CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Despre criptoromâni și cei 500000 de greco-catolici din Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 

 

Foto: O familie de români de altădată

 

 

Criptoromânii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române.

Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte.

Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto – Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmenipontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelinitorbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzigoranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii(moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazinilinobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei – maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a

a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor;

b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

  • ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);

  • o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);

  • greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;

  • valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

  • goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

  • o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpatia, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum).

  • Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;

  • populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.

  • rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;

  • Torlacii, ziși și Șopi, din localitățile altădată românești atestate documentar în spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, care trăiesc astăzi în Serbia, Bulgaria, Macedonia și Kosovo, un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), având un șir de elemente etnografice comune cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii, și fac geografic legătura între blocurile dacoromân și aromân-meglenoromân, dar și cu cel albanez, păstrând un important lexic rezidual românesc și considerați a fi criptoromâni (români slavizați lingvistic cu secole în urmă).

  • valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;

  • sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;

  • caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;

  • aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;

  • populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

  • Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;

  • Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați.

Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 

Spațiul etnogenezei  românilor

 

 

Să începem cu cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria care sunt de fapt români!

Câteva cuvinte despre Proclamația de la Alba Iulia, pe care o pomenim atât de des și cu atâta venerație la fiecare aniversare a zilei de 1 Decembrie! Proclamație invocată în ultima vreme și de UDMR-iști, acuzându-i pe români că nu au aplicat-o niciodată! Că nu și-au respectat promisiunile făcute la 1 Decembrie 1918 prin Proclamația de la Alba Iulia!…

Această Proclamație conține un important capitol, vizionar, cu privire la viitorul minorităților naționale din România. Printre altele, li se recunoștea acestor minorități dreptul de a folosi limba maternă în școală, în justiție, în administrație, în biserică. Nimeni la 1 Decenbrie 1918 nu a avut de obiectat la aceste propuneri. Românii ardeleni, care au gândit această proclamație, au vrut să demonstreze astfel că nu au de gând să inverseze rolurile cu ungurii care până atunci nu recunoscuseră, în fosta Austro-Ungarie, decât un singur drept pentru români: dreptul de a se declara …unguri! Dreptul la deznaționalizare!

Mai trebuie amintit, spus și repetat la nesfârșit că la intrarea României în război, aliații ei, Franța și Anglia în mod deosebit, au promis României că la încheierea războiului viitoarea graniță de Vest a României va fi pe Tisa. Promisiune nerespectată la Conferința de Pace. La 1 Decembrie 1918 se știa deja că granița de Vest a României nu va fi cea promisă, cea dreaptă, cea corectă în fața justiției istorice! Se știa așadar că prin Granița nedreaptă de la Vest circa 500.000 de români rămâneau să trăiască mai departe sub administrația Budapestei, bine cunoscută ca abuzivă și samavolnică.

Mai mult chiar, printre cei 100.000 de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia se aflau și câteva mii dintre românii care rămâneau în afara noilor granițe ale României. Veniseă și ei să se bucure de izbânda justiției, chiar dacă ea nu era deplină. Veniseră la Alba Iulia cu o întrebare adresată fruntașilor Partidului Național: Pe noi cui ne lăsați?…

Pe noi cui ne lăsați?… O întrebare care răsună și azi, cu aceeași deznădejde!

E lucru sigur că autorii Proclamației de la Alba Iulia, atunci când au introdus în textul acesteia cel mai democrat și mai umanist program politic din lume și din istorie pentru minoritari – repet: cel mai democrat regim din lume pentru minoritari, s-au gândit nu numai la corectitudinea politică, la justiția divină care le impunea un asemenea program, ci s-au gândit și la cei 500.000 de români care rămâneau să suporte un regim politic pentru minoritari așa cum îl vor concepe liderii maghiari de la Budapesta. Liderii români din Ardeal au nutrit speranța că principiile enunțate solemn la Alba Iulia vor fi preluate și la Budapesta, pentru ca românii din Ungaria să se bucure de drepturile pe care le vor avea ungurii din România!… Această dorită reciprocitate nu s-a instaurat însă niciodată! Nici în zilele noastre! De la 1 Decembrie 1918 și până azi maghiarii din România s-au bucurat de drepturi și înlesniri pe care niciodată nu le-au avut românii din Ungaria! Și nici celelalte minorități naționale din aceeași Ungarie!

Principiile de la Alba Iulia reprezintă un model ideal, oferit întregii Europe, întregii omeniri! Un model de politică corectă față de minoritarii etnici! Ca orice model, și acesta rămâne greu accesibil, intangibil chiar. Dar este de datoria fiecărui stat să tindă spre acest model, să se apropie cât mai mult de el, chiar dacă asimptotic.

Îndrăznesc să spun – iar la nevoie să demonstrez, că România se numără printre cele 3-4 state europene care s-au apropiat cel mai mult de modelul de la Alba Iulia! Această reușită merită a fi subliniată mereu, cu fiecare ocazie! Ca români, trebuie să fim mândri că înaintașii noștri, părinții noștri au conceput modelul Alba Iulia. Putem fi mândri și pentru felul cum acest model a fost transpus în realitate de guvernanții români, de clasa politică din România, în frunte cu Parlamentul ei.

Atragem atenția în mod special asupra faptului a toate lămuritor privind deosebirea dintre guvernanții de la București și cei de la Budapesta:

La 1 decembrie 1918, în Ungaria trăiau 500.000 de români. Azi mai trăiesc 30-40.000… Au pierit, au dispărut aproape o jumătate de milion de români prin maghiarizare.

La 1 decembrie 1918, în România trăiau 1.500.000 de maghiari. La 1 decembrie 1989 trăiau în România 2.000.000 de maghiari!… Mai e nevoie de comentarii?!

…Să nu disperăm însă pentru dispariția a sute de mii de români din statisticile Budapestei! Slavă Domnului! În Ungaria trăiesc, înregistrați în toate statisticile oficiale, și o jumătate de milion de greco-catolici! Unguri greco-catolici?!… Maghiari greco-catolici?! Este o absurditate! Un non-sens!

Când s-a produs această trecere masivă a maghiarilor la Uniație?! Istoria nu consemnează un asemenea eveniment, un asemenea proces!

În realitate, cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria sunt de fapt români, români cărora le e teamă să se declare români! Ar avea multe de pierdut pe plan social și economic, în toate privințele, pe toate planurile, dacă s-ar declara români… Pentru acești români, cadrul pe care îl oferă Uniunea Europeană, reprezintă însă o șansă imensă de a se regăsi pe sine fiecare! De a-și afirma identitatea fără niciun risc. O șansă pe care n-o pot fructifica însă fără sprijinul decisiv al românilor din România, și în primul rând al guvernanților, al clasei politice din România.

Azi, numărul maghiarilor din România este mai mic decât în 1989! Mai mic este și numărul românilor din România de azi, față de România din 1989. În cifre relative însă, ca procent, numărul maghiarilor care au părăsit România după 1990 este mult mai mare decât al românilor care au părăsit România!

De unde această diferență?

Această diferență provine din faptul că foarte mulți maghiari – îndeosebi la tinerii maghiari mă refer!, au un motiv în plus să părăsească România, un motiv în plus să nu se simtă bine în țara, în statul în care s-au născut. Motivul este simplu și surprinzător: ei nu știu românește! De ce oare mulți, tot mai mulți tineri maghiari nu știu românește, în vreme ce toți ceilalți minoritari din România au învățat bine românește, nu au nicio problemă, nicio dificultate în a vorbi cursiv și corect românește?! Atât țiganii cât și evreii, tătarii sau sârbii, sașii sau rutenii, vorbesc la fel de bine românește ca și româno-fonii nativi! Numai maghiarii și secuii nu reușesc să-și însușească ca lumea dulcele nostru grai! De ce oare?

Răspunsul pune în evidență iresponsabilitatea liderilor udemeriști: maghiarii nu reușesc să devină buni vorbitori ai limbii oficiale, de stat, pentru că în interiorul comunității maghiare tinerii sunt supuși unei educații anti-românești, sunt manipulați – ca să nu zic că sunt constrânși, sunt încurajați să nu învețe bine românește! Să nu se simtă bine printre români, să nu simtă că România este patria lor!…

Discriminarea între cei ce știu limba oficială a unui  stat și cei ce nu o știu este o discriminare inevitabilă, care se impune de la sine, este naturală, firească, normală. Anormală este existența unor entități politice și culturale care funcționează în România pentru a săpa o prăpastie cât mai adâncă între maghiari și concetățenii lor. La ce le este utilă politicienilor maghiari o prăpastie, o falie cât mai adâncă între maghiari și restul societății românești? Le este utilă pentru a se asigura astfel, cu acest preț, de sprijinul acestei noi divinități care apare în orice democrație: electoratul! Măria Sa Electoratul!…

Prăpastia, la nevoie chiar vrăjmășia dintre maghiari și români, le asigură politicienilor maghiari un electorat constant, le asigură voturi! Și în felul acesta le asigură prezența în diverse funcții nemeritate, inclusiv prezența în  incinta Parlamentului României!

Aceasta este explicația comportamentului aberant al UDMR-ului. Una dintre explicații! Căci mai sunt și altele, printre care, cea mai importantă, este integrarea iresponsabilă a UDMR în politica Budapestei, o politică de subminare a României, a intereselor vitale românești, care constituie axa spirituală a existenței statului maghiar! Cât are de pierdut toată lumea de pe urma acestei schizofrenii, ridicată la rangul de politică de stat,  vom vedea cât de curând.

 

Surse:

https://cubreacov.wordpress.com

Ion Coja site personal

 

15/11/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRANSILVANIA INTERBELICĂ SI REROMÂNIZAREA CA REACȚIE LA POLITICA DE MAGHIARIZARE FORȚATĂ

REROMÂNIZAREA  ÎN TRANSILVANIA INTERBELICĂ

Conceptul de reromânizare este cunoscut mai ales pentru perioada de după 1930, în regiunea locuită majoritar de secui.

Reromânizarea a fost acuzată, de către reprezentanţii revizionismului maghiar, ca fiind o acţiune inventată şi condusă de Statul Român pentru a lovi în maghiarimea transilvăneană. Documentele de arhivă demonstrează, însă, că reromânizarea – în domeniul onomasticii şi toponimiei – a început în 1919; a fost o acţiune spontană a românilor; nu a fost dirijată de Stat; s-a manifestat începând cu zona de Vest a Transilvaniei.
Reromânizarea a fost o reacţie la violenta politică de maghiarizare dusă mai ales după 1867, din momentul constituirii Austro-Ungariei.

A fost o politică de stat a Ungariei. O serie întreagă de legi o indică – din 1868 până în 1917, vârful de lance reprezentându-l Legile Apponyi din 1907. În anumite domenii, procesul de maghiarizare a fost desfăşurat conform unor planuri alcătuite de instituţii particulare, sub coordonarea Statului.

Cea mai cunoscută este societatea condusă de Telkes Simon, care a publicat, la Budapesta, în 1898, volumul „Cum să maghiarizăm numele de familie”.

 

 

 

https://i0.wp.com/www.dantanasa.ro/wp-content/uploads/2013/02/Simon-Telkes-Hogy-magyarositsuk-a-vezet%C3%A9kneveket.jpg

 

 

 

 

 

Aparent era doar o iniţiativă privată. În realitate, Societatea respectivă se constituise sub patronajul Statului – politica de maghiarizare fiind o acţiune de Stat.

Faptul e dovedit de numeroasele acte guvernamentale în susţinerea Societăţii pentru schimbarea numelui: 7 decembrie 1895 – ordin al ministrului Finanţelor, Lukacs Laszlo, repetat pe 24 septembrie 1896; 16 februarie 1896 – ordin al baronului Daniel Erno, ministrul Industriei şi Comerţului; 3 iulie 1896 – ordin al ministrului Agriculturii, Darany Ignacz; 28 august 1896 – ordin al ministrului Instrucţiei şi Cultelor, Iulius Wlassics; tot în 1896, un ordin al ministerului Justiţiei.

Telkes Simon scria:

 

„Aşa cum prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai Naţiunii. (…) Maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar (…), maghiarizarea are un mare rol în consolidarea şi unificarea Naţiunii noastre”.
Timpul a dovedit că Telkes Simon s-a înşelat.

Ca orice lucru impus unei Naţiuni conştiente de sine, şi maghiarizarea forţată a numelui a fost dezavuată de majoritatea românilor, imediat după Unirea din 1918.

Telkes Simon scrisese cu fermitate: „Cei ce poartă nume maghiare nu-şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de Naţiune şi de Patrie. (…) Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”. Numai că, „angajarea” fusese impusă.

De aceea, după 1918, românii cu nume maghiarizat şi-au arătat sentimente româneşti, şi-au recunoscut obligaţii faţă de Naţiunea Română, de Patria românilor, nu de aceea a ungurilor.
Reromânizarea, ca acţiune spontană şi individuală, a început în 1919 în Vestul Transilvaniei.

Se păstrează câteva mii de cereri de reluare a vechilor nume româneşti în Arhiva Consiliului Dirigent; printre ele: Fond. I. Administraţie Generală, dosarele 9, 17, 18, 19, 20, 21 – toate din 1920; Fond. A Secţia Prezidială, dosarele 28, 33, 35, 38, 40, 41, 42, 43, 45 – toate din 1921 ş.a..

De multe ori, cei care cereau revenirea la vechile nume româneşti, indicau şi condiţiile şi anul în care li se impusese maghiarizarea.
O mare rezistenţă s-a înregistrat din partea funcţionarilor unguri – care, în cele mai multe cazuri şi-au păstrat posturile şi în cadrul României Mari – la reluarea vechilor toponime româneşti.

Rezistenţa aceasta, începută în 1919, s-a menţinut întreaga perioada interbelică; este prezentată în multe documente ale unor instituţii ale Statului Român, dar şi în presă sau de către Liga Antirevizionistă Română.

Un document al acesteia din urmă, datând din 1934, consemna păstrarea, în foarte multe cazuri, a denumirilor maghiare impuse după formarea Austro-Ungariei în 1867.

Situaţia era generală în statele succesorale -România, Cehoslovacia, Iugoslavia: „Nu se respectă numirile oficiale ale comunelor din teritoriile atribuite prin tratate acestor state – ele fiind trecute cu numele maghiare ce s-au fixat în urma aplicării Legii ungare a numelor comunelor”, votată de Parlamentul de la Budapesta la 8 noiembrie 1896 şi promulgată la 15 februarie 1897.

(Arhiva LAR, dosar 436, f.5.)
Reromânizarea a avut loc şi în domeniul culturii: s-a revitalizat viaţa culturală românească din Transilvania; au apărut sau reapărut publicaţii româneşti; s-au înfiinţat instituţii culturale româneşti sau au fost reînfiinţate cele dizolvate de statul maghiar.

Şi în acest plan, al culturii, procesul a început din 1919 şi a fost spontan, neimpus de Statul Român, ca o reacţie a păstrării conştiinţei de neam a românilor.
De exemplificat procesul reromânizării în domeniul culturii prin reînfiinţarea Despărţământului ASTRA din zona secuiască, în toamna lui 1919.

Preşedinte al acestuia a fost ales protopopul Aurel Nistor, care considera că „românii din Secuime sunt doritori de muncă pentru răspândirea scrisului românesc până în cea mai ascunsă colibă”.

Înştiinţat de reînfiinţarea Despărţământului, Nicolae Iorga scria: „ Mai mare bucurie nu pot avea decât văzând cum cultura noastră pretutindeni creşte puterile Neamului în ţara mărită”. („Neamul Românesc” din 4 octombrie 1919)
Există şi un al treilea plan al reromânizării: cel bisericesc.

În 1912 fusese înfiinţată Episcopia de Hajdudorogh – greco-catolică, cu oficierea slujbei în limba maghiară; scopul era maghiarizarea românilor greco-catolici. Iniţial, Episcopia cuprindea 83 parohii româneşti din Vestul Transilvaniei (cu 73.255 suflete); episcopul era rutean.

În acelaşi an vor fi subordonate Episcopiei şi parohiile greco-catolice din zona secuiască; cu toate că greco-catolicii de aici protestaseră în cadrul Congresului de la Blaj (17 februarie 1912) şi în Adunarea Bisericească Naţională de la Alba-Iulia (28 mai 1912).

Imediat după Marea Unire, la 28 februarie 1919, va avea loc la Târgu-Mureş Congresul mixt preoţi-învăţători-credincioşi greco-catolici români din Secuime, condus de protopopul Ilie Câmpeanu, care se reîntorsese cu Armata Română după un refugiu de peste doi ani.

S-a hotărât ruperea de Episcopia de Hajdudorogh şi reînfiinţarea Vicariatului greco-catolic din Secuime, de care să aparţină „toţi credincioşii greco-catolici, chiar şi aceia cari şi-au uitat limba maternă română”.

În punctul III al Rezoluţiei adoptate se scria:

„Pe baza Hotărârii de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, cerem crearea tuturor acelor instituţii bisericeşti, culturale, cari vor fi chemate să asigure dezvoltarea naţional-culturală a Poporului Român din Secuime”.

Reromânizarea – privită în sensul reafirmării românismului populaţiei majoritare a Transilvaniei – a fost un proces dorit şi generat de această populaţie; spontan; început imediat după Unirea din 1918; neimpus de autoritatea de Stat românească; era, aşadar, o afirmare a conştiinţei naţionale româneşti şi o dovadă a eşecului politicii violente de maghiarizare condusă de statul maghiar din 1867.

 

 http://www.condeiulardelean.ro/ prof. univ. dr. Petre Ţurlea (Ploieşti).

 

 

12/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Presiunea constantă si agresivă de maghiarizare forțată a românilor din Transilvania in timpul stăpânirii Austro – Ungare

Cum functiona maghiarizarea romanilor din Transilvania - Octavian Goga

Octavian Goga si Aurel Vlaicu

Cum funcționa maghiarizarea forțata a romanilor din Transilvania.

Maghiarizarea fortata a romanilor din Transilvania a reprezentat o presiune constanta si agresiva  asupra existentei si identitatii neamului romanesc in aceasta provincie, fiind o politica de asimilare etnica prin diverse masuri active dicriminatorii, menite sa asigure majoritatea etniei maghiare, in defavoarea celorlalte nationalitati nemaghiare.

Fenomenul maghiarizarii a aparut din nevoia de a mari numarul celor care se identifica cu o etnicitate maghiara, dat fiind faptul ca dupa 1526 Ungaria era dominata de straini de diferite nationalitati: turci, austrieci (habsburgi), germani, slavi, romani/vlahi, etc.

 

 

 

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar legiferată internaţional prin semnarea Tratatului de la Trianon, Paris, Franţa, 1920

Harta Imperiului Austro-Ungar

 

 

 

Insa maghiarizarea fortata infaptuita prin masurile si politicile implementate de catre guvernul din regatul Ungariei, parte a imperiului Habsburgic, a inceput  pe la sfarsitul secolului 17 si s-a intensificat dupa anul 1867, in perioada dualismului austro-ungar.

In anul 1892, Octavian Goga intra la internatul liceului unguresc din Sibiu. Elevul Goga traieste cu intensitate – suferind si revoltandu-se – atmosfera  din scoala, dominata de tendintele de maghiarizare ale autoritatilor.

„Curând, pe masură ce primeam noțiunile de cultură străină, mi-am dat seama că trebuie să instrumentez un proces de eliminare conștientă, pentru că această cultură, pe  care o primeam, să nu mă facă un fel de ienicer al civilizației ungurești.

Trebuia să bag de seamă ca această instrucție zilnică să fie de esență pur cerebrală, fără să atingă resorturile intime ale sufletului și fără să lase urme în conștiința mea națională.”, Octavian Goga

– Ianuarie 1892 – Are loc la Sibiu o conferință extraordinară a Partidului Național Român, care hotărăște scrierea unui „Memorandum” către împăratul Franz Josef I al Austro- Ungariei.

Textul va fi redactat de patriotul ardelean I. Coroianu.

1894 – Are loc la Cluj procesul politic intentat de guvernul maghiar „memorandiștilor”; sunt dictate 14 condamnări la închisoare.Guvernul maghiar interzice activitatea Partidului Național Român.

1895 – La Budapesta are loc Congresul reprezentanților națiunilor asuprite din Austro-Ungaria și Transilvania, unde se încheie o alianță politică româno-sârbo-slovacă îndreptată împotriva politicii de maghiarizare forțată a națiunilor din Austro-Ungaria.

Sub presiunea opiniei publice europene și a intervențiilor diplomatice ale României, împăratul Franz Josef îi grațiază pe „memorandiști”.

1897 – Parlamentul ungar votează legea de maghiarizare a numelor de localități

Bibliografie, Note, Surse: [1] Octavian Goga, Poezii, Editura Albatros, Bucuresti, 1992 Cum functiona maghiarizarea romanilor din Transilvania – Octavian Goga prin glasul.info

04/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: