de nord-vest al oraşului şi unde în trecut un drum ducea spre capitala Siriei, Damasc.

Dedicată împăratului Hadrian, tableta de piatră conţine o inscripţie de şase rânduri în latină, ce datează din anii 129-130 Î. Hr., care a fost tradusă în engleză de către Avner Ecker şi Hannah Cotton de la Universitatea din Ierusalim:

„Imperatorului Caesar Traianus Hadrianus Augustus, fiul zeificatului Traianus Parthicus, nepotul zeificatei Nerva, mare preot, investit cu putere de tribun pentru a 14-a oară, consul pentru a treia oară, tată al ţării, dedicată de cea de-a zecea legiune Fretensis Antoniniana „

Împăratul Hadrian care a domnit din 117 până în 130 Î.Hr, a reconstruit Panteonul şi a construit Templul lui Venus şi Roma. Totodată, el este renumit pentru ridicarea zidului lui Hadrian, o fortificaţie defensivă lungă de 117.5 km care a marcat limita de nord a Angliei Romane.

Hadrian a fost văzut de către unii drept un umanist, care şi-a câştigat respectul oamenilor prin intermediul conducerii lui bune şi oneste. Filozoful Niccolò Machiavelli l-a denumit unul dintre cei “Cinci Împăraţi Buni” ai Romei. 

 
Indicii despre revolta Bar Kokhba 

 
Cercetătorii au afirmat că inscripţia poate oferi indicii despre factorii istorici care au condus la revolta Bar Kokhba împotriva persecuţiilor suferite de  evrei în timpul stapanirii romane, în perioada 132 – 135 D.Hr., şi dacă construcţia Aelia Capitolina a condus la revoltă.

Revolta condusa de  Bar Kohba  a fost  punctul  culminant în razboaiele duse de evrei împotriva ocupației Imperiului Roman.Revolta, temporar victorioasă, a pus bazele unei noi entități statale independente evreiești, pe care  Bar Kohba a condus-o cu titlul de Nāśī’ .

Statul răsculaților israeliti a avut o scurtă existentă, căci în anul 135 a fost recucerit de legiunile romane care au izbutit să învingă revolta prin metode de represiune sângeroase și de o cruzime deosebită.

Luptătorii prinși au fost crucificați, conducătorii schingiuiți până la moarte.

Bătrânul conducător religios al revoltei, rabinul și înțeleptul (Misna) Rabi Akiva  ar fi  fost, se zice, jupuit de viu.

Marea majoritate a populației evreiești rămase până atunci, a fost exilată și împrăștiată în lume.

Partea doua a inscripţiei confirmă faptul că a Zecea Legiune a armatei romane, s-a aflat în Ierusalim în timpul  revoltei, şi face aluzie la construirea edificiului Aelia Capitolina ca fiind unul dintre motivele revoltei.

Deşi Hadrian este văzut ca fiind unul dintre împăraţii “mari şi buni”, cronicile din Israel se referă la acesta într-o lumină mai puţin admirativă, criticându-l pentru emiterea decretelor care persecutau evreii şi forţarea acestora să se convertească.

Istoricul roman Cassius Dio a consemnat o vizită a impăratului Hadrian la Ierusalim în 129-130 D.Hr., iar inscripţia nou descoperită este una dintre gravurile făcute pentru a-l onora pe Hadrian în timpul turneului său prin imperiu. 

 Surse: Articolul în engleză: Ancient Tablet Dedicated to Emperor Hadrian May Explain Mystery of Jewish Revolt si epochtimes-romania.com

29/11/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Lasă un comentariu

Cea mai veche piesa muzicala cunoscuta. VIDEO

Vrei sa asculti cea mai veche piesa muzicala din lume? (Audio)

Prin anii ’50,  arheologii francezi au descoperit o serie de tablite de argila in situl arheologic sirian Ugarit care  datau din secolul XIV inainte de Hristos si erau scrise in hurita, o limba moarta.

Pe una din  tablitele  de argila  scoase la lumina, a fost descoperita o piesa muzicala considerata a fi cea mai veche din lume, despre care spun ca este  un imn dedicat lui Nikkal, sotia zeului lunii, Yarikh.

Piesa este acompaniata de un text in care se vorbeste despre tristetea unei famei care nu poate avea copii.

Specialistii spun ca tablita ar avea 3.400 de ani.

Insemnele au fost descifrate apoi transpuse in format muzical,  descoperindu-se  existenta in acele timpuri unei teorii muzicale avansate si a unei game de sapte tonuri, anterioara grecilor, relateaza maxisciences.com., care adauga ca probabil  in urma cu aproape 3.500 de ani, aceasta bucata muzicala se bucura de popularitate.

Profesoara Anne Draffkorn Kilmer, de la Unversitatea din California, a lucrat indelung pentru a readuce la viata aceasta piesa muzicala, impreuna cu muzicologul belgian Marcelle Duchesne-Guillemin.

Notele sunt foarte bine inscriptionate, dar nu acelasi lucru se poate spune despre tempo si ritm, ceea ce lasa o larga marja de interpretare celor care vor sa interpreteze aceasta melodie.

De altfel, exista mai multe versiuni care sunt propuse spre ascultare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse : https://fr.news.yahoo.com/ancien-morceau-musique-monde-110419206.html  ; Gentside Découverte  http://www.maxisciences.com/

14/07/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: