Un subiect trecut sub tăcere: Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc”

 

 

 

 

 

 

Potrivit datelor recensământului din 1910, numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi. Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari.

Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.
Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară.

În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.

 Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii ( vezi https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/22/metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-maghiare-pentru-restrictionarea-drepturilor-romanilor-din-transilvania)
La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot.

Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc.

Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.

Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptă liniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.

Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă”.

Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI.

Este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui  care erau – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.

Ei reprezentau forţa politică şi economică dominantă, conducătoare, nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti   susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternică, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.

 

 

 

 

 Foto: Familie de români din secolul trecut

Populaţia românească  era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:

(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) , ori

(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvistică şi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.

Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe practicate de statul feudal ungar.

Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată în curs de 2-3 veacuri ca realitate şi entitate naţională , adică integrată de secuii maghiarofoni.

Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, care se dovedesc o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare:

 – lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum să maghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.

Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:

„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).

– A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.

Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.

Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc” – Un subiect trecut sub tăcere de liderii „minorităţii majoritare” –

Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimi-larea unor întregi comunităţi româneşti din Arcul intracarpatic.

 

 

 

 

 

Cunoscut şi semnalat, de liderii românilor ardeleni, încă din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amplu proces de maghiari-zare a românilor din „Secuime”, a fost pus în evidenţă, în perioada interbelică, de o serie de autori precum: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Nicolae Sulică, Aurel Nistor, Octavian Dobrotă ş.a.

Au urmat anii de teroare şi epurare etnică de după Dictatul de la Viena, intoleranţa faţă de români din timpul defunctei Regiuni Autonome Maghiare, „embargoul” impus de vechiul regim, care nu a permis abordarea acestui subiect „delicat” şi, nu în ultimul rând, noul val de intoleranţă faţă de români de după decembrie 1989.

Studiile pe acestă temă, reluate după decembrie 1989, au pus în evidenţă, pe bază de izvoare incontestabile, dimensiunile reale a procesului de maghiarizare a românilor din fostele scaune secuieşti.

Studiile amintite, au reliefat faptul că, deznaţionalizarea este un proces istoric, care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie materializată prin dezinteresul sau lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii identitare ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin „paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc) sau pe cale violentă de „purificare”, din care nu lipsesc mijloacelor extremelor violenţe din timpul Dictatului de la Viena, spre exemplu, sau cele de intensă persuasiune psihologică, de după decembrie 1989. Deznaţionalizarea se produce în mai multe etape, într-o primă fază este folosit bilingvismul, apoi se pierde limba maternă şi în cele din urmă confesiunea.

Maghiarizarea românilor era conştienti-zată la nivelul discursului public al liderilor cei mai autorizaţi, şi pusă în evidenţă de statisticile oficiale. Astfel, referindu-se la această realitate, într-o circulară din 1870, prin care se solicita colectarea fondurilor pentru restaurarea bisericii şi a şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe, mitropolitul Andrei Şaguna spunea:

„Ştim cu toţii Iubiţilor! Între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimei şi trăiesc încă şi până în ziua de azi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influienţele timpurilor de mai înainte asupra credincioşilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră, ca acolo”. 

Despre unele dimensiuni ale procesului de maghiarizare a românilor din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, vorbesc şi recensămintele de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Astfel, în cele trei judeţe, au fost înregistraţi un număr important de „maghiari de religie română” (ortodoxă şi greco-catolică), respectiv în 1890 – 13.506 persoane, în 1900 – 15.838 şi în 1910 – 16.854. 

Cele mai „vulnerabile” la procesul de maghia-rizare au fost comunităţile româneşti mici, sub 200 de membrii, comunităţi care sub acest „prag demografic”, nu au putut să asigure existenţa şi funcţionarea principalelor instituţii identitare – biserica şi şcoala.

Sunt însă şi multe cazuri de comunităţi româneşti cu un număr mare de membri  care, în ultimul secol, au fost aproape complet maghiarizate.

Edificatoare sunt, în acest sens, numeroase comunităţi, din rândul cărora menţio-năm: din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197, în 2002), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63, în 2002), Lisnău (484 – 25), Cernat (235 – 48), Aita Seacă (316 – 33), Băţanii Mari (207 – 67).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Brateş, Bodoc, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Turia, Valea Crişului.

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demogra-fice, din localităţile: Aita Mare, Aita Medie, Bicfalău, Comolău, Lemnia, Ojdula, Sânt-ionlunca, Valea Zălanului ş.a.; din judeţul Harghita: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18, în 2002), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Filiaş, Mărtiniş ş.a

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile: Armă-şeni, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Lueta, Suseni, Valea Strâmbă ş.a.

La toate acestea trebuie să adăugăm fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, cele de rromi – care în unele aşezări din zonă reprezintă în prezent o pondere însemnată din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, ş.a., precum şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheor-gheni, Cristuru Secuiesc ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthystă locală, faţă de români şi faţă de alte naţionalităţi, în perioada 1940-1944.

Deşi este cunoscut faptul că, în istorie nu se folosesc ipoteze de lucru de genul „dacă… atunci”, să încercăm totuşi să ne imaginăm care ar fi fost structura etnică actuală a populaţiei judeţelor din aşa-zisul „Ţinut secuiesc”, dacă evoluţia comunităţilor româneşti din cele peste 60 de localităţi menţionate, cât şi din alte aşezări din judeţele Covasna şi Harghita unde au trăit armeni, rromi, evrei, germani ş.a., ar fi fost una normală.

Este cert faptul că, în prezent, în această zonă din inima ţării, românii nu ar mai fi numeric minoritari, iar „apostolii” autonomiei teritoriale pe criterii etnice rămâneau fără „obiectul muncii”.

Unele cercetări sociologice recente (Maria Cobianu-Băcanu, Codrina Şandru, Radu Baltaziu ş.a.), au evidenţiat faptul că, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, că mediul aculturativ, cultura maghiară este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate.

În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.

(articol apărut în „Cuvântul Nou”, anul XIX, nr. 5102, 3 martie 2008)

Extremiștii unguri de azi  gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă adusă de prin fundul Asiei, dar în același timp din punct de vedere genetic sunt rezultatul amestecului cu popoarele europene inclusiv cu românii .

 

 

 

 

Publicitate

Asimilarea și maghiarizarea în forță a secuilor prin destructurarea lor etnico-lingvistică. Secuii – o problemă încă nerezolvată

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Secuii – o problemă încă nerezolvată

      „Oltenii” din Tinutul secuiesc,care vorbesc „stricat” ungureste…

Asimilarea și maghiarizarea în forță  a secuilor prin destructurarea lor etnico-lingvistică!

 

 

 

 

  „Tinuturi natale  autonome”, inventate in actuala presa revendicativa in limba maghiara … Cum sa pretinzi acum sa  fie atribuit (cui?) un „ pamânt natal”… cu o intindere proportionala cu numarul de alta data al secuilor  ?!  Din care, la ultimele recensaminte, din milionul cati au fost , cica …s-ar mai  fi declarat secui doar vreo 2-300 de persoane !

Dar de când „natalitatea” a devenit un criteriu de …  proprietate,ori de  nationalitate administrativa? Ciudat este ca in „nomenclatorul minoritatilor” din Romania, secuiinu au fost lasati sa se inregistreze ca minoritatesi nici sa aiba, cum ar fi fost firesc,  reprezentanti proprii in Parlament,  alaturi de maghiari si de celelalte minoritati!!

În plus, nici macar una dintre aceste minoritati parlamentare nu revendică in România un … teritoriu propriu. Ba chiar liderii maghiarimii, la aceasta intrebare,  recunosc cu jumatate de gura că secuii au fost „asimilati”de … vremuri și ca de fapt acum , vor, nu vor … sunt maghiari care vorbesc dialectal un mai vech idiom asemanator limbii maghiare!!

Deci, teoretic, se incerca sa fim convinsi … că secuii nu prea ar mai exista!!

Tocmai aceia care pretind să se recunoasca existenta unui „Ținut secuiesc”… cu steag propriu, inventat de vreo 10-12 ani ! Ei sunt si cei care, cu jumatate de gură, nu confirma existenta secuilor ca etnie distinctă, adica tocmai liderii UDMR,  cu indicatii de la Budapesta !! Numai ca aceste adevaruri, in timp au tot fost falsificate de comun acord  atat de liderii unguri de la Budapesta, cat si de catre UDMR. 
Principalul interes ca sa-i declare pe secui drept unguri (impreuna cu cei circa 90 -100.000 de tigani maghiari autentici , asezati statornic in Transilvania) , a pornit de la …necesitatea de a creaste la peste 5% numarul maghiarilor din Romania, pentru a putea participa la alegeri ca organizatie/partid, repezentand o etnie!! Dar daca secuii sunt unguri, „la fel de unguri cum sunt oltenii fata de romani” (citandu-l peraposatul Verestoy), atunci  un Tinut secuiesc in Romania este un non sens! 

Ca evolutie istorica, secuii si ungurii sunt doua neamuri  inrudite, dar evident diferite!!  Acești secui – ce se considera asa de sute de ani – secui, iar nu maghiari (!) – sunt de secole in curbura Carpatilor ,  Exista un exceptional studiu intitulat „Gesta Siculorum”, publicat in urma cu trei decenii de raposatul scriitor Adrian Hamzea in Revista Astra care detalia, cu multe documente originale, tocmai acest adevar istoric indubitabil! 

De asemenea, secuii, ca grup etnic chiar si religios distinct, de ordinul sutelor de mii ,  au fost mentionati in toate statisticile austro-ungare pana la 1919, inclusiv la Trianon, Dar de o vreme despre acest Grup etnic, brusc, nu a mai vorbit nimeni. Au fost declarati ,  la insistentzele UDMR,  pur si simplu unguri, din interese politice, fara sa-i intrebe nimeni pe reprezentantii lor , ce se considera ca sunt.

Dacă s-ar tine, chiar si azi, un referendum adevarat in „secuime”, in care sa fie intrebati, pe bune, ce sunt: „ secui sau maghiari?,” rezultatele ar fi neasteptate, chiar in randul unei populatii asimilate „intensiv” de catre unguri, in ultimele 8-9 decenii! Oare, stiu secuii din Harghita si Covasna ce au de pierdut atunci cand au renuntat sa se mai considere secui?
O cercetate sociologica finantata de UE a constat tocmai faptul ca li se ascunde acestor etnici ce au avut de pierdut atunci cand s-au declarat maghiari!
Legislatia romaneasca alaturi de cea comunitara din UE, sprijină in mod justificat si generos acele entitati etnice minoritare care nu au sprijinul unei tari mama.Asa sunt, de pilda, bascii din Spania si din Franta ce se bucura de importante drepturi, nerecunoscute, bunaoara, germanicilor din Alsacia sau italienilor din Corsica. Ca si tiganii…care vrabd sa se declare romani, au luat aceeasi tzeapa!Desi nici ei nu au o țară mamă…

 

 

 

 

 

 

 

Motivul este acela ca etnicii care au o tara „mama”, nu sunt amenintati cu pierderea in timp, a identitatii etnice, implicit cu disparitia etniei respective, ori a limbii proprii. De aceea ei sunt sustinuti de comunitatea internationala, deoarece pentru ei nu exista tari mama, de „sprijin/ bastina”. Altfel spus, cand au fost asimilati, cu forta cei peste 280.000 de romani din Ungaria, asta n-a inseamnat disparitia acolo a etniei romanesti.

Dar daca dispar secuii din Romania, dispare insusi neamul secuiesc, cu tradițiile, obiceiurile si folclorul sau unic.Cu „sprijinul” acaparator de la Budapesta,  prin maghiarizarea intensiva, de-acum secuii sunt tot mai mult  in pericol de disparitie , ca etnie distinctă !

Deci Secuii din Romania dispar, (Ca si romanii din acele zone !!). Dar asta nu din pricina unei politici de” genocid” a statului roman. Dimpotriva, secuii si putinii romani ramasi, sunt pe cale de disparitie din pricina politicii de maghiarizare fortata din secolul trecut si dupa 1990,a fatarniciei liderilor politici si religiosi, care si-au tradat neamul si au intrat in jocul meschin al UDMR.

 

 

Cata vreme secuii se declară maghiari, ei recunosc ca au o tara de bastina, care, atât cat este permis de legile internationale, teoretic le va sustine interesele culturale,  Uniunea Europeana asumându-si obligatia de a fi tocmai protectorul acestor etnii specifice.

Li s-a prezentat secuilor aceasta alternativa? Tare ne-am îndoi…!

Adevarul este ca secuilor li s-au ascuns dezavantajele faptului ca au tot acceptat sa se declare maghiari, inca de pe vremea raposatei Regiuni Autonome Maghiare, cand chiar liderii maghiari, membrii de frunte ai PCR, promovand „sloganul oficial ca in Romania traiesc ;„romani, maghiari, germani si alte nationalitati…”. Practic, suntem în fața unei tragedii desfășurate sub ochii nostri!

 

 

 Prof. DEAK ANDREI, D.D.Rujan

https://ioncoja.ro/secuii-o-problema-inca-nerezolvata/

In foto 1  – Masacrul de la Siculeni(latină: Siculicidium = „uciderea de secui”, înmaghiarăMadéfalvi veszedelem. A fost o execuție în masă organizată în anul 1764 de trupe austro-ungare împotriva secuilor rebeli, care s-au împotrivit interzicerii privilegiilor soldaților regimentelor grănicerești secuieștipentru paza graniței militare.

Acțiunea a fost ordonată de curtea imperială de la Viena si grofii de la Budapesta. Cu executarea ordinului a fost însărcinat generalul Nikolaus Buccow, guvernatorul imperial al Transilvaniei, care, după refuzul secuilor de a se supune, și-a dat demisia.

Locul lui a fost luat de generalul conte  Joseph  Siskovics care, în seara înzăpezită de   7 anuarie 1764 (ajunul Crăciunului Ortodox), a atacat localitatea Mádéfalva (azi Siculeni).

În timpul masacrului, peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși de salvele de artilerie ale unor batalioane austriece și maghiare  (surse , w-pedia).

Metode şi mijloace utilizate de guvernele maghiare pentru restricționarea drepturilor românilor din Transilvania

 

 

 

 

 

 

 

 

DREPTUL LA VOT ŞI SITUAŢIA POLITICĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN TIMPUL DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR

 

1. Formarea, în 1867, a monarhiei dualiste a însemnat, pentru Transilvania anexată de Ungaria1, şi împreună cu aceasta o componentă a Transleitaniei (parte a Imperiului austro-ungar), pierderea oricărei urme de autonomie, pentru prima dată în istoria milenară a acestui pământ românesc, iar pentru Ungaria, după mai bine de 300 de ani, recăpătarea statutului de entitate politică, ştiut fiind că după bătălia de la Mohaci (1526), Ungaria a dispărut ca stat pentru toată perioada ce a urmat până la 1867.

În cadrul monarhiei dualiste – un compromis realizat de monarhia habsburgică, clasele dominante şi militarismul austriac cu nobilimea şi burghezia maghiară, în detrimentul celorlalte naţionalităţi înglobate fără voia lor, şi împotriva voinţei şi aspiraţiilor lor, în fatidica monarhie dualistă- pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat a început o perioadă istorică dură.

Monarhia maghiară, trufaşii grofi şi burghezia care i-a secondat, au trecut la persecuţii draconice, ţinta fiind deznaţionalizarea2. Un loc aparte în cadrul acestei politici l-a ocupat, fără a fi unicul domeniu al politicii dusă de regatul maghiar, problema drepturilor politice pentru naţionalităţile subjugate, în primul rând şi în principal problema dreptului de vot.

1 a. Se impune a se lămuri, mai întâi, faptul că, pierderea oricărei urme de autonomie de către Transilvania, ca urmare a anexării de către Ungaria, a însemnat cănu a mai avut nici un organ propriu de conducere. Şi-ntr-adevăr, Transilvania a fost condusă de două categorii de organe centrale, iar pe plan loco-administrativ a fost organizată în sistemul de organizare al regatului maghiar (comitate, plase, comune, care la rândul lor erau urbane, şi acestea de două feluri -municipii şi oraşe cu consiliu, şi comune rurale).

1 b. Organele centrale care au avut competenţă asupra Transilvaniei au fost: 1 b1Organele comune ale monarhiei dualiste, şi anume: a) Parlamentul delegaţiilor, compus din două delegaţii a câte 60 de membri, alese de către parlamentul Austriei şi parlamentul Ungariei, fiecare parlament alegând dintre membrii săi câte 20 de reprezentanţi din camerele înalte (cu câte 20 de supleanţi). Conform art.6 din Legea asupra problemelor (afacerilor) comune ale Imperiului austro-ungar, din decembrie 1867, competenţa acestui organ a fost de ordin legislativ, în problemele comune, fie discutând şi votând propunerile guvernului comun, fie discutând şi votând propriile propuneri (art.14).

În art.1 al acestei legi s-au stabilit, ca probleme comune întregului imperiu, următoarele: – afacerile externe, atât sub aspectul reprezentării diplomatice şi comerciale cu străinătatea, cât şi din punctul de vedere al tratatelor internaţionale şi de comerţ, navigaţie, poştă, extrădare, semnate de Ministerul Comun al Afacerilor Externe, dar care trebuiau ratificate de către parlamentul austriac şi de către parlamentul maghiar; – problemele militare, cu excepţia votării contingenţelor militare, a cheltuielilor militare şi a o serie de probleme referitoare la condiţia civilă a personalului militar (al statutului civil al acestui personal) şi drepturile sale; – finanţele ţării, în sensul de bugetul comun, în primul rând.

Cu toate că nu au fost tratate ca probleme comune în înţelesul legii, s-a stabilit totuşi că se puteau rezolva pe baza unor principii identice probleme ca: afacerile comerciale, sistemul monetar, reglementarea impozitelor indirecte, problemele căilor ferate care interesau ambele părţi ale Imperiului, stabilirea sistemului defensiv (art.2).

Pentru toate legile a fost necesar votul ambelor delegaţii, iar sancţiunea împăratului a fost obligatorie pentru ca un proiect discutat şi votat să devină lege (art.15).

b)Guvernul comun (miniştrii comuni).

Administrarea centrală a problemelor comune a aparţinut câte unui minister comun, ministrul fiind responsabil pentru activitatea departamentului. Cele trei ministere comune monarhiei dualiste au fost:

– Ministerul Afacerilor Externe;

– Ministerul de Război;

– Ministerul de Finanţe.

1b2 Organele centrale ale statului maghiar în perioada dualismului au fost:

 

a) Parlamentul de la Budapesta care s-a compus din două camere:

 

– camera magnaţilor ai cărei membrii s-au recrutat după principii stabilite încă în feudalism; a fost un organ pur aristocratic (în 1879 cuprindea: 18 prinţi, 380 conţi şi 208 baroni), iar numirea membrilor acestei camere de către rege i-a asigurat acest caracter;

– camera deputaţilor compusă din deputaţi aleşi pe o perioadă de trei ani în care şi-a avut şi Transilvania reprezentanţi (mai exact i s-a rezervat şi Transilvaniei un număr de locuri)

b) Şeful statului – regele maghiar care a fost împăratul Austriei;

c) Guvernul de la Budapesta compus din celelalte ministere, altele decât ministerele comune.

2. Pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat, singurul organ la care a avut acces a fost Camera deputaţilor a Parlamentului de la Budapesta.

De aceea, analiza pe care o facem în continuare se referă la regimul electoral stabilit de guvernanţii de la Budapesta, pentru a reliefa discriminarea şi marile nedreptăţi care au fost făcute naţiunii române, cea mai numeroasă parte a populaţiei din aceste provincii româneşti. Cu toate că prin Legea XLIII din 1868, prin care se decretase anexarea Transilvaniei la Ungaria, se desfiinţaseră graniţele dintre statul acaparator şi provincia românească acaparată, ceea ce implica şi aplicarea uniformă a tuturor actelor normative, prin art.3 al legii de mai sus s-au menţinut două sisteme electorale, avându-şi izvoarele în: Legea nr.V din 1848 -pentru Ungaria şi Legea nr.II din 1848 -pentru Transilvania3.

Cu toate că în 1874 a fost elaboratăLegea XXXIII, deosebirile cu privire la sistemul electoral între Ungaria şi Transilvania s-au menţinut, textul acestei legi făcând în continuare referiri la douăteritorii deosebite. Ambele legi electorale au urmărit ca, prin censul material şi censul intelectual să se asigure dominaţia elementului maghiar în Camera deputaţilor, şi elaborarea unor legi al căror scop era promovarea intereselor cercurilor reacţionare maghiare: crearea statului naţional maghiar unitar, chiar dacă trebuia distrusă fiinţa naţională a celorlalte popoare incluse în monarhia maghiară.

2 a. Cele două legi, Legea II din 1848 şi Legea XXXIII din 1874 au aproape acelaşi conţinut; deosebirile privesc doar caracterul şi întinderea lor. Legea II din 1848 a fost ratificată de reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania în ajunul revoluţiei burghezo-democratice de la 1848 şi elaborarea ei s-a făcut în viziunea consacrării unor prerogative în favoarea marilor proprietari de moşii. Spre deosebire de această lege, cea din 1874 are un pronunţat caracter burghez.

În art.2 al legii din 1874 se prevede că: “pe viitor dreptul de alegător nu mai poate fi întemeiat pe privilegiile în fiinţă înainte de anul 1848, totuşi se va lăsa… privitor la persoana lor exercitarea dreptului de alegător, acelora care se dovedesc a fi înscrise în virtutea Legii V din 1848 şi Legii II din 1848 şi în temeiul îndreptăţirii anterioare, în una dintre listele stabilite de la anul 1848 până inclusiv anul 1872”.

Compromisul evident, făcut prin textul de mai sus, în favoarea moşierilor, se explică prin rolul şi locul ocupat de elementele feudale din viaţa economico-socială4. Sub aspectul întinderii, Legea XXXIII din 1874 constituie o reglementare mai amplă (are 121 articole ordonate în şapte capitole, faţă de 10 articole cât avea Legea din 1848).

2 a1 Ambele acte normative proclamă, ca principiu, dreptul de a alege al tuturor cetăţenilor, exceptându-se anumite categorii. Legea II din 1848 nu acorda dreptul de a alege femeilor, persoanelor aflate sub tutelă ori curatelă, străinilor şi persoanelor condamnate în baza unei hotărâri judecătoreşti (art.1)5, prevăzând şi ridicarea dreptului de a alege unor cetăţeni ai comitatelor, ţinutului Făgăraşului şi scaunelor secuieşti care, în baza Legii XII din 1791, avuseseră drept de a alege deputaţi atât pentru adunările comitatense cât şi pentru dietă (art.4 lit.a).

Pentru a avea dreptul de a alege, Legea din 1874 a impus printre condiţii:

– indigenatul ori naturalizarea (6);

-vârsta de 20 ani;

-îndeplinirea prevederilor art.3-4 din Legea II din 18487. În conformitate cu prevederile acestei legi, nu au avut drept de vot: femeile, “servitorii sub puterea stăpânului”8, persoanele aflate sub tutelă ori curatelă, soldaţii, marinarii, jandarmii, cei condamnaţi pentru “crimă ori delict sau pentru vreunul din delictele de presă”, “cei căzuţi în concurs”, cei care “nu şi-au plătit în cercul de alegători contribuţia directă ce sunt datori de a o achita pentru anul premergător conscripţiunii”9.

2 a 2 Censul – condiţie fundamentală a exercitării dreptului de vot

În Legea din 1874, reglementarea censului material a fost mai diferenţiată decât în Legea II din 1848; aici censul a diferit în funcţie de localitate -urbană sau rurală -, în funcţie de felul şi mărimea proprietăţii.

Astfel s-a stabilit că în oraşele libere regeşti, precum şi în oraşele cu magistrat constituit, aveau dreptul de alegători toţi aceia care, cu proprietate exclusivă sau împreună cu soţiile şi copiii lor minori, deţineau: – proprietatea unei case care avea cel puţin trei camere supuse contribuţiei;

– un lot de pământ, pentru care s-a înscris contribuţia după un venit curat de 16 florini (art.3).

În comunele mari şi mici aveau dreptul de a alege: – cei care plăteau în temeiul cadastrului pentru calcularea contribuţiei în vigoare, contribuţie după un venit curat de 84 florini, iar dacă posedau o casă aparţinând clasei I de contribuţie, după un venit curat de 70 florini şi 80 crăiţari, iar dacă casa era trecută în clasa a II-a ori într-o clasă superioarăde contribuţie, după un venit curat de 72 florini şi 80 crăiţari;

– cei care plăteau o contribuţie la stat după un venit anual curat în total 105 florini asupra contribuţiei pe pământ, pentru casă ori contribuţia de clasa I sau a III-a după venit.

Mai aveau dreptul de a alege, în fiecare comună, cei îndreptăţiţi în virtutea articolului de lege XII din 1791, dacă în comună erau cel puţin 100 de case; se vota indirect prin câte doi delegaţi, iar în comunele mici câte un delegat, liber aleşi 10.

Conform art.6, au mai avut calitatea de alegători: – cei care erau proprietari, ori exclusiv, ori împreună cu soţiile lor şi cu copiii minori (conform dispoziţiilor art.4 din lege), ai unei case pentru care se socotea contribuţie după chirie la cel puţin un venit anual de 105 florini;

– cei care plăteau contribuţie de stat pentru proprietatea stăpânită în modul amintit mai sus ori pentru capitaluri proprii sau pentru amândouă împreună, după un venit anual curat de cel puţin 105 florini; – cei care în calitate de comercianţi sau fabricanţi erau supuşi la o contribuţie după un venit curat de cel puţin 105 florini; – cei ce erau impuşi în oraşele libere regeşti ori în oraş cu magistrat, ca industriaşi cu o contribuţie după un venit anual de cel puţin 105 florini;

– cei care plăteau în comunele mari sau mici, dare pe venit de cel puţin două calfe. În părţile confiniilor militare, provincialiste, încorporate în comitatele Bács-Bodrog, Timiş-Torontal, Caraş, precum şi în comitatul Severin s-au aplicat prevederile art.4 din lege; s-a stabilit că în acele părţi ale ţării, unde era în vigoare art. de lege V din anul 1848 (în Ungaria), aveau dreptul de a alege acei care aveau în comunele mari şi mici 3 de sesie urbarială, ori un alt loc de aceeaşi întindere, ca proprietate exclusivă, ori în comun cu soţiile şi cu copiii lor minori, indiferent pe numele cui era înscrisă această proprietate în cartea funciară. Dar se menţiona că, în aceste teritorii, unde populaţia românească era destul de numeroasă, 3 de sesie urbarială însemna o întindere de 10 jugăre, fiecare jugăr 1.600 m2, iar în comitatul Solnocul de Mijloc, Crasna şi Zărand, în districtul Cetăţii de Piatră această 3 de sesie urbarială era egală cu opt jugăre de câte 1.200 m2.

Se asemăna cu terenul cultivabil pământul intravilan, grădinile, viile, arăturile şi locurile de păşune. În privinţa censului intelectual, acesta a fost foarte ridicat, pretinzându-se o pregătire corespunzătoare nivelului învăţământului secundar.

Legea numărul II din 1848 a enumerat, în rândul celor ce beneficiau de dreptul de a alege, indiferent de venitul lor (scutire de cens material), datorităîndeplinirii condiţiilor censului intelectual pe: avocaţi, chirurgi, ingineri, academicieni, artişti, profesori, membrii societăţilor ştiinţifice maghiare, farmacişti, preoţi, capelani şi învăţători, aceştia votând acolo unde îşi aveau domiciliul stabil (art.3 lit.d) .

Acestora, legea din 1874 le-a adăugat diplomaţii silvicultori şi montanişti, notarii publici şi comunali, învăţătorii şi institutorii azilelor de copii . Prin conţinutul ei, datorită lipsirii de dreptul de vot a femeilor, a servitorilor (în înţelesul larg al celor ce lucrau la alţii, pentru un salariu), a neştiutorilor de carte, a celor lipsiţi de proprietate

imobiliară ori de pământ, legislaţia electorală din Ungaria acelor vremuri a fost cea mai anacronică din întreaga Europă13. În privinţa Transilvaniei, datorită faptului că dreptul de a alege a fost acordat, în principal, în raport de calitatea de proprietar de pământ sau de imobile, care aduceau un venit anual între 75-105 florini, naţiunea română, în principal formată din ţărani, lipsită de pământ ori cu puţin pământ a fost practic exclusă de la exercitarea acestui drept. Realizarea venitului pretins de lege pentru a se dobândi dreptul de alegător, presupunea deţinerea în proprietate a unor loturi de pământ de cel puţin 10-12 ha, de calitate foarte bună .

În timp ce Legea electorală din 1874 a dezavantajat clar ţărănimea transilvăneană, a favorizat elementele burgheziei maghiare, stabilite, în principal, în centrele urbane din Transilvania  . Excluderea de la dreptul de vot a neştiutorilor de carte a dezavantajat în primul rând şi în principal tot naţiunea română. Lipsa şcolilor16, obligativitatea însuşirii limbii maghiare şi condiţionarea promovării clasei de cunoaşterea acestei limbi, decretată limbă de stat, au dus, în mod firesc la creşterea continuă a analfabetismului în rândul românilor. În anul 1907, din totalul de 768.186 copii obligaţi să frecventeze şcolile, 151.399, adică 19,7% au rămas neşcolarizaţi .

Dintre aceştia, copiii români au reprezentat circa 11,9%. Raportat la numărul total al copiilor români din Transilvania, cei neşcolarizaţi reprezentau aproximativ 60,4% .

2 a3 Cea de-a doua componentă importantă a dreptului electoral este dreptul de a fi ales în organul reprezentativ. Cele două legi electorale pe care le analizăm au reglementat aproape identic problema.

În legea din 1848 s-a prevăzut că: “este eligibil, în patria ungară, orice alegător care a împlinit vârsta de 24 ani şi poate corespunde acelei dispoziţii legale în conformitate cu care singura limbă a Legislaţiei este limba maghiară” (art.6; sublin.ns. – D.V.F.), legea din 1874 adăugând că vor fi lipsiţi de dreptul de a fi aleşi ca deputaţi şi cei condamnaţi, prin hotărâri judecătoreşti penale, după intrarea în vigoare a legii electorale (art.14) .

Dispoziţia de mai sus a însemnat înlăturarea de la dreptul de a fi ales în camera deputaţilor a majorităţii locuitorilor nemaghiari, lovind în primul rând în naţiunea română. Semnificativ, ca şi consecinţă a unei atari dispoziţii este faptul că la alegerile parlamentare efectuate în perioada 1895-1899, “naţionalităţile nemaghiare, deşi constituiau 54% din populaţie, au reuşit să trimită în parlament un singur deputat.

2 a4 Legea din 1874 are şi prevederi importante referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, prin care a favorizat net naţiunea maghiară. Legea din 1874 a prevăzut constituirea, în vederea organizării alegerilor, a unui comitet central, care a avut ca misiune importantă alcătuirea şi rectificarea listei alegătorilor, precum şi conducerea alegerilor de deputaţi (art.17-28) .

Această lege nu are prevederi referitoare la formarea circumscripţiilor electorale; distribuirea numărului de deputaţi se efectua pe baza unor legi speciale. O asemenea lege a fost Legea X din 187722 care, ca şi alte asemenea legi speciale, s-a limitat doar la stabilirea numărului de deputaţi trimişi de câte o circumscripţie, alcătuirea circumscripţiilor rămânând la latitudinea autorităţilor administrative, abuzurile şi arbitrariu, determinate de interese de stat şi politicianiste, fiind consecinţele.

O astfel de concepţie, transpusă în măsuri legislative, a avut consecinţe nefaste pentru naţiunea română. De fapt, stabilirea circumscripţiilor electorale s-a făcut cu nesocotirea împărţirii administrativ-teritoriale. În anul 1912, de ex., pe teritoriul celor 25 de comitate din Transilvania, Maramureş, Banat şi Crişana au existat 147 de circumscripţii electorale, care nu au fost stabilite nici în raport cu numărul locuitorilor şi nici în raport cu suprafaţa acestora.

Astfel, comitatul Sibiu, împărţit în 6 circumscripţii electorale trimetea în Cameră 6 deputaţi aleşi de 5.662 alegători, reprezentând 3,2% din totalul populaţiei acestui comitat23, în timp ce tot 6 deputaţi trimetea şi comitatul Hunedoara, dar aleşi de 13.146 alegători care reprezentau 3,9% din totalul locuitorilor acestui comitat.

Este edificatoare raportarea la comitatul Arad, care avea 21.621 alegători şi care trimetea numai 7 deputaţi doar cu unul mai mult decât comitatul Sibiu, în timp ce numărul locuitorilor acestui comitat era mult mai mare decât al Sibiului (ca şi al alegătorilor de altfel: în comitatul Sibiu doar 5.662 alegători, în timp ce în comitatul Arad numărul alegătorilor era de 21.621) . Că prin o astfel de organizare a circumscripţiilor electorale s-a urmărit dezavantajarea clară a naţiunii române, iată un exemplu, tot din anul 1912.

În comitatul Caraş-Severin, locuit în majoritate de români, 29.048 alegători puteau trimite în Cameră 7 deputaţi, în timp ce comitatul Trei Scaune, locuit în majoritate de secui şi maghiari, putea trimite tor 7 deputaţi dar la numai 5.586 alegători , iar comitatul Odorhei, cu 5 circumscripţii electorale a avut doar 7.108 alegători.

Întocmirea listelor electorale a fost ocazia abuzurilor şi arbitrarului autorităţilor maghiare, care, au făcut totul, pentru a îndepărta naţiunea română de la exercitarea dreptului de vot şi aceasta ca expresie a unei politici oficiale, politică pe care Huszár Antal, în lucrarea intitulatăRomânii din Ungaria o concretiza într-o serie de măsuri prin care să asigure exercitarea unui control politic deosebit asupra comitatelor (şi recunoştea că în 70 de cercuri electorale românii formau, în 1907, majoritatea), acestea fiind considerate de el drept “cuiburi ale politicii ultranaţionaliste române”, cerând şi o nouă arondare a cercurilor electorale care să asigure pentru totdeauna supremaţia maghiară. Iată date edificatoare, după periodicul electoral 1892-1897, publicat de contele Kreith Béla29. În toată Ungaria existau 412 cercuri electorale cu 818.141 alegători.

Între aceştia, 74.395 aparţineau Transilvaniei (15 comitate cu 73 de cercuri). Alegătorii transilvăneni reprezentau 9% din totalul alegătorilor, în timp ce populaţia Transilvaniei reprezenta 14% din populaţia întregii “uniuni”.

În Ungaria, la 100 de locuitori reveneau 5 alegători, iar în Transilvania numai 3.

Pe de altă parte cele 15 comitate transilvănene se împărţeau în două: 11 comitate în care românii şi celelalte naţionalităţi nemaghiare erau în majoritate şi 4 comitate în care maghiarii şi secuii erau majoritari.

În cele 11 comitate nemaghiare, cu o populaţie de 1.719.106 locuitori erau 42.052 alegatori, în timp ce în cele 4 comitate maghiare cu 532.110 locuitori, au fost 32.343 alegători.

Deci, în cele 11 comitate nemaghiare din Transilvania, care au avut o populaţie de 3 ori mai mare decât populaţia celor 4 comitate maghiare, erau doar cu 9.709 mai mulţi alegători; în comitatele nemaghiare existau, deci, 2 alegători la 100 alegători, în timp ce în cele 4 comitate cu populaţie majoritară maghiară erau 6 alegători la 100 alegători. “Bazele dreptului electoral sunt deci, în cele patru comitate maghiare din Transilvania (mai corect, cu majoritate maghiară a populaţie lor, n.ns. – D.V.F.), nu numai aproape de trei ori mai largi ca în restul nemaghiar, dar şi mai largi ca în toată Ungaria… Totodată cele patru comitate reprezintăregiunea cea mai săracă, de unde locuitorii sunt nevoiţi din cauza sărăciei a emigra în număr considerabil… De altă parte, trebuie considerat că o bună parte din numărul alegătorilor celor 11 comitate maghiare, vine din partea saşilor care n-au fost niciodată iobagi” .

În mod normal, românii au reacţionat împotriva unui astfel de regim electoral. Cele douăpartide naţionale române au reacţionat diferit. Partidul Naţional al românilor din Transilvania, creat în 1869 în Conferinţa de la Miercurea, avându-l în frunte pe Elie Măcelariu, a adoptat ca linie directoare a programului său politic tactica pasivismului politic.

În acelaşi an, la Conferinţa de la Timişoara, partidul creat acolo, condus de Alex. Mocioni, Partidul Naţional din Banat şi-a înscris în programul său tactita activismului politic: “În lupta pentru naţionalitate, românii din Ungaria şi Banat vor urma politica de acrivitate” (pct.8). În 1881, în cadrul Conferinţei de la Sibiu s-a constituit un singur partid românesc, Partidul Naţional Român din Ardeal, Banat şi Ungaria care până în 1905, a adoptat tactica pasivismului politic, după care s-a considerat că participarea la viaţa politicăşi mai ales la lupta pentru obţinerea de locuri în Camera deputaţilor este tactica politică cea mai potrivită, pentru ca din interiorul parlamentului maghiar să fie demascată politica dusă faţă de naţiunea română.

Note

1. Prin rescriptul imperial din 1 septembrie 1865 a fost desfiinţată „Dieta românească de la Sibiu” (1863-1864) şi a fost convocată o nouă dietă „constituţională” la Cluj, pentru 19 noiembrie 1865 (Vz. T.Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol.III, p.770-771) şi care formată pe baza legii feudale din 1791, a fost o dietă cu majoritate nobiliară care a votat, imediat după întrunire, cu tot protestul scris al deputaţilor români (14 deputaţi aleşi şi 32 regalişti, din totalul de 108 deputaţi aleşi şi 190 regalişti), anexarea Transilvaniei la Ungaria.

2. Vz. Legea XLIV din 1868 a naţionalităţilor în care s-a prevăzut că „toţi cetăţenii Ungariei formează, chiar şi în conformitate cu principiile constituţionale, din punct de vedere politic, o naţiune, naţiunea ungară unicăşi indivizibilă, al cărei membru egal îndreptăţit e fiecare cetăţean al patriei, chiar dacă aparţine el oricărei naţionalităţi”, iar „limba de stat a Ungariei e limba maghiară”.

3. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, 1895, p.77. 4. Ibidem, p.173. 5. Vz. Magyar Törvénytár, 1836-1868, 1896, p.262. 6. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.173. 7. Vz. Magyar Törvénytár, op.cit., p.262, 263.

8. Se considerau ca stând în calitate de servitori, sub protecţia stăpânului, ucenicii din clasa comercialăşi industrială, cum şi servitorii şi servitoarele care erau în serviciul public ori particular.

9. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.175-177. 10. Magyar Törvénytár, op.cit., p.263. 11. Ibidem, p.262. 12. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.175 (Referindu-se la caracterul restrictiv şi extrem de limitat al regimului electoral din Ungaria, revista Pester Lloyd, din 24 iulie 1894, făcea următoarea caracterizare Legii electorale: „Tehnica legii care a codificat dreptul de a alege, e în naivitatea sa de o simplitate amabilă. La noi nu există cens unitar; condiţiunea pentru dreptul de alegător e stabilită cam în zece chipuri, astfel încât aievea s-a declarat confuziunea babilonică drept lege… Lipsa preciziunii determinaţiunilor face cu putinţă chiar şi unui copist advocaţial de o mediocrăcapacitate să conteste fiecărui om din ţară dreptul de alegător, întocmai cum îi face cu putinţă să motiveze acordarea acestui drept, oricui” (apud, E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.89).

13. Vz. Kalmár, dr.Antal, Új dualizmus, 1909, p.177-178. 14. V.Cheresteşiu, C.Bodea, B.Surdu, C.Mureşan, C.Nuţu, A.Egyed, V.Curticăpeanu, Din Istoria Transilvaniei, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961, p.240-241. 15. Ibidem. 16. Vz. Legea XXXVIII din 1868 despre educaţia publică în şcolile comunale; Legea XXX din 1883 despre şcolile secundare şi calificarea profesorilor; Legea XV din 1891 despre grădiniţele şi azilele de copii; Legea XXVII din 1907 despre relaţiile juridice ale şcolilor elementare nestatale şi despre veniturile învăţătorilor din şcolile comunale şi confesionale (una din legile „Apponyi”), prin care s-a introdus obligatoriu predarea limbii maghiare în şcolile româneşti într-un număr mare de ore, pentru învăţători însuşirea limbii maghiare trebuia să fie făcută de aşa manieră încât ei să poatăvorbi şi scrie în această limbă; la bacalaureat limba maghiară era obligatorie; profesorii şcolilor secundare aveau obligaţia săsusţină examenul de atestare în limba maghiară; condiţionarea, prin Legea XXVII din 1907, a ajutorului de stat pentru şcolile confesionale de predare obligatorie a limbii maghiare; stabilirea prin art.17 al acestei legi a obligativităţii educării elevilor în spiritul ataşamentului faţă de „patria ungară” etc.; iată măsuri prin care guvernul maghiar a desfăşurat o amplă politică de deznaţionalizare.

16. Vz. Legea XXXVIII din 1868 despre educaţia publică în şcolile comunale; Legea XXX din 1883 despre şcolile secundare şi calificarea profesorilor; Legea XV din 1891 despre grădiniţele şi azilele de copii; Legea XXVII din 1907 despre relaţiile juridice ale şcolilor elementare nestatale şi despre veniturile învăţătorilor din şcolile comunale şi confesionale (una din legile „Apponyi”), prin care s-a introdus obligatoriu predarea limbii maghiare în şcolile româneşti într-un număr mare de ore, pentru învăţători însuşirea limbii maghiare trebuia să fie făcută de aşa manieră încât ei să poatăvorbi şi scrie în această limbă; la bacalaureat limba maghiară era obligatorie; profesorii şcolilor secundare aveau obligaţia săsusţină examenul de atestare în limba maghiară; condiţionarea, prin Legea XXVII din 1907, a ajutorului de stat pentru şcolile

confesionale de predare obligatorie a limbii maghiare; stabilirea prin art.17 al acestei legi a obligativităţii educării elevilor în spiritul ataşamentului faţă de „patria ungară” etc.; iată măsuri prin care guvernul maghiar a desfăşurat o amplă politică de deznaţionalizare.

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-iii/

 

SURSA:

Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.

 

Dă clic pentru a accesa GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf