CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 1 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 1 aprilie în istoria noastră

1784:  Horea este primit in audiență  la împăratul austriac Iosif al II-lea, căruia i-a prezentat situația grea a țărănimii din Transilvania.

Între anii 1747–1779 au fost înregistrate peste 15 petiții și numeroase deplasări ale delegaților satelor din munți la autoritățile imperiale. Au fost consemnate 4 călătorii ale lui Horea la Viena, în 1779, 1780, 1782 și 1784. Prima dată Horea a fost în audiență la împărăteasa Maria Tereza și de celelalte trei ori la împăratul Iosif al II-lea.

 

27 decembrie, istoricul zilei

Foto: Crăișorul Horea

În cea de-a patra călătorie, Horea a fost însoțit de o numeroasă delegație, Horea depunând o petiție în numele comunelor Râu Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Musca, Baia de Arieș Bucium, Abrud și Cărpiniș. În petiție se preciza că, desi s-au plâns în mai multe rânduri la Curtea imperială, n-au obținut nici o ușurare a soartei lor, ba mai mult, asuprirea funcționarilor domeniului și comitatului au fost tot mai mari.

Unii oameni au fost bătuți și închiși, iar altii au murit în închisoare.

Vasile Ursu Nicola, Horea, s-a  născut în Ţara Moţilor, în satul Albac, pe Dealul Fericetului (azi comuna Horea, judeţul Alba). Numele de „Horea” era o poreclă care i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, ştia să „horească”. 

A fost alături de Ion Oargă (Cloșca) și Marcu Giurgiu (Crișan), conducătorul  marii răscoale țărănești de la 1784 din Transilvania.

https://bibliotecabucium.files.wordpress.com/2013/03/slide2.png?w=483&h=362

Armata austriacă a înăbușit revolta, iar capii răscoalei au fost arestați, in urma unei trădări.

Crișan s-a sinucis,  în închisoarea de la Alba Iulia, spânzurandu-se cu nojitele de la opinci, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, prin frângere cu roata, la 28 februarie 1785.

 Aceasta a fost ultima execuţie prin tragere pe roată din Europa, după acest eveniment pedeapsa a fost abolită din codul penal austriac.

Pentru rebeliune, motiv pentru care au fost acuzaţi Horea şi Cloşca, codul penal austriac prevedea ca pedeapsă maximă decapitarea cu sabia, nu tragerea pe roată.

S-a vrut însă să se înspăimânte cât mai mult iobagii români, astfel încât s-a apelat la această condamnare extrem de dură, rezervată în mod normal doar tâlharilor şi ucigaşilor.

Horea-tras-pe-roata

Martiriul lui Horea şi Cloşca 

Primul a fost executat Cloşca, al doilea Horea. Dacă Cloşca a fost torturat cu cruzime extremă, primind multiple lovituri cu roata până când i s-a dat lovitura de graţie, Horea a primit doar o lovitură care i-a fracturat unul dintre picioare, apoi a fost ucis imediat cu o lovitură în piept.

Corpurile lor au fost mai apoi despicate în mai multe bucăţi şi au fost expuse în diferite sate şi oraşe din Ardeal unde s-a manifestat răscoala iobagilor români, cu scopul de a-i teroriza pe aceştia şi a-i descuraja de la viitoare acţiuni de acest gen.

Fără a putea fi confirmat dintr-o sursă sigură, se spune că mâna dreaptă a lui Horea ar fi fost expusă pe Gorunul lui Horea de la Ţebea, acesta fiind unul dintre locurile unde Horea ar fi ţinut sfat cu răsculaţii. Mâna sa ar fi fost ulterior îngropată la rădăcina gorunului.

1790: Prima gazetă tiparită in Principatele Române, „Courrier de Moldavie”, își incetează apariția.

FOTO:Dacoromanica.ro

Foto: Dacoromanica.ro

Courrier de Moldavie era o publicaţie bilingvă, tipărită în limbile franceză şi româna cu caracter de informare militară, editată de generalul rus  Potemkin, stabilit în acea vreme la Iași, în timpul razboiului ruso-turc dintre anii 1787-1792, care, din nevoia de a fi informat despre mersul războiului dintre armatele ruse cu cele turceşti, a comandat publicarea unei foi cu ultimele evenimente.

De redactarea în limba română se ocupa Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Moruzzi.

După Courrier de Moldavie, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească este primul ziar în limba română din Moldova, care alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de Gazeta de Transilvania a lui G. Barițiu de la Brașov, pune bazele presei periodice românești.

1816: S-a născut la Mărgineni, comitatul Făgăraș, nobilul român David Urs, Baron de Margina, înalt ofițer român în armata imperială austriacă, comandant al Regimentului 1 Orlat nr. 16 Grăniceri Român, decorat cu Ordinului Militar „Maria Terezia”; d.10 septembrie 1897, Sibiu.

David Urs, Baron de Margina (1816-1897)

 A urmat cursurile primare la școlile centrale grănicerești ale Regimentului I Român de Graniță, cu sediul în comuna Orlat, iar studiile medii le-a absolvit la școala superioară secundară a Regimentului II Român de Graniță, de la Năsăud.

Anul revoluționar 1848 l-a găsit la comanda companiei a VII-a de la Racovița, a participat la luptele împotriva regimentelor secuiești de graniță care au trecut de partea revoluționarilor lui Lajos Kossuth în zona localității Odorhei. A fost distins cu Ordinul Merit Militar cu decorație de război (KD), și din partea rușilor aliați cu Ordinul Imperial Rusesc „Sfânta Ana” de clasa a 3-a. A sprijinit financiar școlile grănicerești de la Năsăud.

Anul revoluționar 1848 l-a găsit la comanda companiei a VII-a de la Racovița, a participat la luptele împotriva regimentelor secuiești de graniță care au trecut de partea revoluționarilor lui Lajos Kossuth în zona localității Odorhei. A fost distins cu Ordinul Merit Militar cu decorație de război (KD), și din partea rușilor aliați cu Ordinul Imperial Rusesc „Sfânta Ana” de clasa a 3-a. A sprijinit financiar școlile grănicerești de la Orlat și Năsăud. Întreaga sa avere a lăsat-o moștenire Bisericii Române Unite cu Roma.

1819: S-a născut la Iași, editorul,tipograful și prozatorul român Theodor Codrescu.; (d.23.03.1894, la Iași).

A înfiinţat în colaborare cu Gh. Săulescu, Teodor Stamati, P. Casimir și D. Gusti, în 1850 tipografia „Buciumul român”, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea, prin publicarea a numeroase materiale prounioniste, precum și ziare, inclusiv Steaua Dunării.

A publicat pentru prima oară în ziarul „Buciumul român”, epopeea „Ţiganiada” de Ion Budai-Deleanu (d.23.03.1894, la Iași).

Theodor Codrescu (1819-1894)

A fost membru corespondent (din 1886) al Academiei Române, profesor de istorie la Academie, cenzor al publicațiilor din Moldova și apoi director al Arhivelor Statului de la Iași (1856).

Pasionat al istoriei, a reușit să culeagă un impresionant număr de documente referitoare la trecutul românilor, pe care le-a tipărit în 25 de volume, sub titlul Uricariul sau Colecțiune de diferite acte.

A fost redactorul mai multor ziare: ZimbrulFoiletonul ZimbruluiBuciumul român, , în cel din urmă tipărind, pentru prima oară, epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu.

Ca scriitor, a început cu prelucrări și a continuat, în linia Daciei literare, cu povestiri destul de izbutite despre Pepelea, snoave extrase din folclor. În 1844, i-a apărut volumul O călătorie la Constantinopoli, iar în 1846 a oferit Teatrului Național din Iași vodevilul propriu Soldatul prujitor și a scris drama istorică Plăieșul Logofăt mare.

 1824: Domnitorul muntean Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald, de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită.

Primăria Municipiului Bucureşti (1864-1944) – Serviciul Tehnic

Sistemul podirii străzilor cu bârne a fost abandonat, în favoarea pavării cu piatră de râu. Străzile au luat o formă concavă, cu un canal de scurgere a apei pe mijloc.Pavarea străzilor Bucureștiului a continuat susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822–1828).

Aceasta actiune va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).

1834: Generalul rus Pavel Dmitrievici Kiseleff, comandant al trupelor ruse în Principatele Române în timpul războiului ruso-turc, încetează a mai fi preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), portret de Franz Krüger, 1851

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov , portret de Franz Krüger, 1851

Această funcţie fusese deţinută de Kiseliov (Kiseleff), din data de 19 noiembrie 1829, stil nou.

  Generalul conte Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Dmitrievici Kiseleff, n.8 ianuarie 1788, Moscova — d. 14 noiembrie 1872, Paris)),  a contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor Organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria Moldovei și Valahiei.

Regulamentul Organic a fost elaborat de un grup de boieri munteni si moldoveni sub autoritatea lui Pavel Kiseleff.

Între anii 1856 – 1862 a fost ambasador al Rusiei în Franța, la Paris  si a sprijinit unirea Principatelor Române.

  Șoseaua Kiseleff din București îi poartă azi numele.

1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei și Moldovei a fost recunoscută de Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinței reprezentanților puterilor garante de la Paris.

24 ianuarie, o zi mare pentru toți românii

Foto: Domnul Unirii – Principele Al.Ioan Cuza

1865:  S-a născut  la Sigău, Cluj, Ștefan Cicio Pop, om politic politic român transilvănean, fost ministru de Externe și președinte al Camerei Deputaților din România  (d. 16 februarie 1934).

Ștefan Cicio Pop  a fost jurist, membru al Partidului National Roman din Ardeal și mai apoi al Partidului National Taranesc din Romania, dupa infaptuirea Unirii.

A fost  deputat român în Parlamentul de la Budapesta si a participat activ la Marea Unire din 1918, fiind vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia si membru al Consiliului Dirigent, deținând portofoliul apărării.

A fost minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 – 12 martie 1920) precum și  ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern.

În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de Președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

1866: Este înfiinţată Societatea Literară Română, actuala Academie de Ştiinţe a României. Societatea Literară Română devine în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română.Proiectul de statut a fost elaborat în 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească din 1 aprilie 1866 a aprobat regulamentul pentru formarea Societății Literare Române.

Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur.

Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor.Proiectul de statut a fost elaborat în 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească din 1 aprilie 1866 a aprobat regulamentul pentru formarea Societății Literare Române.

Scopul său principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur.

Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor.

Societatea Literară Română - 1866

Academia Română a rămas până în prezent cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România.

Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice.

Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicţionarul limbii române, Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul general al literaturii române, Micul dicţionar academic şi Tratatul de istoria românilor.

Academia Română are 181 de membri activi aleşi pe viaţă.

1873: S-a născut Serghei Rahmaninov, compozitor, pianist şi dirijor rus de a carui familie avea o straveche origine moldoveană, reprezentant al curentului romantic târziu în muzică; (d.1943)

Rahmaninovii sunt o dinastie aristocratică rusa, care işi duc neamul din dinastia domnitorilor moldoveni Dragoşeşti (Muşatini ).

Click to show "Sergei Rachmaninoff" result 10

CITIŢI MAI MULT ACCESÂND :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/08/un-urmas-al-marelui-stefan-serghei-rahmaninov-video/.

1876 : S-a născut la Răzeni, Lăpușna, Imperiul Rus/azi în raionul Ialoveni, R. Moldova, omul politic și publicistul, român basarabean Ion Pelivan, un apărător și promotor al limbii române, militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia (n. 25 ianuarie 1954, închisoarea Sighet).

Ion Pelivan (1876-1954)

A fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Facultatea de Drept de la Universitatea din Dorpat (1903). A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în R.D. Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei.

A dus o activitate neobosită împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș.

Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care, în 1918, s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România. A fost deținut politic în închisoarea Sighet, unde s-a stins din viață în urma regimului inuman de detenție la care a fost supus de slugile comuniste la ordinul cotropitorilor sovietici.

1878: Ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, înaintează consulului general al Rusiei la București, D.F. Stuart, o notă de protest în legătură cu ocuparea de către trupele țariste care participaseră la războiul ruso-româno-turc, a unor localități din România.

Ca represalii la protestul statului român la Tratatul de pace ruso-turc încheiat de Rusia fără aliatul său România,, trupele țariste au ocupat orașului Giurgiu, și o serie de poziții amenințătoare între Giurgiu și București,inclusiv o tabără militară la Băneasa.

Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, a adresat de mai multe ori (1/13 aprilie, 12/24 aprilie, 24 aprilie/6mai, 16/28 mai) note de protest agentului diplomatic al Rusiei la București, baronul Dimitri Stuart, exprimând îngrijorarea României în legătură cu desfășurarea trupelor țariste pe teritoriul României.

1878: Ion Creangă publică în „Convorbiri literare”, povestea „Ivan Turbincă”.

 

Un rol important în începerea activității literare a lui Ion Creangă l-a avut prietenia cu poetul Mihai Eminescu care l-a introdus în cenaclul Junimea și l-a îndemnat să scrie. Ion Creangă a fost bine primit la Junimea, fiind proclamat „scriitor poporal”, iar criticul Titu Maiorescu (în acea perioadă, ministru al cultelor și instrucțiunii publice) a afirmat că scrierile lui „sunt o adevărată îmbogățire a literaturei noastre”. Ivan Turbincă este o poveste satirică, ilustrând una din temele principale ale operei lui Ion Creangă: istețimea contra prostiei și a fost publicată la 1 aprilie 1878 în revista Convorbiri literare din Iași.

1881: În satul Răşinari, Sibiu, Transilvania, se naşte Octavian Goga, poet român ardelean de origine aromână, politician de dreapta şi prim-ministr al României, din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938.

Octavian Goga, poet român

A fost membru al Academiei Române din anul 1920.

 In 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi.

Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei:

„Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”.

După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice.

Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga„înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii”.

Octavian Goga şi-a axat publicistica pe problemle„românismului”. Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al „Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român”. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci.

Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situaţie penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

 După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetăţean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea.

La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti cutarile Puterilor Centrale, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa.

În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

La 21 martie 1906 i se acorda  premiul „Năsturel Herescu” al  Academiei Române pentru volumul de debut , iar in 1920, Goga a fost ales membru al Academiei .

În anul 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Octavian Goga a prezidat numai 44 de zile un guvern de coalitie format de  Partidul Naţional Creştin, rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Partidului Naţional Agrar (condus de el), cu  Liga Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza).

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia.

 Ca dramaturg, a scris: Domnul notarMeșterul ManoleSonata lunei și LupulFruntașul. Este autorul volumelor Poezii (1905), Din umbra zidurilor (1913), Ne cheamă pământul (1909), Cântece fără țară (1916), Din larg (postum, 1939).

Ascultă Vocea lui Octavian Goga la Radio România Cultural.

1881: A luat fiinţă „Asociația română pentru grădini de copii”, care a amenajat prima grădiniță din România, în strada Sfânta Ecaterina din București.

1888: S-a născut în Bucuresti, Mircea Florian, filosof român, membru titular post-mortem al Academiei Române („Metafizică şi artă”, „Cunoaştere şi existenţă”, „Recesivitatea ca structură a lumii”); (d.31.10.1960, Bucuresti).

Imagini pentru Mircea Florian, filosof român,photos

În 1914 si-a  susținut  doctoratul în filosofie în Germania, cu teza Der Begriff der Zeit bei Henri Bergson (Conceptul de timp la Henri Bergson).

A fost profesor la Universitate și a condus sectorul de istorie a filosofiei al Institutului de Filosofie de pe lângă Academie.

Gîndirea logică a lui Titu Maiorescu, căruia i-a fost student, l-a marcat pentru toată viața. 

Mircea Florian a militat pentru o ontologie realistă, cerând filosofiei să pornească de la obiect, de la „dat”, ca și știința, și nu de la subiect.

A considerat lumea externă ca reală și independentă de conștiință si a elaborat studii erudite de istoria filosofiei universale.

1894: In România se înfiinţează Banca Agricolă cu capital românesc (8 000 000 lei), având sucursale în toate judeţele ţării. Banca Agricolă din România acorda împrumuturi de cel mult 1 000 lei, pe 3, 6 şi 9 luni, cu o dobîndă de 10% anual.

1899: S-a născut în comuna Drăgușeni, județul Baia, istoricul literar român Gheorghe Cardaş; (d. 1984).

A lucrat ca funcționar superior la Biblioteca Academiei Române (1921-1933), profesor secundar în București (1932-1943), referent științific la Institutul de Istorie din București (1950-1953).

A fost redactor la gazeta „Albina” (1921-1941), „Mișcarea literară”(1924-1925) și la  Revista Liceului Internat din Buftea (1934-1939).

În anul 1953 a participat, alături de alte personalități, la omagierea centenarului nașterii compozitorului Ciprian Porumbescu.

Între anii 1958 și 1964 a fost deținut la Jilava și Gherla.

1900: S-a născut la Iași, Alexandru Philippide, poet, eseist român, fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu), laureat al Premiului Herder în anul 1965; (d.08.02.1979, București).

Poet, scriitor, traducător, membru titular (din 1963) al Academiei Române,era fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu). 

Alexandru A. Philippide (1900-1979)

A urmat Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fiind licențiat în 1921. Între anii 1922–1928 a studiat în Franța și Germania. A fost președintele Secției Literare a Academiei.

A publicat volume de proză și versuri: Aur sterpStânci fulgerateVisuri în vuietul vremiiMonolog în BabilonFloarea din prăpastieStudii și portrete literareStudii de literatură universală.

A tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.

1900: S-a născut George Baiculescu, bibliograf, istoric literar român („Drama istorică în teatrul lui Vasile Alecsandri”, „Nicolae Filimon, iniţiatorul romanului românesc”); (d.06.09.1972).

1904: România aderă la Convenția internațională cu privire la unitatea tehnică a drumurilor de fier, încheiată la Berna, la 3 mai 1866.

1904 : S-a născut la București, pictorul George Năsturel; d.26 decembrie, 2000.

Pictor stabilit în SUA. A urmat din 1917 Școala de Arte Frumoase de la lași Academia de Arte Frumoase din București, apoi Academia Liberă de Arte din București fondată de Horia Igiroșanu. A fost Inspector al Artelor și Monumentelor Istorice pe regiunea Oltenia și profesor la Academia de Arte Frumoase. După cel de al doilea război mondial, a plecat în Brazilia unde a fost angajat profesor la Școala Muzeului de Artă Modernă din Sao Paolo (1952–1958) și a participat la organizarea Bienalei din Sao Paolo.

A fost profesor la Fundația Universitară „Armando Alvarez Penteado” din Sao Paolo. In 1974 a părăsit Brazilia și s-a stabilit în Statele Unite, la New York și apoi la Los Angeles. A avut nenumărate expoziții personale între care cea din 1938 la Galerie Contemporaine din Paris, a participat la numeroase Saloane si Expoziții colective în România, Franța, Brazilia, Statele Unite. Operele sale se găsesc în muzee si colecții particulare în România, Franța, Suedia, Brazilia, Statele Unite, etc. În portretele sale, ca cel al Mamei Marița, sau cel al pictorului Petre lorgulescu-Yor, sau cel al Bătrânului cu pipe îl preocupă mai ales expresia psihologică, fără a neglija o solidă construcție a formelor și volumelor. 

1908: S-a înfiinţat Observatorul Astronomic de pe Dealul Filaret din Bucureşti.

Institutul Astronomic al Academiei Romane - Bucureşti

La 1 aprilie 1908 ministrul cultelor și instrucțiunii publice, Spiru Haret, a semnat decretul de înființare a Observatorului Meteorologic și Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Astronomia se va separa de meteorologie abia în anul 1920.

1909: A încetat din viață la Bichiș, Arad, omul politic român Alexandru Mocioni (4 noiembrie 1841, Budapesta).

Deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, a fost un lider incontestabil al mișcării naționale a românilor bănățeni.

1910: Se constituie, la București, Comisia istorică a României, menită să asigure publicarea, în ediții critice, a cronicilor românești și a altor izvoare, inclusiv străine, referitoare la români.

 1910: A  fost înfiinţată  de savantul Spiru Haret, Comisia Istorică a României avand ca scop  publicarea în ediţii critice a cronicilor româneşti şi a altor izvoare (documente interne şi inscripţii din secolele XIV-XVIII, cronici străine care se ocupă de ţările române, monumente vechi literare, etc.).

Comisia Istorică a României a funcţionat până în 1938 şi a editat „Buletinul Comisiei Istorice a României”.

 1912: In Romania  se înfiinţează la Cotroceni, în Bucureşti , Şcoala militară de pilotaj condusă de maiorul Ion Maori.

Şcoala a contribuit la pregătirea a numeroşi piloţi, mulţi dintre ei luând parte la luptele din timpul Primului Război Mondial.

O a doua „Şcoala de Piloţi Militari şi Civili”, a fost înfiinţată la 1 august 1912, pe aerodromul Băneasa, de Valentin Bibescu.

Ambele şcoli militare au avut o activitate fructuoasă, reuşind să pregătească şi să breveteze circa 100 de piloţi militari, numai în perioada 1912 – 1918.


1913: Parlamentul României a votat „Legea de Organizare a Aeronauticii Militare”, actul constitutiv al Forţelor Aeriene Române, sancţionată prin Înaltul Decret Regal nr. 3199 din 18/30 aprilie 1913 de regele Carol I al României.

Prin această lege se înfiinţa structura tehnico-organizatorică şi de instruire a aviaţiei, sub forma „Serviciului de Aeronautică Militară”, în subordinea Inspectoratului General al Geniului ce devenea astfel „Inspectoratul General al Geniului şi al Aeronauticii”.

Totodată s-a înfiinţat Corpul Aeronauţilor Permanenţi compus din piloţi de avioane, observatori de baloane şi mecanici, precizându-se diferitele categorii de personal militar şi condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească ofiţerii activi şi gradele inferioare care urmau să facă parte din Corpul Aeronauţilor Permanenţi.

Înființarea Aeronauticii Militare (1913)

Prin stabilirea statutului personalului din aeronautică se recunoştea pentru prima dată calitatea de personal navigant, cu drepturile aferente.

Prin textul legii se reglementa modul de acordare a brevetelor de piloţi şi observatori aerieni, condiţiile de admitere în şcolile de zbor, drepturile absolvenţilor, înfiinţarea şi acordarea primelor de zbor.

1913 : Are loc Conferința internațională de la Petersburg.

Între 20 martie/1 aprilie –13/26 aprilie 1913 a avut loc la Petersburg, în Imperiul Rus, o conferință internațională pentru medierea problemelor teritoriale româno–bulgare. Au participat delegații din Imperiul Rus, Germania, Anglia, Austro-Ungaria, Italia și Franța.

1918: Este desfiinţată vama de la Ungheni, graniţa de la Prut fiind mutată pe Nistru, eveniment petrecut în urma votări unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu patria mamă România, la 27 martie 1918 .

1919: Romania trece  la Calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919.România a fost una dintre ultimele țări europene care au adoptat calendarul gregorian. După înfăptuirea Marii Uniri, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau și ele diferite. Transilvania și Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României și Basarabia foloseau stilul vechi.

Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern și extern, de consolidare și modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiție a progresului și modernizării, în contextul în care, pe plan internațional, se căutau soluții pentru unificarea diferitelor unități de măsură.

Așadar, prin aplicarea Decretului-lege nr. 1053/1919, s-a făcut trecerea la stilul nou, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie – anul având doar 352 de zile.


  Privind în trecutul istoric, trebuie să știm că la 24.II.1582 Grigore al XIII-lea (Ugo Buoncompagni), papă între anii 1572 şi 1585, anunţă că a introdus, printr-o bulă papală, acest nou calendar, care îi va purta numele şi care pune de acord anul ecleziastic cu anul astronomic.
Calendarul gregorian (de stil nou) a înlocuit calendarul iulian (numit şi de stil vechi). Pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar.
Conform noului sistem de calcul, ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582. Doar câteva ţări au adoptat imediat noul calendar pe 15 octombrie 1582.
Este vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia (1/14)

 1920: La Chişinău, în  România, N.Dunăreanu şi L.Marian scot primul număr al revistei „Renaşterea Moldovei„, sub al cărei titlu era scris „Revistă literară şi de propagandă naţională„.

1921: Se inființează Opera Româna din București.

Deși existența unei trupe artistice românești de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă din 1885, instituționalizarea și deci înființarea Operei Române ca instituție finanțată de la buget, s-a realizat abia în 1921.

Premiera absolută s-a făcut cu opera Lohengrin, sub bagheta lui George Enescu.

1921: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” (în prezent Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie „Cantacuzino”).

DOCUMENTAR: Institutul de seruri şi vaccinuri „Dr. Ioan Cantacuzino” – sau  despre cum ne distrugem institutele de succes | Agenția de presă Rador

1922: S-a născut Vlaicu Ionescu, autoritate recunoscută pe plan mondial în materie de traducere, decriptare şi interpretare a catrenelor lui Nostradamus (m. 2002, la New York).

1924: S-a născut Ion Brăduț Covaliu, pictor român reprezentant de frunte al “realismului socialist”.

Imagini pentru bradut-covaliu foto

În 1962, a reprezentat România la Bienala de la Veneția. În 1963, este ales secretar al Uniunii Artiștilor Plastici, iar în 1968, este ales Președinte al aceluiași for.

Din 1969, a desfășurat  o  activitate didactică la Institutul pedagogic din București, apoi la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucuresti; (d. 1991).

1928: A apărut revista avangardistă „UNU”, sub conducerea lui Saşa Pană, pseudonimul literar al lui Alexandru Binder, scriitor evreu român (colaboratori: Geo Bogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, Aurel Baranga etc.).

 

Tipărită la Dorohoi (primele 10 numere) și apoi la București, între aprilie 1928–decembrie 1932, împletea elemente de dadaism și suprarealism.

Revista de avangardă unu - 1928

Inițial, publicația urma să fie numită doi la al doilea număr, trei la al treilea număr etc., dar numele său a rămas până în 1932 unu. De-a lungul timpului, revista a cuprins texte și desene de autori precum Sașa Pană, Moldov, Madda Holda, Geo Bogza, Urmuz, Victor Brauner, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Vasile Dobrian, Benjamin Fondane, Aurel Zaremba, Jean David, André Breton, Robert Desnos, Paul Éluard, Man Ray, dar și Ion Călugăru, Ilarie Voronca, Claude Sernet, Jules Perahim, M. H. Maxy, Marcel Iancu, Man Ray, Theo van Doesburg, Louis Aragon, Gomez de la Serna, Moussinac, Vitrac, Vicente Huidobro, René Daumal, Maiakovski, Gherasim Luca, etc. A fost condusă de Sașa Pană.

1933 : A luat ființă Divizia de Gardă a Armatei Române.

S-a creat Brigada de Artilerie de Gardă cu reședința în București, formată din Regimentul 1 Artilerie de Gardă cu garnizoana la Roman, provenit din transformarea Regimentului 4 Artilerie și din Regimentul Centrului de Instrucție al Artileriei.

1937 : Prima etapă a reorganizării marilor unități ale Armatei Române.

În urma remilitarizării Renaniei de către Germania, pericolul unui nou război mondial devenea evident. În această conjunctură internațională, în anul 1936, conducerea statului român a luat hotărârea reorganizării generale a armatei în două faze. În prima fază, prin Înaltul Decret nr. 1688/din 1 aprilie 1937 a început reorganizarea marilor unități și a unităților aparținând trupelor de munte și cavaleriei. Faza a 2-a, peste un an, viza reorganizarea marilor unități ale corpurilor de armată.

1940 : S -a înființat Batalionul român de Infanterie Marină.

În timpul stării de criză de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 aprilie 1940, prin Înaltul Decret Regal nr. 635, pentru apărarea litoralului, pe lângă Regimentul de Geniu Marină și Divizionul de Artilerie de Coastă, s-a constituit Batalionul de Infanterie Marină, prima unitate de acest fel din Armata României.

Cu un efectiv de 48 de ofițeri, 55 subofițeri și 2250 de gradați și soldați, acesta avea atât misiuni de observare, supraveghere, apărare la litoral precum, cât și misiuni specifice acestui gen de armă, debarcarea sau apărarea porturilor, prin companiile de debarcare.

1940: S-a născut la Săliște de Beiuș, poetul  și prozatorul român Gheorghe Pituţ ; (d.6 iunie 1991, Bucuresti).

 A scris printre altele Călătorie în Uriaș.

Gheorghe Pitut

1941:  Între 2 şi 3000 de ţărani români bucovineni, bărbaţi, femei şi copii, sunt asasinaţi de sovietici în timpul Masacrului de la Fântîna Albă,în Bucovina de nord ocupata de URSS, în timp ce încercau să se  refugieze în România.

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947).

Masacrul de la Fântâna Albă, 1 aprilie 1941 | ROMÂNIA în imagini de ieri şi  azi

Masacrul de la 1 aprilie 1941, supranumit Katyn-ul românesc, este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria românilor. Măcelul a fost declanșat în momentul în care mii de  români, încurajați de administrația sovietică, au încercat să treacă granița sovieto-română, trasată ca urmare a ultimatumului din iunie 1940 prin care România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu de peste 3 milioane de locuitori.

Refuzând să devină cetățeni sovietici, aceștia au pornit, în coloane organizate, spre frontiera de pe râul Siret, spre a se repatria în țara-mamă, acolo unde își lăsaseră rudele, casele și agoniseala de-o viață.

Oamenii purtau steaguri albe și tricolore cu însemne religioase – icoane, prapuri și cruci din cetină.. La doar doi kilometri de granița română, în poiana de la Varnița, aproape de punctul numit Fântâna Albă, grănicerii Armatei Roșii, urmând un scenariu macabru, au deschis focul continuu al mitralierelor asupra coloanei de români, omorând pe capete copii, femei, bătrâni.

La 1 aprilie 1941 peste 15.000 de români din mai multe sate bucovinene  de pe valea Siretului,   care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate de  U.R.S.S., au fost atacaţi cu focuri de mitraliera de trupele de graniceri si cele ale securitatii sovietice.

Românii se îndreptau spre graniţa românească în frunte cu preoţii din satele lor, cu odoarele bisericeşti în mâini, dupa ce anterior sovieticii răspândisera zvonul  că vor putea trece liber în România.

Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv  de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200  în groapă).

Martorii spuneau ca pamantul s-a mişcat peste  ei două zile pană au murit cu toţii.

 Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/01/1-aprilie-1941-un-katyn-al-romanilor-in-bucovina-de-nord-masacrul-de-la-fantana-alba-tatarca-video/

În România, 1 aprilie a fost desemnată prin lege   „Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”.

1944: S-a născut la București, Cornel Patrichi, coregraf, balerin şi fost actor, prim balerin al Teatrului bucureștean „Constantin Tănase; (d. 5 aprilie 2016, București).

A absolvit Liceul de Coregrafie în 1962, fiind apoi angajat ca prim-balerin la Teatrul „Constantin Tănase” de unchiul său, Nicolae Patrichi, care era directorul muzical al teatrului. În 1972, directorul Teatrului Fantasio din Constanța i-a propus lui Patrichi sa fie prim-balerin.

Timp de zece ani a făcut naveta București–Constanța după care în 1987 s-a mutat cu soția sa în Italia, fondând în Toscana propria școală de balet, Dance Studio Patrichi.

În 1999 s-a întors în România și a devenit coregraf pentru emisiunea Vineri seara ne distrăm cu Florin Călinescu, la invitația actorului. A realizat optzeci și opt de spectacole de balet în unsprezece luni, „cât face un coregraf toată viața”.

A fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler de către președintele României, la 23 februarie 2004 („Veronica”, „Pădurea pierdută”, „Alexandra și infernul”).

1945: Este promulgată legea privind impunerea excepţională a beneficiilor de război (pe anii 1941-1944) ale întreprinderilor industriale şi comerciale şi a averilor particulare obţinute în aceeaşi perioadă.

1948: Încep lucrările pe şantierele naţionale de „muncă patriotică socialista” Bumbeşti-Livezeni, Salva -Vişeu şi Lunca Prutului.

România, sărăcită de război și ocupată de ruși, a găsit formula magică a reconstrucției: munca neplătită. Detașamentele de voluntari se hrăneau cu ideologie injectată de mitul comunismului. Celebre ctitorii realizate în tinerețea comunismului instituționalizat în România, liniile Bumbești-Livezeni, Salva-Vișeu și Lunca Prutului, au intrat în conștiința publică drept șantiere al brigadierilor.

  

Primul s-a înființat Șantierul Național Gheorghe Gheorghiu-Dej Filiași–Bumbești–Livezeni, deschis la 1 aprilie 1948. Au fost construite 39 de tunele (7,8 km), 27 de viaducte (circa 1 km lungime), 8 poduri (730 m), 5 stații CFR. Inaugurarea a avut loc la 1 noiembrie 1948, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Evenimentul a generat și un film propagandistic.

Deschiderea Șantierelor Naţionale de Muncă Patriotică (1948)

Șantierul Vasile Luca a fost deschis între localitățile Salva–Vișeu de Jos. Ziarul Universul anunța la 22 aprilie 1948: „În afară de tineretul UTM-ist (în luna mai se așteaptă prezența pe șantier a vreo 13.000 de brigadieri), vor mai lucra la construcția liniei ferate Salva-Vișeu militari încadrați în companii de căi ferate și 1.000 de minieri (la tunele). Toți lucrătorii din afara cadrelor UTM vor fi antrenați de tinerii brigadieri, care vor constitui motorul întregului șantier.” S-au construit 63 de kilometri de cale ferata, cu nouă stații de tren. Pe lângă numeroase viaducte care au fost construite cu o tehnică rudimentară, au fost săpate și cinci tunele, dintre care cel mai lung are 2.400 de metri lungime. La 7 noiembrie 1949, traseul a fost inaugurat oficial.

1949: A fost înfiinţată Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” pe lângă Institutul de Folclor din Bucureşti.

Din 1953, a funcţionat pe lângă Filarmonica de Stat „George Enescu”.

1952: S-a născut  Laszlo Tökes, preşedinte de onoare al UDMR (1990-2003), episcop al Eparhiei Reformate de Piatra Craiului.

Este autorul volumelor: „Unde e Dumnezeu, acolo este şi libertatea” – selecţiune din predicile sale, „Alocuţiuni”.

1954: S-a născut Radu Săplăcan, critic literar şi poet (poezie: „Livada Roëntgen”, „Uşor, deasupra lumii”, „Factorul şarpe”); (d.15 aprilie 2002).

1957: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Muzeul Literaturii Române. A fost fondat de către criticul şi istoricul literar Perpessicius, care a fost şi primul director al instituţiei.

1959: S-a născut renumitul  fotbalist  Helmuth Duckadam, o legendă a fotbalului românesc.

 

1962: A decedat  pictorul  român Camil Ressu, una din personalitățile marcante ale artei românești; (n. 28 ianuarie 1880).

Camil Ressu – autoportret

A fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941.

Din 1950 a fost președinte de onoare al “Uniunii Artiștilor Plastici”, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte “Nicolae Grigorescu”. În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu  a devenit membru al Academiei Române.

1973: A murit Liviu Stan, profesor de teologie, unul dintre cei mai de seamă canoniști ai Ortodoxiei (n. 11.07.1910).

1978: A murit Mihail Straje, autorul lucrării „Dicţionar de pseudonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români”; (n.1901).

1988:  A murit Augustin Z. N. Pop, folclorist, istoric literar român; (n. 1910)

1996: România a fost invitată să participe la Prima Competiție Mondială de Speologie.

2003: Orașul Constanța a devenit port liber.

  Un port liber (sau porto franco) este un port aflat într-o zonă economică liberă, cu o jurisdicție mai relaxată comparativ cu țara în care este localizat. Aceasta înseamnă, în mod normal, să fie scutit de taxe vamale sau să aibă un regim vamal special cu reglementări vamale favorabile.

2003: La invitația președintelui Ion Iliescu, are loc vizita de stat în România a regelui Juan Carlos al Spaniei și a reginei Sofia.

2003: S–a constituit, la Sfântu Gheorghe, Mișcarea Civică Maghiară, o organizație înființată la inițiativa unor membri ai aripii  nationaliste din cadrul UDMR Covasna.

 

2003: S-a stins în urma unui stop cardiac Mihai Mereuță, actor român de teatru și film („Iancu Jianu Zapciul”, „Pasărea măiastră”,„Nastratin Hogea”); (n.29 noiembrie 1924, Sânta Mare, jud. Botoșani).

IN MEMORIAM Mihai Mereuţă | Ziarul Metropolis

“Eu sunt țăran. Oleacă școlit, dar țăran. Când am venit la liceu la Iași, m-am descălțat de opinci la bariera Iașului, m-am încălțat cu o pereche de bocanci și am dat examen la liceu”.

Dupa terminarea liceului, se inscrie la Facultatea de Litere și Filozofie din Iași, unde urmeaza cursurile de limbă română și filozofie. In paralel insa urmeaza si cursurile Conservatorului George Enescu din Iași .

Prestatiile “studentului Mereuţă “ nu erau tocmai mediocre deoarece profesoara lui, d-na Gina Sandri,  cumnata d-nei Lucia Sturdza Bulandra şi sora actorului Tony Bulandra , ii da posibilitatea să absolve doi ani într-unul singur !..

Dupa terminarea studiilor atat a Facultatii de Filozofie cat si a Conservatorului , in 1948 este angajat ca actor la Teatrul National din Iasi .

 În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureșteană. 

Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice și de peste cincizeci de roluri ca actor de film. Mai semnificativă este implicarea lui Mereuța ca actor în peliculele: “Unde fugi, maestre?” , “Doi haiduci și-o crâșmăriță” (1992), “Liceenii rock ‘n’ roll” (1992),” Liceenii” (1987), Masca de argint (1984), Misterele Bucureștilor (1983), Trandafirul galben (1982).

În ultimii ani de viață, a prezentat la postul de televiziune TVR2 emisiunea Ferma, dedicată agriculturii. In 1967 il gasim la IATC ca profesor la clasa de actorie impreuna cu Constantin Morozan fiind profesorul artistei Corina Chiriac.

Intr-un interviu maestrul da o definiţie căutarilor umane : “Totdeauna a existat tendința oamenilor de a evada.

Depinde cum și în ce situație. Brâncuși, Enescu, nu au evadat?

Și mai e acel moldovean, Palade, care dacă rămânea aici, ar fi fost un simplu profesor de biologie la Urziceni, pe când așa, a luat Premiul Nobel.

Oamenii au încercat întotdeauna să evadeze din ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual și spiritual. Au încercat să ajungă într-o altă lume, o altă sferă de înțelegere. Omul simte nevoia să fugă de banal “ .

2008: A decedat pictorul român Sabin Bălașa; (n. 17 iunie  1932, la Dobriceni, in Oltenia ).

Studii:

  • 1955, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, București, România
  • 1965, cursuri Academia de Limbă și Cultură Italiană Siena
  • 1966, cursuri Academia de Pictură din Perugia

La Iași  a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I. Cuza. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iași și pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălașa.

Mari colecționari din România, dar și din Europa și SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotația acestora la valori amețitoare pentru artiști cu mai puțin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat și i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică


S-a stins din viață  la Spitalul Sfânta Maria din București în urma unui cancer pulmonar.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași în data de 5 aprilie 2008.

2015: A decedat părintele arhidiacon Sebastian Barbu-Bucur, muzicolog, compozitor de muzică bizantină şi profesor.

A iniţiat şi coordonat, din anul 1989, Formaţia de Muzică Bizantină „Psalmodia” a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

De asemenea, a întemeiat secţia de muzică psaltică la UNMB; (n. 1930).

1 APRILIE – ESTE  ZIUA PĂCĂLELILOR

Supranumita si Ziua Pacalelilor, 1 Aprilie este ziua in care fiecare dintre noi încercă să păcălească pe fiecare…

Ziua farselor  este  cunoscută, în cele mai multe țări europene, încă din secolul XVI.

Una din numeroasele explicații a acestei tradiții este aceea că în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței a mutat serbarea Anului Nou de la data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie.

Întrucât de vechiul An Nou (1 aprilie) oamenii  obișnuiau să se împartă cadouri, s-a continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma de farse și glume nevinovate.

 Ziua de 1 Aprilie este un prilej foarte bun de distractie.  

Dupa cum spunea Mark Twain, “ziua de 1 aprilie este ziua in care ne amintim ce suntem in celelalte 364 de zile ale anului”. 

 Dupa altii, la originea acestei idei, a acestei zile de 1 Aprilie ar fi …

 Pacaleala lui Noe, care se pare ca si-a trimis porumbelul sa caute in mod gresit pamantul, dupa ce inundatia provocata de Potopul biblic  a inceput sa se retraga de pe uscat pe 1 aprilie. 

Cea mai veche referire la Ziua Pacalelilor pare a fi, potrivit Museum of Hoaxes, un fragment dintr-un poem flamand din 1539, in care un barbat si-ar fi pacalit servitorul, chiar intr-o zi de 1 aprilie.

Trecerea la calendarul gregorian

Francezii  sustin insa sus si tare ca ziua de 1 Aprilie s-a nascut la ei. Unii sunt de parere ca totul a pornit de la faptul ca multe popoare sarbatoreau venirea primaverii la aceasta data.

Mai exact, in Franţa pana in 1582 anul nou se sarbatorea timp de 8 zile incepand cu 25 martie si se termina pe 1 aprilie, dar tocmai in acel an s-a facut trecerea la calendarul gregorian si anul nou a fost mutat pe 1 ianuarie.

Datorita faptului ca informatia circula mult mai greu, unii oameni nu au aflat la timp despre aceasta schimbare a calendarului, iar altii au refuzat acest lucru si au continuat sa celebreze pe 1 aprilie noul an. Cei care sarbatoreau anul nou pe 1 aprilie, au fost numiti “poisson d’Avril” (peste de aprilie). 

Se pare ca toti cei care s-au aflat in aceasta situatie au fost socotiti drept fraieri de catre cei deschisi schimbarii, devenind in foarte scurt timp subiectul glumelor si al farselor.

 In timp, intreaga lume a trecut la noul calendar, dar nu s-a renuntat la ideea de farse facute celor apropiati, astfel incat in fiecare an, de 1 aprilie, au continuat cu aceste glume pe seama altora.

Ziua de 1 aprilie este recunoscuta ca fiind Ziua Pacalelilor in Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia,  Norvegia, Germania si Franta.Traditia spune ca pacalelile trebuie facute pana la ora pranzului.

Pacalelile facute dupa ora pranzului, deci dupa ora 12, se spune ca aduc ghinion celui care pacaleste. De asemenea, casatoria nu este recomandata de 1 aprilie: se spune ca barbatul care se insoara de 1 aprilie va fi sub papuc toata viata.

Ziua Pacalelilor este astazi sarbatorita in Franta prin cadouri constand fie in felicitari cu pesti, fie in bomboane de ciocolata in forma de peste. Exista in Franta si o traditie de a prinde pe spatele celui pacalit un peste de hartie cu un ac cu gamalie. 

Almanahul de previziuni

In opinia altor  autori, istoria zilei de 1 Aprilie si a pacalelilor ar incepe in primii ani ai secolului XVII, cand niste astrologi au prevazut intr-un “Almanah de previziuni” decesul unor personalitati politice care le erau antipatice.

1 Aprilie la englezi

In ciuda datelor istorice, despre Ziua Pacalelilor se spune ca ar fi originara din Anglia. Aceasta zi a evoluat si a crescut in popularitate foarte rapid, deoarece pacalelile au reprezentat intotdeauna o reteta sigura de distractie.

Englezii au inceput sa sărbătoreasca “Ziua Păcălelilor” – “April Fools Day” de prin secolul al XVII-lea. Prima atestare istorica a fost făcuta de John Aubrey in 1686.

La noi, românii, farsele de 1 aprilie au devenit un obicei incepand cu secolul al XIX-lea, odata cu strangerea legaturilor cu tarile Europei apusene si in special cu Franta.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTA CUVIOASA MARIA EGIPTEANCA

Maria Egipteanca si drumul de la desfranare la sfintenie ...

Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La vârsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers în Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viață desfrânată. La vârsta de 29 de ani, părăsește Alexandria și ajunge la Ierusalim.

Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.

Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas.

Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului.

Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/04/01/o-istorie-a-zilei-de-1-aprilie-video-4/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;
  3. Articole Vlada Afteni;
  4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  5. http://ro.wikipedia.org;
  6. mediafax.ro;
  7. Istoria md.;
  8. worldwideromania.com;
  9. Enciclopedia Romaniei.ro;
  10. Calendar Crestin Ortodox.ro;
  11. http://www.rador.ro/2019/04/01/calendarul-evenimentelor-1-aprilie;
  12. Cinemagia.ro;

01/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DESPRE DACII LIBERI

Legiunea a V-a Macedonica (Radu Cerghizan) | Pagini de istorie a Turzii

Denumire dată triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în provincia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II-IV p.Chr.).

Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că dacii liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor materială fiind continuu influenţată de civilizaţia romană, consemnează http://www.enciclopedia-dacica.ro.

Deşi dacii liberi au venit în contact cu aceleaşi grupuri de populaţii (romani, sarmaţi, germani), situaţia lor diferea de la o regiune la alta datorită raporturilor care au existat între ei şi grupurile de populaţii mai sus amintite.

Astfel, în Moldova, carpii au reuşit să-şi menţină independenţa faţă de romani şi organizaţi într-o puternică uniune tribală, au dominat pe sarmaţii pătrunşi în teritoriul lor şi au atacat în repetate rânduri Imperiul roman.

În nordul Moldovei şi în zonele adiacente din nord şi est locuiau costobocii a căror cultură materială a atins dezvoltarea sa maximă în sec. II p.Chr. Uniune de triburi dacice libere, care au locuit în nordul şi nord-estul Daciei, menţionată de Ptolemeu (III, 8, 3). Apartenenţa lor etnică la neamul trac este dovedită arheologic, ei fiind creatorii culturii Lipiţa, o cultură prin excelenţă dacică.

Descoperirile arheologice localizează costobocii, în nord-est, aria lor de răspândire fiind bazinul superior şi mijlociu al Nistrului, bazinul superior al Prutului, regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei până în Maramureşul istoric şi Bucovina.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în secolul II e.n. când încep o nesfârşită serie de incursiuni în Imperiul roman.

Cel mai puternic atac este cel din anul 170 (vezi harta) când pătrund în Moesia, Thracia şi Macedonia şi ajung până în Ellada în oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci.

În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam germanic şi cu sarmaţii. Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi. Prin acţiunile lor, costobocii au fost adversari redutabili ai Imperiului Roman.

Dar, în spaţiul geografic amintit, cercetările arheologice au scos la suprafaţă vestigii aparţinând nu numai costobocilor, ci şi sarmaţilor, carpilor şi ale unor neamuri germanice. În schimb, dacii liberi din vest, din Crişana (atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad), n-au avut aceleaşi condiţii ca cei din Moldova.

Situaţi între romani şi iazigi şi strâmtoraţi în acţiunile lor şi de unii şi de ceilalţi, au trebuit să recunoască fie hegemonia romanilor, fie pe cea a sarmaţilor.

Aceştia din urmă i-au dominat nu atât prin numărul lor mare, cât mai ales pe plan politic şi militar în calitatea lor de triburi clientelare ale Romei.

Descoperirile arheologice făcute în Ungaria, arată că pătrunderea iazigilor metanaşti Câmpia Ungară (Alfold) nu a împins întreaga populaţie dacică spre est, în teritoriul Daciei, aşa cum considera, în mod obişnuit unii cercetători, ci parte din ea a rămas pe loc şi a continuat să convieţuiască cu noii veniţi.

În nord-vestul ţării, la Medieşu Aurit (jud. Satu Mare) a fost documentată masiv populaţia autohtonă dacică, împreună cu unele elemente de tip vandalic (în special în necropolă). Situaţia din Muntenia îşi are şi ea particularităţile ei.

Încercuită, de Imperiul roman, temporar stăpânită şi continuu supravegheată, această regiune nu oferea locuitorilor ei aceleaşi condiţii de dezvoltare pe care le aveau dacii liberi din Moldova, care îşi puteau permite să facă incursiuni în Imperiu şi să reclame subsidii de la romani (Petrus Patricius, frag.8).

Misterioasa civilizaţie a carpilor, urmaşii dacilor liberi - Secretele lui  Lovendal

În Câmpia Română, o parte din aşezările getice şi-au încetat existenţa în pragul erei noastre (acţiunile lui S. Aelius Catus, despre care Strabo (VII, 3, 10) spune că a strămutat în sudul Dunării 50.000 de geţi), altele în timpul campaniei lui T. Plautius Silvanus Aelianus (care a transferat în Imperiu 100.000 de transdanubieni, CIL, XIV, 3608), iar o parte dintre ele au fost distruse cu ocazia războaielor dintre daci şi romani din timpul lui Decebal.

În schimb, populaţia geto-dacică, a continuat să trăiască neîntrerupt în zona subcarpatică, prezenţa ei fiind demonstrată din plin de descoperirile arheologice făcute la Drajna de Sus (jud. Prahova), Tîrgşor (jud. Prahova), Cetăţeni (jud. Arges) etc. Începând cu mijlocul sec. II p.Chr., geto-dacii retraşi în regiunea subcarpatică se extind către Dunare, încurajaţi şi de creşterea puterii carpilor din Moldova şi în felul acesta, treptat, micşorează, sfera de acţiune a sarmaţilor.

Costoboci | Istorie si Numismatica

Se ajunge astfel, ca în sec. III p.Chr., întreg teritoriul Munteniei, de la Dunăre la Carpaţi, să fie repopulat de geto-daci, aşa cum demonstrează descoperirile arheologice de tip Militari-Chilia.

Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).

Descoperirile arheologice arată că, după, retragerea stăpânirii romane din Dacia, unii daci liberi pătrund pe teritoriul fostei provincii, revitalizind astfel elementul dac şi făcându-l să reziste şi să iasă victorios din confruntarea cu neamurile germanice şi alţi migratori.

11/03/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mică lecție de istorie

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. Mică lecţie de istorie

 

 

  „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România!

Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.!

Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?).

Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)!

Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă!

Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi !

Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici).

Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.

P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.

Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare.

În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor!

Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări.

De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România.

Atunci, românii erau – mai exact, trebuiau – să fie slavi.

În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român.

Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.

Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996:

„Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2].

„Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3].

„În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut.

Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog.

Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit.

Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4].

Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor.

Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc.

În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat.

Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru.

Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?
Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave.

Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român?

Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta?

Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria.

Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.
Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice.

Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.
Aceste dificultăți – dar și altele – fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze.

Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază.

Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor.

Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută.

Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni.

Întâmplările din trecut – ca și cele din viață, în general – sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice.

Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).

Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor.

Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare.

Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc.

Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut – cum ar dori o parte a publicului – au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor.

Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.

Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc.

Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.).

Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.
Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian:

„Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.
– Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.
– Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.
– Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”

Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente.

Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc:

„Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”.

Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.
Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr.

Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras).

Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori.

De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.
Podul nu a fost construit in doar doi ani, ci din 103 până în 105, iar dacă azi nu putem, noi, românii, să facem o astfel de construcție în circa doi ani, nu înseamnă că romanii nu puteau!

Sunt zeci de exemple de construcții monumentale, de aceeași amploare, făcute în Imperiu în secolele I-II d. Hr. Este destul a citi tratatul lui Vitruviu, De architectura, pentru a avea imaginea geniului de proiecție și de construcție al civilizației greco-romane. Dacii lui Burebista și Decebal nu aveau cum să construiască podul respectiv, decât dacă ar fi apelat la meșterii romani, iar aceasta nu s-a întâmplat.

Burebista nici nu a fost suveranul unui stat, în înțelesul dreptului roman, ci, mai degrabă, șeful unei uniuni de triburi destul de eterogene. Se știe clar că podul nu era acolo înainte de 103-105.

Faptul că daco-geții treceau Dunărea spre sud și când fluviul nu era înghețat (ceea ce nu s-a prea întâmplat!) nu presupune existența unui pod de piatră.

Sunt alte tehnici de trecere, despre care nu are rost să vorbim aici.
Iată cum, prin nonșalanță și tupeu, pot fi prostiți cei neștiutori și iată de ce nu mai este nevoie de cultură generală pentru tineri. Cum ar putea circula pe internet asemenea inepții, dacă oamenii ar fi instruiți?

Cum ar putea amăgi prezenteismul mințile oamenilor, dacă acești oameni ar ști că „logica” noastră de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor revolute?

Astfel de autori spun mereu că „este logic să…”, uitând complet izvoarele, datele efective pe care le avem din trecut și care, de multe ori, vin în contradicție cu „logica” noastră.

Noi trebuie să gândim trecutul cu inteligența noastră de azi, cu bagajul de cunoștințe pe care-l avem acum, dar nu după clișeele contemporane, fiindcă ajungem la grave erori.
Iată, de data aceasta, o minciună susținută de europeniști, referitoare la „capitulațiile” din Evul Mediu.

Chestiunea capitulațiilor, adică a tratatelor care s-ar fi încheiat între sultan și principii români din secolele al XV-lea – al XVII-lea, ar fi o falsă problemă, fiindcă aceste tratate nu ar fi existat niciodată. Românii ar fi fost cuceriți de otomani, ca toate popoarele creștine din sud-estul Europei, iar țările lor ar fi devenit provincii turcești.

Susținerea existenței capitulațiilor trebuia să servească naționaliștilor români din toate timpurile și mai ales regimului comunist ceaușist, obsedat de „continuitate, permanență și unitate” la români.

Statele românești (sau ale românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate și independente sau să fi tins mereu spre independență, conform ideologiei comuniste. Este drept că dependența principatelor față de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam stânjenitoare pentru regim.

Prin urmare, fuseseră reactualizate capitulațiile, deși Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulațiilor („tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea forurilor internaționale – și acceptate de acestea drept valabile – erau falsuri moderne.
Ideologii comuniști nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”.

Pentru ei, suzeranitatea otomană sau dominația otomană trebuiau intenționat diluate, diminuate, cu ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate încheiate de la egal la egal între români și otomani.

Dar alăturarea numelor lui Nicolae Copoiu, politruc de serviciu, și Mihai Maxim, unul dintre cei mai buni specialiști români (la un moment dat, cel mai bun) în raporturile româno-otomane, este răuvoitoare și derutantă.

„Moderniștii” confundă aici evident planurile, persoanele și chestiunile: documentele prezentate de boieri în Epoca Modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea falsurilor se baza pe acte autentice, „cărți de legământ” indubitabile, care, deși erau unilaterale, fixau drepturi și obligații reciproce.
Existența acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost demonstrată, fără putință de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci și de alți istorici profesioniști, între care Șerban Papacostea, membru al Academiei Române.

Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim și lucrând pe surse latine occidentale, a evidențiat soarta „tratatelor” româno-otomane din secolele al XV-lea – al XVI-lea.

Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ș. Papacostea și reproșul adresat pe nedrept lui M. Maxim nu fac decât sa arate eludarea fondului chestiunii în speță, din dorința de a demonstra cu orice preț o teză. Românii nu au avut în Evul Mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din Epoca Modernă și Contemporană și nu au mai avut de la un timp state independente, dar au avut țări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate.
Falsurile boierești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au putut trece drept autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne și internaționale tradiția vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de autonomie al principatelor și raporturile lor cu Poarta.

Înlocuirea unei idei false (existența unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman și Țările Române în Evul Mediu) cu altă idee falsă (inexistența oricăror acte cu rol de tratate – numite ca atare în Occident – între părțile menționate) nu poate decât să sporească o anumită confuzie și nu să limpezească lucrurile. Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie și nu poate să ajungă la adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice afirmație se poate impune, fără argumentare.

În funcție de ce să mai argumentezi? După această logică, dacă investigatorul trecutului nu ajunge la adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui orice cu orice sau cu nimic.
Aducem în atenție câteva lucruri relative la chestiunea limbii române. Unii spun că limba română este limba dacică eternă și nu are nicio legătură cu limba latină, iar dacă are, atunci înseamnă că limba latină este, de fapt, limba dacilor.

Alții susțin că limba română este o limbă balcanică, fără personalitate, sistematizată abia în secolul al XVIII-lea prin latinizarea sa de către Școala Ardeleană.

În fine, sunt și aserțiuni de genul: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”[5].

De unde provin astfel de „sentințe” șocante despre limba română? Unele vin din prea mult și prea prost patriotism. O ființă poate să fie înăbușită de o dragoste excesivă, bolnavă. La fel se poate întâmpla și cu popoarele. Altele vin din ură față de români.
Cum adică, românii care au fost cândva supușii noștri (judecă unii dintre vecini!) să facă parte dintre popoarele romanice și să vorbească o limbă neolatină, precum franceza, italiana sau portugheza?

Altele vin din teribilist adolescentin, manifestat la persoane mature și chiar ajunse la senectute.

Adică decât să susții ceea ce au susținut generații întregi de savanți, mai bine să spui exact opusul, adică să epatezi, să surprinzi, pentru că atunci vei deveni interesant! Există și astfel de poziții care vin din spirit arghirofil, din lăcomie de bani, pentru că multe edituri publică cărți șocante, aberante, pe care le prezintă drept revoluționare și le vând miilor de naivi, de creduli, de amatori de inedit.  

Altminteri, orice popor își prețuiește limba și la fel fac și românii. Că unii s-au plictisit să audă că limba noastră este „ca un fagure de miere” sau că este „limbă sfântă, limba vechilor cazanii” sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă a poporului român, este treaba lor. Acum se pot duce liber în cele patru vânturi și alege altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele și bunicile.
Să ne înțelegem bine!

Românii nu sunt și nu au cum să fie nici englezi, nici francezi, nici nemți și nici americani. Ei nu pot avea performanțele acelor popoare, dar asta nu înseamnă că nu au realizări, că nu au un trecut și că nu se îndreaptă spre un viitor.

Românii știu, în general, de unde se trag, unde și când s-au format ca popor, ce fel de limbă vorbesc, cum și când și-au format statele și statul unitar, ce forme de guvernare au avut, ce victorii și ce înfrângeri au trăit, când au greșit și când au făcut bine, ce personalități au avut etc. Cunoașterea trecutului nu se poate face la întâmplare, ci ea vine din cercetările specialiștilor.

Românii nu se nasc cu românitatea în vine, așa cum nu se nasc nici oamenii altor popoare cu etnicitatea lor ca zestre ereditară.
Este o mare prostie să credem că un anumit ADN ne face români, sau francezi, sau chinezi.

Tradiția românească nu se transmite prin sânge, ci prin educație. Dacă un suedez este în pericol de moarte și un român îi donează sângele lui sau un organ al lui, suedezul nu se transformă peste noapte în român!

Dar vorba dulce a mamei și bunicii, pletele albe ale bunicului și privirea sever învăluitoare a tatălui, pâinea aburindă de pe vatră și mirosul de cozonac de la Crăciun ori de la Paști, neamurile care vin la colindat, vecinii care dau binețe în aceeași limbă, versul lui Eminescu, doina de jale prinsă în „Balada” lui Porumbescu și câte altele, te fac român!
Între atâtea elemente identitare, trebuie neapărat să pomenim și lecțiile de istorie.

Cunoașterea corectă a trecutului poporului nostru ne poate face să ne prețuim neamul sau măcar să nu-l urâm. Iar dacă mai apar cârtitori, este dreptul lor, fiindcă trăim într-o societate liberă. Dar nu se cuvine să-i credem, pentru că urmăresc, de cele mai multe ori, să ne disloce, să ne risipească, să ne dezorienteze.

Bunii și străbunii noștri au făcut o limbă și au făcut o țară, ba chiar mai multe țări. Și limba și țara (țările) ne-au ajutat să trăim până azi.

Și dacă ar fi numai aceste două lucruri – limba și țara – și tot ar trebui să fim încrezători și să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe… Istoria noastră este viața noastră și, dacă învățăm și știm istoria, poate că nu devenim mai buni, nici mai deștepți, nici mai pregătiți pentru viitor, dar putem să ne simțim oameni între oameni și să știm de ce suntem români, ceea ce nu este puțin lucru[6].

Sursa: https://arhiva-romanilor.blogspot.com
–––––––––––––––––

Puteți citi mai jos  un apel- avertisment a  84 de academicieni români care atacă și probleme precum falsificarea istoriei României,  pierderea pământului și a resurselor, globalizarea nivelatoare, ștergerea identității și amenințarea integrității țării noastre:

 

IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ

Apelul unor academicieni români

Către Poporul Român,

Către instituțiile Statului Român

Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală, aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române,

semnatarii acestui Apel,

îngrijorați de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate ‘corectitudini politice’, dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naționale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului, prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităților economice, prin degradarea învățământului și a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de eficiență, apariția unor tensiuni sociale),

preocupați în mod deosebit de încercările recurente de ‘regionalizare’ a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în aceste zone,

ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni,

ne pronunțăm cu tărie în favoarea identității, suveranității și unității naționale,

solicităm instituțiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de drept.

Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii acestui pământ,

ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de înțelepciune și de patriotism,

ne adresăm oamenilor politici, invitându-i să conlucreze cu responsabilitate și patriotism pentru binele României,

cu atât mai mult cu cât ne aflăm în preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, a centenarului aducerii împreună a tuturor provinciilor românești, eveniment pe care poporul român l-a așteptat, pentru care a suferit, a lucrat și a luptat atâtea veacuri și pe care l-a realizat cu atâtea jertfe.

Să ne cinstim eroii, să fim la înălțimea lor, lăsând generațiilor următoare, tuturor locuitorilor României, o țară unită, suverană, cu dragoste pentru trecut și pentru cultura sa, cu respect de sine, stăpână pe pământul său, educată și prosperă, o țară a Europei Unite, dar cu identitate proprie, românească.

Așa să ne judece viitorul!

Note:

[1] Patibular vine de la substantivul latin patibulum, care înseamnă spânzurătoare. Patibular înseamnă, prin urmare, „bun de a fi spânzurat”.
[2] H.R. Patapievici, Politice, 1996, p. 34).
[3] Ibidem, op. cit. p. 64.
[4] Ibidem, op. cit. p. 63.
[5] Ibidem, op. cit, p. 64.
[6] http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ – 2.01.2020

04/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: