CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

În doi ani, România s-a împrumutat la cea mai mare dobândă din Europa, cu 57 de miliarde de euro. Ce s-a făcut cu banii împrumutați?

România s-a împrumutat cu 57 de miliarde de euro în doi ani

Prof.universitar Gheorghe Piperea scrie în publicația on line Anonimus.ro că România s-a împrumutat cu 57 de miliarde de euro în doi ani de plandemie, la cea mai mare dobândă din Europa (azi e cam 5,4% pe an – comparați cu dobânda de minus 0,3% pe an la care se împrumută Franța și veți ameți).

Prima veste proastă este că acești bani trebuie restituiți. Va dura, probabil, 30 de ani.

Eu voi fi fost pensionar la finalul acestei perioade, iar statul o să îmi arate degetul mijlociu, căci prioritatea sa va fi fost restituirea acestui împrumut.

La fel și toți viitorii pensionari din generația mea. Generația fiicei mele va avea vârsta mea de acum – și toți vor fi cocoșați de această datorie, iar educația, sănătatea și cultura copiilor lor vor fi lăsate la urmă, pentru a da prioritate acestui măreț proiect de plată a datoriilor țării.

A doua veste proastă este că țara se va mai împrumuta în cei doi ani care urmează – poate chiar mai mult de 57 de miliarde de euro.

De ce? Pentru că la butoane sunt indivizi nepricepuți, care nu știu cu managementul – știu doar să se împrumute și să împartă comisioane și să vândă indulgențe, într-un complex sistem de conflicte de interese, uși rotative și corupție menit să mențină monopolurile în mâinile cui trebuie și să dea siguranța și stabilitatea privatizării profiturilor și ale socialializării pierderilor.

A treia veste proastă este că nu e există veste bună – tipii de la butoane vor rămâne la butoane și după plandemie.

Găsesc ei motive să manipuleze populația prin frică, sărăcire și înfometare, pentru a-i convinge să îi voteze din nou.

Cu toate acestea, zic să fim optimiști, totuși: hai Liberare!

15/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Un comentariu

CUM AM AJUNS SĂ NE PROCOPSIM CU BĂSESCU?

Rămâne, pentru mine, de neînțeles de ce faptele, informațiile și opiniile privitoare la cariera lui Traian Băsescu sunt sintetizate atât de târziu. Presa românească, mai ales anumite posturi de televiziune, l-au atacat de mulți ani. Fără efect.

Simpatia și solidaritatea unui segment electoral, cel după chipul și asemănarea lui Băsescu, naivitatea altui segment, susținerea financiară și morală a «prinților electori», au păstrat departe de mânia electoratului, care vedea ce era de văzut, catastrofala gestiune și populismul ieftin al președintelui.
-Dan Culcer –

Ion Coja. Cine ne-a pricopsit cu Băsescu?

Acum, când anii de preșidenție ai lui Băsescu se dovedesc a fi nu numai ani pierduți, ci și anii cei mai păguboși din istoria noastră, întrebarea care ne bântuie dureros prin minte este cum de a ajuns un asemenea individ să conducă o țară! Să ne conducă pe noi, românii, care nu suntem chiar ultimii proști de pe planeta asta!…

Pentru acest accident deopotrivă rușinos și catastrofal, aud felurite explicații, începând cu defecțiunile sistemului așa zis democratic și terminând ezoteric prin invocarea ghinionului nostru românesc, atât de activ în ultima sută de ani!

Stupoarea cea mai mare o stârnește faptul că înainte de a fi ales președinte de țară, individul avea cel mai greu dosar penal la tribunal, pentru mari și bine cunoscute prejudicii aduse economiei naționale, în principal pentru dispariția flotei, la care s-ar adăuga dezastrul din CFR, început tot sub oblăduirea sa. Și multe altele! Ce i-a împiedicat pe magistrați să-și facă datoria față de noi, păgubiții, și față de infractor?

     1. Băsescu, spun unii, este așa cum este. Dacă nu ne-am dat seama ce este de capul lui, nu este vina lui. Este, zic aceștia, vina noastră, a societății românești, a electoratului, a poporului român, că l-am făcut președinte. Concluzia: popor de năuci, de adormiți!

     2. În principiu, un popor, o comunitate de oameni, cum se apără de ne-oameni ca Băsescu? Destul de simplu. Societatea omenească seamănă mult cu un organism viu! Când un organism este agresat, pus în pericol de o celulă stricată sau de un corp străin, organismul reacționează prin celulele sănătoase aflate în vecinătatea celulei care pune în pericol întreg organismul.

Dacă infecția se produce la genunchi, reacționează celule din zona genunchiului, nu celulele de la cot sau din creștetul capului!
      La fel, în societatea omenească, într-o comunitate, când se ivește un ins periculos pentru ceilalți, primii care semnalează pericolul și încearcă să-l izoleze, să-l facă inofensiv, sunt sau trebuie să fie oamenii din preajma individului: vecini, colegi, rude…
     Care este situația lui Băsescu?

     3. Este lucru sigur că, dacă nu interveneau evenimentele din decembrie 1989, numele lui Traian Băsescu nu ajungea niciodată să fie cunoscut de toți români. Prin deducție logică, numele respectiv nu ajungea nici să fie vreodată înjurat de toți românii! Politica și serviciul de cadre al PCR nu ar fi admis niciodată ca un astfel de individ să urce prea sus.
      Ce s-a întâmplat cu Băsescu după decembrie 1989?

     4. După 22 decembrie, cu Traian Băsescu s-a întâmplat lucrul cel mai normal cu putință: Colegii și mai ales subordonații săi, de comun acord și cu superiorii acestuia, l-au dat afară pe Băsescu din funcție și din servici, din funcția de mare director pe care o avea în Portul Constanța! L-au dat afară cu huiduieli! Au ținut oamenii muncii ședință în Portul Constanța, unde lucra ca director neisprăvitul, și au fost cu toții de acord să se lepede de el ca de un corp străin, ca de unul care nu era de-al lor etc.

La Ministerul Transporturilor, din partea oamenilor muncii din toată Țara, au venit în zilele acelea câteva zeci de propuneri de îndepărtare din funcție a unor directori. Printre ei și Băsescu al… al nostru! Cu alte cuvinte, oamenii care îl cunoșteau pe Băsescu câte parale face și-au făcut datoria de cetățeni și de slujbași, denunțându-l ca pe un ins fără valoare ca om, ca navigator, ca șef sau coleg! Un impostor!
     Orice societate pe acest principiu funcționează: cei care îl cunosc, care au lucrat cu persoana în cauză sunt primii care trebuie să bareze, dacă este cazul, drumul impostorului. Sau, dimpotrivă, dacă este cazul, să-l susțină!

Așadar, cariera lui Băsescu, atât de fulminantă după 1990, nu a avut sprijinul colegilor, al celor care îl cunoșteau cel mai bine!… Opoziția, în cunoștință de cauză, a colegilor trebuia să-i îngroape Băsescului toate veleitățile de parvenire! Putem spune că noi, ca popor, prin reprezentanții noștri autentici – colegii Băsescului, prin anturajul uman al acestuia, ne-am făcut datoria și l-am demascat pe neica nimeni că nu-i nimic de capul său! În mod normal, nu mai trebuia să se audă de Băsescu decât, cel mult, prin sălile tribunalelor și la apelul de seară al penitenciarelor etc.
     Cum spuneam mai sus, când apare în organism o infecție, reacționează celulele din jur ca să apere restul organismului! Celulele din corpul care este ființa poporului român au reacționat normal, firesc, și-au făcut datoria!
     Așadar, la întrebarea: cum a fost posibil ca un om ca Băsescu să ajungă președinte?! Ce popor sunt românii ăștia de și-au ales așa președinte?, răspunsul este acesta: Românii sunt un popor normal, ei au reacționat normal prin cei din anturajul lui Băsescu și l-au pus pe goană pe Băsescu!
      La fel și cu alt individ care sfidează poporul român: Patriciu! Cum a ajuns atât de bogat un ins mediocru intelectual și cu hibe de caracter vizibile de la prima vedere?!
      Societatea românească a reacționat normal și în cazul Patriciu! Când Petre Roman – alt neavenit, l-a propus ministru pe Patriciu, s-a produs o veritabilă revoltă de indignare a studenților și profesorilor de la Arhitectură! Au ieșit în stradă, au trimis scrisori etc. Audiat la comisia parlamentară, Patriciu a fost respins… Trebuia să fie punctul terminus al carierei sale! Dar nu! Pe căi ocolite, evitând verdictul de respingere al celor care îl știau câte parale face, s-a îmbogățit peste noapte, nu investind, nu prin spirit întreprinzător!

Nu a pus în mișcare mii de oameni care să producă ceva după ideile sale! Ci s-a priceput să fure! Să fure și atât! Să fure de la stat! Pe care a avut și cinismul să-l declare „cel mai prost administrator”! Te cred!…
      A mai furat Patriciu și de la particulari, dar sume mici, găinării de câteva milioane! Restul, până la miliardele cu care se laudă, a furat de la statul român, din buzunarul anonim, aflat în custodia guvernanților din care s-a priceput să facă complici la marea delapidare! Priceperea asta a avut-o Patriciu! În aceasta a constat competența și talentul său! Priceperea de a corupe înalți funcționari, inclusiv prim miniștri! E și ăsta un talent…

3. Revenim la Băsescu. Primul care se face vinovat de ascensiunea nemeritată sa ipochimenului este Corneliu(?) Burada, ministrul post-decembrist al Transporturilor. Acesta, după ce a aprobat hotărîrea luată de colegii directorilor demiși, la câteva zile se răzgândește și face excepție cu unul singur dintre acei directori alungați, face excepție cu numitul Băsescu. Revine asupra primei decizii și îl repune în funcție. Evident, n-a făcut-o din proprie inițiativă, ci la cererea cuiva. A cui? A primului ministru Petre Roman, a președintelui Ion Iliescu?… A cuiva mai puternic decât cei doi?… Au fost în zadar protestele celor din Portul Constanța, articolele din presă, dezvăluirile care s-au adăugat la ce știau toți din port!
      Din păcate, reacția de apărare a corpului social a fost surclasată de intervenția din afară a cui? Aceasta este marea întrebare? Cine s-a ocupat de cariera lui Băsescu, susținându-l din umbră și împotriva tuturor defectelor și tarelor care îl marchează pe individ atât de evident ca persoană nedemnă de o funcție de stat mai înaltă?!

     4. Băsescu va avea acordul celor doi, numiții Petre Roman și Ion Iliescu, atunci când va fi instalat ministru al Transportului, după alegerile din 20 mai 1990. Adică la numai câteva luni, vreo trei, după ce colegii săi l-au dat afară, Petre Roman l-a adus la București, căci la Constanța nu voia nimeni să-l mai ia în serios ca director!… Și l-a făcut ministru! Mai mare peste toți directorii din toată Țara!…
     Unii îi reproșează lui Băsescu, ca ministru al transporturilor, că a pus la dispoziția minerilor trenurile cu care aceștia au năboit în București în iunie 1990. Nu avea cum să n-o facă, ordinul venise de la primul ministru și de la Președintele Țării. Din proprie inițiativă Băsescu va face cu totul altceva!
     Și anume va declanșa o  vastă strategie de distrugere a transporturilor din România!
     …Va începe cu CFR-ul. El, Băsescu, a inaugurat suspendarea trenurilor de călători, cât mai multe, pentru a face rentabile firmele private de transport auto de persoane. Safteaua a făcut-o cu trenul Craiova – Cluj-Napoca. În ziua când acest tren n-a mai circulat, în fața gărilor de pe traseu au apărut ca prin farmec autobuzele unei firme mascate de-a lui Băsescu! Călătorii care nu mai găseau la peron acceleratul Craiova – Cluj Napoca au fost invitați în piața gării să ia autobuzele lui Băsescu!

     În timp, s-a dezvoltat o rețea auto care concurează și e pe cale să falimenteze CFR-ul. Proprietarii acestei rețele sunt Băsescu și alți miniștri ai Transporturilor care i-au urmat… Ca să meargă treaba bine, ministerul a avut grijă să bage în reparații cele mai circulate rute, astfel încât trenurile să circule cu viteze din secolul al 19-lea.

Cel mai bun exemplu, linia București-Constanța. Când eram student, drumul dura 2 ore și jumătate! După 1990 a durat și șapte-opt ore! Vreme de aproape 15 ani! Cum să nu preferi incomodul autobuz, care te scutea totuși de cele 3-4 ore suplimentare?!
      Este mai puțin cunoscută contribuția decisivă a Băsescului la distrugerea CFR-ului! Deopotrivă călători și marfă!… Va continua această lucrare diabolică după 1966, când va reveni ca ministru la transporturi!
      Cine l-a pus ministru?
      Doi mari criminali: Petre Roman și Ion Iliescu! Și cu Emil Constantinescu, trei!
      Nu cred că exagerez numindu-i criminali. În cel mai bun caz, cozi de topor! Ale unui topor pe care l-a acționat o mână străină, ascunsă de privirile noastre, nouă rămânându-ne să vedem numai efectele: distrugerea României!
      Distrugerea flotei a fost un dezastru mai evident, mai spectaculos, mai bine mediatizat. A ajuns și pe mâna justiției! De bine, de rău, aceasta era cât pe ce să-și facă datoria, trimițându-l în judecată pe „terminator”! S-a opus clasa politică: lichidarea flotei nu l-a îmbogățit numai pe Băsescu! Complici la jaf au fost și alți tovarăși de structuri mafiote, din actualul PSD mai ales. Și din alte partide parlamentare. Alături de Băsescu, bunăoară, trebuia să meargă la tăiat stuf și Miky Șpagă, fostul factotum al PSD!… Domnul Iliescu și gașca pesedistă ar trebui să ne explice măcar acum de ce n-au lăsat justiția să-și facă treaba în 2004 sau mai înainte în dosarul Flota!
      Nici acum n-ar fi prea târziu!

      5. Erbașu… Cazul Erbașu… Cu o seară sau două înainte de a fi asasinat printr-o sinucidere înscenată, Erbașu apăruse la OTV și-l acuzase pe Băsescu de lucruri foarte grave. Erbașu s-a angajat la acea emisiune că va veni în zilele următoare cu documentele despre care vorbise! N-a mai apucat… Nu! Nu insinuez nimic cu adresă la persoana lui Băsescu. Dar mă întreb totuși cine era interesat ca Băsescu să nu-și încheie cariera politică?!

      6. Ca parlamentar în toate legislaturile, cred că Băsescu deține un record greu de egalat: n-a luat niciodată cuvîntul în plen, să susțină vreo idee, vreun amendament!… S-ar putea să mă înșel. Ar merita verificat! Nu m-ar mira să am dreptate! De ce n-a luat Băsescu cuvîntul în Parlament? Simplu de ce! Pentru că astfel de intervenții nu au niciun efect, sunt timp pierdut pentru un ins ca el. Nu are nicio idee politică în cap! Are numai scheme ale unor diversiuni și mișculații, de tot felul! Eficiente pentru Băsescu sunt întâlnirile și aranjamentele de taină, din culisele vieții politice! În așa ceva s-a dovedit a fi maestru!

      7. Căpitanul de vas Băsescu a avut o singură calitate prin care și-a atras simpatia marinarilor: știa să aranjeze la vamă să treacă fiecare marinar cu „buful” adus din voiaj! Prin experiența astfel căpătată de Băsescu, vama a devenit mai târziu un domeniu de excelență al PDL. Aproape un monopol!
     A comandat petroliere, adică tipul de vas comercial cel mai comod, care dădea bătaie de cap foarte puțină, atât la încărcare, cât și la descărcare. Trebuia să fii un favorit al regimului ca să primești comanda unui petrolier… Examenul cel mai important pentru un comandant de vas l-a dat cu dispensă de a nu se prezenta la toate probele de examen… Cum spuneam deunăzi: gradul bate funcția de examinator, de profesor…

      8. Are o mare calitate: știe să fie convingător atunci când minte. Probabil pentru că este greu să te uiți în ochii săi și să-l citești ce-i poate pielea… Nu-ți dai seama când – semn că l-ai prins cu minciuna!, își ferește privirea!…

     9. A avut consilieri inventivi în materie de furat voturile, de falsificat alegerile. A inventat și el scheme pentru a frauda alegerile. O mulțime! Dar acesta este un subiect prea tehnic. Cu altă ocazie!  
     Schema cea mai utilizată de Băsescu a fost să cumpere sau să șantajeze oameni din tabăra adversă! L-a costat enorm fiecare scrutin, dar a știu să nu iasă în pagubă per total! Dimpotrivă! A recuperat cu vârf și îndesat!
    Cei mai mulți bani l-au costat voturile favorabile de la Curtea Constituțională.

     10. N-ar fi reușit mare lucru Băsescu dacă nu l-ar fi ajutat adversarii. De altfel, așa zisa adversitate dintre partidele noastre parlamentare este o mare cacealma! La nivelul liderilor, toți fac parte din aceeași „echipă de zgomot”, a marelui scamator! A Marelui Manipulator!   
     Scamatoria cea mai mare fiind aceea de a controla din același loc și puterea, și opoziția! Iar cine nu poate fi controlat, este scos din joc! Vezi soarta PUNR, a PDAR, a PSM, a ecologiștilor. A lui Șerban Săndulescu, Antonie Iorgovan…

     11. La alegerile prezidențiale din 2009 s-au petrecut lucruri tare ciudate. Este lucru sigur că Băsescu nu a avut voturile necesare. În principiu, i-au lipsit mai multe voturi decât putea el să fure! Lumea se lămurise cine este individul! Poporul român și-a făcut datoria și nu i-a mai dat votul! Se pare că nici în 2004 n-a avut voturile necesare. Și totuși a reușit să ne păcălească încă o dată! Cum a făcut?

      12. Ajutorul cel mai important l-a primit de la …Crin Antonescu! Părerea mea!
      ….Acest veritabil candidat contra naturii sale intime, conform înțelegerii dintre el și Mircea Geoană, dintre PNL și PSD, ar fi trebuit să-l atace pe Băsescu „din toate pozițiile”. Avea și argumente temeinice, irefutabile, iar de gură este mai mai bun ca Băsescu! În confruntările cu Băsescu l-a pus în umbră pe falsul constănțean. Numai că atunci când s-au întâlnit toți trei, nevrednicul Crin în loc să-l atace pe Băsescu, s-a dat la Geoană, l-a ironizat, l-a atins și sub centură, i-a pus bine în evidență punctele slabe.

De ce acest act de veritabilă trădare? Individul, amețit de succesul de galerie din confruntarea cu Băsescu și-a făcut socoteala că ar putea intra el în turul doi în locul lui Geoană! N-a ajuns în turul doi. A ajuns Geoană, dar cu un mare deficit de voturi cauzat de atacurile neloiale ale lui Crin Antonescu! Cei mai mulți dintre cei care l-au votat pe Crin Antonescu, în turul doi nu l-au votat pe Geoană! Mesajul lui Crin Antonescu, de susținere a lui Geoană, rostit neconvingător, mai mult i-a iritat! Cred că acesta a fost și efectul urmărit!…

      13. Din păcate, lui Mircea Geoană i-a lipsit sprijinul propriului partid, mai exact spus, sprijinul lui Iliescu și Năstase, cu cohorta de lachei ai acestora, în frunte cu Ponta, cel care ar fi trebuit să fie sufletul campaniei lui Geoană! Și n-a fost!
      Fac o dezvăluire foarte importantă și-mi asum orice răspundere pentru ce spun: în strategia lui Iliescu de a recăpăta controlul asupra PSD, un succes al lui Mircea Geoană la alegerile prezidențiale însemna încheierea carierei politice a lui Iliescu. Îl obliga să-și ia gândul de la viitorul său politic, ca lider de facto al PSD!
      Mircea Geoană și susținătorii săi îl obligaseră pe Iliescu să părăsească cârma partidului. La cârma Țării Iliescu nu mai avea cum să ajungă. Nici el, nici omul său de încredere Năstase. Pentru Iliescu și Năstase exista o singură posibilitate de a reveni în fruntea PSD și în politica mare: înfrângerea lui Mircea Geoană în confruntarea cu Băsescu!(!) Și au jucat pe această carte: era mai important pentru Iliescu și Năstase să redevină ei piesele esențiale din PSD decât ca PSD să-l dea pe președintele României!… Decât ca România să nu-l mai aibă președinte pe Băsescu! Un Mircea Geoană președinte al României și lider în continuare al PSD era tot ce putea fi mai rău pentru Iliescu!… Unde mai pui firea răzbunătoare, ranchiunoasă a lui Iliescu, care nu-i putea trece cu vederea lui Geoană afrontul că l-a învins la alegerile din PSD „pe bune”, fără să fure voturi, fără să măsluiască!
      Act clar de trădare din partea lui Ion Iliescu atât față de PSD, de propriul partid, cât și față de electoratul român! Al câtelea act de trădare față de poporul român?!…
      Am aflat de acest joc al lui Iliescu în septembrie 2009 și am urmărit ce se întâmplă mai departe din perspectiva acestei informații. Am primit o mulțime de confirmări!… Inclusiv cea finală:
      PSD a susținut, cu probe și cu argumente clare, că adevăratul câștigător al alegerilor a fost Geoană! Dar mare lucru nu au făcut pentru a contesta rezultatul alegerilor! Se naște următoarea mirare, întrebare: dacă în PSD s-a știut că de fapt Geoană a câștigat alegerile, de ce i-au mai reproșat acestuia pierderea alegerilor și l-au demis din funcție?… Simplu de ce: pentru că demiterea lui Geoană a fost gândul secret cu care Iliescu & comp au angajat PSD în alegerile prezidențiale, gândul ca Mircea Geoană să le piardă! Așa că PSD l-a lăsat pe Băsescu să fure nestingherit de nimeni și să mai rămână cinci ani la Cotroceni!
      Refuzul electoratului față de Băsescu a fost așa de net, încât chiar și cu ajutorul tainic al lui Iliescu acesta a pierdut alegerile, nu a avut voturile necesare! A trebuit să le fure, a trebuit ca oameni ca Teodor Baconski să-și calce principiile și, mulți dintre ei pentru prima oară în viața lor, să fure și ei! Să mintă! Să se dezică de Dumnezeu! De ei înșiși!

      14. Dacă este să fac un pomelnic al crimelor săvârșite de Băsescu, pe primul loc aș pune crima pe care n-aș putea nicicum să i-o iert! Crima cea mai urîtă, cu consecințele cele mai tragice: a supus tentației de a se lăsa corupți o mulțime de persoane care încă nu trecuseră prin experiența traumatizantă a trădării. Mai ales suflete tinere, care nu au rezistat unor zeci sau sute de mii, chiar milioane de euro în multe cazuri, prin care Băsescu le-a cumpărat conștiința! I-a mutilat sufletește pentru totdeauna!

Ziariști, judecători, procurori, militari, polițiști, ofițeri SRI, scriitori, lideri de opinie, lideri ai unor organizații, ai unor sindicate sau partide chiar, a căror privire nu mai este aceeași! Pe al căror chip și-a pus pecetea veștedă experiența sperjurului. Biete făpturi care, în restul de conștiință care le-a rămas, ca-ntr-un ciob de oglindă, tot mai reușesc să-și vadă chipul adevărat în clipele lor de luciditate!… Ce dezastru sufletesc pentru unii! Pentru alții afundarea e tot mai adâncă în mâlul minciunii, al ticăloșirii!
      La cei tineri poate că mai este timp să-și recapete demnitatea de om, să se lepede de pactul cu Diavolul! Dar ce te faci cu cei cărora vârsta nu le mai îngăduie nici timpul, nici energia unei recuperări de sine? Și-au vîndut liniștea și demnitatea senectuții! Și-au vîndut sufletul și abia acum descoperă cât era de prețios, acum când nu-l mai au! Diavolul de Băsescu l-a cumpărat și nu-l mai dă înapoi! Nici nu poate… Căci dacă s-ar putea, ar începe, probabil, cu sine! Cu propriul suflet, vîndut încă de pe treptele liceului militar…
     Mi-e milă de individ. Sunt momente, clipe, da, când mi se face milă de asemenea ne-oameni. În rest, vorba unei slugi a Băsescului: să se aplice legea!                           
                                                                                            

       15. Nu am zis nimic despre contribuția serviciilor secrete la ascensiunea acestui veritabil Arturo Ui. Fără acest sprijin nu izbândea nicicum Băsescu. Cât a fost de bună sau greșită decizia acestor servicii de a-l sprijini de individ, o știu cel mai bine liderii acestor servicii. Nu trebuie să uităm că au fost angajate în sprijinul Băsescului și cele mai importante ambasade din România. Ambasada SUA mai pe față, cea a Rusiei mai discret!

Ar fi de neînțeles, în condiții normale și în situația de azi, ca acest sprijin al servicilor speciale românești să mai continue! Știu că este vorba de servicii unde inteligența este arma cea mai folosită.

La drept vorbind dacă cineva ne-ar fi spus în 1990 că Băsescu, alungat de colegii săi din port, apoi ministru falimentar la transporturi, dovedit corupt ca primar până în măduva oaselor, va candida la prezidențiale, cine ar fi luat în serios ideea că ne-ar putea fi președinte?!…

Probabil că Băsescu va rămâne în istorie cu acest merit: după cei 10 ani petrecuți la Cotroceni, oricine, orice persoană, oricât ar fi de vinovată în fața legii penale și morale, se poate simți îndreptățită să aspire, să emită pretenții la orice funcție de încredere publică! Precedentul a fost creat de Traian Băsescu pentru orice infractor!

Majoritatea dintre infractorii din România sunt mai compatibili decât era Băsescu în 2004 sau 2009 cu funcția supremă din stat!

18/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU

Foto: Regele Ferdinand I și regina Maria, făuritori ai României intregite

Opţiunea culturală și politică a liderilor românilor din secolul XIX şi de la începutul secolului XX a fost orientată clar către Civilizația Occidentală. La fel a fost și în preajma Primului Război Mondial. Făuritorii Unirii au fost detestați și urmăriți de naziști, calomniați și omorâți în închisori de către comuniști, tovarășii naziștilor .

Dacă aceste idei şi aceste personalităţi sunt încă și acum bârfite și ignorate, dacă nu sunt prezentate noilor generații așa cum se cuvine, nu avem altă explicație decât aceea că mare parte dintre istoricii și personalitățile noastre publice actuale sunt fie trădători, fie jalnice Chiriţe post-marxiste prost englezite. (În comparaţie, Chiriţa lui Alecsandri este un personaj simpatic, în efortul ei de a-și depăși condiția de parvenită, ea nu încearcă să impună nației întregi complexele ei de inferioritate.)

Astfel, ca prin farmec, din talmeș-balmeș-ul spontan de autori de cărți și de manuale, articole și discursuri, iese la iveală tocmai ceea ce dușmanii României vor să creadă lumea și românii înșiși despre 1 Decembrie 1918.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Mai întâi, realizatorii Unirii de la 1918 au fost etichetați de comunişti drept criminali. Apoi au fost minimalizați şi anexați osanalelor aduse marelui cârmaci. Lucrurile nu s-au îndreptat în ultimii trezeci de ani, ba chiar au mers mai rău sub anumite aspecte.

Cei mai publicaţi istorici ai noştri, în frunte cu Lucian Boia (tradus de ruși, premiat de nemți, decorat de unguri), adoptă o atitudine de dispreț faţă de Unire.

Se pierd în detalii, nu fac conexiuni, nu sunt capabili de sinteze, ignoră conceptele de politică istorică şi de filtru moral. Nici măcar nu iau în discuţie adevărul sau binele comun. Singura lor grijă pare a fi satisfacerea furnizorilor de granturi şi părerile colegilor.

Aşadar, istoriografia noastră actuală reflectă preponderent politica istorică ruso-germană, care este acum dominantă. Dacă în perioada stalinistă ni se spunea că limba pe care o vorbim nu e românească, acum suntem informaţi că nu am prea existat, că nu am contat, că, de fapt, nici nu merităm să existăm sau să contăm.

Faptele însă spun altceva. Existența României de astăzi se datorează unei rezistențe de secole în fața năvălitorilor și asupritorilor, unor eforturi stăruitoare pentru emanciparea românilor, unor jertfe de sânge imense aduse de militarii români și de populaţia civilă a Vechiului Regat în Primul Război Mondial, unor suferinţe îngrozitoare trăite atunci sub ocupaţia germană şi în refugiu, iar mai târziu, altor jertfe de sânge, în cel de-al Doilea Război Mondial și apoi în închisori comuniste, în lagăre sovietice şi în afara lor, pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu.

Dintr-un minim respect pentru cei de la care am moştenit o ţară, este cazul să ne reamintim astăzi motivele simple şi evidente pentru care înaintaşii noştri au făcut Unirea, adică adevăruri de bază, pe care ceața diversiunilor încearcă să le ascundă, și să respingem minciunile care denaturează importanța actului de la 1 Decembrie 1918.

Vom trece aici în revistă pe scurt

Cinci adevăruri:

1. Românii trebuiau să aleagă unirea atunci când Providenţa le-a oferit această şansă. Unirea tuturor românilor a fost dorită și pregătită cu mult înainte de 1918. În cancelariile străine se ştia cât era de anacronic şi imposibil de justifcat numărul imens de români aflaţi sub stăpânire străină. România Mare a fost creată politic şi administrativ în 1918, însă nu atunci au făcut românii cunoştinţă unii cu alţii, cum dau de înţeles Boia, adepţii săi şi alţi duşmani ai ţării.

După multe nenorociri care s-au succedat în istoria românilor, într-o vreme în care legăturile dintre români erau slabe, înfiinţarea Bisericii Române Unite şi a şcolilor sale a schimbat mersul lucrurilor. Din încrederea în adevăr şi ordine a dascălilor Blajului şi cu dragostea lor de oameni și de neam și conștientizarea profundă a originii noastre latine, s-a creat în timp o cultură care s-a răspândit peste Carpaţi (i). A dat rezultate pentru că reprezentanții ei erau motivați de un spirit de slujire, nu de pofta de putere și mărire.

Comunitatea românească a devenit puternică, a creat structuri politice, ca cele din Vechiul Regat sau, în condiţii diferite, Partidul Naţional Român din Transilvania. Au apărut lideri remarcabili ca Bărnuţiu, Kogălniceanu, Brătienii, P.P. Carp, Gheorghe Pop de Băseşti, IPS Vasile Suciu, Iuliu Maniu etc.

Astfel, s-au întărit conexiunile dintre români şi s-au putut folosi şansele care au apărut ulterior, făcând posibilă schimbarea spectaculoasă a situației politice a românilor într-un timp relativ scurt, Marea Unire, România Mare.

Mai târziu, făuritorii Unirii și principalii continuatori ai acestora, toţi liderii partidelor democratice, toţi episcopii greco-catolici şi multe alte personalităţi politice, militare şi academice, au fost duşi în gulaguri, la Sighet şi Râmnicu Sărat, de către ruşi, cu colaborarea trădătorilor locali. Cei care doreau distrugerea României au înțeles că nu își pot atinge scopul fara batjocorirea Unirii și uciderea celor care au realizat-o. În încercarea de a-și promova versiunea lor măsluită a istoriei, pentru a justifica dezmembrarea țării noastre, dușmanii României i-au închis și omorât pe cei care afirmau cu curaj istoria adevărată – cum a fost Gheorghe Brătianu.

2. Argumentele lui Gheorghe Brătianu legate de Basarabia rămân valabile.
Și pentru că nu a acceptat să renunţe la afirmaţiile sale despre Basarabia, Gheorghe Brătianu, profesor universitar de istorie şi veteran al Primului Război Mondial, a fost ucis în chinuri, la închisoarea din Sighet, înfiinţată la comanda consilierilor sovietici.
Ruşii nu au nicio legătură istorică de prietenie cu Moldova de peste Prut. E vorba doar de violenţa expansionistă a unei ţări veșnic agresive.

Imagine: Expansiunea teritorială a Rusiei între 1300 și 1945.Rusia a ocupat Basarabia din motive militare, pentru a stăpani gurile Dunării și a ajunge la strâmtori.

Cea mai clară dovadă este evoluţia hărţii Rusiei şi rezumatul cronologic realizat de Gheorghe Brătianu la sfârşitul cărţii sale „Basarabia – Drepturi Naţionale şi istorice”. Îl redăm aici, ca argument care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii.

1359 Data când a fost fondat principatul Moldovei.
1392 Prinţul Roman, domn al Moldovei de la munte la mare.
1465 Ştefan cel Mare al Moldovei le ia valahilor fortăreaţa Chlia pe Dunăre.
1484 Sultanul Baiazid II cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
1538 Sultanul Soliman I răpeşte Moldovei Bugeacul şi Tighina.
1656 Tratat între Gheorghe Ştefan al Moldovei şi ţarul Rusiei; vor fi înapoiate Moldovei posesiunile moldoveneşti anexate de turci.
13 aprilie 1711 Tratat de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Frontiera Nistrului este recunoscută de Rusia.
1714 Se constituie „raiaua” otomană Hotin.
1739 Rusia ocupă Moldova.
1769 – 1774 Rusia ocupă Principatele.
1792 Tratatul de la Iaşi. Frontiera imperiului rus atinge cursul inferior al Nistrului.
1793 După a doua împărţire a Poloniei, frontiera rusească atinge cursul superior al Nistrului.
1806 – 1812 Rusia ocupă principatele.
1807 Tratatul de la Tilsit. Ruşii îşi manifestă pentru prima oară pretenţia de a păstra Basarabia (Bugeacul).
1809 Rusia proclamă anexarea Principatelor.
1810 – 1811 Negocieri ruso-turce: turcii refuză ca frontiera să fie pe Siret. Compromis pentru ca frontiera să fie pe Prut.
28 mai 1812 Tratatul de la Bucureşti. Rusia păstrează „Basarabia” întinsă pe tot malul stâng al Prutului.
1817 – 1828 Colonizarea Basarabiei meridionale.
1853 Rusia ocupă Principatele.
1854 – 1857 Austria ocupă Principatele.
1856 Tratatul de la Paris; Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei meridionale.
1859 Unirea Principatelor.
1870 Rusia se eliberează de angajamentele tratatului de la Paris.
8 iulie 1876 Convenţia austro-rusă de la Reichstadt: în cazul împărţirii imperiului otoman, Austro-Ungaria îşi atribuie Bosnia iar Rusia Basarabia meridională.
16 aprilie 1876 Convenţie ruso-română pentru trecerea armatei ruse. Garanţia actualei integrităţi a României.
17 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano. Rusia revendică Basarabia meridională şi păstrează pentru România, ca o compensaţie, Dobrogea.
Martie 1878 Nemulţumit de refuzul României, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.
13 iulie 1878 Tratatul de la Berlin. Puterile recunosc Rusiei dreptul asupra Basarabiei meridionale.
Aprilie – noiembrie 1917 Mişcări pentru autonomia Basarabiei ca urmare a revoluţiei din Rusia
2 decembrie 1917 Proclamarea republicii democrate federative moldoveneşti
5 – 13 ianuarie 1918 Intervenţia trupelor române pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia. Ruptura relaţiilor dintre România şi Soviete.
24 ianuarie – 6 februarie 1918 Proclamarea independenţei Basarabiei
5 martie 1918 Convenţia ruso-română pentru aprovizionarea în Basarabia şi schimbul de prizonieri. Nu s-a aplicat.
27 martie – 9 aprilie 1918  Sfatul Ţării votează, păstrând anumite drepturi de interes local, unirea cu România
10 decembrie 1918 Sfatul ţării votează unirea necondiţionată.
1919 Problema Basarabiei la Conferinţa de Pace.
3 martie 1920 Nota celor patru puteri aliate care-şi afirmă intenţia de a recunoaşte suveranitatea României în Basarabia.
Sept. -noiembr. 1920 Negocieri între România şi URSS
28 oct. 1920 Tratatul de la Paris: Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România.
27 martie –  2 aprilie 1924 Conferinţa ruso-română de la Viena şi noi pretenţii ale URSS
9 februarie 1929 URSS aderă la pactul Briand-Kellog şi astfel recunoaşte că este în relaţii paşnice cu România.
1931-1932 Negocieri ruso-române cu privire la un pact de neagresiune.
3 iulie 1933 Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului semnate de URSS cu toţi vecinii ei.
9 iunie 1934 URSS şi România reiau raporturile diplomatice.
1935-1936 Negocieri ruso-române pentru un pact de asistenţă mutuală.
23 august 1939 Pactul ruso-german de la Moscova. Basarabia în sfera de influenţă rusă.
30 martie 1940 Discursul lui Molotov amintind că URSS nu a renunţat la Basarabia, dar că s-a angajat să nu o revendice printr-un război.
26 iunie 1940 Ultimatum sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
28 iunie 1940 Guvernul român acceptă ultimatumul şi armatele roşii ocupă imediat teritoriul cerut de Moscova.
August 1940 Concentraţie masivă de forţe ruseşti înaintea arbitrajului de la Viena.
Ianuarie 1941 Trupele URSS încearcă să ocupe gurile Dunării.
22 iunie 1941 Trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS reiau Bucovina septentrională şi Basarabia

Nu mai detaliem atrocităţile comise de ruşi în secolul XX în Basarabia, violenţele, jafurile, incitările la revoluţie, arestările, deportările în gulag, interzicerea limbii române, colectivizarea, colonizarea, înrolarea românilor în armata URSS etc., etc.

Constatăm însă că și astăzi influenţa rusă este foarte mare, atât dinspre mediul bisericesc rusofil, cât şi dinspre cel neo-marxist, ca în cazul clasic al „Războiului gay din R. Moldova”, în care s-au certat între ei cele două categorii clasice de agenți de influență ai Rusiei: „progresiștii” LGBT-iști cu „conservatorii” pravoslavnici.

Influența rusească nu se manifestă doar în România şi Modova de peste Prut, ci şi în țările occidentale, în organizațiile internaționale, și, desigur, la cel mai înalt nivel al organismelor europene, cum se vede şi în exemplul amintit. Așa cum scria un jurnalist polonez, Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre. Prostia şi colaboraţionismul „elitelor” occidentale actuale îi amplifică efectele.

Maia Sandu, protejata Angelei Merkel, s-a convins foarte târziu şi parţial să sprijine unionismul, cel puțin retoric, iar ministrul său de externe, deşi se lăuda recent că a cerut plecarea trupelor ruse din Transnistria, i-a acceptat totuşi pe „pacificatori” – pentru că Germania cere guvernului de la Chișinău să „rezolve conflictul transnistrean”. Rusiei, guvernul german nu-i cere să-și retragă trupele de ocupație, ci încheie cu ea afacerea Nord Stream 2 și stabilește soarta Europei de Est. Cum spuneam Rusia are în UE mai multă putere decât țările estice şi în foarte mare măsură această putere se exercită prin intermediul Germaniei.

Lumea aproape a uitat că România a pierdut Basarabia din cauza nebuniei Germaniei, care a împărțit lumea cu Rusia și a pornit un război mondial, după care anii au trecut, Germania a fost iertată de crime și lăsată să se reunifice, iar acum pretinde „să-și ia răspunderea pentru Europa”. România însă nu are voie să se unească. Presa ultrastângistă de tip hotnews, Adevărul sau g4media a adoptat de mult clişeul unionist = conservator = infrecventabil. Germanofilii de limbă română de o parte și de alta a Prutului trec drept ”europeni”, iar cine nu e de părerea lor e „antieuropean”.

Din păcate, noile generații de români învață istorie din manuale slabe, scrise de incompetenți sau de năimiți-pe-granturi. Politica românească de dincoace de Prut e inconsecventă față de dezideratul unirii cu Basarabia. Este dominată de o reţea ce pleacă de la PCR şi securitate şi se răspândeşte echidistant între milionarii corupți, nepoţii politici ai lui Iliescu, din PSD, caricaturile de liberali care îi fac pe Brătieni să se învârtească în mormânt, radicalii de tip leninist din USR şi falșii patrioți, rusofilii de la AUR, promovați pe față de Sputnik. Nu e de mirare că nu vedem rezultate.

Cauza Moldovei de peste Prut a fost la cheremul ruşilor și în timpul URSS și în ultimii 30 de ani. Nu a fost cunoscută şi apărată coerent si serios, cum ar merita cei care s-au sacrificat pentru ea. Speranţa însă rămâne în tradițiile preluate din familie, care s-au dovedit mult mai puternice și mai rezistente decât se credea, în iniţiativele locale, care iată, în ciuda tuturor greutăților și trădărilor de sus, fac să crească acum, sub ochii noștri, dorința basarabenilor de a reveni în hotarele României.

3. Unitatea de limbă a fost si este deosebit de importantă, reală şi caracteristică spaţiului locuit de români. Nimeni nu poate nega că de la Timişoara la Chişinău şi de la Satu Mare la Tulcea se vorbeşte aceeiaşi limbă de origine latină şi că particularităţile regionale sunt neimportante. La fel era şi acum 100 de ani. Prin comparaţie, de exemplu, dialectul care se vorbeşte în nordul Germaniei este mult diferit de cel care se vorbeşte în sud, cum diferite sunt şi cultura și felul de a fi al oamenilor.

Nu întâmplător, după 1990, românii au emigrat cu precădere în ţări ca Italia şi Spania, unde înţeleg chiar și fără să înveţe o mare parte din vocabular, gramatica e asemănătoare cu cea a limbii române şi pot identifica expresii familiare. Este absolut normal ca cei care vorbesc limbi înrudite să se înţeleagă şi să se simtă între ei „ca acasă”. De aceea un român poate funcționa fără prea mari dificultăți în Spania sau în Italia. Dacă asemănărille dintre limbile noastre, totuşi diferite, sunt atât de puternice, comuniunea creată de o singură limbă vorbită fără dialecte pe un teritoriu delimitat clar este, evident, cu mult mai importantă și mai strânsă. Cum spune Thomas Sowell, numai intelectualii pot ignora unele evidenţe.

4. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost imense. La o populaţie de aprox. 7.500.000 de oameni, preţul plătit de românii pentru Marea Unire s-a ridicat la peste 680.000 de militari şi civili ucişi, adică +/- 10% din populaţie (numai sârbii au pierdut un procent mai mare, 13% din populaţie), la care s-au adăugat distrugerile produse în urma bătăliilor, pagubele din timpul ocupaţiei şi hoţiile nemţilor în retragere.

Rezistenţa României e cu atât mai remarcabilă cu cât aliatul său, Rusia, s-a comportat deseori ca un inamic.

Ostași români la Mărășești, august 1917

Deşi unii le minimalizează, bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti au avut o importanţă deosebită, atât pentru Puterile Centrale, cât şi pentru Aliaţi. După înfrângerile din 1916, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata româna a reușit să se redreseze și să țină inamicul ocupat în Est, sprijinind astfel semnificativ efortul aliaților în Vest. Aceste victorii s-au numărat printre puținele evenimente favorabile Antantei în 1917. Aliații au fost încurajați să își țină promisiunile față de noi. Moralul trupelor noastre a crescut și s-a evitat ocuparea Moldovei, care ar fi fost pentru noi o catastrofă de proporții incalculabile.

5. România s-a opus ameninţării bolşevice. În momentul încheierii păcii de după Primul Război Mondial, se ştia că ideologia bolşevică este criminală şi păguboasă, moral şi material, că bolşevicii erau lipsiți de legitimitate, că uciseseră sute de mii de oameni, că aruncaseră în aer bruma de civilizație din Rusia și că o sărăciseră. Se știa şi că proiectul lor era inaplicabil, dar distrugerea produsă de ei în realitate era uriașă. Pericolul bolşevic era absolut real. Ruşii făcuseră încercări de răspândire a revoluţiei și între români (si nu numai), însă au eşuat datorită faptului că populaţia era atașată de credință, voia proprietate privată şi viaţă normală, tradiţională. Cei care susţin că România a exagerat în folosul său pericolul roşu, că nu era clar ce făceau bolşevicii şi că informaţiile ce veneau din Rusia erau confuze, sunt fie istorici vânduți, care scriu la comandă politică, fie habarniști, care rostogolesc propagandă rusească din inconștiență.

Bela Kun, 1919

Regimul sovietic din Ungaria a fost unul de teroare și a constituit o amenințare pentru Europa. Intre 19 martie și 1 august 1919, țara s-a numit Republica Socialistă Federativă a Sovietelor din Ungaria (Magyarországi Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaságe). Steagul național era roșu uni și imnul a fost înlocuit cu Internaționala.

In martie 1919, contele Mihaly Karolyi (1875-1955), președintele Ungariei, și-a dat demisia pentru că a refuzat cererile Aliaților de concesii teritoriale. S-a format un guvern de coaliție din comuniști și social-democrați sub conducerea lui Kun. Kun (1885-1939) era un bolșevic format de Lenin (1870-1924). Fost prizonier de război în Rusia, a pus bazele Partidului Comunist Maghiar, împreună cu alți prizoniei de război, la Moscova, conform unui tipic ce a devenit ulterior clasic, din nefericire.  Kun avea sprijinul multor unguri, pentru că promisese ajutor rusesc pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria în urma războiului. Ajuns la putere, ca orice comunist, Kun și-a înlăturat imediat partenerii de coaliție. Prin naționalizarea pământurilor a pierdut sprijinul țărănimii, iar burghezii și aristocrații l-au părăsit din cauza măsurilor de teroare luate împotriva lor.

Afiș propagandistic din 1919 pentru înrolare în Aramata Roșie maghiară

Comuniștii lui Bela Kun au promis ca garantează libertatea de exprimare și de întrunire, educație gratuită (sunt primii care au introdus educația sexuală la copii de școală primară), drepturi lingvistice și culturale pentru minorități, drept de vot de la 18 ani, cu excepția clerului, a „foștilor exploatatori” și a altora, etc. În iunie 1919, au proclamat dictatura proletariatului și au naționalizat întreprinderile și locuințele, transportul, băncile, instituțiile medicale și culturale și toate terenurile cu suprafață mai mare de 40,5 hectare. Au recurs bineînțeles la metode violente, adică execuții decise de tribunale revoluționare, rechiziționări de alimente de la țărani și persecutii împotriva clerului. Acesta este contextul în care, Armata Roșie maghiară a atacat pozițiile românești, la 20 iulie 1919. Acest act, care nu era prima violență, a dus la riposta noastră încununată de succes și la binevenita eliberare a Budapestei. 

Trupele române ocupând Budapesta, în luna august 1919

Respingând agresiunile bolșevice marghiară și rusă, atât România, cât și Polonia au adus un imens serviciu Civilizatiei, evitând două decenii de asasinate, teroare și sărăcie. 

… și patru minciuni răsuflate

I. “Românii nu sunt aliați de încredere.”
Nu doar România, ci toate ţările din Est au nişte Boia sau Cristoiu, care nu fac altceva decât să calce în picioare istoria ţărilor lor sub pretextul « demitizării », ignorând complet că datoria conducătorior unei ţări este să-şi apere țara, nu să slujească Germania sau Rusia.

La sfârșitul secolului XIX era clar că România trebuia să facă parte dintr-o alianță puternică. Deşi contribuise decisiv la victoria împotriva turcilor, rușii au reușit să ia Basarabia și nemții le-au „lăsat-o” la Congresul de la Berlin (1878), la care s-au stabilit aranjamentele după înfrângerea turcilor.

Aderarea România la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) a avut loc în 1883. Alegerea nu era ideală, însă a întărit întrucâtva noul Regat. Numai Regele Carol I și câțiva miniștri au știut de acest act. Aceasta s-a întâmplat datorită unei lacune de redactare a Constituţiei, dar mai ales pentru că românii nu erau filogermani, ci filofrancezi și, în plus, erau ostili Austro-Ungariei din cauza tratamentului la care erau supuși românii transilvăneni. Alternativa, pe atunci, nu era funcțională. În acea perioadă, francezii erau slabi, încă prea duși de avântul revoluţionar. Ca şi nemţii, aveau şi ei un mare şi vechi amor cu ruşii. Și nici cu turcii nu se aveau prea rău. Opţiunea pentru Tripla Alianţă a fost motivată mai întâi de oroarea faţă de Rusia. De aceea, a rămas celebră replica dată de P.P. Carp unui demnitar rus care l-a numit „germanofil”. Liderul conservator i-a întros-o spunându-i că el nu este germanofil, ci rusofob. 

Tripla Aliaţă era o alianţă defensivă. Dupa asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și îndreptățită să riposteze militar (fără să consulte Italia și România). Ulterior, lucrurile au luat proporții continentale (şi apoi mondiale), care au depășit cu mult miza pedepsirii atentatului de la Sarajevo. Italia a părăsit Tripla Alianță în 1915. România, ca și Italia, a luptat numai alături de Antanta (Franţa şi Imperiile Rus şi Britanic). Nici România, nici Italia, nu erau obligate moral sau politic să pornească împreună cu Germania și Austro-Ugaria la ocuparea Europei și să urmeze un demers nebunesc și criminal.

Austro-Ungaria arătase ce poate în Transilvania și să nu ne închipuim că Germania nutrea sentimente mult mai prietenoase față de români. Dimpotrivă, era pregatită de război total. După intrarea României în război, la consulatul german din Bucureşti au fost găsite o cantitate de explozibili suficientă pentru a distruge Bucureştiul şi fiole cu agentul patogen al morvei (o boală a cailor care, dacă se raspândea, ar fi afectat grav aparărea, transporturile şi comerțul).

II. “Jocul diplomaţilor combinat cu personalitatea şi frumuseţea Reginei Maria au făcut România Mare.”
Este adevărat că tăria de caracter, curajul personal şi dăruirea Reginei Maria i-au încurajat pe români să lupte, să reziste barbariilor nemţilor şi să îşi păstreze speranţa. E adevărat şi că Regina era deosebit de frumoasă şi că prin ţinuta sa cu adevărat regală și prin inteligența sa a impresionat și pe oamenii de rând și pe conducătorii de state şi de armate, şi că acest lucru a ajutat România. Totuşi, e simplist să se afirme că cei pe care i-a impresionat personalitatea ei puteau să ia decizii doar pe considerente estetice sau mondene, oricât de mult ar fi îndrăgit-o. În plus, nu se poate ignora că, pe lângă mulţi admiratori, Regina Maria a avut destui critici, atât în ţară, cât şi în străinătate. 

De asemenea, nu se poate contesta rolul foarte important ale acţiunilor diplomatice, al priceperii şi patriotismului celor care au pledat pentru noi. Totuşi, nimeni nu ar fi luat în seamă interesele românilor dacă nu existau argumente reale, sprijinite de jertfele imense aduse de români pe câmpul de luptă. Şansa providenţială din 1918 a fost fructificată pentru că, din fericire, majoritatea românilor de atunci şi-au îndeplinit pe cât au putut partea lor de responsabilitate, de la familia regală, liderii politici şi ofiţerii superiori, la ostaşii şi civilii de rând.

III. “Romania Mare a fost un capriciu al soartei.”
“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” este doar o vorbă de duh a lui P.P. Carp şi nimic mai mult, nu are nicio valoare de analiză istorică. Nu se poate vorbi de noroc în condiţiile în care muriseră sute de mii de tați, fii, soți și frati, din toate satele din România, după cum atestă nenumăratele monumente ale eroilor din Primul Război Mondial din toate localitățile de pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Nu au fost un noroc nici pagubele produse de hoardele lui Mackensen, epidemia de febră tifoidă, pericolul bolşevic rus şi maghiar, paralizarea administraţiei de către personalul unguresc etc. Dificultăţile au fost imense, chiar după terminarea războiului, însă au fost depăşite, tocmai pentru că românii şi-au dorit Unirea şi au vrut să folosească şansa oferită.

A fost benefic faptul că renumitul geograf Emmanuel de Martonne, care făcuse cercetări la noi înainte de război, a fost inclus în echipa de specialişti ai Comitetului de Studii care a oferit expertiză autorităţilor franceze la discuţiile pentru stabilirea graniţelor. Aportul său nu este însă „norocul” nostru, ci dovada eforturilor, inteligenţei şi încrederii sale în adevăr, a nivelului foarte bun al şcolilor franceze şi a înţelepciunii celor care i-au cerut părerea. Lui Emmanuel de Martonne nu i se poate reproşa că era unul din cei mai buni geografi din vremea lui, că vorbea limba română şi cunoştea bine locurile noastre şi că în Comitetul de Studii a avut o contribuţie foarte bine documentată cu privire la România şi Blacani. Nu e singurul străin care a înţeles cât de nefireşti erau graniţele dinainte de 1918. Dacă a ne amintim că a) cercetările sale au fost foarte variate şi că au rezistat probei timpului, b) că pe timpul stalinismului a împărtăşit puţin din soarta realizatorilor Unirii, fiind interzis pentru ce a scris despre Transilvania şi Basarabia, şi c) că numai în legătură cu constatările sale privind graniţele României se sugerează că ar fi încurcat simpatiile personale cu profesia, avem motive să credem că cei care îl relativizează azi sunt animaţi de teze de politică istorică antiromânească, nu de interesul pentru excelenţă în geografie.

IV. Pacea de după Primul Război Mondial şi implict România Mare sunt rezultatul unor planuri ale francmasoneriei
Această afirmaţie satisface numai orizontul intelectual al consumatorilor de broşurele care zac necumpărate pe tejghelele chioşcurilor. Așa cum bine se știe, teoriile și practicile de natură religioasă, secretismul, unele acțiuni politice, mai ales cele anticreștine, ale diferitelor forme de francmasonerie erau și sunt în contradicție cu învățătura Bisericilor catolică si ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că, de-a lungul istoriei, influența francmasonilor a fost omogenă ca eficiență și direcții. Acțiunea francmasonilor nu era și nu poate fi perfect coordonată, omnipotentă și omniprezentă. De asemenea, chiar dacă unii dintre pașoptiștii români remarcabili au aparținut masoneriei și au avut un rol benefic în modernizarea țării, nu se poate spune că au făcut asta pentru că au aplicat un plan concret și deci că România modernă ar fi produsul unor urzeli secrete.

La sfârșitul Primului Război Mondial, niciunul dintre liderii români importanți nu era mason. Alexandru Vaida Voievod a intrat în această organizație ca gest de sacrificiu. (A făcut acest gest pentru a putea acționa ca reprezentant român, folosindu-se de poziție în masonerie, nu a acționat ca vector al masoneriei, folosindu-se de poziția sa printre români.)

Dacă privim lucrurile la nivelul întregii Antante, putem spune că mulţi lideri ai acesteia, militari şi politici, precum și trupa şi civilii erau credincioşi. E adevărat că războiul aduce deznădejde şi cinism (sindrom întâlnit adesea la unii intelectuali umaniști), însă e şi mai adevărat că e foarte greu de găsit un ateu în tranşee, după cum spun englezii, care se pare că au aceasta vorbă tocmai din Primul Razboi Mondial.

Jon Ebel, autorul cărţii “Credinţa în luptă: religia şi soldatul american în Primul Război Mondial spune că după ce a examinat, timp de opt ani, numeroase ziare, literatură de război, jurnale personale şi publicaţii, a constatat că războiul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a întărit credinţa celor care au trăit această experienţă. Figura lui Hristos de om gata de jertfă, activ în slujba binelui, a încurajat implicarea în lupta pentru o cauză dreaptă. Ebel afirmă chiar că, deşi unii au rămas atei, „fără influența puternică a creștinismului, este dificil de imaginat implicarea Americii în război”.

Şi Nicolas Arata, în lucarea „Cum credinţa creştină i-a ajutat pe soldaţii de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial să facă faţă sindromului de stres posttraumatic„ susţine că rugăciunile, lecturile din Biblie şi nădejedea în Dumnezeu au fost un sprijin real pentru militarii britanici, ajutându-i să depăşească ororile şi stresul luptelor. Prestigiul preoţilor catolici militari a crescut, între altele, pentru că nu ezitau să meargă în zone de mare risc ca să îi încurajeze pe soldaţi sau să dea Sfintele Taine celor în stare critică. Şi în rândul anglicanilor credinţa a avut un rol important. Mulţi tineri care studiaseră în instituţii prestigioase au devenit capelani. Din cei 723 de capelani anglicani britanici, 411 erau educați la Oxford şi 64 la Trinity College de la Dublin. Probabil că puţini dintre ei se gândeau să implice în viaţa creştină înainte de 1914. După război, unii au ales să devină preoţi sau misionari în colonii. În 1940, din 111 episcopi britanici anglicani activi, 32 fuseseră capelani militari între 1914-1918. Pentru intelectuali de talie mondială, precum C.S. LewisJ.R.R. Tolkien şi Christopher Dawson, războiul, cu experienţa tranşeelor, a spiritului de sacrificiu şi camaraderie trăite acolo, a fost un prilej de a-L găsi pe Dumnezeu sau de a întări legătura cu El. Cariera lor ulterioară nu a fost o pledoarie pentru pacifism, ci pentru implicarea în luptă de partea binelui şi pentru încredrea în puterea acţiunii şi sacrificiului celor mulţi şi neobservaţi.

În Franţa socialistă şi anticlericală, lucrurile par şi mai suprinzătoare. Încă de la începutul conflictului se intensifică evlavia faţă de Preasfinta Inimă a lui Isus, foarte legată de istoria Franţei, în parte neglijată înainte de Revoluţie şi practicată cu intensitate variabilă după aceea. Creştinii civili, preoţii şi episcopii împart soldaţilor rozarii, iconiţe, drapele şi fanioane cu semnul Preasfintei Inimi (de ordinul milioanelor) şi îi încurajează să se roage cu stăruinţă. La 11 iunie 1915, episcopatul francez închină ţara Preasfintei Inimi. La 7 septembrie, la Meux, oraş pe râul Marna, episcopul Emmanuel Marbeaux promite Maicii Domnului că va construi un monument în cinstea ei dacă oraşul va fi cruţat de lupte şi distrugeri. La 8 septembrie 1914, în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, are loc prima victorie importantă a francezilor. În mod greu de explicat, într-un moment în care toate şansele erau de partea nemţilor, aceştia se retrag, deşi anunţaseră că vor fi „în două zile la Paris” (ii).

În 1924, este inaugurat monumetul promis de Mons. Marbeau care o înfăţişează pe Maica Domnului cu Isus în braţe, aşezată pe un soclu pe care scrie “Tu n’iras pas plus loin”.

Bazilicile Preasfintei Inimi (Sacré Coeur) de la Paris şi Paray-le-Monyal sunt frecventate foarte intens, zi şi noapte. Se fac rugăciuni la sfinţii patroni ai Franţei, Arhanghelul Mihail, Genoveva şi Martin de Tours, dar şi la Ioana d’Arc şi la o soră carmelitană de la Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfântului Chip, care încă nu fuseseră canonizate.

În sept. 1914, la batalia de pe Marna, artileristul Paul Dugast scapă nevătămat deși trec peste el roțile unei baterii de artilerie. Purta la el imaginea călugariței carmelitane Tereza, pe care o rugase să îl ocrotească. Camarazii lui se hotărăsc să-i dea bateriei numele de Soeur Therese. detalii

Numărul unităţilor care pun pe drapele emblema cu Preasfânta Inimă este atât de mare încât, în 1917, Gen. Philippe Petain, pe atunci şef al Marelui Stat Major, emite un ordin prin care cere eliminarea „oricăror acte cu caracter confesional care ar constitui o violare a libertăţii de conştiinţă şi a neutralităţii statului francez”. Ofiţerii închid ochii şi soldaţii continuă să se consacre individual Preasfintei Inimi, se roagă rozariul şi poartă medalii religioase la vedere, de obicei la cureaua de la ceas.

În acest timp, în 1915, la Padova, oraşul Sfântului Anton, apare iniţiativa medaliilor cu scapularul Preasfintei Inimi. La 5 ianuarie 1917, Italia este închinată Preasfintei Inimi, cu binecuvântarea Papei, în cadrul unei slujbe la care au participat sute de preoţi.

Revenind în Franţa, la 26 martie 1917, la Paray-le-Monial, are loc binecuvântarea solemnă a drapelelor naționale ale Franței, Angliei, Belgiei, Italiei, Rusiei, Serbiei, României şi Japoniei. România este reprezentată de Prinţul Vladimir Ghika, viitorul fericit martir. Cel care spunea că a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox privea această sfinţire a steagurilor ca „un început de reconstituire a creştinătăţii, produsă de o trezire a conştiinţei lumii.”

Paray-le-Monial 26 martie 1917 – Prinţul Vladimir Ghika, Card. Francis Bourne de la Westminster şi Mons. Pini, capelanul studenţilor catolici italieni.

La 21 martie 1918, Ludendorff a lansat ofensiva pentru separarea armatei franceze de cea britanică și cucerirea Amiens-ului. La 26 martie, Poincaré și Clemenceau, generalii Pétain și Foch, lordul Milner și generalul Haig decid să creeze un comandament unic, care este încredinţat generalului francez Ferdinand Foch (1851-1929). În iulie, Cartierul General al Armatelor Aliate este instalat la Bombon (departamentul Seine-et-Marne). În mica biserică din localitate, în fiecare duminică, generalul Foch participa la slujbă (iii).

La propunerea Pr. paroh Paul Noyer, la 16 iulie 1918, generalul Foch consacră Preasfintei Inimi toate armatele aflate sub comanda lui. La 18 iulie, lansează ultima contraofensivă. De atunci, armatele aliate au continuat să avanseze până când nemţii au cerut armistițiul, la 11 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Martin de Tours, unul dintre patronii Franţei. Martin de Tours este un sfânt soldat, ca şi Sfinţii Victor, Mina şi Vichentie, care se serbează în aceeaşi zi în calendarul bizantin.

Generalul român Iacob Zadic discută cu Mareșalul Ferdinand Foch, la București, în 1922

Chiar dacă nu toate cele de mai sus sunt incluse printre minunile confirmate oficial de către Biserică, ele concordă cu mesajele unor apariţii recunoscute de autorităţile ecleziale, ca cele de la Paray-le-Monial, Fatima, La Salette sau Pontmain. Este o realitate faptul că multe suflete au fost atinse de credinţă în timpul situaţiilor extreme din război şi că exista o “coincidenţă” între rugăciuni şi răspunsul primit prin evenimentele istorice. Atât pentru combatanţi, cât şi pentru civili, credinţa a fost importantă, ca fenomen de masă, la oamenii simpli şi la intelectuali remarcabili. Aceste lucruri sunt documentate. Nu avem destule motive să credem că francmasoneria ar fi dirijat destinul ultim al oamenilor şi al naţiunilor, chiar dacă a fost activă la încheierea păcii – prost gândite în anumite privinţe (iv) – de după Primul Râzboi Mondial.

În Romania, nu doar Prinţul Ghika nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc. Toţi ostaşii români au purtat războiul creștinește. În mai 1915 este ales Protopop al preoţilor din armată în caz de mobilizare iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Apar apoi Instrucţiunile referitoare la atribuţiile preoţilor definitivate in ordinul 3451/28.101915 al Marelui Stat Major, care stipuleaza ca “nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii”. După cum arată Cornelia Mihailă, nu puţine au fost situaţiile în care preoţii au săvârșit acte de eroism, de pildă “preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au murit pe front.”

Credinţa în Dumnezeu a creat, de fapt, cultura şi viziunea care au dus la Unire. Translvănenii s-au organizat în jurul Bisericii. Mişcarea politică şi asociativă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a acţionat tot în legatură cu Biserica. Toți episcopii greco-catolici, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, au sprijinit foarte activ Unirea. Delegaţii la adunarea naţională au fost aleşi în marea lor majoritate în parohii. Blajul a fost considerat cel mai sigur loc pentru aterizarea avionului condus de pilotul Vasile Niculescu, care aducea de la Marele Cartier General Român documentele necesare Consiliului Naţional Român.

La 1 decembrie 1918, înainte să citească mulţimii punctele rezoluţiei adunării naţionale, episcopul Iuliu Hossu şi-a început cuvântarea prin a afirma că Unirea este o lucrare dumnezeiască: “Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios dreptatea Sa, însetată de veacuri…”

În 1918, avea 32 de ani. După peste 60 de ani, rămăsese la convingerea că Unirea a fost o “hotărâre mângâietoare şi fericitoare pentru nemul nostru” şi se declara bucuros să poată înregistra pe bandă “cu neîmbătrânita dragostea de atunci” cuvintele pe care le rostise în 1918. Când a avut loc înregistrarea, era cardinal, avea 85 de ani şi o credinţă încercată foarte greu. Trecuse prin umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare, prin ani grei în închisorile comuniste, între care cea de exterminare a elitelor de la Sighet, sfârşitul vieţii găsindu-l slăbit, departe de cei dragi şi supravegheat strict la mănăstirea Căldăruşani. Niciodată nu s-a plâns de poporul român.

Nu trebuie decât să spunem adevărul

Orice român ar trebui să aibă şansa să înveţe simplu şi clar cum s-a făcut România Mare. Acest lucru nu se întâmplă, mai ales din vina elitelor. Diplomaţii şi istoricii noştri parcă dorm în papuci sau poate aşteaptă ca lucrurile să devină grave.

MAE reacționează doar dacă Viktor Orban compară ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014 cu Tratatul de la Trianon, iar istoricii nu reacționează niciodată. Nu ar trebui să ne mirăm. În MAE liber-schimbismul moral al lui Ștefan Andrei mai are și astăzi admiratori, iar cunoștințele de istorie națională sunt pe alocuri superficiale, trezind întrebări asupra politicii de resurse umane a ministerului.

Daca cineva vrea sa consulte secțiunea Scurt istoric de pe pagina oficială a diplomației române, dă de o paginație greoaie, fără subtitluri, cu fraze lungi, scrise cu caractere foarte mici. Conținutul textului nu e clar. Cititorul află, de exemplu, că după Congresul de la Paris (1856) “Imperiul habsburgic se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice”. Atât? Fără nuanțe, fără ghilimele? Care granițe istorice? Nu trebuia precizat că se vorbește de ceea ce considera Ungaria ca fiind “granițele sale istorice”? Putem presupune că ungurii se gândeau la “granițe istorice” care să nu cuprindă Transilvania? O Ungarie ce include Transilvania este, din perspectiva MAE al României, în “granițele ei istorice”? Mai departe ni se spune că Tratatul de pace ratificat după Congresul de la Berlin (1877) recunoştea independența României condiţionat “de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)”. Ce „schimb de teritorii”? Dobrogea era administrată de turci, nu ne-au dat-o rușii! Rușii erau, chipurile, aliații noștri. Ce fel de “schimb de teritorii” e acela în care, după un război victorios, un aliat ocupă o parte din teritoriul altui aliat? De ce aceste exprimări nefericite sunt doar în dezavantajul nostru? Până la urmă, ajungi să te bucuri că textul e atât de încâlcit și că probabil sunt puțini cei care îl citesc – deși neprietenii îl citesc cu siguranță! Despre încercarile de ieșire din Axă, MAE amintește de acțiuni ale Opoziției doar începand din 1944!! Ar fi avut ce să spună, doar eforturile și riscurile pregătirii acestui act istoric s-au datorat în mare măsură curajului și patriotismului unor diplomați români!

Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu dar şi Ion Lugoşanu sau Constantin Vişoianu ar trebui să fie eroii cu care orice diplomat român de astăzi să fie familiarizat, să le cunoască viața și meritele, să se întrebe în fiecare seara dacă e vrednic să le privească portretele, care ar trebui să fie la loc de cinste pe pereții instituției.

Diplomații români nu se pot plânge că duc lipsă de exemple istorice care le pot servi derept model moral și profesional. Nu e totuna, nici pentru ei, nici pentru România, dacă acest model este Grigore Niculescu Buzești, sau Ștefan Andrei, dacă este Victor Rădulescu-Pogoneanu sau Mircea Malița.

Nici istoricii nu ne sunt de prea mare ajutor. Majoritatea celor mai mediatizați și vizibili se gândesc numai să corespundă cerințelor birocrației care le asigură finanțări și nu își doresc decât să fie pe acceptați de colegi (precum cei mai imaturi adolescenți) – cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare semnată la începutul acestui an de 65 (șaizecisicinci) de istorici. Nu e clar de ce a fost publicată scrisoarea, nu pare să fie adresată vreunui public, publicul nu e luat în seamă. 

Textul aduce înaltă apreciere sistemului actual de acordare a granturilor, menționeaza ca subiectele de cercetare sunt alese “independent” (independent de ce?) de către cercetători și că lucrările sunt evaluate inter pares, cu participare internațională.

Chiar nu se înțelege că proiectele de cercetare individuală sunt una și faptul că istoria României trebuie să fie scrisă de români e cu totul altceva. Majoritatea semnatarilor străini ai scrisorii sunt germani.

Nicio vorbă despre căutarea adevărului, despre scopul final al cercetărilor sau despre datoria morală față de contribuabil, de la care vin banii din granturi. Este limpede că semnatarii nu realizează că războiul informațional e real si că istoria e o armă în acest razboi. 

Ei cred că cea mai importanta latură a activităţii lor este progresul carierei lor, rolul plătitorilor de taxe fiind acela de a da banii.

Aceștia din urmă nu trebuie să aiba așteptări, păreri, ci doar să accepte toată cacofonia rezultantă, din care să nu-și poată înțelege trecutul, sau să se împace cu ideea ca trecutul lor este ce reiese din consensul de moment al istoricilor care accesează granturi.

Istoricul-model pentru majoritatea semnatarilor e Lucian Boia, mascota editurii Humanitas, a radio Deutsche Welle si a cel puțin a unui ambasador al Germaniei, care se laudă că are acasă un metru de raft de biblioteca cu cărți ale lui Boia, pe care l-a şi decorat cu Ordinul de merit a RFG în grad de cavaler.

Şi preşedintele Ungariei l-a decorat pe Boia. Nu ştiu dacă şi Rusia l-a decorat, dar mai este destul timp şi e sigur că nu va refuza.

Specialitatea lui Boia nu e chiar munca în arhive. (Iorga, care găsea manuscrise neconscute până la el, era un demodat, nu ştia el cum e cu granturile şi cu părerile inter pares.) El comentează ce au cercetat alţii. Istoricul-model mărturiseşte că la începutul carierei a dat declaraţii privind raporturile cu străinii şi se întreabă: “Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”

Mai ales că avea “doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit… (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”

Sigur, e greu sa interpretezi propriile decizii. E mult mai uşor să judeci toată istoria unei ţări, să arunci cu noroi în ce s-a câştigat cu sânge sau să scrii mii de pagini despre România ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Toate-s vechi şi nouă toate. E vechea alegere, ce preferăm: tusea sau junghiul? USR sau AUR? Mai bine un scriitor aparent prooccidental, care se raportează față de România așa cum le place nemților, ungurilor și rușilor, sau mai bine un istoric aparent patriot, care se raportează față de Occident așa cum le place rușilor și chinezilor? Mesajele celor două tipuri de istoriografie sunt doar aparent contradictorii.

Redus la esență, mesajul 1 ne spune că suntem mici și lipsiți de vreo valoare deosebită, că legitimitatea noastră ca țară este îndoielnică și că nu avem de ce să fim mândri de nimic din trecutul nostru. Concluzia pentru care ne pregătește această „pedagogie a rușinii” (cum o numește autorul polonez Bronislaw Wildstein – pentru că operațiunea nu cuprinde numai România, ci și celelalte țări din Europa de Est) este că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm conduși de nemți. (Iar nemții vor avea grijă de noi, în aranjamentele lor cu rușii, așa cum s-a mai întâmplat, de pildă în 1939.)

Mesajul 2 pare opus mesajului 1, în sensul că sună patriotic, pare a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră. Numai că le atelează unui discurs antioccidental, când mai pe față, când mai voalat. Iar asta nu înseamnă a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră, dimpotrivă.

Concluzia pentru care ne pregătește acest discurs „de mândrie națională” e că numai alături de ruși mai avem vreo șansă să scăpăm de furia distructivă a marxismului cultural care devastează astăzi grav Occidentul.

Jocul dialectic dintre cele două mesaje are ca unică rezultantă un vector ce arată spre Est, fiind orientat împotriva intereselor vitale ale României. Este o falsă alegere. Noi nu avem de ce să punem în balanță astfel de opțiuni și să ne îndreptăm spre vreuna dintre ele. Putem să le respingem pe ambele. Nu trebuie decât să spunem adevărul. Nu trebuie să inventăm nimic, nici să trecem nimic sub tăcere. Astfel interesele de politică istorică ale României vor fi slujite cum se cuvine, iar România se va întări și va putea să contribuie la apărarea Civilizației din care face parte.

Un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuș – https://inliniedreapta.net/cum-s-a-facut-romania-mare-adevaruri-escamotate-minciuni-promovate/

Note

(i) Chiar dacă, în 1848, acel „Vrem să ne unim cu ţara!” se referea la Viena, nu la Bucureşti, aceasta nu arată că identitatea transilvănenilor era una în 1848 şi alta 1918. În condiţiile crizei de atunci, create de revoluţionarii unguri, Viena era maximum posibil pentru cei de pe Câmpia Libertăţii. Adunarea de la Blaj a fost o reacţie concretă la o situaţie critică de moment, un “miting de protest”, nu un vot pentru un program politic pe teremen lung sau o dezbatere academică despre sensul viitor al istoriei. Momentul 1848 indică tocmai o delimitare clară de unguri, exprimată de o comunitate organizată, care în cele din urmă şi-a atins scopul.

(ii) În ianuarie 1915, un preot militar german muribund afirmă ca mai mulţi militari germani au văzut pe cer imaginea unei femei cu pruncul în braţe, care îi împiedica să avanseze, spunând „mai departe nu vei merge” (Tu n’iras pas plus loin) Ulterior relatarea sa este confirmată şi de alţi germani http://nouvl.evangelisation.free.fr/leblanc_miracle_de_la_marne.htm .
O relatare similară vine şi in legătură cu bătălia de pe Vistula https://www.catholicworldreport.com/2020/08/14/celebrating-the-centennial-of-the-miracle-on-the-vistula/ din partea unor soldaţi bolşevici, care spun că au vazut-o pe cer pe Maica Domnului, la 15 august 1920. Ruşii au suferit atunci o infrangere pe cât de zdrobitoare, pe atât de neașteptată, după ce armata bolșevică intrase in Polonia până aproape de Varsovia.

(iii) Foch era născut în sudul Franţei, la Tarbes, lângă Loudres https://www.lourdes-france.org, locul în care a apărut Maica Domnului Bernadettei Soubirous. Era catolic practicant. Se ruga în fiecare zi rozariul, cum învăţase de la mama sa, care făcea această rugăciune, în faţa grotei de la Lourdes, împreună cu Bernadette.

(iv) Maresalul Foch a acceptat armistiţiul, pentru a cruţa câteva zeci de mii de vieţi, care ar fi fost sacrificate pentru ca aliaţii să ajungă la Berlin. A criticat însă foarte energic condiţiile păcii. Când a văzut proiectul de tratat a afirmat că nu este vorba de o pace, ci un armistiţiu de douzeci de ani. Opinia lui era că Renania trebuia ocupată şi separată de restul Germaniei. Deşi e incorect politic, trebuie să admitem că a avut mult bun simţ. Un creştin are milă de vieţile omenilor şi e realist. Intelectualii umanşti aleg ce sună bine şi remarcă foarte târziu costurile uriaşe ale izolării de realitate. E de amintit şi că, în 1919, mareşalul Foch şi generalii Franchet d’Esperay şi Berthelot au încurajat România să avanseze până la Budapesta.

18/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: