DESPRE DACII LIBERI

Denumire dată triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în provincia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II-IV p.Chr.).

Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că dacii liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor materială fiind continuu influenţată de civilizaţia romană, consemnează http://www.enciclopedia-dacica.ro.

Deşi dacii liberi au venit în contact cu aceleaşi grupuri de populaţii (romani, sarmaţi, germani), situaţia lor diferea de la o regiune la alta datorită raporturilor care au existat între ei şi grupurile de populaţii mai sus amintite.

Astfel, în Moldova, carpii au reuşit să-şi menţină independenţa faţă de romani şi organizaţi într-o puternică uniune tribală, au dominat pe sarmaţii pătrunşi în teritoriul lor şi au atacat în repetate rânduri Imperiul roman.

În nordul Moldovei şi în zonele adiacente din nord şi est locuiau costobocii a căror cultură materială a atins dezvoltarea sa maximă în sec. II p.Chr. Uniune de triburi dacice libere, care au locuit în nordul şi nord-estul Daciei, menţionată de Ptolemeu (III, 8, 3). Apartenenţa lor etnică la neamul trac este dovedită arheologic, ei fiind creatorii culturii Lipiţa, o cultură prin excelenţă dacică.

Descoperirile arheologice localizează costobocii, în nord-est, aria lor de răspândire fiind bazinul superior şi mijlociu al Nistrului, bazinul superior al Prutului, regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei până în Maramureşul istoric şi Bucovina.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în secolul II e.n. când încep o nesfârşită serie de incursiuni în Imperiul roman.

Cel mai puternic atac este cel din anul 170 (vezi harta) când pătrund în Moesia, Thracia şi Macedonia şi ajung până în Ellada în oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci.

În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam germanic şi cu sarmaţii. Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi. Prin acţiunile lor, costobocii au fost adversari redutabili ai Imperiului Roman.

Dar, în spaţiul geografic amintit, cercetările arheologice au scos la suprafaţă vestigii aparţinând nu numai costobocilor, ci şi sarmaţilor, carpilor şi ale unor neamuri germanice. În schimb, dacii liberi din vest, din Crişana (atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad), n-au avut aceleaşi condiţii ca cei din Moldova.

Situaţi între romani şi iazigi şi strâmtoraţi în acţiunile lor şi de unii şi de ceilalţi, au trebuit să recunoască fie hegemonia romanilor, fie pe cea a sarmaţilor.

Aceştia din urmă i-au dominat nu atât prin numărul lor mare, cât mai ales pe plan politic şi militar în calitatea lor de triburi clientelare ale Romei.

Descoperirile arheologice făcute în Ungaria, arată că pătrunderea iazigilor metanaşti Câmpia Ungară (Alfold) nu a împins întreaga populaţie dacică spre est, în teritoriul Daciei, aşa cum considera, în mod obişnuit unii cercetători, ci parte din ea a rămas pe loc şi a continuat să convieţuiască cu noii veniţi.

În nord-vestul ţării, la Medieşu Aurit (jud. Satu Mare) a fost documentată masiv populaţia autohtonă dacică, împreună cu unele elemente de tip vandalic (în special în necropolă). Situaţia din Muntenia îşi are şi ea particularităţile ei.

Încercuită, de Imperiul roman, temporar stăpânită şi continuu supravegheată, această regiune nu oferea locuitorilor ei aceleaşi condiţii de dezvoltare pe care le aveau dacii liberi din Moldova, care îşi puteau permite să facă incursiuni în Imperiu şi să reclame subsidii de la romani (Petrus Patricius, frag.8).

În Câmpia Română, o parte din aşezările getice şi-au încetat existenţa în pragul erei noastre (acţiunile lui S. Aelius Catus, despre care Strabo (VII, 3, 10) spune că a strămutat în sudul Dunării 50.000 de geţi), altele în timpul campaniei lui T. Plautius Silvanus Aelianus (care a transferat în Imperiu 100.000 de transdanubieni, CIL, XIV, 3608), iar o parte dintre ele au fost distruse cu ocazia războaielor dintre daci şi romani din timpul lui Decebal.

În schimb, populaţia geto-dacică, a continuat să trăiască neîntrerupt în zona subcarpatică, prezenţa ei fiind demonstrată din plin de descoperirile arheologice făcute la Drajna de Sus (jud. Prahova), Tîrgşor (jud. Prahova), Cetăţeni (jud. Arges) etc. Începând cu mijlocul sec. II p.Chr., geto-dacii retraşi în regiunea subcarpatică se extind către Dunare, încurajaţi şi de creşterea puterii carpilor din Moldova şi în felul acesta, treptat, micşorează, sfera de acţiune a sarmaţilor.

Se ajunge astfel, ca în sec. III p.Chr., întreg teritoriul Munteniei, de la Dunăre la Carpaţi, să fie repopulat de geto-daci, aşa cum demonstrează descoperirile arheologice de tip Militari-Chilia.

Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).

Descoperirile arheologice arată că, după, retragerea stăpânirii romane din Dacia, unii daci liberi pătrund pe teritoriul fostei provincii, revitalizind astfel elementul dac şi făcându-l să reziste şi să iasă victorios din confruntarea cu neamurile germanice şi alţi migratori.

Publicitate

Informaţii despre dacii supravieţuitori după căderea Regatului Dac care demontează scenariul roeslerian

 

 

 

DACII DUPĂ CĂDEREA REGATULUI DAC       Aproape concomitent cu teza exterminării dacilor în războaiele cu romanii, subiect motivat politic, istoriografia românească şi nu numai, a adunat informaţii despre dacii supravieţuitori şi despre urmaşii lor, reuşind în bună măsură demontarea scenariului roeslerian1. Astfel, populaţia autohtonă cucerită a fost împărţită teoretic în câteva categorii: dacii liberi, dacii din Imperiu, incluzând atât dacii recrutaţi în armată, sclavii şi liberţii de origine dacică, refugiaţii etc., iar ultimii, dacii din provincia Dacia. În ciuda unei teorii larg răspândite în mediul social recent, care afirmă că doar un procent relativ mic din teritoriul regatului a fost cucerit, de fapt armatele romane au pus stăpânire pe toate regiunile care aparţinuseră lui Decebal şi chiar au depăşit limitele regatului, aşa cum o dovedesc distrugerile fortăreţelor dacice din epocă. Politica romană fixa noua frontieră, atunci când se cucerea un teritoriu, în limitele proprietăţii ţinuturilor care aparţinuseră duşmanului învins, iar nu de puţine ori, limes-ul astfel stabilit nu coincidea cu fines, limita teritoriului supravegheat2. Toate cetăţile dacice, indiferent de distanţa faţă de Sarmizegetusa au fost cucerite, distruse sau au fost abandonate. Populaţia a fost alungată, strămutată, supravegheată atent şi, acolo unde nu s-a instalat administraţia, căpeteniilor locale li s-au impus tratate3. Este adevărat că provincia nou constituită nu s-a suprapus exact pe teritoriul fostului regat, ci ea s-a restrâns şi concentrat asupra zonelor cu potenţial economic ridicat, care erau, în acelaşi timp, şi cele în care civilizaţia dacică atinsese un grad ridicat de dezvoltare. Dincolo de zona de interes roman sau de posibilităţile Romei de control au rămas puternice comunităţi dacice – dependente sau testamentare ale culturii dacice clasice – care, nu peste multă vreme, au pus presiune serioasă pe autorităţile imperiale. Specialiştii au împărţit aceste comunităţi în funcţie de zona lor geografică de rezidenţă, în raport cu provincia: dacii liberi4, situaţi la vest şi nord-vest; costobocii şi carpii5, situaţi la nord-est şi est şi populaţia geto-dacică din Muntenia6. Toate aceste trei mari grupe sunt bine atestate, atât prin descoperiri arheologice, cât şi prin inscripţii şi texte ale autorilor antici, cu atât mai mult cu cât, în special costobocii şi carpii, singuri sau în alianţe cu diverse neamuri sarmate sau germanice, au atacat frecvent provincia şi sudul Dunării. Din informaţiile pe care le avem, se pare că dacii din vest nu s-au amestecat în tulburările din provincie prilejuite de moartea lui Traian. Este posibil ca ei să nu fi avut suficientă forţă, înghesuiţi nefericit între neamurile sarmatice şi germanice, dar la fel de probabil este că unii daci au fost angrenaţi în lupte. Un indiciu este oferit de un altar onorific ridicat în cinstea unui ofiţer roman, Sextus Vibius Gallus, praefectus castrorum legionis XIII Geminae, descoperit la Amastris (azi Amasra, Turcia) şi care îl înfăţişează pe titularul monumentului călare, luptând cu doi barbari. Unul dintre aceştia, pare-se rănit, aruncă din mâini o sabie curbă lungă, iar al doilea are şi el o sabie încovoiată, ceva mai mică. Ambele arme identifică drept daci pe oponenţii ofiţerului. Iniţial datarea acestui monument a fost pusă în legătură cu pătrunderea în Dacia romană a unor populaţii barbare, cu ocazia războaielor marcomanice din anii 166-169 p.Chr.7, împotriva cărora Legiunea a XIII Gemina, cantonată la Apulum (azi Alba Iulia), în corpul de comandă al căreia se afla şi Sextus Vibius, a purtat o serie de bătălii. Cercetări ulterioare8repoziţionează apogeul carierei militare a ofiţerului în timpul împăraţilor Domitian şi Traian şi este plauzibil ca între războaiele la care a participat să fi fost şi cele daco-romane, precum şi cele de la limesul de nord al provinciei, din timpul lui Traian sau al succesorului său. Dacii atacă din nou imperiul şi sunt învinşi de generalii romani în timpul împăratului Commodus9. O altă ştire din această regiune o transmite Dio Cassius care spune că tot în timpul domniei lui Commodus, între 180-182 p.Chr., legatus augusti pro praetore în Dacia, C. Vettius Sabinianus, a negociat intrarea în provincie a 12.000 de daci, se admite că împreună cu căpeteniile lor, alungaţi din sălaşele lor din nord de către vecini, cel mai probabil germanici10. Este destul de greu de înţeles din text dacă a avut loc efectiv aducerea unei asemenea număr de barbari în interiorul provinciei, cu atât mai mult cu cât burii germanici din vecinătate au fost obligaţi prin tratate să păstreze o distanţă considerabilă faţă de graniţe. Mai sigur este că şi dacii mărginaşi, chiar dacă le-a fost promisă protecţia, au fost ţinuţi la distanţă, supravegheaţi şi eventual incluşi într-o oarecare măsură în relaţiile economice de pe limes. Rolul lor, cel puţin temporar, a fost acela de tampon între Imperiu şi alţi barbari. Schimburile diverse şi tratativele dintre imperiu şi barbari din regiunea de vest a Daciei Romane sunt atestate de sarcofagul unui soldat din garda pretoriană, descoperit la Brigetio, în Pannonia Superior (azi Szöny, jud.Komarom, Ungaria)11. Acestui soldat, numit Marcus Ulpius Romanus, înrolat la Roma în timpul a împăratului Septimius Severus12 şi mort în împrejurări necunoscute la doar 35 de ani, tatăl său, Marcus Ulpius Celerinus, angajat în legiunea I Adiutrix13, îi plăteşte un mormânt spectaculos (Fig.1/1) pe care lapicidul a scris:  Marcus Ulpius Romanus fost soldat pretorian, primus scrinius al prefecţilor pretoriului, care a trăit 35 de ani. Marcus Ulpius Celerinus, angajat cu contract al legiunii prima Adiutrix pioasă şi fidelă, tălmaci de limbă dacică a făcut încă în viaţă pentru el şi pentru fiul prea iubit numit mai sus (acest mormânt)14. Două aspecte importante reies din această atestare. Prima este prezenţa unui interpret de limbă dacică la Brigetio, calitate în care el a însoţit ofiţerii responsabili de negocierea cu triburile dacice din zonă, paşnice până prin 214 p.Chr., când încep conflictele cu populaţiile de la graniţa de nord a Pannoniei. Dacii cu care Celerinus trebuia să trateze erau într-adevăr destul de departe de graniţele Daciei, prinşi între iazygi, qvazi şi marcomani15. Nu putem şti dacă serviciile sale erau necesare la o distanţă mai mare de 30-50km faţă de Brigetio (o distanţă mai mare de o zi de marş îl făcea nefolositor în timp util), dar în zonă au mai fost semnalate materiale dacice16, ceea ce înseamnă că în regiune erau prezenţi daci17. Al doilea aspect este etnicitatea translatorului. După toate semnele el era de neam dac, provenit dintr-o familie ce obţinuse cetăţenia în timpul lui Traian şi al cărui nume îl vor lua obligatoriu, potrivit legii, atât el, cât şi fiul său Marcus Ulpius, urmaş care supralicitează romanizarea din moment ce insistă să îl cheme Romanus. Pare natural ca Celerinus senior să fi avut limba dacă drept limbă maternă, aspect din care se deduce că la un secol de la cucerirea Daciei, în plin proces de romanizare, dacii erau o prezenţă vizibilă şi notabilă în regiune.     Tot în legătură cu dacii din această regiune pot fi puse titulaturile unor împăraţi romani. Maximin Tracul, Decius, Gallienus şi Aurelian18 şi-au luat titlul de Dacicus Maximus19, posibil pentru că au dus lupte cu dacii liberi20, cel mai probabil în regiunea Crişanei de astăzi, deoarece referirile la carpi s-au făcut întotdeauna distinct (Carpicus)21. Toate aceste informaţii şi evenimente conturează un potenţial militar în creştere al acestor grupe de daci rămase în afara provinciei. Singuri, dar şi în alianţe cu alte neamuri războinice, doritoare de prăzi din bogata Dacie sau din Imperiu, atacau frecvent provinciile, atenţi la dislocările de trupe. Departe de forţa şi organizarea războinicilor regatului dac, triburile dacice şi carpice par să fi căutat permanent posibilitatea de relocare în spaţiul intracarpatic, conştiente de presiunea crescândă a neamurilor germanice şi sarmatice din jur. Aceşti germanici (vandali, goţi, gepizi) modifică, prin sosirea lor, tabloul general al situaţiei din nordul provinciei, în primul rând prin cooptarea unor triburi locale, de voie sau de nevoie, în acţiunile întreprinse împotriva imperiului. Cele mai importante astfel de triburi au fost cele ale costobocilor şi marea uniune a carpilor. Dintre cele 15 neamuri şi triburi amintite de Ptolemeu22, doar costobocii mai apar în documentele vremii după cucerirea Daciei, ca locuind la nord şi nord-est de noua provincie. Lor le este atribuită cultura Lipiţa23, care prezintă evidente caracteristici dacice (exprimate prin natura ceramicii, a riturilor şi ritualurilor funerare), tranşând definitiv problema etnicităţii acestui trib, considerat de către unii, fără argumente solide, ca fiind de neam celtic sau chiar slavi24. Luptele frecvente cu ei au avut ca rezultat menţionarea lor consistentă în textele autorilor antici, precum şi într-o serie de documente epigrafice25. Una dintre cele mai importante este cea privitoare la autoritatea regală a costobocilor, conduşi la un moment dat de către regele Piepor, socrul unui tarabostes dac, Tiatis26. Soţia acestuia, Zia, moare la Roma, unde ajunsese ca ostatică undeva în secolul II p.Chr., iar nepoţii ei Natoporus si Drilgisa îi pun un epitaf (Fig.2/4): D(is) M(anibus). Ziai Tiati Fi(liae) Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss(imae) b(ene) m(erenti) fecer(unt)27. O altă variantă ar fi aceea că Zia, soţia sau văduva regelui Piepor, ar fi fost capturată de vandali şi predată romanilor, împreună cu nepoţii ei, ca urmare a unor înţelegeri:  Astingii, sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă n-au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui (Sextus Cornelius) Clemens femeile şi copiii, punându-şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i-au biruit pe aceştia, nu au lăsat nici Dacia liniştită28. Dar costobocii au rămas mai bine fixaţi în memoria istoriei prin raidurile numeroase efectuate în dauna Imperiului, căruia i-au fost vreme îndelungată adversari redutabili. Probabil aliaţi uneori şi cu sarmaţii, costobocii au pătruns adânc în provinciile romane, într-una dintre incursiuni (170 p.Chr.) ajungând până în Grecia, la templul din Eleusis din Attica, devastând în drumul lor Moesia Inferior, Tracia şi Macedonia29. Unele atacuri par să fi afectat şi Dacia. Direcţia favorită a incursiunii lor principale, respectiv provinciile sud-dunărene, atacate când armatele romane erau complicate în nord-vest cu luptele împotriva coaliţiei conduse de marcomani şi în Orient, împotriva parţilor, arată că şefii costoboci erau la curent cu situaţia din Imperiu şi că raidurile lor nu erau efectuate la întâmplare. Participarea la coaliţia anti-romană din timpul lui Marcus Aurelius30, precum şi efortul incursiunii din 170 p.Chr., probabil agravate de atacurile din spate venite de la germanici, instigaţi de romani, precum şi luptele cu Imperiul au epuizat însă potenţialul militar de care dispuneau căci, după aventura lor în Balcani, decad rapid şi mare parte dintre ei intră sub hegemonia carpilor. Cei rămaşi în zonele lor tradiţionale conlocuiesc cu germanicii nou-sosiţi31. Aşezaţi în zona subcarpatică şi în Podişului Moldovei, carpii32 au preluat ce a mai rămas din vitalitatea şi obiceiurile costobocilor şi vor întreprinde numeroase incursiuni şi raiduri de pradă dincolo de frontierele romane, moment când erup în sursele scrise33. Carpii au reprezentat pentru secolul III p.Chr. cel mai important şi periculos vecin34 estic al Daciei romane. Şi asupra carpilor s-au purtat discuţii lungi privind etnicitatea lor35, stabilindu-se în final că ei reprezentau o evoluţie a culturii dacice clasice, vizibilă în ceramică şi practici funerare, cu puternice influenţe sarmatice şi romane36. Năvălirile lor au început în anul 238 p.Chr., adesea în alianţă cu goţii şi au atacat atât ţinuturile dobrogene, Moesia, cât şi Dacia. Unul dintre atacuri a fost atât de puternic încât a distrus o serie de castre de pe limes transalutanus şi, foarte posibil, barbarii au ajuns şi în spaţiul intracarpatic. Atacul poate să fi fost doar o stratagemă prin care carpii, aliaţi ai goţilor care invadaseră sudul Dunării, ţineau ocupate trupele care apărau provincia. Întors din Orient, în 273-274 p.Chr., Aurelian reia luptele cu carpii. Şi împăratul şi fiul său iau titlul triumfal de Carpicus Maximus37 şi emit monede cu legenda Victoria Carpica38. În ciuda înfrângerilor, carpii organizează sau participă periodic la incursiuni asupra frontierelor romane în timpul împăraţilor Decius, Trebonianus Gallus, Gallienus, Aurelian. Şi Galerius, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare îşi i-au titlul de Carpicus Maximus, dovadă a luptelor cu carpii. Învinşi în repetate rânduri, o parte dintre carpi sunt strămutaţi în Imperiu, iar o alta pătrunde în fosta Dacie romană. Unii însă rămân în zonele de baştină. Ultima menţionare a unui atac este din timpul împăratului Theodosius I (379-395 p.Chr.), despre care scrie Zosimos că respinse pe sciri şi pe carpodaci, amestecaţi cu huni şi învingându-i îi sili să treacă Istrul şi să se întoarcă la locurile lor39, acţiune petrecută în anul 381 p.Chr.). Etnonimul carpodaci40, singular de altfel, pare un compromis al istoricului grec prin care acesta redă amestecul de carpi şi daci care pătrunseseră pe teritoriul fostei provincii în perioada Gallienus-Aurelianus41. Frecvenţa şi duritatea cu care aceşti carpi au atacat frontierele romane, în ciuda înfrângerilor la fel de repetate, arată că ei au reprezentat un pol de putere militară semnificativ şi acest lucru s-a văzut cu mai multă claritate în penetraţia gotică. Atâta timp cât carpii au fost puternici, goţii nu au înaintat către limesul roman. Slăbirea carpilor prin deportări şi înfrângeri a deschis goţilor drumul către provinciile sud-dunărene, cu urmări dezastruoase pentru romani. O parte a carpilor însă pătrund (sau sunt îngăduiţi) în Dacia romană, unde, cu toate că puţine, urmele lor sunt vizibile arheologic. Deşi izvoarele istorice, urmate mimetic de istoriografia modernă, vorbesc doar despre costoboci şi carpi, trebuie spus că aceste triburi puternice aveau rolul de hegemon, desigur, fiecare la timpul său, polarizând de fapt în jurul lor diverse alte triburi mai mici, înrudite sau nu. De remarcat faptul că ambele triburi au beneficiat de numeroase studii de specialitate, iar cultura carpică chiar de o monografie solidă42. Din acestea se desprinde, ca o completare a surselor antice, redutabila forţă militară şi demografică pe care au avut-o aceşti daci timp îndelungat, în condiţiile tumultoase din epocă şi regiune, permanent strâmtoraţi între germanici, sarmaţi şi romani. Exceptând acţiunile lor militare, întreprinse adesea cu rezultate serioase, dovadă prosperitatea economică a carpilor43, nu ştim aproape nimic despre elitele lor militare. De exemplu, spre deosebire de costoboci, unde avem câteva morminte cu armament44, în cazul carpilor nu se cunoaşte ce fel de arme foloseau, cele câteva lănci sau vârfuri de săgeţi descoperite sunt nesemnificative în raport cu amplitudinea acţiunilor militare de care au fost capabili. Deşi există numeroase morminte descoperite, nu mai avem înmormântări cu arme, semn clar de modificare radicală a unor concepţii religioase, raportate la cultura dacică clasică. Aparent armele deveniseră prea preţioase pentru a fi sacrificate. Tot în zona de nord, în aria culturii Lipiţa, pe care au succedat-o, sunt localizaţi dacii mari, purtătorii Culturii Tumulilor Carpatici, amintiţi în Cărţile Sibilline (Orac. Sibyll, XII, 180), care pătrund, începând cu secolul IV p.Chr,. şi în nordul Moldovei45. Ultima grupă discutată este cea a geto-dacilor din Muntenia, a căror cultură materială este cunoscută sub numele de Chilia-Militari (sau Militari-Chilia) databilă între secolele II-IV p.Chr., dezvoltată şi ea pe baza aspectului târziu al Latène-ului dacic, sub influenţa romană şi cu un important aport sarmatic, ambele atât de puternice încât fac din cultura geto-dacilor munteni, una clar diferită de cea a costobocilor sau carpilor, chiar dacă de la aceştia din urmă a primit un oarecare aport46. Teritoriul Munteniei s-a aflat sub autoritatea romană pe timpul lui Traian; la sfârşitul domniei acestuia sau la începutul domniei lui Hadrian, regiunea a fost abandonată, în întregime sau în cea mai mare parte. Ulterior vestul Munteniei a fost din nou anexat, până la o linie pe care se va ridica sistemul militar-defensiv cunoscut în literatura de specialitate sub numele convenţional de limes transalutanus47. De remarcat că în unele aşezări ale geto-dacilor din această regiune s-au descoperit şi piese de armament (vârfuri de lance, de săgeţi, solzi de armură, zale) şi alte piese de echipament roman, ceea ce arată natura schimburilor şi relaţiilor dintre aceştia şi imperiu48. În anul 278 p.Chr., noul împărat Probus, în drum spre Asia Mică, continuă acţiunile de pacificare de la Dunăre: omnes Geticos populos fama rerumterritos et antiqui nominis potetntia pressos aut in deditionem au in amicitiam recepit49. Dat fiind faptul că în Historia Augusta apare destul de des confuzia goţi-geţi, este greu de spus despre care dintre aceste populaţii este vorba exact. Toţi dacii liberi menţionaţi poartă amprenta culturii dacice, chiar dacă fiecare grupă are şi particularităţile ei fireşti. După abandonarea Daciei, grupuri de daci liberi pătrund pe teritoriul fostei provincii şi revitalizează elementele autohtone care n-au plecat împreună cu administraţia imperială. A doua mare grupă de daci, identificaţi în teritoriile romane după căderea Regatului dac, o reprezintă dacii ajunşi în Imperiu fie prin deportări, fie prin recrutările militare succesive, ori ca sclavi, ostatici, prizonieri, refugiaţi sau ca oameni liberi. Această grupă este una dintre cele mai bine documentate, prezenţa lor punctuală fiind atestată de materiale epigrafice (dedicaţii, epitafuri, graffitti, diplome militare, ostraca), opere de artă şi de unele surse literare50. În consecinţă, prin aceste relativ abundente documentări, subiectul a beneficiat de o consistentă literatură de specialitate, românească şi străină. Cele mai importante lucrări, care conţin şi bibliografia străină, sunt cele semnate de I.I.Rusu51, C.C.Petolescu52, D.Dana53, F.Matei-Popescu54 şi L.Velcescu55. Lista nu este una exhaustivă, informaţii punctuale se regăsesc în multe alte articole, unele fiind rezultatul unor bune colaborări pe subiect56. Am putea spune că situaţia dacilor ajunşi mai mult sau mai puţin forţat în imperiu este relativ bine cunoscută, adăugându-se doar noi date pe măsura unor descoperiri recente, în special din Egipt, unde apar frecvent documente antice cu nume de soldaţi romani, de origine dacică. Este greu de estimat corect numărul celor recrutaţi şi la fel de greu de acceptat cifra de mai mult de 50.000 de bărbaţi războinici, cu armele lor, aşa cum scrie Ioannes Lydus57, dar neîndoielnic ei au fost incluşi ca trupe auxiliare în armată, constituind cca. 10 unităţi.               Astfel, materialul epigrafic documentează o unitate de cavalerie (ala I Ulpia Dacorum) şi cinci trupe de infanterie (cohortele I Ulpia Dacorum, I Aelia Dacorum milliaria, II Augusta Dacorummilliaria, II Aurelia Dacorum şi Gemina Dacorum milliaria). Se mai pot postula, din numerele şi numele unităţilor, existenţa a cel puţin încă o ala II UlpiaDacorum şi o cohors II Ulpia Dacorum, o cohors IIAelia Dacorum milliaria. De asemenea, cele două cohorte cu numărul de ordine II lasă să se presupună existenţa cohortelor I Augusta Dacorum milliaria (posibil însă să fie e vorba de cohors I Aelia Dacorum milliaria) şi I Aurelia Dacorum. Putem presupune iarăşi că au mai existat alte două cohorte, prin contopirea cărora s-a născut cohors Gemina Dacorum milliaria58. Acestor unităţi compacte etnic li se adaugă alţi militari care şi-au făcut serviciul în alte legiuni şi unităţi auxiliare, în cohortele pretoriene59, în diferite funcţii administrative. Identificarea lor ca daci s-a făcut pe baza numelor gentilice (Ulpius, Aelius, Aurelius), care indică şi perioada de recrutare, întinsă de la Traian până în perioada Severilor. Alţii au ţinut să indice oraşul sau zona din care au fost recrutaţi: (n(atus) Dacia), iar unii au eliminat orice îndoială declarându-şi limpede originea sau locul naşterii: nat(iones)Dac(us)60. Este posibil ca, cel puţin o perioadă, aceşti militari şi-au păstrat modul tradiţional de luptă61, nu ştim în ce măsură şi armamentul specific62. Săbiile încovoiate apar însă pe două monumente din Britannia, la (C)Amblogana (azi Birdoswald, Marea Britanie) unde era cantonată Cohors I Aelia Dacorum, aflată la un moment dat sub conducerea tribunului M.Claudius Menander, menţionată într-o serie de izvoare epigrafice63. Lespedea de piatră a fost „dezvelită” cu ocazia construirii, între anii 198-209 p.Chr., unui horeum de către soldaţii cohortei dacice amintite. Inscripţia este flancată la stânga de o sabie cu vârful încovoiat (Fig.1/3). O altă sabie curbă a fost incizată pe un bloc de piatră încastrat în zidul unui alt depozit de cereale ridicat de către Cohors I Thracum civium Romanorum (cca. 219 p.Chr.)64. Ambele săbii sculptate subliniază originea unităţilor staţionate aici, cel puţin a militarilor din primele contingente şi chiar dacă ele nu reflectă arme curbe aflate în uzul unităţii65, sunt clar simboluri asociate dacilor. Alţi militari, în special cu misiuni de pază, sunt atestaţi în Egipt, unde asigurau în principal carierele şi exploatările de porfir şi marmură din estul deşertului. Numeroase ostraca descoperite aici conţin onomastică dacică sau fac referire la soldaţii daci cantonaţi. Dintre categoriile de daci ajunşi în teritoriile romane, merită notaţi aceia care au fost fie deportaţi, fie s-au refugiat ei la sud de Dunăre, din calea altor năvălitori. Din rândurile acestora, mulţi înrolaţi în armată, calea cea mai sigură spre o carieră de succes, nu puţini au urcat pe scara socială, dobândind titluri, nume, glorie, avere66, iar câţiva au ajuns chiar la purpura imperială. Este vorba despre Publius Cornelius Regalianus67, Marcus Acilius Aureolus68, Caius Galerius Valerius Maximianus69, Galerius Maximus Daia70, Valerius Licinianus Licinius71. Prezenţa acestor personaje pe tronul imperial, uneori doar meteoric, nu obligă civilizaţia dacică sau moştenirea dacică cu nimic. Ei aparţineau deja de una sau mai multe generaţii lumii romane, iar accesul la demnitatea imperială era o consecinţă a acestei integrări. Faptele lor de arme, căci au luptat împotriva dacilor liberi sau a carpilor, demonstrează asta. Fragmentele din scrierile lui Lactanţiu, adesea invocate în sprijinul unei imposibile afinităţi imperiale cu ideea dacică sunt doar ecouri ale adversităţii literatului faţă de acei împăraţi care au persecutat creştinismul72. Nu trebuie însă absolutizată această aversiune personală, căci existenţa unor junte militare pe fond etnic (tracic, ilir, dacic)73, fiecare cu propriul program politic şi propriile aspiraţii la tron, erau o realitate constantă, pe care Imperiul o resimţit-o din plin. Lactantius nu a făcut decât să exacerbeze detaliile altfel comune ale momentului. Probabil o categorie largă, dar despre care avem cele mai puţine consemnări, este cea a prizonierilor, dintre care unii au devenit gladiatori74, iar alţii sclavi domestici (şi ulterior liberţi). Inscripţii despre aceştia provin din multe părţi ale imperiului (Italia, Pannonia, Dalmaţia, Grecia, Mauretania, Hispania, Gallia, Moesia)75, dar căderea lor în captivitate a avut loc în mai multe perioade, respectiv înaintea, în timpul şi după războaiele daco-romane76. Urmele lor sunt însă puţine şi nesigure, viaţa de sclav fiind adesea scurtă şi puţin importantă. Numărul lor real este imposibil de stabilit cu precizie. Din rândurile lor au provenit modelele pe care s-au bazat sculptorii romani în realizarea operelor de artă publice sau particulare: Columna lui Traian, metopele monumentului de la Adamclisi, statuile din For, stela de la Philippi, busturi, capete77 etc. Piesele de artă mobilă au fost repertoriate recent într-o utilă şi îngrijită monografie (Velcescu 2015) în care, chiar dacă nu avem siguranţa că toate reprezintă daci, ridică unele semne de întrebare privind motivul, calitatea şi frecvenţa cu care dacii au fost imortalizaţi în artă. Nu în ultimul rând, trebuie amintite numeroasele emisiuni monetare bătute începând cu epoca lui Traian şi până la M. Aemilius Aemilianus (253 p.Chr.), care au legătură cu dacii şi Dacia învinsă, dar şi cu provincia romană Dacia. De remarcat că unii împăraţi care au luptat împotriva dacilor liberi, luându-şi titlul de Dacicus sau Carpicus, au emis monede cu ocazia victoriilor pe care este ilustrată celebra falx dacica, simbol al Regatului dac, acum pusă în mâna provinciei Dacia, personificată78 (Fig.1/4). Ultima regiune în care putem vorbi despre daci este chiar provincia Dacia, care este însăşi cea mai vitregită de lipsa informaţiilor scrise despre populaţia autohtonă. Aceasta este, în schimb, bine documentată arheologic, mult timp singura sursă de informare. Această lacună, respectiv absenţa oricăror atestări de nume dacice din provinciile dacice, a fost multă vreme o sincopă serioasă a cercetării79, cu atât mai mult cu cât lacuna nu are nici un precedent sau vreo corespondenţă în întreaga istorie a imperiului roman80. Şi cercetări recente au dovedit că lipsa acestor inscripţii a fost doar un stadiu al cercetării. Prima descoperire a avut loc în 1987 şi a constat într-o serie de şapte plăcuţe votive de aur81, dedicate nimfelor, la Germisara (azi Geoagiu-Băi, jud.Hunedoara). Cinci dintre piese au inscripţii, iar una prezintă următorul text: Nymf / is Dece / balus Lu / ci(i) posuit82, tradus ca Nimfelor le-a pus (ca ofrandă) Decebalus, fiul lui Lucius83(Fig.2/1). Pe lângă valoarea istorică de excepţie, inscripţia relevă şi o situaţie interesantă. Tatăl celui care a depus ofranda are nume roman, Lucius, în timp ce dedicantul are nume autohton. Piesa a fost datată larg în cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea84 şi acest aspect modifică radical peisajul provinciei din aceea perioadă. În primul rând este vorba despre numele regelui Decebal şi purtarea lui de către fiul unui individ cu nume roman, ceea ce arată că percepţia asupra războaielor locale în Dacia se schimbase destul de repede. A-ţi afişa identitatea dacică sau a te asocia cu dacii nu (mai) era un handicap social. Apoi, o astfel de plăcuţă de aur reprezenta o valoare economică evidentă. Nu mulţi îşi permiteau un astfel de sacrificiu costisitor şi putem socoti dedicantul drept un individ prosper, integrat societăţii, căci se închină nimfelor şi cunoaşte sau măcar foloseşte scrisul şi importanţa lui în semnificaţia actului religios. Individul nu era un oarecare şi putem vorbi de o renaştere a elitei locale, chiar dacă doar economică. La final, se cuvine o scurtă menţiune asupra divinităţilor cărora acest Decebal, fiul lui Lucius, le dedică aceste ofrande scumpe. Este în general acceptat că băile termale de la Germisara85 şi efectele lor curative erau cunoscute şi în epoca Regatului86, însăşi numele locului fiind de origine dacică87. Din câte se cunoaşte despre vechile religii indo-europene, divinităţile care patronau izvoarele şi apele erau cel mai adesea feminine, iar în spaţiul tracic sud-dunărean nimfele făceau parte din cultele autohtone larg răspândite, însoţindu-l uneori pe zeul Apollo. În acest cadru, pare verosimilă ipoteza că în cazul nimfelor de la Germisara putem vedea vechi divinităţi dacice ale izvoarelor, iar Decebal, fiul lui Lucius, dac de neam, nu doar că şi-a asumat public originea, ci poate a ţinut să aducă jertfe unor divinităţi strămoşeşti, într-o situaţie extrem de importantă, aşa cum este sănătatea88. Lucrurile devin şi mai alerte, căci cercetări şi studii recente au scos la iveală şi alte dovezi epigrafice în legătură cu prezenţa dacilor în spaţiul public al provinciei. Concentrat asupra populaţiei indigene, recent istoricul D.Deac a adunat o serie de documente epigrafice inedite, pe care le reanalizează în contextul lor social. Dovezile discutate constau în trei monumente funerare din Dacia Porolissensis, o diplomă militară (şi una din afara provinciei), o placă votivă şi două ţigle.  În această colecţie onomastică este vorba despre soldaţi de origine dacică care îşi desfăşoară serviciul în unităţile din provincie, dar şi despre soţiile unor militari, unii traci sau chiar daci, şi ele având nume dacice (Aelia Prisosta, Aurelia Mamutso, Aurelia Tsinta, Diurpa, Ulpia Amadusa). Între soldaţii daci al căror nume apare pe materialul epigrafic se distinge şi un Diegis89, nume de certă rezonanţă dacică90.Faptul că aceşti indivizi apar în aşezările militare şi aproape toate pot fi datate în secolul al III-lea p.Chr., poate fi explicat prin faptul că, începând cu dinastia Severiană, au fost investiţi mai mulţi bani în mediul militar al Daciei Porolissensis şi astfel tot mai mulţi soldaţi şi-au permis monumente91 şi educaţie, completând astfel parcimonia surselor scrise despre populaţia autohtonă din provincia Dacia. Nu mai este nici o îndoială că această lipsă a documentelor scrise despre dacii din provincie este doar un neplăcut stadiu al cercetării. Se adaugă faptul că, spre sfârşitul stăpânirii romane din Dacia, cu excepţia comandanţilor şi a unui mic procent de militari, grosul trupelor fusese recrutat pe plan local. În continuarea dosarului arheologic substanţial, informaţiile ce răzbat din sursele literare recompun peisajul ethnos-ului dac de după cucerirea regatului. Chiar dacă la o primă evaluare, datele par rarefiate, trebuie ţinut cont de amplitudinea operaţiilor militare din timpul lui Traian, de faptul că unii daci erau independenţi faţă de Sarmizegetusa – acest lucru se vede mai clar odată cu afirmarea costobocilor şi a carpilor după căderea regatului – şi de statutul populaţiei indigene din primele decenii după cucerire. Faptul că autohtonii din provincie nu s-au manifestat ca daci în materialele epigrafice a dus în scurt timp la ideea devenită loc comun, că în Dacia Romană elitele autohtone au dispărut cu totul. Dosarul istoric prezentat nu mai poate susţine o atare imagine. Pe lângă inscripţiile acum cunoscute, în care recunoaştem nume evident dacice, se pot adăuga şi acei daci care, dintr-un motiv sau altul, au trecut în tabăra romană şi s-au integrat rapid în structurile noii provincii. Abundenţa de Ulpius, Aelius, Aurelius ar trebui să oblige la această reflecţie. Se înţelege că statutul lor nu era accesibil tuturor dacilor, din datele istorice reiese că doar cariera militară le-a permis unora să urce pe scara socială, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat cu majoritatea dacilor ajunşi în restul imperiului şi despre care avem informaţii. Calităţile lor războinice i-au făcut remarcaţi, apreciaţi, respectaţi şi probabil bogaţi, unii ajungând, cum am văzut, pe baza meritelor militare, până pe tronul Cezarilor. Filonul dacic a rămas viguros şi dincolo de frontiere, de unde încă mai bine de trei secole, singuri sau în diverse alianţe, dacii liberi, costobocii şi carpii au zguduit periodic graniţele imperiului. Din păcate, nici despre structurile lor interne, sociale, politice, religioase sau militare nu avem date sau detalii. Tot ce ştim este statutul lor de adversari persistenţi şi redutabili ai Romei. Putem cel mult spune că o atare prezenţă, forţă şi presiune asupra legiunilor era imposibilă fără o elită războinică. Că aceasta n-a avut puterea, condiţiile şi mai ales programul spiritual şi politic al aceleia care a edificat regatul, este vizibil în parcursul ei istoric şi în rezultatele obţinute. Le-au lipsit ceea ce sociologii numesc masa de cristalizare, acele grupuri mici, înarmate, rigide ideologic, care să declanşeze mulţimile. Şi le-a mai lipsit ceva. Sociologii şi psihologii sunt de părere că numărul membrilor unui grup coerent şi închegat social nu poate fi mai mare de cca. 150-200 de indivizi, număr care permite relaţionarea fiecărui individ cu ceilalţi din grup. Numărul finit de relaţii face posibilă cunoaşterea reciprocă a fiecărui membru, astfel că ordinea internă şi ierarhia este menţinută natural, sub forma unei discipline formale. Un prag mai mare duce rapid la ruperea conexiunilor, urmată de fragmentarea grupului, căci suma relaţiilor posibile tinde natural către numărul de indivizi care pot interacţiona. Un grup mai mare rămâne însă unit pentru că transferă în planul fantastic al existenţei sarcina socializării. Credinţa într-un mit comun, ce există doar în imaginaţia colectivă, reuneşte uşor oameni care altfel nu ar fi interacţionat, dând naştere la cooperare umane la o scară superioară familiei, grupului, clanului sau chiar tribului. O entitate politică, aşa cum a fost regatul dac, se bazează pe o ordine imaginară – capabilă să surclaseze şi înlocuiască relaţionarea individ-individ – posibilă doar dacă masa populaţiei o sprijină şi crede în ea. Un astfel de sprijin nu se poate obţine (doar) prin violenţă sau coerciţie. Este întotdeauna necesar ca atât baza piramidei sociale, cât şi elita să creadă în această ordine imaginată, în mitul comun. Singura problemă este că principiile ordinii imaginare, mitul, în esenţă, ca să îşi îndeplinească rolul, are nevoie de timp şi de promotori. O elită care nu-şi cultivă miturile, nu-şi educă bazele sociale, prin reiterarea principiilor care menţin ordinea formală, este lipsită de capacitatea de a comunica cu propriile fundamente sociale şi este, în final, condamnată la epuizare. Care a fost acest mit, ce ar fi cimentat ordinea socială în cazul diferitelor comunităţi de daci liberi, nu ştim. Putem doar presupune că ele erau relativ diferite, în ciuda unei culturi materiale comune, căci altfel nu se poate explica lipsa de agregare pe termen lung. Poveştile lor despre lume, strămoşi, vise, zei, eroi, într-un cuvânt imaginarul colectiv, erau fragmentate. Capacitatea scăzută a nucleelor militare existente, de a-şi construi un set de entităţi imaginare, în jurul cărora să graviteze împreună cu celelalte straturi sociale, poate fi una din explicaţiile insuccesului lor istoric. Deşi forţa lor s-a făcut simţită aproape la fel de mult ca cea a războinicilor regatului, visele lor, realitatea imaginată a fost mult mai modestă. În absenţa acestor vise, impulsul lor s-au consumat, meteoric, în istorie.   Cătălin Borangic Articol apărut în: Acta Centri Lucusiensis,nr.5B/2017,p.22-40,preluat de http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=civis_romanus&fisier=dacii_dupa_caderea_regatului_dac     Note 1 O micro-analiză a acestui subiect şi analogii cu neamuri şi popoare dispărute, exterminate sau strămutate, dar care reapar în istorie la intervale de timp în vechile lor locuri de baştină la Russu 1980, p.170-174. 2 Între limes şi fines se întindea agri vacui et militum usui sepositi, un fel de no man’s land, unde prezenţa sau stabilirea barbarilor era interzisă (Tacitus, Annales, XIII, 54-55). În oglindă, şi o zonă de dincoace de limes avea statut de agri usui militum, destinată păşunatului, exerciţiilor militare şi interceptării infiltrărilor barbare. Uneori, însă, în funcţie de resursele şi siguranţa oferite, aceasta zonă era locuită de provinciali (Bogdan Cătăniciu 2007, p.76). 3 Bogdan Cătăniciu 2007, p.49. 4 Atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad (Macrea 1968, p.171-200; Dumitraşcu 1993, passim; Petolescu 2010, p.292-296). 5 Petolescu 2010, p.297-305 (cu bibliografia relevantă a subiectului). 6 Petolescu 2010, p.306-307. 7 Russu 1971, p.535-536. 8 Dobson 1978, p.223-224; Maxfield 1981, p.77. Recent C.Petolescu reaşază cariera ofiţerului în timpul domniei lui Marcus Aurelius, îi recunoaşte pe cei doi barbari drept daci, deşi admite că în perioada acestui împărat nu sunt consemnate războaie cu dacii liberi (Petolescu 2010, p.295). 9 victi sunt sub eo tamen, cum ille sic viveret, per legatos Mauri, victi Daci… (Historia Augusta, Commodus Antoninus, 13, 5). 10 Sabinianus aduse sub stăpânirea sa şi douăsprezece mii de daci alungaţi din ţara lor de baştină şi care se pregăteau să dea ajutor altora, făgăduindu-le loturi de pământ în Dacia romană (Cassius Dio, LXXII, 3). 11 Deac 2013, p.313-322 (cu bibliografia extinsă). 12 Septimius Severus, iniţial guvernatorul provinciei Pannonia Superior, cu capitala la Carnuntum, pleacă la Roma, însoţit de legiunile de la Dunăre, hotărât să-l detroneze pe Didius Iulianus, care câştigase licitaţia penibilă organizată de pretorieni după uciderea împăratului Pertinax. Noul împărat fusese deja ucis însă. Septimius îi pedepseşte pe asasinii lui Pertinax, dizolvă Garda Pretoriană şi o înlocuieşte cu soldaţi loiali din armatele dunărene, între care vor fi fost şi mulţi daci, ca acest Marcus Ulpius Romanus. 13 Celerinus a ţinut să-şi imortalizeze inclusiv funcţia deţinută în armată, aceea de salarius, respectiv furnizor de provizii, rol (temporar?) important în care era fundamental necesar să cunoască nu doar limba barbarilor, de la care procura diverse mărfuri, ci şi o serie de aspecte sociale şi politice, necesare în tratative. Acest sistem este un argument în plus privind originea sa barbară. În general interpreţii şi furnizorii erau străini, recrutaţi sau angajaţi în funcţie de locul şi neamurile cu care armata romană întreţinea relaţii economice sau de altă natură. 14 M(arco) Ulp(io) q(uondam) Romano mil(iti) / praet(oriano) et primoscr / inio praef / (ectorum praetorio) / qui vi / xit annos XXXV / M(arcus) Ulp(ius) Cele / rinus sal(ariarius) / leg(ionis) (primae) ad(iutricis) / p(iae) f(idelis) interprex / Dacorum vivus sibi / et filio suo s(upra) s(cripto) carissimo / f(aciendum) c(uravit). Deac 2013, p.314; traducerea aparţine dr.D.Deac şi dr.E.Nemeth, cărora le mulţumesc pentru ajutorul oferit. 15 Opreanu 1994, p.195, nota 21. Autorul pune pe seama acestei triple presiuni asupra dacilor, amintirea mai rară a lor în izvoarele vremii, comparativ cu sarmaţii şi germanicii, atestaţi frecvent. 16 Tot de la Szöny provin două vase dacice cu toartă (Toma 2007, p.71). 17 Trebuie reamintit mormântul tumular de la Káloz, datat în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr., în care unul dintre decedaţi avea o sabie dacică (Palágyi, Nagy 2002, p.88). Fie personajul înmormântat era un dac ajuns în serviciul armatei şi avem suficiente analogii pentru situaţie, fie arma lui provenea, într-un fel sau altul, din mediul dacic (Fig.1/2). 18 Nu este foarte sigur dacă Aurelian chiar şi-a luat acest titlu, lectura inscripţiilor care ar atesta acest lucru (una din Gallia, la Orléans şi una din Dalmaţia, la Salona) n-a convins toţi specialiştii. 19 Titlul de Dacicus Maximus al lui Traianus Decius este atestat prin inscripţii. Tot epigrafic, acest împărat a fost gratificat, de colonia nova Apulensis, cu epitetul restitutor Daciarum (Restaurator al Daciilor) primit cel mai probabil pentru respingerea barbarilor care intraseră din Dacia şi instaurarea, pentru o perioadă, a siguranţei la nord de Dunăre (Nemeth 2007, p.62-63). Trebuie însă ţinut seama de faptul că Senatul i-a atribuit noului împărat cognomenul Traianus, fapt ce a răsfrânt asupra lui Decius o presiune şi mai ales o aureolă ce trebuia întreţinută. Asocierea cu cuceritorul Daciei, primul ce purtase titlul de Dacicus şi întemeiase provincia Dacia, putea să fi transferat gloria învingerii carpilor asupra dacilor şi implicit a avut ca efect preferarea titlului de Dacicus Maximusîn locul celui de Carpicus Maximus (Hügel 2003, p.158), detaşându-l pe Decius de alţi învingători ai barbarilor prin renaşterea fondatorului provinciei. Pentru Dacia momentului, aspectul era deosebit de important din punct de vedere al stării generale de spirit, o stare de stres permanent în care locuitorii îşi căutau fericirea privind înapoi în istoria glorioasă, recentă. 20 Petolescu 2010, p.296 (cu bibliografia şi critica subiectului). 21 Cognomina et virtutae abundente în epocă trebuie privite cu o doză de suspiciune, ele făcând parte atât din propaganda oficială, cât şi din vanitatea unor împăraţi. Uneori titlurile nu au acoperire în realitatea politico-militară din regiune (Hügel 2003, p.160). 22 Geografia, III, 5, 9; 8, 3. 23 Cultură denumită după localitatea omonimă Lipića Goma (azi Verhnija Lipića) din Ucraina. Aria de răspândire a acestei culturi cuprinde nord-vestul Ucrainei, respectiv nordul Bucovinei şi zona adiacentă până la Lvov, deci cursul superior al râurilor Nistru, Prut, Siret, regiunea Zakarpattia (Transcarpatia), Maramureşul istoric şi sud-estul Slovaciei. Limitele cronologice ale acestei culturi se întind între domnia lui Burebista (mijlocul secolului I a.Chr.) şi primele decenii ale secolului III p.Chr. (Bichir 1996). 24 Critica şi bibliografia subiectului la Bichir 1983, p.59-60. De remarcat opinia relativ singulară a istoricului N.Gostar, care îi consideră pe costoboci, celţi dacizaţi (vezi Gostar 1970, p.114), părere oarecum diferită de cea exprimată anterior (Gostar 1956, passim), când costobocii erau un neam dacic. 25 Gostar 1956, p.183-194. 26 Dumitraşcu 1986-1987, p.106; CIL, VI, 1801. 27 Textul de pe monument, astăzi pierdut, a fost publicat pentru prima dată de italianul Mariangelus Accursius în secolul al XVI-lea, iar în 1742 a fost republicat de Lodovico Antonio Muratori, în lucrarea Novus Thesaurus Veterum Inscriptionum tomus quartus, editată la Milano (Borangic 2017, p.289). 28 Dio Cassius, LXXI, 12, 1-3. 29 Pausania, X, 34, 5; Aelius Aristides, Orationes, XII, 2 (apud Fontes I). 30 Şi acest împărat îşi ia titlul de Dacicus. Duritatea şi eforturile războaielor marcomanice au adus în Dacia o a doua legiune, a V-a Macedonica, transferată de la Troesmis (Igliţa, jud.Tulcea) la Turda (jud.Cluj). 31 Diaconescu 2009, p.66-67. 32 Numele carpilor a fost asociat de majoritatea cercetătorilor cu cel al munţilor Carpaţi, atestaţi de Ptolemeu (III, 5, 6-20). 33 Prima lor menţionare este la Petrus Patricius, 8, în 239 p.Chr., dar este posibil ca ei să fi fost cunoscuţi sub alte nume, cu mult înainte: carpizi (Pseudo-Skymnos, ştire preluată de la Ephoros (secolul al IV-lea a.Chr.); carpiani şi, posibil, harpi (Ptolemeu). 34 […] trei mii de carpi, un neam de oameni totdeauna gata de război şi care adesea au fost duşmănoşi romanilor(Iordanes, Getica, 91). 35 Vezi în acest sens un fragment de vas descoperit la Borniş (com.Dragomireşti, jud.Neamţ), pe care s-a zgâriat în pasta arsă antroponimul dacic Scorilo (Popovici 1990, p.155-157). Fig.2/3. 36 Bichir 1973, p.157. 37 Historia Augusta, Vita Aureliani, XXX, 4. 38 Petolescu 2010, p.302-303. 39 Zosimos, IV, 34. 40 Etnonimul a fost tradus fie daci amestecaţi cu carpii, fie carpii de origine dacică (Bichir 1973, p.155). 41 Petolescu 2010, p.305. 42 Bichir 1973. 43 Numai în zona carpică s-au descoperit peste 100 de tezaure monetare. 44 Morminte de incineraţie, în principal, cu depunerea resturilor cinerare în urnă, dar şi de inhumaţie. (Sîrbu 1993, p.26; p.79-80). Situaţia este prezentată la nivelul anului 1996 (Bichir 1996), între timp arheologia ucraineană a mai făcut descoperiri situate în acest registru cultural, dar accesul la bibliografia aferentă nu mi-a fost posibil în timp util. 45 Bichir 1996, p.196-197 (cu problematica şi bibliografia subiectului). 46 Bichir 1984, p.99. 47 Petolescu 2010, p.306. 48 Bichir 1984, p.60-61. Prezenţa pieselor de armament în teritoriul autohtonilor este pusă de unii cercetători pe seama prezenţei unor detaşamente romane în zonă (Sîrbu et alii 2014, p.163). Este greu de crezut că armele au făcut obiectul unor schimburi economice între localnici şi romani sau că aceştia din urmă i-ar fi înarmat din varii motive pe barbari, cu atât mai mult cu cât pentru crearea unei zone tampon, romanii se pare că au permis instalarea sarmaţilor roxolani în regiune, în cadrul unui proces lent şi îndelungat. 49 Primind fie ca prietene, fie ca supuse, toate populaţiile getice, înspăimântate de faima acţiunilor şi copleşite de forţa vechiului nume roman (Historia Augusta, Vita Probi, XVI, 2). 50 Maximinus, fost un timp viceprefect al Romei, s-a născut la Sopianae, oraş în Valeria, dintr-o familie modestă. Tatăl său a fost funcţionar la reşedinţa guvernatorului şi se trăgea din neamul carpilor, pe care Diocletianus i-a mutat din ţinuturile lor de baştină în Pannonia (Ammianus Marcelinus, XXVIII, 5). 51 Russu 1980, passim. 52 Petolescu 2002, passim. 53 Dana 2003a, passim; Dana 2014, passim. 54 Matei-Popescu 2017, passim. 55 Velcescu 2015, passim. 56 Spre exemplu: Dana, Matei-Popescu 2006, p.195-206; Dana, Matei-Popescu 2009, p.209-256. 57 Ioannes Lydus, De magistratibus, II, 28. În numărul prinşilor de război trebuie însă incluşi şi captivii proveniţi din rândurile aliaţilor lui Decebal, sarmaţi, germanici, celţi etc. 58 Petolescu 2002, p.47. 59 Russu 1980, p.37-43. Dana, Matei-Popescu, 2009, p.218-231. 60 Petolescu 2002, p.48-49. 61 Ostaşii învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam strigătele […] getice pentru geţii (Arrian, Arta tacticii, 44, 1, p.138). 62 Păstrarea armamentului (levis armatura) şi a tacticilor specifice fiecărui detaşament etnic, provenit din recrutarea unor barbari, este identificată doar în rândul auxiliarilor (atât cele de cavalerie, cât şi unităţilor de infanterie)fie prin titulatura unităţii (…sagittariorum), fie prin modul de luptă (ex. prăştiaşii baleari, cavaleria maură, arcaşii palmyrieni, britonii, sirienii etc.). Este posibil ca şi unele unităţi auxiliare constituite din daci, după transformarea unităţilor neregulate de gentes barbare sub Traian, să-şi fi păstrat armele şi modul de luptă, cel puţin o perioadă. 63 Russu 1980, p.31, fig.5; Petolescu 2002, p.148-151. 64 Russu 1980, p.31; Petolescu 1980, p.1049. 65 Chiar dacă unităţile recrutate ar fi folosit armele naţionale la momentul înfiinţării, prin pierderi şi recrutări succesive, elementele etnice iniţiale se estompau, dar memoria originii dacice a fost păstrată atât prin numele unităţii, cât şi prin emblematica sabie curbă (Borangic 2015, p.56-58). 66 Russu 1976, p.58-60. 67 ?-260 p.Chr. Guvernator al Moesiei Inferior, a fost proclamat împărat de către armatele de la Dunăre. S-a declarat descendent al casei regale dacice fie pe baza unei realităţi, fie pentru a câştiga simpatie din partea trupelor, unde activau mulţi soldaţi traci şi daci. Puterea lui s-a manifestat doar în Moesia şi Pannonia (Russu 1980, p.57-58). 68 267-268 p.Chr. Sursele epocii afirmă că era la origine un păstor din Dacia Traiană, căci cea din sudul Dunării nu exista încă, devenit general pe baza meritelor militare. Ajuns comandantul suprem al cavaleriei, a fost proclamat împărat de către armată (Russu 1980, p.58-59). 69 305-311 p.Chr. S-a născut într-un sat din Dacia Ripensis, ca fiu al unui trac local şi al unei refugiate, Romula, de la nord de Dunăre, ca urmare a atacurilor din perioada 242-245 p.Chr. A fost păstor, de unde porecla de Armentarius (Ciobanul) şi s-a remarcat şi el pe baza meritelor militare. Deşi iniţial a aplicat cu duritate edictele imperiale împotriva creştinilor, cu puţin timp înaintea morţii le-a revocat, fiind primul împărat care a acordat libertatea de credinţă noii religii (Russu 1980, p.59-64). Galerius a ordonat în 306 p.Chr. efectuarea unui recensământ pentru stabilirea impozitelor (capitatio), de la care nu erau exceptaţi locuitorii oraşelor şi nici măcar cei din Roma, ocazie cu care scriitorul Lactanţiu a spus că împăratul a îndrăznit să procedeze cu romanii şi cu supuşii lor la fel cum au procedat strămoşii noştri cu cei învinşi, conform legilor războiului, deoarece părinţii lui au fost supuşi recensământului, pe care Traian, după ce i-a învins pe dacii care reluaseră luptele cu încăpăţânare, l-a introdus drept pedeapsă (Lactantius, De mortibus persecutorum, XXIII, 5). 70 305-313 p.Chr. Era fiul surorii lui Galerius, care l-a proclamat Caesar, iar apoi şi-a luat singur titlul de Augustus. 71 308-324 p.Chr. Provenea dintr-o familie de ţărani daci, din Moesia. Tovarăş de arme al lui Galerius, care l-a proclamat Augustus. Cumnat al lui Constantin cel Mare, o perioadă au domnit simultan, fiind apoi ucis de acesta. 72 Când primise titlul de împărat el [Galerius] a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiu Dacic. […] Căci aproape toţi însoţitorii din suita sa erau din neamul acelora (Lactantius, De mortibus persecutorum, XXVII, 9; XXXVIII, 7). 73 Hügel 2003, p.152-153. 74 Russu 1980, p.44. De asemenea putem aprecia că din cei 10.000 sclavi care au luptat în arene cu ocazia celor 123 de zile de jocuri publice oferite de Traian, majoritatea au fost daci (Bodor 1999, p.57), fără să putem aprecia câţi dintre aceştia au supravieţuit măcelului. 75 Bodor 1999, p.55. 76 Bodor 1964, p.144-148. 77 Cca.130 de piese analizate, la care se adaugă reliefurile monumentelor publice (Velcescu 2015, p.31-312). 78 Borangic 2015, p.60-75. Foarte probabil, unele monetării au refolosit vechile matriţe şi implicit temele monetare, dar rămâne de remarcat faptul că monedele, mai mult decât orice categorie de artefacte sau scrieri, au contribuit la popularizarea în întregul imperiu a dacilor. Mesajul gravat a depăşit cu mult limitele impuse de timp şi factorii antropici, monedele fiind unele din cele mai perene monumente, tezaurizarea şi ascunderea lor făcând posibilă transmiterea informaţiei şi mesajului mult timp după epoca lor. Având în vedere presiunea constantă, de aproape trei secole, de la frontiera dunăreană a dacilor liberi, putem spune că temele iconografice în discuţie au întreţinut şi fixat numele dacilor în imaginarul Antichităţii târzii. 79 Există o lipsă de săpături în aşezările civile, atât rurale, cât şi militare, în toate provinciile dacice. 80 Matei-Popescu 2017, p.151. 81 Pe lângă plăcuţele votive, din acelaşi loc mai provin cca.600 monede, o statuie de marmură, patru altare sau baze de statui de calcar şi alte numeroase obiecte (Piso, Rusu 1990, p.9). 82 . Piesa, cu nr. de inventar 34536, se află în patrimoniul MCDR, Deva (Pescaru, Pescaru 2007, p.49, Pl. V). 83 Piso, Rusu 1990, p.12. 84 Depunerea a avut loc înainte de anul 212 p.Chr., an când marea majoritate a peregrinilor din imperiu dobândesc cetăţenia romană şi, odată cu ea, tria nomina. 85. La Ptolemeu apare în forma Germizera (III, 8, 4). 86 Alături de alte asemenea puncte din Dacia preromană (Crişan 2007, p.202-211). O altă dovadă este descoperirea aici a unor monede din Thasos, Apollonia, Dyrrhachium şi a unor denari republicani. 87 Germ– = „cald” şi –sara (zěra, zara), „apă” (Russu 1967, p.108; p.119), cu o posibilă traducere „Izvoarele (Apele) calde”. Vezi şi toponimul Deusara (Apa/Izvoarele zeului/zeilor) la Gostar 1956a, p.92. 88 Piso, Rusu 1990, p.17. 89 Pe o cărămidă descoperită la Gherla apare şi numele Degi (Fig.2/2), care în opinia lui D.Dana trebuie să fie citit Diegis (Dana 2016, p.101-103). 90 Dan Deac, Dacian in Dacia Porolissensis after the Roman Conquest. The Epigraphic Evidence, mss (în curs de publicare, cu bibliografia fiecărui caz). Mulţumesc pe această cale autorului pentru accesul la manuscris şi informaţiile secundare oferite cu maximă cordialitate. 91 Pentru a avea unele elemente de comparaţie se pot folosi situaţii similare din Imperiu. Astfel, în secolul II p.Chr., în provinciile africane cheltuielile de înmormântare puteau ajunge până la 20.000 denari, în funcţie de complexitatea ceremoniei. Aproximativ în aceeaşi perioadă, în Dacia un ajutor de înmormântare, inclusiv cu monument funerar, plecau de la 800 denari (Hügel 2003, p.108-109), costuri agravate de inflaţia galopantă.