CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DOCUMENTE DESECRETIZATE DESPRE RĂZBOIUL COLONIALIST DUS DE RUSIA LA NISTRU. CINE, CUM ŞI DE CE L-A ELIBERAT PE TRĂDĂTORUL SEPARATIST IGOR SMIRNOV. VIDEO

Chişinău:

Generalul Ion Costaş, fost ministru de Interne şi fost ministru al Apărării  şi expertul în problema transnistreană Oazu Nantoi, vorbesc despre Războiul de la Nistru dus de Rusia împotriva R.Moldova şi despre cine, cum şi de ce l-a eliberat pe trădătorul separatist Igor Smirnov, agent al colonialismului rusesc.

 

30/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Un efect al propagandei ruse: diferențierea între români și vlahi

 

Acad. Ioan Aurel Pop: „Diferențierea dintre români și vlahi, efect al propagandei ruse”

  

S-a spus și s-a scris adesea că numele de România a fost „inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României și Geografia României, referindu-se în linii mari la spațiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer și mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din rațiuni politice artificiale și în spirit naționalist modern.

În legătură cu această convingere se află și o alta, curentă și acum în anumite zone ale spiritualității europene: valahii au fost o populație difuză, disparată și neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri și componente; dintre anumiți valahi, s-ar fi format în epoca modernă, odată cu națiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii și românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii și apoi românii.

Impunerea unor asemenea idei tendențioase, cu substrat politic, legate de diferențele dintre vlahi/valahi și volohi sau dintre moldoveni și români, fără nicio bază științifică, s-a făcut, în mare măsură, datorită propagandei rusești și apoi sovietice, însușite și perpetuate până astăzi în anumite cercuri și de anumite state.(Discursul de recepție la Academia Română al istoricului Ioan Aurel Pop, 29 mai 2013).

 

Serbia. Catastrofa lingvistică, numită „limba vlahă”, demontată de academicianul Alexandrina Cernov: Valea Timocului nu va avea o „limbă vlahă” funcțională”.

 

”Limba „vlahă”, este un proiect care nu o să reziste mult. Şi apoi, este un proiect politic şi nu lingvistic, deci este vorba numai de denumire şi de voinţa politică a statului.

Ca să apară o limbă nouă este nevoie de un proces istoric îndelungat de dezvoltare a acestei limbi, de implimentarea ei. Şi atât în Valea Timocului, cât şi în alte regiuni lucrul acesta nu poate fi implimentat prin voinţă politică – Academician Alexandrina Cernov 

Atunci când se vorbește despre vlahii și limba vlahă din Serbia se are în vedere numai regiunea Valea Timocului unde locuitorii sunt înregistrați ca vlahi, iar autoritățile se folosesc de acest lucru pentru a rupe în două comunitatea românească din Serbia.

Alexandrina Cernov – profesor la Universitatea din Cernăuți, membru de onoare al Academiei Române, din anul 1992, șefa catedrei de limbă și literatură română la Universitatea din Cernăuți, critic și istoric literar, a afirmat într-un interviu pentru Adevărul Moldova că apariția unei „limbi vlahe” funcționale nu este posibilă în această regiune.

În regiunea Valea Timocului din Serbia a fost reactivat proiectul de standardizare a limbii vlahe pe baza graiului local. Ce părere aveți de acest proiect al „limbii vlahe”?Este un proiect foarte asemănător cu limba moldovenească, adică un dialect se încearcă să fie ridicat la rangul limbă de sine stătătoare. Este, în fond, aceeași politică, sunt aceleași intenții.

Desigur că m-am întâlnit cu mulți așa-ziși vlahi și ei vorbesc de fapt un dialect al limbii române. Dar nu este o limbă de sine stătătoare. În acest moment limba vorbită de ei păstrează structura gramaticală, atât morfologică cât și sintactică.

Însă întrebuințează anumite cuvinte poate pentru anumite noțiuni. Totuși când are anumite afinități fonetice cu o altă limbă, ea nu poate fi considerată limbă de sine stătătoare.

Hotărâtoare este structura în jurul căreia se organizează celelalte elemente ale limbii.Din perspectiva proiectului „limbii moldovenești” cum apreciați eventualul succes al „limbii vlahe”?Succesul este unul politic. Acest proiect poate să fie impus politic, însă nu și lingvistic. Și el nu va avea influență asupra limbii pe care o vorbesc oamenii de acolo.

Adică limba va rămâne aceeași. Desigur că o mare importanță o are cultura și măsura în care cultura glasurilor, și cea literară și cea folclorică va evolua. Dar eu nu cred că oamenii simpli vor renunța la cultura lor populară.

Care credeți că vor fi efectele asupra elevilor români din Serbia în cazul în care li se va preda în această limbă vlahă?Din câte cunosc eu, în toate localitățile din Serbia școlile sunt românești, elevii învață în limba română și oamenii de acolo se consideră români. În afară de Valea Timocului.

Astfel, dacă vorbim despre vlahi și limba vlahă, vorbim numai despre Valea Timocului unde oamenii de acolo se înregistrează ca fiind vlahi, iar autoritățile se folosesc de acest lucru pentru a rupe două masive românești unul de celălalt.

Dar să ne amintim că și Basarabia și Bucovina au trecut prin această experiență. Și noi am avut atunci școli moldovenești, ni se preda în limba moldovenească, iar noi scriam cu literele alfabetului chirilic.

Și după cum vedeți acest proiect nu a rezistat, pentru că până la urmă toată populația a optat pentru limba română și alfabetul latin. Și în primul intelectualitatea. Deci acest proiect al „limbii vlahe” din Valea Timocului foarte mult depinde de activitatea și de voința intelectualității din zona respectivă. Ea va avea rolul hotărâtor.

Or, cum nu se va numi, limba va rămâne aceeași. Adică i se schimbă numai denumirea, dar limba va rămâne aceeași. Referitor la efectele asupra elevilor, aceasta este o problemă de perspectivă.

Pe de o parte, indiferent cum se va numi limba este important să existe școli în această limbă, pentru că atunci ea se va păstra. Nu putem în mod artificial să schimbăm limba. Ea este limba pe care o vorbește poporul. Și dacă au școli, înseamnă că limba se va păstra mai bine, indiferent de denumirea pe care o va avea.

Noi avem experiența limbii române și a limbii moldovenești. Deci, oricât nu s-ar strădui statul să ne facă dicționare, și cărți, și monografii, și manuale, limba va rămânea aceea pe care o vorbește poporul.

Până la urmă, ar fi posibilă apariția unei „limbi vlahe” funcționale?Eu cred că nu ar fi posibilă. Este un proiect care nu o să reziste mult. Și apoi, este un proiect politic și nu lingvistic, deci este vorba numai de denumire și de voința politică a statului.

Ca să apară o limbă nouă este nevoie de un proces istoric îndelungat de dezvoltare a acestei limbi, de implimentarea ei. Și atât în Valea Timocului, cât și în alte regiuni lucrul acesta nu poate fi implimentat prin voință politică.Care ar fi beneficiile folosirii limbii române literare?

Beneficiile folosirii unei limbi române literare vor fi foarte mari, pentru că limba română literară are o literatură bogată care va dezvolta o intelectualitate puternică.

Deci, dacă luăm limba română literară, înseamnă că luăm și literatura respectivă și asta ar însemna că privăm un popor de cultura lui națională. 

O limbă nu poate fi schimbată și nu poate fi implimentată de politicieni, pentru că limba este un organism viu care se dezvoltă nu prin voința politică, ci prin voința poporului care vorbește această limbă și dezvoltă în primul rând un folclor în această limbă.

Și acest folclor este un nivel de cultură al poporului respectiv.

 

Sursa: romaniabreakingnews.ro

15/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii şi maghiarii în trecutul Transilvaniei…

România sau Ungaria? A cui este, de fapt, Transilvania, un ţinut atât de controversat. Argumentele istoricilor

 Transilvania, 1635. Harta Principatul Transilvaniei  din „Theatrum Orbis Terrarum, sive Atlas Novus in quo Tabulæ et Descriptiones Omnium Regionum, Editæ a Guiljel et Ioanne Blaeu” Sursa: University of California

 

 

Raporturile româno-maghiare au în urmă o istorie palpitantă, complicată, plină de conflicte și de concilieri, de atitudini egoiste și de generoase deschideri.

Secole la rând – pentru unele zone, aproape un mileniu – românii veniţi în contact cu ungurii au fost trataţi ca supuși, nedemni de a fi cetăţeni cu drepturi depline.

Au fost și români destui care au considerat că venise momentul istoric mult așteptat de a se răzbuna pe secolele de umilinţe. Astăzi, lucrurile par mult mai destinse și cred că a contribuit la aceasta și integrarea României și Ungariei în aceleași alianţe europene și euroatlantice.

Prima mărturie a unor contacte româno-ungare este cuprinsă în Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor”), lucrare elaborată de un cronicar anonim al unui aproape la fel de anonim rege Bela, cândva prin secolul al XI-lea, reluată ulterior, dar referitoare la întâmplări de până la anii 1050-1060.

Cronicarul (notarul) maghiar, cu studii la o universitate occidentală (poate din Italia), spune că o ceată de unguri a trecut, probabil după anul 900, dinspre Bihor „dincolo de pădure” (=ultra silvam sau trans silvam), unde a întâlnit o ţară bogată, cu câmpuri cultivate, cu sare și materii sărate, cu aur prezent până și în nisipul râurilor, locuită de români și slavi, ţară în care domnia o avea un anumit român, ducele (voievodul) Gelou.

De aici au pornit și neînţelegerile dintre istoricii români și cei maghiari: aceștia din urmă afirmă că totul nu ar fi decât o contrafacere, fiindcă românii nu puteau fi în anul 900 în Transilvania, pe când românii spun că nu este nimic mai firesc decât prezenţa românilor latinofoni aici, pe locurile fostei provincii romane Dacia, unde s-a plămădit poporul român…Dincolo de dispute, prezente mereu între cele două popoare, viaţa a decurs normal.

Între secolele XI-XIII, după cucerirea Banatului și părţilor vestice (numite ulterior Partium), Transilvania a devenit provincie (voievodat) a Regatului Ungariei până la destrămarea acestuia, sub loviturile otomanilor, în 1541.

Primele menţiuni scrise despre români nu-i pomenesc pe aceștia decât în postura de victime cărora li se răpește ceva sau de condamnaţi pentru „fărădelegi”.

Deși au fost acceptaţi o vreme în structurile puterii (ca participanţi la adunările ţării), alături de nobili, de sași și secui, românii au fost trataţi, în general, ca popor cucerit cu sabia și supus.

Discriminarea a fost iniţial socială și confesională (nimeni nu putea stăpâni pământ fără act scris de donaţie regală; numai catolicii puteau fi nobili adevăraţi), dar, din secolul al XV-lea, românii (ortodocși) au ajuns să fie asupriţi și sub aspect etnic, iar această asuprire etnică s-a accentuat apoi mereu.

Discriminarea a generat reacţii de apărare, uneori violente, încercări de reluare a bunurilor răpite, cotropiri de hotare abuzive, incendieri etc., încât românii apar înaintea legii celei noi ca „răufăcători”.

Acei posesori români de sate (puţini ca număr), care s-au pus în slujba regalităţii și au reușit să aibă documente pentru pământurile lor, au ajuns nobili, unii au trecut chiar la catolicism și au ocupat funcţii importante în comitate, în voievodat și în regat.

Este cunoscut exemplul lui Iancu de Hunedoara, al cărui fiu (Matia Corvin) a devenit chiar regele al Ungariei. Aceștia s-au desprins din sânul neamului lor.Între 1541 și 1688, Transilvania (unită cu părţile vestice) a fost principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane.

Acum, discriminarea românilor a fost consfinţită prin documente cu putere de lege. Ţara a fost condusă de trei naţiuni (ungurii, sașii și secuii) și patru confesiuni (calvină, luterană, unitariană și catolică).

Românii ortodocși – majoritatea populaţiei – nu se regăsesc nicăieri în eșichierul puterii, ei fiind consideraţi răbdaţi (acceptaţi) în ţară „până va dura bunul plac al principilor și cetăţenilor”.

La 1599-1601, Mihai Viteazul – singurul principe care a condus Transilvania în nume românesc – a încercat să-i ridice pe români la egalitate cu naţiunile și religiile privilegiate, dar fără succes. Din 1688 până la 1918, Transilvania a fost – sub forme diferite – parte a puterii Habsburgilor, și în tot acest timp (aproape două secole si jumătate), discriminarea s-a adâncit, încât românii și-au organizat o mișcare de emancipare naţională, ca și celelalte popoare asuprite din imperiul austriac și apoi din dubla monarhie.

Chiar și unirea cu Biserica Romei (1697-1701) a fost privită de români ca o formă de emancipare, de accedere spre egalitate cu naţiunile privilegiate, adică spre demnitate.

Dar nu a fost așa. Astfel, secole la rând – pentru unele zone, aproape un mileniu – românii veniţi în contact cu ungurii au fost trataţi ca supuși, nedemni de a fi cetăţeni cu drepturi depline, fără școli susţinute de stat, fără drept de a clădi biserici în orașe și de a locui acolo, de a învăţa meserii și de a ocupa funcţii publice etc.

Singurele lor „drepturi” erau munca tăcută și fără de odihnă, plata dărilor către stat (rege), nobili și (uneori) biserica catolică și serviciul militar.

Astfel, românii erau principalii purtători ai sarcinilor publice (adică ei întreţineau statul, societatea), dar erau socotiţi locuitori de mâna a doua, cu drepturi limitate. Discriminarea i-a adus în situaţia a fi un popor fără elite (cu excepţia preoţilor, aflaţi și ei în situaţia materială a ţăranilor iobagi), fără știinţă de carte (frecventau, unii, doar școlile confesionale) și, mai ales, fără averi, adică fără baza materială a puterii.

Toate acestea au creat în rândul românilor o mentalitate de supuși sau de slugi, iar în rândul maghiarilor (cărora li s-au adăugat, din secolul al XIX-lea și secuii) o mentalitate de stăpâni sau de dominatori.

La începutul secolului al XX-lea, dacă este să facem un soi de bilanţ, poporul român era cel din urmă dintre popoarele de bază ale Transilvaniei: era, categoric, cel mai numeros (două treimi din toată populaţia), cel mai sărac, cel mai puţin instruit, cel mai dispreţuit etc.

Firește, stăpânii afirmau că totul se datora inferiorităţii ancestrale și intrinseci a „valahilor”, dar judecătorii imparţiali – și erau de-acum destui – puneau în lumină discriminarea multiseculară, care-i ţinuse pe români în înapoiere.

Când ţi se inoculează timp de generaţii întregi ideea că ești incapabil, leneș și prost, începi să crezi și tu acest lucru și să te porţi ca atare…

După 1918, lucrurile s-au inversat din multe puncte de vedere: Transilvania, conform deciziei majorităţii populaţiei (două treimi dintre locuitori), luate la 1 Decembrie 1918 și confirmării marilor puteri (la Conferinţa Păcii de la Paris, din 1919-1920), a devenit parte integrantă a Regatului României, românii au ajuns stăpâni, iar maghiarii au devenit, pentru prima oară în istoria lor, minoritate naţională și religioasă.

România s-a angajat să respecte, la insistenţele marilor puteri și conform unor angajamente luate de participanţii la Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia, un cod al drepturilor minorităţilor, pe care le-a prevăzut în mare măsură și în Constituţia din 1923.

Firește, ca întotdeauna, de la litera legii până la aplicarea ei este o diferenţă. Au fost și români destui care au considerat că venise momentul istoric mult așteptat de a se răzbuna pe secolele de umilinţe, de bătăi, de privări de libertate și de bunuri, de dispreţ și batjocură.

Natural, aceștia (chiar dacă unii suferiseră ei înșiși înainte de 1918), neputându-se răzbuna pe vinovaţii de odinioară, își vărsau năduful pe urmașii celor demult, care nu aveau nicio vină! Au fost și maghiari orgolioși și sfidători, care au refuzat recunoașterea autorităţii statului român, au îndemnat la ură și răzbunare, au continuat proferarea injuriilor la adresa românilor, a capacităţilor lor creative, de muncă și de organizare.

De exemplu, la înfiinţarea universităţii românești din Cluj, în 1919, s-a scris și s-a spus clar ca „întreprinderea valahă” nu va putea fi decât un eșec de proporţii, fiindcă românii nu sunt capabili de muncă intelectuală, de cercetare, de educare superioară.

Mai mult, după recunoașterea internaţională a apartenenţei Transilvaniei la România, s-a insinuat sau s-a spus de-a dreptul că românii vor duce la pierzanie această provincie frumoasă și bogată, „floarea” Ungariei de odinioară, văduvită de „opinca valahă”! Până la urmă, în viaţa cotidiană a epocii interbelice, la nivelul comunităţilor de jos, în ciuda agitaţiilor politice și a creșterii revizionismului, lucrurile păreau mai liniștite.

Anul 1940 a venit pentru România ca un trăsnet: aproape jumătate din ţară a fost dată pe tavă străinilor (o parte Uniunii Sovietice, alta Ungariei și alta Bulgariei).

Ungaria hortistă a primit, prin dictatul (numit eufemistic „arbitraj”) de la Viena, jumătate din Transilvania, cu majoritate etnică românească. În acest fel, între 1940 și 1944, violenţele de toate tipurile s-au dezlănţuit fără milă în partea cedată, cu precădere contra românilor (arestaţi, bătuţi, schingiuiţi și uciși), dar și a evreilor.

Regimul comunist, instaurat treptat după 1944 – deopotrivă în Ungaria și România, a încercat până la un punct, atât cât îi convenea, să atenueze asperităţile istorice, în numele „frăţiei tuturor oamenilor muncii, indiferent de naţionalitate”. Transilvania de Nord a reintrat sub administraţie românească în martie 1945, iar la Conferinţa de Pace din 1947 a fost reintegrată oficial, între vechile graniţe, în statul român.

În primii ani, mai ales în deceniul stalinist și poststalinist, prevalenţa maghiară a continuat cumva în Transilvania, prin preluarea conducerii partidului comunist de către elemente ungare și ungarofone (unele convertite din rândul fasciștilor); a urmat apoi o perioadă de oarecare echilibru, în care se părea că înţelegerea între români și maghiari va putea deveni durabilă; spre finalul dictaturii ceaușiste însă, accentele naţionaliste românești s-au înmulţit („geniul Carpaţilor” conducea spre „glorie eternă” cel mai merituos popor din lume!), încât măsurile generale luate contra cetăţenilor României au fost resimţite mult mai acut de minorităţi și mai ales de minoritatea maghiară.

Discriminările au devenit evidente, de la nivelul social-economic până la cel cultural-educaţional, încât mulţi maghiari, germani, evrei, dar și români au părăsit ţara.

Totuși, comunismul, cu tot arsenalul său de metode dure sau voalate, a ţinut lucrurile sub control, acoperite de vălul propagandei.

Deceniile de libertate de după 1989 au scos la iveală toate realităţile ascunse, frustrările, orgoliile, au frânt barierele și reţinerile, dând frâu liber dorinţelor legitime, dar și urilor refulate, dorinţelor de răzbunare și chiar violenţelor de limbaj și fizice.

Cu toate acestea, cu excepţia evenimentelor de la Târgu-Mureș, din martie 1990 – soldate cu cinci morţi (trei maghiari și doi români) și cu 278 de răniţi (190 români și 88 maghiari, adică de peste două ori mai mulţi români decât maghiari) – nu au existat conflicte sângeroase în Transilvania postcomunistă.

De aceea, disputele româno-ungare din Transilvania apar, prin comparaţie cu alte locuri și confruntări din Europa, mărunte controverse, generate de o rivalitate istorică normală, posibilă între vecinii de pretutindeni și din oricare epocă. Firește, noi avem tendinţa să le exagerăm, din variate motive, sentimentale sau raţionale.

Îmi amintesc că, la scurt timp după cele petrecute la Târgu-Mureș, un ziarist american, ajuns acasă la academicianul David Prodan, l-a întrebat pe acesta câţi unguri fuseseră omorâţi de români la Cluj, în ultima săptămână. Impulsul profesorului a fost, natural, să-l dea afară pe acel „dezinformator”.

Astăzi, lucrurile par mult mai destinse și cred că a contribuit la aceasta și integrarea României și Ungariei în aceleași alianţe europene și euroatlantice. Este drept că această integrare nu garantează de la sine buna înţelegere, dar o favorizează, o netezește.

Maghiarii rămân cu orgoliile și cu frustrările lor, ca românii. Cei dintâi, catolici și protestanţi, adică adepţi de la început ai modelului european de succes, învaţă încă la școală cum au devenit „civilizatorii Bazinului Carpatic” și cum au pierdut – prin răutatea vecinilor hrăpăreţi și a marilor puteri inamice, la 1920, „două treimi din teritoriu și din populaţie”.

Nu mai adaugă nimeni esenţialul, anume că acele teritorii „pierdute” aveau majorităţi etnice nemaghiare! Cu alte cuvinte, unii elevi și tineri primesc prin educaţie un mesaj eronat, paseist, pesimist.

Norocul este că noile generaţii nu mai receptează astfel de mesaje. Românii, cei mai mulţi ortodocși și puţini greco-catolici (de rit bizantin cu toţii), adică membri ai modelului european perdant la scara istoriei (fapt tot mai evident după căderea Constantinopolului sub otomani, la 1453), învaţă la școală de toate, dar numai despre „gloria” de odinioară a voievozilor nu mai învaţă.

Mai degrabă sunt puși la curent cu miturile noastre ancestrale, cu „naţionalismul” exacerbat care i-ar fi animat pe înaintași, cu ororile comunismului, cu holocaustul etc. A

bia pe ici pe acolo se mai aude câte o voce stingheră despre hunii și ungurii primitivi, veniţi din fundul Asiei, cu frăgezită carne sub șeaua cailor.

Dar aceste aspecte capătă mai mult tentă anecdotică, la un pahar de vinars (sau palincă). În acest moment, cam trei sferturi dintre locuitorii Transilvaniei sunt etnici români și vreo 18% maghiari…

Astfel, până la urmă, clișeele istorice belicoase se estompează, iar raporturile româno-ungare se umanizează tot mai mult, așa cum este firesc.

Cu alte cuvinte, vocile extremiste – deși prezente de ambele părţi – se pierd în concertul raţiunii, pe fondul globalizării. Se înţelege tot mai mult și mai deplin că nu există popoare inferioare și superioare, ci numai prejudecăţi mărunte și că graniţele pot fi spiritualizate – cum visa Nicolae Titulescu – pentru a ne determina să trăim în (relativă) armonie.

De altminteri, din tot mileniul trăit de români și de unguri împreună, la Dunăre și la Carpaţi, anii de conflicte au fost mult mai puţini decât cei de pace, de vieţuire și de convieţuire, ceea ce ne dă speranţa păcii viitoare.

În ciuda propagandei agresive a iredentismului maghiar, izvoarele statistice arată un adevăr incontestabil cu privire la situația demografică din Transilvania: ungurii nu au fost niciodată majoritari în Transilvania.

Din contra.Informații complete cu privire la ponderea etniilor din Transilvania găsim, spre exemplu, într-o lucrare în limba germană, Kurzer Ueberblick der Literaturgeschichte Siebenbürgens von der ältesten Zeit bis zu Ende des vorigen Jahrhunderts, apărută la Sibiu în 1857.

Cifrele vorbesc de la sine și nu mai au nevoie de alte comentarii.

 

Populația Transilvaniei în 1310, 1572, 1690 și 1853-54. Sursa: Kurzer Ueberblick der Literaturgeschichte Siebenbürgens von der ältesten Zeit bis zu Ende des vorigen Jahrhunderts, Sibiu, 1857 (continuarea mai jos)

 

Nu puţini sunt politicienii maghiari sau chiar istoricii maghiari care susţin că Transilvania ar trebui să aparţină Ungariei.

Unii istorici unguri susţin că românii sunt urmaşi ai dacilor romanizaţi la sud de Dunăre şi nu la nord de Dunăre, inducând ideea că românii ar avea origine romano-traco-slavă, cu preponderenţa elementului slav, emigrând la nord de Dunăre la începutul sec. al IX-lea, adică înainte de venirea ungurilor în Transilvania.

Alţii susţin că, odată cu retragerea aureliană (274 d. Cr.), când împăratul Aurelian i-a mutat pe coloniştii romani din Dacia Traiană în Moesia Inferior (la sud de Dunăre), au plecat cu ei şi dacii de la nord de Dunăre, lucru infirmat de istorici şi chiar de unii istorici unguri.

Astfel, istoricul clujean Ladislau Gyemant susţine că „românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei de origine romană, menţinuţi în permanenţă pe pământul pe care îl locuiesc, anterior celorlalte popoare (deci şi ungurilor)” şi recunoaşte „caracterul nedrept şi abuziv al sistemului politic instalat ulterior, cu excluderea românilor”.

Istoricul maghiar Kovary Laszlo, în lucrarea sa „Statistica Ardealului”, susţine că „românii sunt urmaşii romanilor colonizaţi în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiţi aici de unguri mult mai târziu, prin sec. al IX-lea (955-956)”.

În „Antichităţile Ardealului”, Kovary Laszlo, scrie: „La venirea maghiarilor, Ardealul era locuit de neamul românilor (olah nemzet). De la ei au preluat maghiarii stăpânirea Transilvaniei”.

Szilagyi Sandor preciza, la rândul său: „Nu se poate contesta faptul că românii au deţinut Transilvania cu mult timp înainte de venirea principelui maghiar Tuhutum, care s-a luptat cu valahii lui Gelu în partea de nord-vest a Transilvaniei, cu Glad în Banat şi cu Menumorut în Crişana, căpetenii demne de amintit.” Csetrenyi Svartics Ignac seria: „Românii trăiau aici (în Transilvania) la începutul domniei lui Arpad.

Ei au fost cei cuceriţi de către Tuhutum. De aici, ei (românii) s-au înmulţit foarte mult în regiunea Tisei, în Ungaria.” Problema Transilvaniei este una sensibilă şi va mai curge multă cerneală până când ea va fi pe deplin lămurită.

“Chiar dacă e o problemă sensibilă şi o chestiune generatoare de tensiuni diplomatice, Transilvania reprezintă o regiune care trebuie să fie parte a statului român”, susţine istoricul orădean Marius Deaconu.

În ciuda tuturor confliectelor dintre maghiari şi români, trebuie acceptată ideea că popoarele Transilvaniei au un destin comun.

 

Surse:

Prof.univ.dr http://revistasinteza.ro/cate-ceva-despre-romani-si-maghiari-in-trecut/

http://adevarul.ro/locale/oradea/romania-ungariaa-cui-transilvania-tinut-atat-controversat-argumentele-istoricilor-1_55dc8103f5eaafab2ce7fc6f/index.html

Kurzer Ueberblick der Literaturgeschichte Siebenbürgens von der ältesten Zeit bis zu Ende des vorigen Jahrhunderts, Sibiu, 1857 .

Sursă document și alte detaliitiparituriromanesti.wordpress.com

30/04/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: