CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 31 iulie 1877, principele Carol I al României a primit de la marele duce Nicolae al Rusiei o telegramă în care cerea ajutorul armatei române în lupta împotriva Turciei

Imagini pentru rege carol I photos

 

Foto: Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914), rege al României 1866-1914


La 31 iulie 1877, stil nou (19 iulie 1877, stil vechi), Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, în Bulgaria şi cerea ajutorul Armatei Române.

O parte din trupele rusești au intrat în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă  peste Dunăre, înapoi în România.

 

 

telegrama 19 iulie 1877

În telegrama cifrată către Principele Carol, Marele Duce Nicolae, fratele ţarului Alexandru al Rusiei, scria:

Turcii au concentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”.

Este telegrama care stă la baza intrării României în conflictul ruso-turc, iar sângele soldaţilor români vărsat la sud de Dunăre va consfinţi independenţa României.

Această telegramă îşi va avea propria istorie. După 1945, sovieticii au căutat multă vreme documentul în arhivele din România. Oare de ce?

De la începutul conflictului, relaţiile dintre Imperiul Ţarist şi România s-au desfăşurat în condiţii inegale, Rusia „negociind” din poziţie de forţă o convenţie cu autorităţile de la Bucureşti, ce permitea trupelor ţariste să tranziteze teritoriul românesc.

Mai mult: trupele ruseşti au trecut Prutul, îndreptându-se către Dunăre, fără a mai aştepta adoptarea convenţiei în Parlamentul României.

De asemenea, încercările României de a încheia un tratat de alianţă cu Imperiul Ţarist, pentru a se alătura conflictului, s-au lovit de aroganţa ţarului Alexandru al II-lea şi a prinţului Gorceakov.

Subestimarea forţelor otomane aflate la sud de Dunăre, dar şi a armatei române, reformată şi pregătită de Carol, aveau să pună însă în pericol întreaga expediţie rusă, condusă de Marele Duce Nicolae. 

La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame prin care se solicita ajutorul armatei române, ceea ce semnifica faptul că articiparea României, refuzată inițial de Rusia, devenise indispensabilă.

Românii nu s-au grăbit să satisfacă cererile ruşilor, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament.

Domnitorul a pus condiţia ca armata română să rămână sub comanda sa şi să aibe o zonă proprie de operaţiuni.

La 16 august, la cartierul general rus, din Gornia-Studena, are loc întîlnirea principelui Carol cu dintre ţarul Alexandru al ll-lea şi Marele Duce Nicolae, care oferă domnitorului comanda trupelor româno-ruse din faţa Plevnei.

La 19 august, la Corabia se ţine consiliu de război. Se hotăraşte trecerea Dunării, chiar a doua zi. După un serviciu divin, traversarea Dunării începe după amiaza pe un pod de vase.

Carol asistă de pe malul românesc.

Imagini pentru 1877 regele carol I trecerea armatei române peste dunare photos

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

Marele Cartier General in frunte cu principele Carol

Foto: Marele Cartier General condus de principele Carol

 

Totuși, nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălnicenu nu au considerat în acel context că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război fără asigurări și fără angajamente.

Faptul că nu a existat o înțelegere scrisă, va fi folosit de curtea de la Petersburg în cadrul tratativelor post-conflict, în urma cărora în ciuda sângelui vărsat alături de ruşi, România a fost forțată să cedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail şi Bolgrad), la care  renunţase silit după Războiul Crimeii şi care îi tăiau accesul strategic la Gurile Dunării.

 

 

Reclame

31/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Se împlinesc 141 de ani de când la 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României. VIDEO

 

 

 

 

 Fișier:Rosenthal - Romania rupandu-si catusele pe Campia Libertatii.jpg

 

In imagine: Romania rupându – si lanţurile pe Campia Libertăţii, pictură de Constantin Daniel Rosenthal

 

 

 

 

 

 

„O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!”

Mihai Viteazul

 

 

 

 

Se împlinesc 141 de ani  de când, la 9 mai 1877  în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României.  

O contribuţie importanta la acest eveniment istoric a avut-o  ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, care a rostit celebrul discurs  :

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

 „Legea independenţei”,  a fost promulgată a doua zi, pe 10 mai, de catre regele Carol I şi a intrat  în vigoare imediat.

141 de ani de neuitare!

Acest moment, consolidat prin grele jertfe pe câmpurile de luptă din Bulgaria, a reprezentat prima etapă spre unirea românilor în hotarele unui singur stat, care s-a înfăptuit în urmă cu 100 de ani, la 1 decembrie 1918.

  Independenţa a fost o năzuinţă seculară, o permanenţă a istoriei poporului român, iar Ţarile Române nu si-au pierdut niciodata existenţa statală şi nu au putut fi transformate in paşalâcuri, aşa cum se întâmplase cu celelalte ţări balcanice şi cu Ungaria..

In secolul al XIX-lea mentinerea suzeranitaţii otomane asupra ţării noastre şi însăşi existenţa Imperiului Otoman  deveniseră anacronice, iar garantiile colective a celor sapte state europene frânau dezvoltarea ţării, atâta timp cât Romaniei i se interzicea să incheie tratate politice si comerciale, să aiba reprezentanţi diplomatici, să bată monedă, să majoreze efectivele militare etc.

Crearea statului naţional după unirea din 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia, a reprezentat un progres major în procesul cuceririi independenţei de stat.

Cu toate opreliştile puse in fata poporului român prin tratatul de la Paris, unirea de la 1859 şi crearea statului naţional au fost recunoscute pe plan extern, Romania stabilind legături diplomatice prin agenţii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena,  1872 la Berlin,  1874 la Petersburg), a incheiat convenţii cu Austro-Ungaria (1875) şi cu Rusia  (1876),  a facut schimburi de delegaţii etc.  

Dezvoltarea economica şi noile relaţii sociale determinate de aceasta dezvoltare, cereau imperios inlăturarea oricaror relaţii de dependenţă faţă de Turcia.

La un  deceniu dupa Unire s-a dublat productia agricola şi s-a triplat cea industrială, s-a extins reţeaua de căi ferate (1250 km), s-a infiinţat un sistem monetar naţional, s-a creat si s-a dezvoltat o armată natională.

Prefacerile care aveau loc in societatea românească după Unirea Principatelor, au favorizat trecerea la etapa decisiva a luptei pentru independenţă.

Conjunctura internaţională a timpului a uşurat şi ea lupta românilor pentru cucerirea independentei statale.

Astfel în 1875 se declanşaseră rascoale armate impotriva dominaţiei otomane in Bosnia si Hertegovina, iar  in 1876 se răsculaseră bulgarii, sârbii si muntenegrenii, obligând Turcia să intervină cu mari pierderi atât în plan economic cât şi militar. 

România a sprijinit aceste acţiuni fără să se amestece direct în conflictul care se declanşase. 

” Criza Orientală” a creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

În această conjunctură internatională favorabilă în care Imperiul otoman era din ce în ce mai slăbit, România a incercat obţinerea independenţei sale pe cale diplomatică, adoptând o poziţie de neutralitate în schimbul căreia revendica şapte condiţii care o plasau efectiv în poziţia unui stat suveran :

  1. Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania.

  2. Admiterea reprezentantilor ei in corpul diplomatic.

  3. Asimilarea supuşilor români din Turcia statutului celorlalti supusi straini si recunoaşterea dreptului de judecare a lor de catre agenţii diplomatici români.

  4. Inviolabilitatea teritoriului român si delimitarea insulelor Dunarii.

  5. Incheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice, precum şi a unei convenţii de extrădare a răufacătorilor.

  6. Recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinatate.

  7. Fixarea graniţei intre România si Turcia la gurile Dunarii, pe talvegul braţului principal.

Având în vedere conţinutul condiţiilor, cât şi statutul României de ţară aflată sub suzeranitate otomană şi garanţie colectivă – marile puteri  europene au adoptat faţă de aceste cereri ale Romaniei următoarea atitudine:

Ø      Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit şi nu i-a dat curs.

Ø      Rusia a considerat  cererile României inoportune.

Ø      Franţa le-a  considerat  primejdioase

Ø      Anglia s-a manifestat de-a dreptul ostil. Consulul Marii Britanii la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, nu se sfia să califice în rapoartele expediate centralei Foreign Office-ului la Londra, actele guvernului român  drept „o politică aventuristă”. 

Se desprindea limpede concluzia că independenţa noastră nu o făcea nimeni cadou, ea trebuia cucerita.

Această poziţie s-a intărit şi mai mult in urma Conferinţei de la Constantinopol (decembrie 1876) a ţărilor semnatare a tratatului de la  reforme pentru ţările din sudul Dunarii.

Conferinţa nu a luat în discuţie cererile României şi mai mult, Imperiul otoman a dat o Constituţie prin care România era considerată o provincie otomana privilegiata.Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu Imperiul Otoman.

 

 

 

 

 

 

Agravarea bruscă a relaţiilor internaţionale şi indeosebi, iminenţa declanşării unui nou război între imperiile Ţarist şi Otoman au determinat guvernul român sa intre în negocieri cu Rusia.  

La 4 aprilie 1877, România acorda „libera trecere” trupelor ruseşti spre Dunare, iar Rusia garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. 

Ca măsură de prevedere, la 6/18 aprilie 1877  guvernul român a dat publicităţii decretul de mobilizare a armatei permanente şi teritoriale cu rezerva ei, al cărui text fusese aprobat încă la 1/13 aprilie. 

Aceasta acţiune complexă s-a efectuat în ordine, rapid şi cu precizie, astfel încât în aproximativ 20 de zile, până la 25 aprilie / 7 mai, mobilizarea a fost încheiată, armata fiind pusă pe picior de razboi, ceea ce, în condiţiile de atunci, a însemnat o performanţă, mai ales că o parte din unităţi terminaseră aproape concentrarea încă de la 15/27 aprilie.

Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii reprezentau forţa operativă. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.

 Concomitent cu mobilizarea, armata română a început să execute una dintre cele mai importante misiuni care i-au revenit în timpul războiului din 1877-1878: operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi – implicit – ele să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. În conformitate cu textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, semnată la 4/16 aprilie de ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic şi consulul general al Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, trupele ţariste au intrat pe teritoriul României pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel, deşi actul nu fusese încă ratificat de Parlamentul de la Bucureşti.

În aceeaşi zi, şeful diplomaţiei române comunica printr-o circulară agenţilor diplomatici ai României decizia guvernului de la Bucureşti de a menţine drepturile României şi neutralitatea ei, „nevoind să aducă o prejudecată deciziei ulterioare a corpurilor legislative care sunt convocate pentru […] joi, 14 aprilie”.

La 16/28 aprilie, Camera Deputaţilor, după vii şi agitate dezbateri, a ratificat convenţia militară româno-rusă, acelaşi lucru făcându-l a doua zi Senatul.

Riposta Porţii Otomane a fost extrem de violentă, de agresivă, ea având două componente: una diplomatică şi alta militară. Prima s-a concretizat prin nota de protest adresată celor cinci puteri garante – Marea Britanie, Austro-Ungaria, Germania, Franţa şi Italia – la 20 aprilie/2 mai, prin care guvernul de la Constantinopol le înştiinţa asupra ruperii relaţiilor diplomatice dintre România şi Înalta Poartă.

A urmat  expulzarea brutală a girantului agenţiei diplomatice a României din capitala otomană, Grigore Ghica.

În sfârşit, la 22 aprilie/4 mai au început represaliile, prin bombardarea Brăilei, care au continuat patru zile mai târziu cu bombardarea porturilor Calafat, Olteniţa, Bechet şi Călăraşi.

Cum era de aşteptat, a venit şi replica armatei române în faţa acestor acte de agresiune: la 26 aprilie/8 mai, artileria românească a bombardat Vidinul.  

La 9/21 mai 1877 are loc Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților care proclamă independența de stat a României. Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu declară în fața Adunării că ”suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă” , iar guvernul “va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. 

La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care “ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare, iar în după amiaza aceleiaşi zile  un mare număr de bucureşteni, care se strânsese în jurul clădirii Adunării, primind cu entuziasm vestea proclamării independenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu – scrie N. Iorga – împreună cu “vreo mie de studenţi”, cu drapele şi torţe, cântând “Deşteaptă-te române”. În seara acelei zile au avut loc manifestaţii de bucurie şi la Craiova şi Iaşi.

Iminenţa declanşării războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent.

 

   ion-c-bratianu.jpg

     

      Principele Carol I                I.C Bratianu              Mihail  Kogalniceanu

A doua zi, pe  10/22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea sa de către principele Carol I.

Momentul proclamării independenței de stat a României a fost unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria noastră.

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României”, spunea profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova.

Guvernul român a hotărât imediat încetarea plății tributului de 914.000 lei către Turcia, suma fiind redirecționată către bugetul apărării naţionale.

Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.

„La 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul,Crișana şi Maramureşul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a obligat Rusia să  recunoască independența României, dar şi să îi cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării.  

În schimb, Rusia a reanexat  județele din sudul  Basarabiei  (Cahul, Ismail, Bolgrad) pe care le pierduse în 1856 în favoarea Principatului Moldovei, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris încheiat după războiul Crimeei.

Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre. 

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste care devastau, jefuiau periodic şi au mutilat teritorial ţările române, după revoluţiile de la 1821 şi 1848, după memorabilul act al unirii Moldovei şi Munteniei din 1859, proclamarea independenţei şi consfinţirea ce i s-a adus prin purtarea războiului naţional eliberator din 1877-1878 au înscris un moment culminant pe spirala devenirii istorice a României.

Independenţa nu a fost un cadou făcut românilor. Mii de fii ai acestui popor și-au pierdut viața  în timpul Războiului de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială.

Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată.

Zilele de 9 şi 10 mai 1877 sunt date-reper ale demnităţii şi mândriei noastre naţionale, pentru că fără ele, nici viața noastră şi nici ţara noastră nu ar fi așa cum este astăzi.

Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania,  Banatul, Crișana și Maramureşul), nici existența României de astăzi.

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/09/ziua-de-9-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-3/

 

 

 

SURSE:

http://www.scritub.com/istorie/CUCERIREA-INDEPENDENTEI-DE-STA41466.php

https://neamulromanescblog.wordpress.com/2013/05/09/declaratia-de-independenta-a-romaniei-9-mai-1877/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/independenta-de-stat-a-romaniei-in-rapoartele-diplomatiei-britanice

http://matricea.ro/istorie-romania-9-mai-1877-independenta-romaniei/

09/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ANTIROMÂNISMUL

Image result for sfasierea romaniei photos

Antiromânismul este o reacțiune politică sau intelectuală ostilă faţă de creșterea, în decursul timpului, a identității naționale românești, care se manifestă sub diverse forme  de denigrare a poporului român, constituit din  totalitatea românilor, indiferent de ţara în care s-au născut sau trăiesc.

Patrimoniul românesc cuprinde ansamblul identitar-biologic-material construit timp de milenii de poporul nostru prin muncă, geniu, luptă, credinţă, suferinţă şi noroc istoric.

Antiromânismul  sau  Romofobia se manifestă prin ostilitatea şi discriminarea îndreptată în mod specific împotriva etniei române.

Evoluţia istoriei din ultimele trei secole arată că este naiv să se nege existenţa unor acţiuni organizate şi bine finanţate pentru distrugerea patrimoniului românesc şi implicit, a poporului român.

Se poate pune şi întrebarea dacă aceste acţiuni sunt componente ale unei strategii cu un termen foarte lung de realizare, ceea ce ar însemna că asupra poporului român se desfăşoară un atac continuu, nedeclarat şi greu de identificat, de către un agresor sau mai mulţi agresori.

Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjurau România, precum şi în state mai îndepărtate, unde trăiau sau circulau minorităţi româneşti.

Acestea au fost şi sînt îndreptate atât împotriva României ca stat, cât şi împotriva românofonilor care trăiesc în afara ţării, mai ales acolo unde graniţele politice nu coincid cu limitele ariilor de răspândire a grupurilor etno-lingvistice române.

Antiromânismul se poate manifesta adesea şi prin tendința de a minimaliza sau de a descrie în termeni negativi identitatea românească.

În plan practic, antiromânismul poate îmbrăca diferite forme, de la cele mai ușoare la cele mai grave.

A jigni neamul românesc se justifică adesea prin invocarea unei aşa zise  ”libere exprimări”.

  În Republica Moldova, stat apărut pe teritoriul fostei provincii Basarabia, aflată timp de două secole sub stăpânire rusă, antiromânismul s-a manifestat şi se mai manifestă şi acum ca o reacţie împotriva mişcării unioniste, care militează pentru reunirea cu patria mamă- România.

Atitudinea antiunionistă, apărută în laboratoarele propagandei ruse şi mai apoi sovietice, a fost şi este specifică şi astăzi unei părţi însemnate din clasa politică locală, susţinută preponderent de minorităţile conlocuitoare, dar şi de moldovenii românofoni care cred că ar avea de pierdut în cazul reunificării.

Principala doctrină a antiromânismului în Republica Moldova este „moldovenismul”, o concepţie elaborată în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti din Ucraina, prin care se încearcă şi în prezent să se demonstreze că în conştiinţa naţională şi în limba localnicilor, identitatea românească ar fi artificială şi marginală, prin reinterpretarea a posteriori a identităţii locale medievale şi tradiţionale a voievodatului Moldovei, care, în realitate, nu a fost niciodată potrivnică identităţii româneşti, ci parte a acesteia.

După destrămarea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziţia băştinaşilor basarabeni din Republica Moldova prin stabilirea limbii române ca limbă oficială. Relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independenţa Republicii Moldova.

Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenţei mai degrabă decât cea a unirii cu România, preşedintele Mircea Snegur a elaborat doctrina numită un popor, două state.

Această doctrină susţine ipocrit că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari ş. a., toţi cetăţeni egali în drepturi şi toţi deopotrivă moldoveni, fie că aparţin limbii, istoriei şi culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.

 

După alegerile din 1996, identitatea românească a populaţiei majoritare şi băştinaşe a început să fie negată din nou, articolul 13 din noua Constituţie a R.Moldova  susţinând ca în epoca sovietică, că ar exista chipurile „diferenţe între limba română şi limba moldovenească.

După alegerile din 2001, câştigate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, s-a încercat  să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar iniţiativa a eşuat datorită opoziţiei; în schimb, limba rusă a recăpătat de facto statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toţi locuitorii republicii Moldova să cunoască limba federaţiei Ruse, nu şi limba de stat a ţării.

Rezultatul acestor evoluţii este că în prezent  singura etnie conlocuitoare din Republica Moldova care nu îşi poate afirma nestingherit indentitatea şi istoria în relaţie cu semenii săi de peste hotarele statului, este cea băştinaşă şi majoritară, devreme ce Bulgarii, Găgăuzii, Ruşii sau Ucrainenii se pot în mod liber afirma ca membri ai naţiunilor respective, în timp ce basarabenii care îndrăznesc să se afirme Români sunt socotiţi ca o minoritate în propria lor ţară, iar dacă afirmă că Moldovenii sunt Români, pot fi urmăriţi şi condamnaţi inclusiv penal.

Antiromânismul s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a reveni la denumirile moldoveneşti iniţiale ale mai multor localităţi rusificate fie în perioada imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 şi 1955-91).

Astfel, de exemplu, s-a renunţat la Ediniţa (rămasă Edineţ, de la Единець), la Sturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул).

În Transnistria, situaţia este şi mai rea. După războiul din 1992 dintre separatişti şi Republica Moldova, populaţia românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune.

Deşi în Transnistria trăieşte un număr semnificativ de românofoni, limba română nu este folosită în public aproape niciodată.

Şcolile româneşti reprezintă circa 11% din numărul total de şcoli din Transnistria, deşi conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populaţie.

Majoritatea acestor şcoli sunt forţate să folosească alfabetul chirilic rusesc şi manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.

Numai şase şcoli sunt autorizate să predea în limba română şi să utilizeze şi alfabetul latin. Sunt însă semne că şi asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise.

Criza şcolară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă dinTiraspol încercând să închidă cu forţa două dintre aceste şcoli.

La orfelinatul din Tighina, copiii români întorşi din vacanţă au găsit orfelinatul închis de poliţie.

După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forţa în clădire şi au stat acolo, fără apă şi electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervenţiilor Republicii Moldova, a României dar şi a OSCE, situaţia a fost rezolvată.

Mulţi părinţi români au fost arestaţi sau concediaţi din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a îşi ţine copii în şcoli cu limba de predare româna.

Cetăţenii care exprimă vederi proromâneşti sau chiar promoldoveneşti, sunt supuşi unei politici de persecuţie şi intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilaşcu este cel mai cunoscut şi bine documentat dintre aceste cazuri.

Nu poate fi omisă nici  lupta culturală dusă, prin tastaturi şi ecrane, de „moldovenişti” în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia, pentru a instaura o versiune în „limba moldovenească” deosebită de cea în limba română.

Tentativa a eşuat, nu pentru că administratorii Wikipediei au luat poziţie pentru „românişti” împotriva „moldoveniştilor”, ci din motive tehnice şi practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la existenţa a două serii de articole diferite în aceiaşi limbă (din aceleaşi motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau neozelandeze în limba engleză, diferite de versiunea britanică, sau a unei versiuni austriece diferită de cea germană).

În ciuda acesei înfrângeri iniţiale, „moldoveniştii” au obţinut ulterior succese însemnate în Wikipedia anglofonă, cel mai de seamă fiind folosirea termenilor „moldovan” şi „moldovans” în infoboxurile respective, în sensul absolut şi excluziv conform punctului de vedere sovietic, rus, ucrainean şi „moldovenist”, pentru care aceşti termeni nu înseamnă o apartenenţă istorico-geografică la Moldova istorică (cuprinzând şi Moldova românească cu locuitorii săi) ci desemnează o „etnie„, trăind excluziv în fosta URSS şi „diferită de Români”.

Toate tentativele de a expune în infoboxuri şi celălalt sens al cuvintelor „moldovan” şi „moldovans”, anume că şi Românii dintre Carpaţi şi Nistru tot Moldoveni sunt, au fost şterse sub pretextul că „nu sunt surse”.

Antiromânismul se prezintă adesea în ţările în care trăiesc grupuri compacte de români, sub forma unei persecuții instituționalizate care îmbracă forma negării identității lingvistice româneşti, mergând până la pedepsirea celor care o revendică.

 Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjoară România, precum şi în state  unde trăiesc sau circulă minorităţi româneşti. 

Incidența considerațiilor politice în procesul de  constituire a  identității naționale româneşti asupra cercetării și predării istoriei și geografiei, a produs și mai produce în unele ţări, reacţii de  minimalizare sau ocultare a existenței populațiilor vorbitoare de limbi romanice orientale (zise „Vlahi”),  în ciuda evidenței că limbile romanice orientale dovedesc persistența acestor populații în bazinul Dunării de jos,
Formațiunile statale din trecut, românești sau multietnice cu componentă românească,  sunt adesea descrise ca simple provincii ale regatelor sau imperiilor vecine din trecut (cazurile principatelor Ardealului, Țării Românești și Moldovei) sau a căror componentă românească este ocultată (regatul Asăneștilor și Dobrogea).

Spre exemplu, cărţile de istorie bulgăreşti prezintă perioada românească în Cadrilater ca fiind o „cruntă ocupaţie militară”, şi redau prezenţa românească în zonă (îndeosebi la Balcic) ca fiind o colonizare. Istoricii bulgari nu mai recunosc caracterul multinaţional al Ţaratului Vlaho-Bulgar din sec. XIII, afirmând că acesta era exclusiv bulgar în sensul de astăzi, etnic, al cuvântului, şi extind acest punct de vedere şi asupra despotatului Dobrogea din sec. XIV.

  În Iugoslavia (din 2006, Serbia), Românii din Voivodina (Banatul apusean) în număr de 34.175, erau recunoscuţi ca atare în cadrul acordurilor bilaterale care recunosc simultan minoritatea sârbă din Banatul românesc.

Românii Timoceni, în schimb, în număr de 712.050, nu erau recunoscuţi, fiind socotiţi ba „Sârbi de limbă romanică”, ba „Vlahi”, şi prin urmare nu beneficiau de niciun drept cultural sau şcolar. Orice revendicare pentru recunoaştere era pedepsită ca „mişcare separatistă. 

În  Ucraina, în Bucovina de Nord şi raioanele Teceu şi Rahău din Transcarpatia, trăieşte, conform recensămintelor ucrainene, cel mai mare număr de etnici români.

Numărul de studenţi români la Universitatea din Cernăuţi a scăzut rapid în perioada sovietică. În 1991-1992, ultimul an de conducere sovietică, numărul acestora era de doar 4,44% (434 din 9.769 studenţi în total) [23]. În personalul facultăţilor este evidentă slaba reprezentare a românilor.

În acelaşi an, universitatea avea 465 profesori ucraineni (77,1%), 102 ruşi (16,9%), 9 moldoveni (1,4%), 7 români (1,1%), 6 belaruşi (0,9%), etc. Chiar şi după declaraţia de independenţă a Ucrainei, numărul studenţilor români la universitate a continuat să scadă la numai 3,9% în 1992-1993, mult mai puţin decât procentajul populaţiei române din regiune.

Din 1997, s-au oferit burse unor studenţi pentru a studia la universităţi din România . În 2001 Alianţa Creştin-Democratică a Românilor din Ucraina a raportat lipsa de posibilităţi a românilor de a studia laCernăuţiîn limba lor maternă.

În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Totodată există şcoli cu predare în limba română, de asemenea ziare, canale TV şi radio. Organizaţiile româneşti au reclamat şi faptul că 19 sate româneşti nu mai beneficiază de şcoli în limba maternă, situaţia fiindu-le mai rea decât în timpul regimului sovietic .

Cetăţile moldoveneşti din Ucraina (Hotin, Cetatea Albă) sunt prezentate ca fiind succesiv slave (ale principatului Halici,Polono-lituaniene) apoi turceşti, fără vreo referinţă la trecutul lor românesc. Satele româneşti din Bugeac au rămas cu numele schimbate în ciuda cererilor exprimate de localnici (1991: Adămeşti=Primorske, Păpuşoi=Rascoşne, Gălileşti=Desantne, Jibrieni=tot Primorske, Frumuşica-Veche=Alexandrivka, Frumuşica-Nouă=Mykolaivka, Zoreni=Staroselie).

În Ucraina, prezenţa românească în dreapta Nistrului este caracterizată exclusiv ca ocupaţie străină, nicidecum ca parte din rădăcinile istorice ale acestor regiuni.

În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Antiromânismul nu începe cu greșelile cartografice, care pot proveni din simpla necunoaștere a istoriei Românilor. El începe cu refuzul cartografilor de a- și corecta greșelile, atunci când necesitate corecturilor le este adusă la cunoștință și argumentată prin surse.

Această minimalizare sau ocultare este o reacțiune la afirmarea identității naționale românești în decursul secolelor trecute.

 Mai grav este faptul că în rândurile poporului român se dezvoltă , resentimente față de propriul neam și, în fond, față de propria persoană, sub efectul unei propagande antiromâneşti insidioase, desfăşurate pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, de către centre de propagandă străine sau româneşti aservite unor interese străine.

 Antiromânismul  a devenit o atitudine nesancționată și răspândită ca o modă…

Efectele acţiunilor anti-româneşti se  manifestă prin scăderea stimei de sine a românilor, apariţia unor confuzii şi incertitudini identitare, crearea de percepţii negative faţă de români şi România la nivel internaţional, dorinţa de părăsire a ţării, de ascundere şi de schimbare a identităţii naţionale, discreditarea Bisericii Ortodoxe, neaprecierea şi lipsa de reacţie faţă de distrugerea patrimoniului cultural, atrofierea instinctelor care asigură coeziunea şi continuitatea societăţii prin respectul faţă de familie, identitatea de neam, datoria patriotică, credinţa neamului.

Resentimentele antiromânești sunt aruncate în mass-media, pe blog-uri și în alte medii, ca un cancer.

E o modă să scrii pe net, în batjocură, ”românica” cu r mic, sau ”rromânia” jignind printr-un singur cuvânt două etnii.

A critica un întreg neam, pentru greșeli comise de unele grupuri sociale sau indivizi izolaţi, a devenit de asemenea o modă.

A promova anti-modelele a devenit o modă… A aplauda criticile aduse nouă de francezi, englezi sau alții a devenit o modă… A înjura și blestema ţara a devenit o modă…

În haosul vieţii cotidiene, putem observa că există unii care repetă obsesiv nişte idei fixe despre noi, românii, şabloane  pe care din ce în ce mai mulţi români au ajuns să înceapă să le ia de bune şi să le introducă ei înşişi în vorbirea curentă, ca pe nişte stereotipuri îndelung verificate:

”românii nu-s uniţi”, ”ca la noi, la nimeni”, ”românii sunt hoţi”, ”la ce să te aştepţi de la un român”,”suntem ţara lui merge şi aşa”, ”nu ştim să ne alegem conducătorii”, ”nu suntem harnici ca nemţii”, ”ne dorim să moară capra vecinului”, ”nu suntem în stare să ne conducem singuri”, ”ne trădăm conducătorii”, ”ne trădăm aliaţii”, ”suntem curvele istoriei, numai cine n-a vrut nu ne-a călărit”, ”n-am câştigat nicio victorie în toată istoria”, ”la Călugăreni a fost o retragere”, ”Eminescu a murit de sifilis”, ”nu există român să n-aibă şi sânge de ţigan”, ”ţiganii sunt mai buni lăutari decât românii”, ”niciun român important nu a fost român 100%”, ”gastronomia românească e luată de la alte popoare”, ”noroc că ne-au civilizat austriecii”, ”asuprirea maghiară a fost benefică”, ”evreii ne-au dezvoltat comerţul”, ”fără un rege neamţ nu ne câştigam independenţa”, ”suntem ultimii în Europa”, ”ne merităm soarta”…

Deja nu mai există domeniu de activitate în România în care nu asistăm la un asalt asupra a tot ce este românesc, pentru a fi distrus, preluat sau ridiculizat.

Cum este şi firesc, niciun popor nu are o asemenea pornire etno-masochistă şi auto-distructivă, şi nici noi nu putem fi altfel.

Antiromânismul ste o ”boală” nouă în societatea românească, o otravă introdusă continuu şi pe nesimţite de un număr mic de indivizi, dar care au în spate bani şi canale media care să îi apere.

A face bășcălie de simbolurile și lucrurile sfinte ale neamului se numește ”libertate de exprimare și umor”…
Orice acţiune anti-românească trebuie să fie identificată şi contracarată de fiecare dintre noi, indiferent dacă este făcută cu intenţie malefică sau e aparent doar o eroare inocentă.

Pe cei malefici trebuie să-i oprim iar pe ceilalţi să-i educăm, iar în acest fel să ne dovedim prin fapte mândria de a fi român.

Dacă am fi ”evrei”, astfel de atitudini ostile s-ar numi ”antisemitism”. Așadar, să înrădăcinăm și noi în mentalul colectiv cuvântul ”antiromânism”, să îi deconspirăm pe toți antiromânii care apar şi să nu ne sfiim a-i cataloga drept ”antiromâni”.

Este o modalitate de autoapărare.

 

 

 

 

 

Surse:

http://geografilia.blogspot.ro/2015/03/antiromanismul-o-atitudine.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Antirom%C3%A2nism

http://antiromanism.info/index.php/definitie-ce-este-anti-romanismul

30/03/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: