Cine a fost Kun Béla?

Din cîte se cunoaşte, comunistul Béla Kun inițial Béla Kohn, (n. 20 februarie 1886– d. 29 august 1938, Moscova, URSS) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria.

Dr. Aurel VAIDA scrie pe situl https://horthymiklos.wordpress.com., că familia de evrei maghiarizați Kun (Kuhn) era în secolul al XIX-lea una de mici comercianţi care activa în nordul Transilvaniei,.
Cum era şi firesc, soţii Kun şi-au dorit un urmaş, fapt care
s-a împlinit şi fiind băiat, i-au dat numele Béla, după bunicul său.

Părinţii şi-au crescut copilul cu multă grijă şi l-au dat la şcoala primară de stat din localitate.

Pe măsură ce trecea timpul, au constatat însă că fiul lor are deviaţii comportamentale intrigante cu accent de violenţă, motiv pentru care a intrat în dificultate cu dascălii şi numai cu greu şi-a putut obţine actul de absolvire.

Trecînd peste accidentele din şcoala primară, părinţii l-au trimis mai departe la învăţătură în Gherla, cu scopul de a-l forma în meseria lor.
Nu au avut noroc, întrucît copilul provoca tot felul de scandaluri cu ceilalţi elevi şi era preocupat de treburi amoroase, încălcînd regulile comportamentale instituite în aşezămîntul de învăţămînt. Până la urmă a fost silit să părăsească şcoala din considerente de comportament.

Încercările lui ulterioare de a-şi continua pregătirea au dat greş de fiecare dată din cauza trăsăturilor sale de caracter, iar părinţii nu l-au mai primit acasă.
Rămas pe drumuri, a plecat la Cluj să-şi încerce norocul şi, pînă la urmă, a reuşit să-şi găsească un loc în ziaristică, chiar pe placul apucăturilor lui. Materialele pe care le publica depăşeau însă deontologia meseriei.

Mînat de spiritul său aventuros şi de nesocotinţă, a abordat diferite exemple intime de familie, provocînd nenumărate scandaluri. Manipulând date din viaţa cotidiană clujeană, îşi dă seama că acestea pot să-i asigure o sursă de cîştig. Ca urmare, pune la cale o serie de şantaje şi escrocherii ameninţînd cu dezvăluiri senzaţionale compromiţătoare.

Luat în supraveghere de autorităţi, este pus sub urmărire pregătindu-i-se un dosar de anchetă, riscînd să ajungă pe mîna justiţiei locale. Astfel, lansarea lui în presă s-a încheiat cu un eşec total.
Are noroc. La 28 iulie 1914, începe primul război mondial. Austro-Ungaria declară război Serbiei. Urmărit de justiţie, Bela Kun priveşte evenimentul ca pe o gură de aer salvator.

Se prezintă la comandamentul militar din Cluj căruia îi adresează cererea de a fi primit voluntar să plece pe front.

Prezentările lui patriotarde îi determină pe ofiţerii din comisie să-i aprecieze devotamentul faţă de Patrie, aprobîndu-i solicitarea şi acordîndu-i potrivit pregătirii un grad militar de subofiţer.
Bucurîndu-se de asemenea aprecieri, pleacă pe frontul din Galiţia cu primul eşalon.
Ajuns în prima linie a frontului, timp de doi ani, se remarcă în ofensivele şi contraofensivele beligeranţilor, iar pentru merite deosebite este decorat şi trecut în corpul ofiţerilor. În 1916 cade prizonier la ruşi, care îl internează în lagărul siberian de la Tomsk.

Este anul în care bolşevicii lui Lenin se înfiltrează în toate lagărele de prizonieri din Rusia. Pentru a cîştiga încrederea prizonierilor bolşevici agenţii promit acestora că dacă trec de partea “revoluţiei” vor fi eliberaţi din prizonerat, în schimbul încadrării lor în detaşamentele roşii secrete.
La 7 noiembrie 1917 din Rusia, începe revoluţia bolşevică Bela Kun a înţeles încă din 1916 că pentru el se iveşte o nouă şansă şi se încadrează în mişcarea clandestină a conspiratorilor din lagăr. Îmbrăţişînd cu ardoare cauza bolşevismului, el a devenit în scurt timp cel mai apreciat activist comunist din regiunea Tomsk , el manifestînd un fanatism dus pînă la extrem şi o ură fără margini împotriva “duşmanilor revoluţiei mondiale”.

Noua lui credinţă este însoţită de un comportament de extremă duritate faţă de deţinuţii din lagăr, un om de temut ce-şi reducea la tăcere adversarii vederilor sale.
Evidenţiindu-se prin calităţile oratorice-propangadistice revoluţionare, Kun va fi remarcat de liderii bolşevici siberieni şi prin ei de către conducătorii lor supremi de la Moscova, care îi vor pune la dispoziţie fonduri substanţiale pentru a-şi continua activitatea.

Ca urmare a încrederii de care se bucura, după 7 noiembrie 1917, “revoluţionarului Kun” i se vor crea condiţii să părăsească lagărul de la Tomsk, iar Lenin, deşi cunoştea că acesta a profitat în scop personal de fondurile puse la dispoziţie de partid, dispune să fie adus la Moscova, la dispoziţia internaţionalei comuniste, unde primeşte însărcinarea să se ocupe de extinderea revoluţiei în Ungaria.
Sfîrşitul războiului mondial îi aduce lui Kun o nouă şansă de afirmare revoluţionară. La 4 şi 6 octombrie 1918, Germania şi Austro-Ungaria capitulează. La 29 octombrie este asasinat primul ministru ungar Tissa Istvan (Pişta), acţiune de care nu sînt străini nici agenţii bolşevici din agentura maghiară.

La o zi după acest eveniment, în 30 octombrie, 1918, este ales un nou guvern în frunte cu contele Karoly. Guvernul Sovietelor analizează posibilitatea extinderii revoluţiei bolşevice în centrul Europei.

În acest sens, Lenin dispune ca Bela Kun să plece imediat în Ungaria, pentru a conduce campania de trecere a acestei ţări de la republică burghezo-democratică la o republică a sovietelor. Pentru înfăptuirea acestei schimbări de regim se pun la dispoziţia lui Kun mari sume de bani cu care să poată manipula schimbarea ungurească de regim. Misiunea era punctuală şi consta în instaurarea sovietelor în Ungaria şi Transilvania pînă la începutul anului 1919.

Foto: Bela Kun

Sosit în Ţara Ungurească, înainte de 3 noiembrie 1918, cînd are loc declararea independenţei Ungariei faţă de Austria, el nu întîrzie să-şi afirme vocaţia şi începe să-şi formeze o reţea largă de colaboratori, recrutată din rîndul elementelor maghiare fanatice şi rău famate.

Cu ajutorul acestei agenturi se lansează într-o vastă campanie propagandistică, după un slogan ultranaţionalist legat de nedreptatea istorică la care a fost supusă teritorial ţara de către învingători.

Prin angajamentul său de a aduce Ungaria în vechile ei hotare îşi crează o largă popularitate pe toate planurile, fiind văzut ca omul salvator. Prima sa victorie va fi armata. Pătrunzînd cu agenţii săi în unităţile militare el va fi sprijinit în multe locuri de către cadrele de comandă ofensate de umilirea înfrîngerii de pe front şi de capitularea ce a avut loc. Peste tot unde este acceptat recrutează oameni nemulţumiţi, ori dornici de căpătuială şi constituie din ei gărzile roşii.
În Transilvania, Bela Kun penetrează cu bolşevicii lui unităţile secuieşti care constituiau o forţă de 10-12 mii de militari şi jandarmi. Pînă şi împuternicitul guvernului pentru Transilvania Apaty Istvan va fi transformat în “Postav roşu”. De la început, guvernul coabitează cu elementele comuniste din ţară care se afirmau consecvente în lupta pentru integritatea teritorială a Ungariei.

Aflîndu-se pe poziţii comune naţionaliste, conducătorii politici de la Budapesta nu vor lua nici o măsură pentru a stăvili consolidarea puterii militare a lui Bela Kun. După ce atrage de partea lui divizia de secui care aparţinea armatei de nord-est a Ungariei, încearcă să-şi impună autoritatea şi asupra regimentelor din Budapesta. Acestea îl primesc cu ostilitate şi în cele din urmă îl alungă.
Pentru a face dovada ataşamentului său pentru reclădirea Marii Ungarii, Kun susţine o vastă campanie teroristă, mai ales în Transilvania unde, începînd cu luna decembrie şi pînă în aprilie 1919, cad victime ale detaşamentelor militare maghiare bolşevice mii de români aflaţi la nord-vest de alianiamentul de contact dintre trupele române şi maghiare. Campania de terorizare a românilor a dus la creşterea prestigiului liderului comunist în cercurile politice maghiare, de susţinere a aceastuia.
Simţind încurajarea politică, Bela Kun profită de situaţie căutînd să-şi consolideze calea către luarea puterii. Pentru aceasta însă trebuia înfrînt conservatorismul garnizoanei din Budapesta, refractară faţă de lozincile comuniste.

Kun nu se lasă şi în luna ianuarie 1919 îşi înfiltrează sute de adepţi în regimentele budapestane, pentru a le determina să-l urmeze şi să se răscoale. Încercînd să forţeze lucrurile şi pe calea armelor, totul se transformă într-o mare nereuşită, soldată din nou cu alungarea lui şi a adepţilor săi unguri, evrei şi străini, din unităţi şi oraş. Şi de data aceasta, politicienii şi autorităţile rămîn pasive, fără a avea nici un fel de reacţie.
Poziţia autorităţilor din capitala ungară îl încurajează şi mai tare pe liderul comunist. El nu se dă bătut şi îşi regrupează toate forţele în zona Salgotarian, o guvernare bolşevică prin care ţine sub control partea nord-estică a Ungariei.

Acolo îşi încropeşte un corp de voluntari format din militari, revoluţionari şi tot felul de aventurieri cu care începe sovietizarea în zonă. Apoi, însoţit de o mie de rebeli, intră în Budapesta unde ocupă toate punctele strategice ale oraşului, distruge sediile ziarelor şi sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor, îl obligă pe Karoly Mihaly să renunţe la conducerea statului. Nu va trece mult şi, în Italia, Musolinii se va inspira din acest complot ocupînd Roma cu o mie de “cămăşi negre”.
Preluînd puterea, Bela Kun dîndu-se drept urmaş vrednic, al marilor revoluţionari maghiari: Kossuth, Petöfi sau Bem (unul croat altul rutean şi altul polonez) instaurează în Ungaria dictatura proletariatului, colectivizînd pînă şi găinile.

Instaurînd sovietele ca formă de conducere administrativă, dă frîu liber extremismului naţionalist la care îl incită în toată ţara.

În acelaşi timp se declară mentorul salvării “Ungariei Mari”, scop în care întreprinde măsuri radicale de recuperare a Transilvaniei şi Slovaciei.

Pentru a-şi consolida puterea Kun îşi subordonează armata şi forţele de represiune internă pe care le reorganizează pe principiile armatei roşii. Cadrele militare nesigure sînt înlăturate şi în locul lor sînt promovate cele radicale.

Kun ordonă ca forţele de ordine din Transilvania să se constituie în detaşamente de represalii. El anulează ordinul lui Karoly ca aparatul administrativ din Transilvania să nu se mai prezinte la slujbe şi dispune reocuparea tuturor posturilor administrative ale statului maghiar.

El sprijină constituirea formaţiunilor de represalii împotriva românilor. Apelează la toate “forţele patriotice” să se încadreze în armată, “pentru salvarea patriei.Toate scursurile societăţii, pînă şi recidiviştii au răspuns chemării, dînd fuga în armată şi gărzile bolşevice unde era rost de aventură sau chilipir.

În urma măsurilor luate, într-o lună de zile Kun a reuşit să pună pe picioare o armată ungurească roşie de 150 de mii de oameni, dintre care aproximativ 70.000 soldaţi cu 150 de tunuri au fost concentraţi pe Tisa, la Sighet şi pe Crişul Repede, iar 80.000 în aceeaşi zonă, în raioane de concentrare situate pe malul drept al Tisei, gata în orice moment să intre în acţiune.
După primele două săptămîni ale lunii, efectivele noii armate maghiare depăşeau 200.000 de soldaţi.

Pentru înzestrarea acestui corp de oaste au fost golite toate depozitele de armament şi miniţie de pe teritoriul Ungariei şi au fost dezarmate trupele austriece, în retragere peste teritoriul unguresc.

Concomitent cu formarea noi armate, Bela Kun purta tratative cu guvernul sovietelor din Rusia, în vederea unor operaţiuni comune împotriva României şi Cehoslovaciei pentru realizarea unei joncţiuni între cele două armate revoluţionare.

Foto: Trupele Ungariei sovietice ocupă Kassa / Košice, in Slovacia de est.

Pe teritoriul Transilvaniei nucleul militar a lui Kun îl constituia divizia secuiască, formată din trei brigăzi, care avea în compunere 10-12 mii de oameni.

Lor li se adăugau numeroasele detaşamente de represalii constituite din jandarmerie, oameni din administraţia nobiliară şi aventurieri voluntari din toate naţiile, între care predominau evreii care îl urmau pe Kun datorită originii sale etnice şi erau dornici de căpătuială. Liderul bolşevic era însă nemulţumit că evreii cu stare materială bună nu l-au îndrăgit şi i-au tratat ca atare.
Toate aceste forţe au desfăşurat acţiuni de represalii împotriva românilor, în spatele celor trei aliniamente ungureşti de demarcaţie din Transilvania cu trupele române. Acolo unde însă situaţia o impunea, atît Karoly cît şi Kun s-au întrecut să trimită în Transilvania detaşamente de represalii din Ungaria.

Exemple sînt cele ale detaşamentului “Pataky” trimis peste Mureş, pentru pacificarea satului Mihalţ, al detaşamentului trimis din Budapesta să pacifice satul moţesc Beliş sub comanda căpitanului Ditrikh Antal, pentru a pacifica valea Beiuşului, acelui trimis de Regimentul 39 Debreţin care a ocupat depresiunea Lăpuşului etc.
Pregătirea armatei sovietice maghiare pentru ofensivă contra românilor este precedată de convorbirile telefonice dintre V.I. Lenin şeful guvernului Rusiei sovietice, din care rezultă că un “atac conjugat împotriva României din spre est şi din spre vest este iminent. Dintr-o telegramă trimisă de Bella Kun lui Lenin, la 22 martie, rezultă planurile comune ale acestora de a ataca România.

“Republica Sovietică ungară – afirmă Kun – roagă să se încheie cu guvernul sovietiv rus o alianţă ofensivă. Cu armele în mîini, declarăm că ne vom opune tuturor duşmanilor proletariatului şi vă cerem să ne daţi imediat preciziuni asupra situaţiei militare”.
Nu se cunoaşte care a fost răspunsul lui Lenin la această telegramă, dar dintr-o altă telegramă al acestuia transmisă la 25 aprilie 1919, comandamentului armatei roşii ucrainene rezultă direcţiile de înaintare de pe teritoriul Galiţiei şi Bucovine.

“Forţele unei armate din Ucraina sovietică trebuie să dea lovitura prin Bucovina pentru a realiza legătura directă cu armate roşie maghiară, iar alte grupări să treacă la ofensivă pentru a rupe poziţiile forţelor regale ale României şi încercuirea lor lîngă Nistru”.

Ca urmare a acestui ordin, la 26 aprilie 1919, statul major al trupelor bolşevice de la Kiev a ordonat trupelor sale “să înainteze rapid şi să stabilească legătura cu armata roşie ungară”.

Înaintarea acestor forţe a fost întîziată însă de rezistenţa trupelor cehoslovace, atacate din vest de unguri.

De asemenea, în bătălia de pe Nistru, ucrainenii au fost alungaţi de armata română încă de la primul contact.
Acţiunile trupelor maghiare bolşevice, în Transilvania, începute încă din luna decembrie 1918, s-au intesificat gradual în lunile ianuarie-martie şi la 16 aprilie au trecut la acţiuni ofensive împotriva trupelor române.

Încă de la sfîrşitul lunii ianuarie 1919, aliniamentul de apărare a fost atacat în diferite sectoare. Astfel au fost lovite avanposturile româneşti din Valea Drăganului, pe valea Crişului Repede.

În noaptea de 21 spre 22 februarie, trupe ungureşti de tăria unui regiment au atacat poziţiile româneşti de la Ciucea, Zalău şi Şimleul Silvaniei. Simţind pulsul unui succes al armatei roşii pe frontul ucrainean, Bella Kun a considerat că a sosit timpul să treacă la o ofensivă generală în Transilvania.
Ofensiva armatei maghiare în Transilvania a început îndată după convorbirile dintre Lenin şi Kun.

Ea este marcată de ordinile date de Kun, în 22 şi 24 martie 1919, adresate diviziei de secui de a face pregătirile pentru a ataca pe direcţia Satu Mare – Dej.

Acelaşi ordin l-a primit şi Divizia 3 ungară. În adîncime făceau pregătiri ofensive alte mari unităţi. Aceasta, în condiţiile în care noul guvern maghiar este somat de aliţi să-şi retragă trupele din Transilvania şi să le dezermeze.

La Paris, se cunoştea că odată cu intensificarea operaţiunilor militare, în Transilvania s-au luat şi măsuri de mobilizare a rezerveştilor.
La 16 aprilie, Bella Kun declară război României şi declanşează ostilităţi pe tot frontul românesc.

În această situaţie, trupele române, fără a mai aştepta consimţămîntul aliaţilor, trec la contraofensivă cu diviziile 6 şi 7 infanterie. Detaşamentul “General Olteanu” şi două divizii de vînători de munte care spulberă ofensiva trupelor bolşevice atingînd la sfîrşitul lunii rîul Tisa. Forţînd Tisa din mişcare, trupele române distrug rezistenţele inamice întîlnite, printr-o învăluire obligînd, la 29 aprilie, divizia secuiască să capitulează, armata ungurească pierzîndu-şi marea sa unitate de elită.

Armata română îşi continuă operaţiunile în Cîmpia Panoniei, iar la nord Detaşamentul Olteanu despresoară trupele cehoslovace, încercuite de ucraineni şi trupele lui Bela Kun. Prin această acţiune joncţiunea dintre cele două armate bolşevice eşuează. Aflîndu-se în faţa dezastrului militar, Bela Kun încearcă să iniţieze tratative cu românii, dar guvernul României refuză orice tratative. În aceste condiţii, conducătorul boleşvicilor unguri îşi reorganizează din nou forţele şi la 20 iulie îşi încearcă din nou norocul printr-o ofensivă obţinînd în primele zile unele succese.
În 24 iulie, trupele române trec la contraofensivă pe tot frontul de la vest de Tisa şi pînă la 3 august întreaga armată ungară este scoasă din luptă. La 4 august, românii ocupă Budapesta arborînd drapelul României pe clădirea Parlamentului. Bela Kun nu a putut fi capturat, întrucît, în după amiaza zilei de 2 august, împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi fuge către Viena într-un tren blindat.
Revenit în Rusia Sovietică, Bela Kun a supravieţuit pînă după moartea lui Lenin. Stalin însă a făcut contabilitatea la fondurile “revoluţionare” pe care Kun le-a devalizat în interes personal şi a ordonat executarea lui.
După ocuparea Budapestei, Consiliul Antantei a dispus oprirea ofensivei române, la hotarul cu Austria. Era o nouă gogomănie cu iz de desconsiderare a României. Aici, în acest colţ al Ungariei neocupat de trupele române, puterile Antantei au creat condiţiile pentru instaurarea primei dictaturi fasciste din Europa a contraamiralului Horthy Miklos de Baia Mare, strănepotul unei familii de renegaţi români, care la începuturi purta numele de Horotan.

Era un ofiţer renumit, care trebuia să fie condamnat pentru că în timpul războiului a scufundat în Adriatica la strîmtoarea Otranto flota navală a aliaţilor. Era personajul prin care occidentul european pălmuia România, încă odată, ca răsplată că a înlăturat puterea sovietică din mijlocul continentului. Socotelile aliaţilor de al ajuta pe Horthy să ajungă în fruntea Ungariei au fost cu totul nefericite nu numai pentru România, ci pentru întreaga Europă.
Intrînd în Budapesta, românii au acceptat constituirea unui guvern maghiar sub conducerea social-democratului Gyula Peidel, dar acesta a fost înlăturat de un grup de oameni înarmaţi veniţi în capitală, din zona de control a lui Horthy. Românilor li se interzice, de la Paris, să intervină. Ba mai mult, în aria geografică controlată de Horthy, aliaţii admit acestui să organizaze o nouă armată, recrutată din nobilime şi ţărănimea înstărită, ameninţată de bolşevici cu naţionalizarea pămînturilor.
Cu această armată, Horthy înlocuieşte “dictatura proletariatului” cu “Teroarea albă”. Foştii comunişti şi simpatizanţii lor erau arestaţi, împuşcaţi ori spînzuraţi. Evreii cad în masă în acţiunile de represalii. Horthy îşi extinde represiunea în Budapesta şi partea Ungariei ocupată de armata română.

Unităţile române intervin pentru a opri masacrul ordonat de Horthy, dar acesta se plînge Apusului. Aliaţii trimit la Budapesta o comisie care dă deslegare acestuia a institui o “nouă ordine”, iar trupele române sînt obligate, la 16 noiembrie, să părăsească capitala ungară şi la 22 ale aceleaşi luni, aliaţii cer acestora să se regrupeze la est de Tisa, pe aliniamentul convenţiei din 1916. Şi acesta a fost doar un vis, întrucît, în urma tratatelor de la Paris, soldaţii români, vor fi siliţi să părăsească aliniamentul şi să ocupe un altul, mai în interior, care corespunde cu frontiera de astăzi.
Epopeea românească a primului război mondial se încheie aici. Tot atunci însă, începe epopeea celui de al doilea război mondial, iar România cade din nou victima uşurinţei cu care puterile apusene tratau problemele şi în primul război mondial.
În urma retragerii trupelor române din Ungaria, Horthy a preluat puterea în calitate de regent şi prin terorism a instaurat prima dictatură fascistă din lume, un regim reacţionar despre care omul politic italian Francesco Nitti afirma:

“Este greu să găseşti în istoria modernă un guvern mai ticălos ca dictatura ungară, un guvern de jaf, de tortură, de asasinat… de oameni corupţi, de hoţi şi de mîrlani”.

Tot vestul european care domina lumea ştia acest lucru, dar tăcea conciliant. Exemplul luării puterii de către Horthy în Ungaria, de a instaura dictatura fascistă l-a inspirat pe Mussolini în Italia, pe Hitler în Germania şi Stalin, toţi patru care au decapitat România în 1940 şi au bulversat întreaga Europă.

Publicitate

ZIUA DE 24 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 24 martie în istoria noastră

1562: Diaconul  Coresi a început la Brașov tipărirea lucrării bisericeşti cunoscută sub numele de Tetraevanghelul slavon.

Coresi a fost un diacon ortodox român, traducător și meșter tipograf originar din Târgovişte; (d. 1583, Brașov).

A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare.

Foto: diaconul Coresi.

Cartea a fost tipărită după ce „nește creștini buni” au tradus-o din limba slavonă „ca să fie popilor rumănești să înțeleagă, să învețe rumânii cine-s creștini”.

Lucrarea facea parte dintr-o serie mai amplă de peste 15 volume, fiind tipărită între 24 martie – 13 octombrie 1562.

După ce a editat Evangheliarul românesc, diaconul Coresi și Tudor diiac au tipărit Tetraevanghelul în limba oficială slavonă de la acea vreme din bisericile române.

Cartea a fost tipărită după ce „nește creștini buni” au tradus-o din limba slavonă „ca să fie popilor rumănești să înțeleagă, să învețe rumânii cine-s creștini”.

Foto: Tiparnița lui Coresi, Muzeul „Prima Școală Românească”, Brașov

Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor de reformă religioasă luterană și calvină, răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii limbii românești în cultul religios.

Tipăriturile lui Coresi erau scrise în graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele au stat la baza formării limbii române literare.

1714: Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei, a fost mazilit în urma conflictului cu boierii Cantacuzini, care l-au reclamat la Inalta Poarta. 

Ştefan, feciorul stolnicului Constantin Cantacuzino, urca pe tronul Munteniei la la 23 aprilie/4 mai 1714, până la 21 ianuarie 1716, fiind ultimul conducător pământean al țării înainte de instituirea domniilor fanariote.

Constantin Brîncoveanu  fusese adus la tronul Munteniei de marea boierime și era nepotul domnitorului Șerban Cantacuzino.

A întreprins intense acțiuni politice și diplomatice pentru stăvilirea expansiunii țariste și otomane. Folosind o politică abilă, s-a menținut la domnie timp de 26 de ani. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată și de cererile mereu sporite ale Porții otomane, a îngreunat viața țăranilor și tîrgoveților.

Constantin Brîncoveanu a dus o politică externă șovăitoare, adoptand  o atitudine de expectativă în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711.  

Învinuit de trădare de către turci, a fost executat  la Constantinopol în 1714, împreună cu ginerele și cei patru fii ai săi.

1818: Au fost deschise cursurile Școlii românesti de la Sf. Sava din București, condusă de  Gheorghe Lazăr, cărturar iluminist român, propagator al ideilor Şcolii Ardelene în Ţara Românească, numit dascăl de aritmetică, geometrie și geografie. Acesta a întocmit primele manuale de aritmetică și trigonometrie în limba română.

Gheorghe Lazar

Acesta a înfiinţat la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, unde era Academia Domnească, o şcoală în limba română, profilată pe cursuri începătoare, medii şi superioare, în cadrul căreia a funcţionat şi o grupă specială pentru ingineri hotarnici.

A fost prima şcoală în limba română  şi se numea: Şcoala Academicească pentru ştiinţele filosoficeşti şi matematiceşti.

1834: Poarta otomană i-a numit domni pe Mihail Sturdza în Moldova şi pe Alexandru Dimitrie Ghica în Muntenia  (Valahia).

Alexandru Dimitrie Ghica  (n. 1 mai 1795, Țara Românească – d. ianuarie 1862, Napoli, Italia) a fost primul domnitor regulamentar al Țării Românești, între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842, iar mai târziu caimacam între 4 iulie 1856 – octombrie 1858.

Alexandru Dimitrie Ghica, frate al lui Grigore Dimitrie Ghica, a fost numit domn al Țării Românești în aprilie 1834, la propunerea Rusiei.

A fost contestat pe plan intern din cauză că a domnit sub influența rușilor, fiind chiar organizate două conspirații împotriva sa, una condusă de Ion Câmpineanu (1838-1839), ce urmărea obținerea independenței Principatelor și unirea lor sub conducerea lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei, și una de Mitică Filipescu (1840), mai radicală, urmărind înlăturarea lui Ghica și instituirea unei republici independente.

Ambele au fost însă descoperite, iar liderii, arestați. În 1842, domnul a propus Adunării Obștești reglementarea regimului prestațiilor în muncă ale țăranilor.

Răspunsul Adunării, prezentat de Alexandru Vilara și Gheorghe Bibescu și trimis Porții și Rusiei, în virtutea dreptului deputaților de a adresa puterilor suverană și protectoare plângerile lor legate de domn, conținea o serie de învinuiri privind guvernarea lui Alexandru Dimitrie Ghica.

Ca urmare, Poarta și Rusia au realizat o anchetă, în baza căreia domnul – ce pierduse susținerea Rusiei după ce ajutase la înăbușirea unei răscoale sârbo-bulgare – a fost destituit (7 octombrie 1842). A mai fost caimacam al Țării Românești între iulie 1856-octombrie 1858. 

Foto: Mihail Sturza sau Sturdza (n. 24 aprilie 1794, Iași, Moldova – d. 8 mai 1884, Paris, Republica Franceză), a fost domnitor al Moldovei între aprilie 1834 și iunie 1849.

Domnia efectivă a lui Mihai Sturdza în Moldova a început  în luna iulie.

Colaborarea sa strânsă cu autorităţile ţariste, începînd cu perioada ce a urmat revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, serviciile aduse Rusiei în războiul din anii 1828-1829 împotriva Imperiului Otoman, contribuţia personală la elaborarea Regulamentului Organic, constituiau suficiente dovezi pentru puterea protectoare privind loialitatea lui Mihail Sturdza faţă de Curtea de la Petersburg.

De asemenea, obţinerea încrederii generalului rus Pavel Kiselev, preşedintele celor două Divanuri ale principatelor, i-a facilitat ocuparea tronului Ţării Moldovei.

Pe parcursul celor 15 ani de domnie, M. Sturdza a desfăşurat o activitate prodigioasă, remarcându-se prin frumoasa lui operă de reformare a ţării.

A fost reorganizată administraţia ţinutală, reglementată activitatea ispravnicilor, reorganizată miliţia, înfiinţate cazărmi şi şcoli elementare pentru efectivul inferior de comandă, tipărindu-se şi manuale destinate soldaţilor. Cadeţilor li s-a permis să urmeze instrucţia în Prusia şi Imperiul Rus.

Din dorinţa de a stimula interesul sătenilor pentru producţia agricolă, Mihail Sturdza a căutat să-i protejeze pe ţărani de abuzurile administraţiei locale şi de exploatarea excesivă a marilor proprietari. Aceasta trebuia să asigure capacitatea contribuabilă a ţăranilor şi să garanteze veniturile stabile ale statului.

Dezrobirea ţiganilor mănăstireşti şi ai statului a avut importante efecte de ordin economic, social şi politic.

Reformarea sistemului judiciar, separarea puterii judiciare de cea administrativă şi legislativă a fost însoţită de înlăturarea ingerinţelor administraţiei în procesele judiciare.

Au fost instituite judecătorii judeţene (ţinutale), rurale, tribunale de apel, de comerţ la Galaţi şi corecţional la Iaşi.

În Moldova a fost retipărită, în 1838, condica criminală, a fost tradus, în 1840, codul criminal francez. În 1847 a fost instituită şi şi-a început activitatea Comisia însărcinată cu alcătuirea unui singur cod al legilor din Moldova, care şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea nemijlocită a domnului.

A fost totodata adoptat un şir întreg de măsuri, menite să lichideze numărul enorm de procese neterminate.

In timpul domniei sale a fost  iniţiat un amplu program de lucrări publice, fiind construite aproximativ 400 de km de şosele moderne (pentru acel timp), aproape 400 de poduri cu preponderenţă din piatră, care au rezistat în timp.

Prin acordarea unor burse, donaţii se urmărea încurajarea înscrierii tinerilor la şcolile din ţară şi la cele de peste hotare.

 La 16 iunie 1835, în casele lui Petrache Cazimir a fost inaugurată Academia Mihăileană. Ea avea iniţial două clase gimnaziale, două umaniste şi una de filozofie.

Academiei i-a fost donat instrumentar  ştiinţific şi o bibliotecă, din care 600 de cărţi au fost dăruite de M. Sturdza. 

In timpul domniei sale  dezideratul Unirii continuă să preocupe în mod constant Partida Naţională din cele două ţări române.

Huber, consulul Franţei la Iaşi, relata superiorilor săi că la Bucureşti adepţii unirii celor două principate aveau o părere înaltă despre capacităţile domnului Moldovei şi-l doreau în fruntea viitorului stat unitar român, preferându-l oricărui străin .

Aceste opinii erau confirmate şi de Ion Ghica, pe atunci profesor la Academia Mihăileană de la Iaşi, care menţiona că în 1841 “toată lumea dorea cu înflăcărare unirea” în frunte cu M. Sturdza, în ciuda faptului că anumite calităţi de caracter al acestuia nu erau agreate de partizanii unităţii naţionale româneşti.

În condiţiile când detronarea lui Alexandru Ghica în Valahia devenea iminentă şi când intenţia de a-i acorda indigenatul generalului rus P. Kiselev putea să conducă la instalarea acestuia pe tronul de la Bucureşti, liderii partidei naţionale muntene (I. Câmpineanu, Al. Villara, Filipescu-Vulpe, I. Ghica) i-au adresat o scrisoare lui M. Sturdza, remisă prin intermediul aceluiaşi I. Ghica, propunându-i domnia Ţării Româneşti şi realizarea dezideratului dorit de toţi românii – Unirea Principatelor.

Domnul moldovean s-a arătat vădit măgulit de această ofertă, dar s-a văzut nevoit să decline propunerea, deoarece o considera imposibil de realizat din cauza atitudinii negative a puterii protectoare.

În epoca Regulamentului Organic societatea românească a  înregistrat schimbări  cu caracter modernizator care au pregătit terenul pentru realizarea dezideratelor supreme naţionale – unificarea ţărilor române şi independenţa politică.

Meritul incontestabil în realizarea acestei opere inovatoare l-a avut generaţia de la 1848, care a crescut şi a acţionat în epoca regulamentară cu pasiune şi înalt patriotism, actiunile sale fiind favorizate  din plin de domnia luminata   a lui M. Sturdza.

In iunie 1849 M. Sturdza a abdicat si  s-a retras la Paris, întreţinând relaţii intense cu diferite personalităţi europene. A murit la 8 mai 1884, fiind înmormântat în capela familiei de la Baden-Baden.

La 12-24 martie 1848 fruntașul român ardelean Simion Bărnuţiu (foto), a redactat la Sibiu o proclamaţie răspîndită în mai multe centre ale Transilvaniei, prin care chema românii transilvăneni să se ridice la luptă pentru desfiinţarea iobăgiei.

1874: Se înfiinţează Agenţia diplomatică română de la St. Petersburg, capitala de atunci a Rusiei ţariste.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, cele cinci Mari Puteri au întemeiat în Principatele Române primele reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent, consulatele de la București și Iași: Rusia (1779), Austria (1783), Prusia (1785), Franța (1796) și Marea Britanie (1800). De reciprocitate nici nu putea fi vorba. Principatele Dunărene erau state autonome, nu independente, fiind vasale puterii suzerane, Imperiul Otoman, neavând dreptul la o politică externă proprie.

În primăvara anului 1874, a fost înființată agenția diplomatică a României la Sankt Petersburg, titular fiind George C. Filipescu. În calitatea sa oficială, agentul român a fost primit la 26 aprilie 1874 de către țarul Alexandru al II-lea.

1880: Se semnează la Bucureşti, în România, Tratatul de comerţ şi de navigaţie româno-englez.

1885: S-a născut compozitorul, filosoful şi folcloristul  român Dimitrie Cuclin (d. 1978).

1908 : Intră în vigoare în România, noua Lege a Jandarmeriei.

Răscoala Țărănească din 1907surprinsese Jandarmeria nepregătită, depășită de evenimente, posibil, datorită numărului redus de efective. Ca urmare a acestor deficiențe, guvernul liberal a inițiat modificarea Legii Jandarmeriei Rurale, prin Legea Jandarmeriei, care a intrat în vigoare din 24 martie 1908. Tot la inițiativa liberalilor, la 25 martie 1908 a fost înființată și Direcția de Poliție și Siguranța Statului.

1909: S-a născut Richard Wurmbrand, misionar creștin român de etnie evreiască, deţinut politic în regimul comunist; (d.17 febr. 2001).

In tinereţe a fost atras de mișcarea comunistă și de promisiunile ei. După ce a urmat studiile politice la Moscova, la întoarcerea clandestină în țară, Wurmbrand este urmărit de serviciile secrete, arestat, condamnat și închis la Doftana. Mai târziu, a primit, sub o altă identitate din partea PCR, și misiunea de a organiza filiala județeană Deva.

După terminarea războiului, în 1945, Wurmbrand intră în conflict deschis cu autoritățile comuniste.

Astfel, în cadrul congresului cultelor (convocat în palatul Parlamentului și prezidat de prim-ministrul Petru Groza) în care liderii diverselor denominații creștine se arătau dispuși să susțină Partidul Comunist, Wurmbrand a fost vocea singulară care a protestat împotriva îngenuncherii cultelor în fața unui guvern totalitar, spălînd în, acest fel, „rușinea de pe obrazul lui Christos”, cu riscul propriei vieți.

Wurmbrand este urmărit de autoritățile comuniste atee instalate la putere, datorită activităților sale religioase. În 29 februarie 1948, zi de duminică, este arestat, în București, în timp ce se îndrepta spre biserica pe care o păstorea pentru slujba de dimineață. La scurtă vreme, în celula sa este închis și liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu.

Urmează ani de temniță grea, în care Richard Wurmbrand este închis singur în celule subterane obscure, torturat bestial sau purtat prin diverse închisori: Rahova, Jilava, Târgu Ocna, etc.

În perioada de izolare totală, alcătuiește serii de predici proferate în fața unui public imaginar, pentru a-și proteja mintea.

După terminarea regimului de izolare totală, care a durat trei ani, împarte mai multe celule cu intelectuali, prelați de diverse confesiuni, dar și cu oameni simpli.

Îi cunoaște atunci pe: Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Ioan Ianolide, dr. Aristide Lefter, Tertulian Langa, pastorul Viski Ferencz sau Valeriu Gafencu (despre care se spune ca i-ar fi salvat viața)

După paisprezece ani de detenție (executați între 1948-1956 și, respectiv, 1959-1964) este eliberat, iar în 1965 părăsește țara împreună cu familia, fiind răscumpărat de o organizație creștină norvegiană, cu 10.000 USD.

În 1966, se stabilește în Statele Unite, unde înființează misiunea creștină Vocea martirilor, organizație care luptă împotriva persecuțiilor îndreptate asupra creștinilor de pe toate continentele.

Ajunge în atenția Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, unde face cunoscute atrocitățile la care sînt supuși creștinii din țările comuniste.

Privit cu îndoială de senatori, Wurmbrand se vede obligat să apeleze la argumentul cel mai puternic și anume: cicatricile de pe trupul său.

În consecință, pastorul Wurmbrand își îndepărtează cămașa lăsand să se vadă optsprezece răni produse de tortură.

După Revoluția din 22 decembrie 1989, Wurmbrand se întoarce în vizită, în România, unde depune flori la mormintele torționarilor săi.

Moare în Torrance, California, SUA.

1911: A încetat din viaţă la Bucureşti,  juristul şi istoricul român, Nicolae Densuşianu, membru corespondent al Academiei Române.

A rămas în istoria noastră mai ales prin lucrarea “Dacia preistorica”; ( n.18 aprilie 1846, Densuş, judeţul Hunedoara).

A urmat cursurile  Rechtsakademie din Sibiu Facultatea Juridică. Pe parcursul studiilor la această facultate este premiat de mai multe ori cu clasa prima cu distincţiune.

În anul 1870 Nicolae lucrează ca notar al magistratului oraşului Făgăraş. Tot în acest an depune o cerere pentru examenul de stat pentru avocatură, iar în 1872 primeşte dreptul de avocatură din partea curţii de Apel din Mureş şi totodată depune jurământul de avocat în faţa aceleiaşi curţi.

În Făgăraş reuşeşte să scoată publicaţia “Orientul Latin”,  împreună cu fratele său Aron şi Teof. Frâncu.
În 16 martie 1878 N. Densuşianu este ales membru corespondent al Academiei Române în domeniul istoriei.
Din 1878 N. Densuşianu devine Bibliotecar-arhivar la Academia Română şi este însărcinat să efectueze o culegere de documente despre istoria României.

În urma acestei misiuni atribuite de Academia Română, N. Densuşianu a adunat în 38 de volume manuscris peste 783 de documente despre Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan şi 125 de documente din perioada 1290 – 1800. In raportul care a urmat cercetării întreprinse  N. Densuşianu scria:
„ … cel mai preţios material istoric cu privire la epoca aceasta l-am aflat în arhivele cancelariei aulice şi în arhiva comisiuni Jancoviciane.

Actele descoperite aici ne dezvelesc înaintea ochilor o lume cu totul necunoscută din suferinţele şi faptele părinţilor noştri; ele răstoarnă în mod deciziv rătăcirile scriitorilor străini, ce apucase literatura modernă se îmbrace costumul verităţii istorice”

În 10 martie 1884, Ion Brătianu îl numeşte pe N. Densuşianu translator pe lângă Marele Stat Major.
În anul 1885 Academia Română îl premiază pe N. Densuşianu pentru lucrarea „Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria “.
În anul 1895 este rugat de Ministerul de Război să întocmească o lucrare despre căpitanii armatei române.

Densuşianu scrie lucrarea şi îi dă titlul “Domnii glorioşi şi Căpitanii celebri ai ţerilor române”, in care afirma ca :
„Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriaşe răsboinice, ce a trebuit să le susţină cu multă vitejie şi devotament poporul român pentru apărarea ţerilor române, a naţionalităţii, limbii, religiunii şi libertăţilor sale.”

1912: Este adoptată legea învăţământului secundar și superior din România.

Legea din 1912 prevedea sporirea autonomiei universitare, preciza drepturile organelor de conducere ale universităților și reglementa organizarea acordării diplomelor și a vieții studențești. Legea a suferit modificări în 1925 și 1928.

1918 ( 24-28 martie) : La Chişinău, la scurt timp după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, concertează Orchestra simfonică română sub bagheta lui George Enescu.

Invitat de patriotul român Onisifor Ghibu, miltant unist în acea perioadă de mari frământări, George Enescu a primit cu bucurie să susțină trei concerte la Chișinău, în 24, 25, și 28 martie. Primul concert a fost susținut sâmbătă, 24 martie, în folosul refugiaților transilvăneni din Basarabia.

Orchestra simfonică din Iași, sub bagheta lui George Enescu, a prezentat publicului un program cu Uvertura Oberon de Carl Maria von Weber, Concertul de pian și orchestră în Si b. minor de Ceaikovski, solist Nicu Caravia, Le Ronel dʼOmphale de Camille Saint-Saëns și Simfonia în La major, nr. 7 de Beethoven.

În zilele de 27 şi 28 martie, George Enescu a evoluat în concerte de vioara, la pupitrul dirijoral fiind Jean Bobescu.

1921: S-a născut la Somova, Tulcea, scriitorul Traian Coșovei; (d. 16 iulie 1993, București).

Născut într-o familie de pescari din Delta Dunării, a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București în 1947.

Adept al realismului socialist, este cunoscut pentru că a scris impresii de călătorie extrem de elogioase din Uniunea Sovietică și pentru că l-a comparat pe Nicolae Ceaușescu cu bardul național Mihai Eminescu.

1925: S-a născut la București, actorul şi poetul român Dinu Ianculescu; (A decedat la 7 februarie 2017, în localitatea Frankfurt pe Main, Germania, unde se stabilise încă din anul 1985).

A urmat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, pe care l-a terminat în 1947. 

Din octombrie 1944 a fost angajat crainic la Radiodifuziune și actor la Teatrul Nostru (condus de Dina Cocea), apoi, după 1948, la Teatrul Național, Teatrul Actorului de Film „C.I. Nottara”, Teatrul Tineretului, Teatrul Mic, a jucat pe scenă și în film timp de 40 de ani. A colaborat cu Televiziunea Română la emisiunea Teleenciclopedia, fiind personificat ca „vocea de sâmbătă seara”.

Ca poet, a debutat cu versuri la Universul literar (1941), apoi a fost selectat în antologia lui George Togan, Ne cheamă Ardealul (1944), primul volum, Argintatul pește și alte poezii, publicându-l abia în 1970. A mai scris: 41 de sonete, O lumină de cuvinte, Un gând, un chip știut, un vis, un timp, Cântările Cântării lui Solomon. A apărut în filme ca Mihai Viteazul, Trandafirul galben, Misterele Bucureștilor, Fructe depădure, Secretul lui Bachus.

1926: S-a înființat prima agenție de presă oficială a României – Societatea Orient Radio (Rador).

Istoric: Prima agenție de presă „românească, națională și autonomă” a fost înființată la 15/27 martie 1889, la inițiativa ministrului de externe P.P. Carp, sub numele Agenția Telegrafică a României sau Agenția Română, subordonată Ministerului Afacerilor Străine. A funcționat până spre finele anului 1916, când și-a încetat temporar activitatea, în timpul primului război mondial. Rador a fost la început o afacere privată, apărută la inițiativa lui Noti Constantinde, secretar la Legația română din Paris, și Sebastian Șerbescu, avocat.

Statul român a cumpărat, prin Ministerul de Externe, în anul 1926, totalitatea acțiunilor agenției, devenind astfel prima agenție de presă oficială a României. Prin Legea din 24 martie 1926, aceasta a devenit Societatea Rador – Agenție de informații telegrafice. După instalarea regimului comunist, prin Decretul nr. 217/20 mai 1949 s-a hotărât organizarea Agenției Române de Presă Agerpres de pe lângă Consiliul de Miniștri, prin preluarea personalului și a patrimoniului Rador.

Primul director al Agerpres a fost Ion Popescu-Puțuri. Prin Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 8 ianuarie 1990 s-a înființat Agenția de presă Rompres, ca urmare a reorganizării Agerpres. Din iulie 2008 Rompres a revenit la numele Agerpres.

1938: S-a născut la Îndărăpnici, Orhei, azi în R. Moldova pictorul contemporan român Teodor Moraru ; (d. 14 septembrie 2011, București.

Este considerat de critici unul dintre cei mai importanți pictori români ai ultimei jumătăți a secolului XX. După terminarea stagiului militar, în 1960 s-a înscris la cursurile Școlii Tehnice de Arhitectură (STACO), unde a fost coleg cu Horia Bernea, și pe care le-a absolvit în 1963, primele picturi datând din această perioadă. În 1968 s-a alăturat grupului de la Poiana Mărului, fondat de către Horia Bernea, prietenul său din copilărie.În 1971, a susținut prima sa expoziție personală la galeria Simeza din București, urmată de alte expoziții personale în 1974, 1977 și 1980

În 1983 a câștigat o rezidență artistică la Cité internationale des Arts în Paris. De-a lungul anilor, lucrările sale au fost expuse în importante galerii și muzee din Paris, Copenhaga, Viena, Praga, Berlin, Lisbona, Darmstadt, Tokyo, Hanoi, etc.

A predat la facultatea Luceafărul din București (1995–2005). În 2003 câțiva din foștii săi studenți au format grupul Colonia 21. A fost distins cu numeroase premii, printre care Marele Premiu UAP (2003) și Ordinul Meritul Cultural în Grad de Mare Ofițer în 2004.

1940: A avut loc în zilele de 24 și 25 Martie, la Chișinău, în România încă unită în sala festivăți a Primăriei, prima adunare generală ordinară a membrilor Societății Scriitorilor din Basarabia.

D-l Pan. Halippa  a adresat un salut tuturor scriitorilor prezenți și declarând deschisă adunarea generală ordinară a SSB la ora 10 și 40 min. […] S.M. Nica și N. Spătaru au dat câteva lămuriri de felul în care va, lucra Societatea. […] Ședința adunării generale se redeschide la ora 5 p.m., în aceeași sală, când se procedează la alegerea comitetului de Conducere al societății, pe timp de 3 ani.

Foto: Fruntașul unionist basarabean, Pan Halippa

Au fost aleși: Președinte – Pan. Halippa; Vice-președinte – Nicolae Spătaru; Secretar General – N.F. Costenco” (Din Comunicatul ședinței)

1944: S-a născut Mihai I. Spăriosu, eseist, critic literar, traducător român.

 A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde a şi predat un timp. După ce s-a stabilit în Statele Unite, a obţinut masteratul la Tulane University şi doctoratul la Stanford University.

A predat literatură comparată la universităţi din America şi Europa. Printre lucrările sale ştiintifice, se numără Dionysus Reborn (1989) (traducere românească: Resurecţia lui Dionysos, Editura Univers, Bucureşti, 1997), God of Many Names (1991), The Wreath of Wild Olive (1996), Global Intelligence and Human Development (2005) şiRemapping Knowledge (2006).

În România, a mai publicat traduceri din engleză (dintre care amintim Panciatantra[1970], repovestită pentru copii).

 MIHAI I. SPĂRIOSU este actualmente Distinguished Research Professor la University of Georgia, Athens din Statele Unite. 

1946: A murit omul politic Barbu A. Ştirbei fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe şi la Externe (în 1927),membru de onoare al Academiei Române din 1929; (n. 1872). 

A fost desemnat, în 1944, să poarte tratative de armistiţiu, la Cairo, cu anglo-americanii, iar în septembrie 1944, a făcut parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru încheierea armistiţiului.

1948: Debutul literar al prozatorului Marin Preda, cu volumul de nuvele “Intâlnirea din pamânturi”.

1949: S-a născut în localitatea  Lăpușata, județul Vâlcea, prozatorul, dramaturgul și publicistul român Constantin Zărnescu.

A urmat studiile liceale la Horezu (jud. Vâlcea) si studiile universitare la Cluj. Începând cu 1972 a lucrat la redacția revistei culturale clujene Tribuna, la care debutase ca student în 1971.

 I s-a decernat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România in 1975.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj si  cetățean de onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea.

A urmat Facultatea de Filologie a Universității „Babeș–Bolyai” din Cluj, absolvită în 1972.

A lucrat la redacția revistei culturale clujene Tribuna, la care debutase ca student în 1971, cu un fragment de roman.

Debutul editorial a fost cu romanul Clodi Primus (1974), urmat de Meda, mireasa lumii, și Iesirea la mare. A colaborat la Echinox, Steaua, Luceafărul.

Este autor al unui volum cuprinzând Aforismele și textele lui Brâncuși (1980). A primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pentru Clodi Primus.

Alte opere: Regina Iocasta, Teii înfloresc pentru Irina, Brâncuși, cioplitorul în duh, Brâncuși șiTransilvania, Principele Dracula, Doctor Faustus și Machiavelli, Patimile lui Dracula, Țara lui Urmuz.

1965: Chivu Stoica, membru de frunte al Partidului Comunist Roman, preia functia de preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, în urma decesului liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej. A rămas în această funcție până la data de 9 decembrie 1967, după care a fost înlocuit de către Nicolae Ceaușescu.

Chivu Stoica (n. 8 august 1908, Smeeni, Judeţul Buzău – d. 18 februarie 1975,București) a fost un politician comunist român, prim-ministru al României în perioada 1955-1961.

1978: S-a născut la București, rapperul roman Cătălin Ștefan, cunoscut sub numele de scenă ”Cheloo”.

Este unul din membrii formației române de hip-hop de succes Paraziții. A lansat primul său album, Sindromul Tourette în 2003, album premiat cu Discul de Aur pentru numărul mare de exemplare vândute, iar în 2011 a lansat cel de-al treilea album solo intitulat Celcareurăște.

1990: S-a înfiinţat Serviciul Român de Informaţii (SRI) la organizarea căruia a contribuit Virgil Măgureanu, primul director al instituţiei.

Foto: Virgil Măgureanu

1990: A încetat din viață la București, actrița română Tanți Cocea (n.7 decembrie 1909, București).

A fost fiica scriitorului N.D. Cocea și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille) și sora mai mare a actriței Dina Cocea.

1990: Poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu, cunoscută cu numele„Deșteaptă-te, române!”, a devenit imnul național al României post – comuniste.

Poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureșanu, redactat și publicat în timpul Revoluției de la 1848, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni brașoveni, fiind cântat pentru prima oară la Brașov, într-o grădină din Șchei, și nu în data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, așa cum este îndeobște cunoscut (deși nu se precizează care era acel cântec patriotic, cântat de cei prezenți, s-a presupus fără dovezi că era vorba despre acesta).

Pentru o vreme, Deșteaptă-te, române! a fost de asemenea imnul național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 – 1918) și al Republicii Moldova (1991 – 1994).

Melodia imnului a fost compusă de Anton Pann, iar versurile și aranjamentul aparțin lui Andrei Mureșanu (1816 – 1863), poet de factură romantică, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluția de la 1848.

1997 : A început să emită Radio România Muzical (16 ore pe zi), fiind unicul post de radio românesc dedicat exclusiv muzicii clasice şi de jazz şi primul post de radio românesc cu acest specific care emitea online.

2001: A avut loc redeschiderea oficială a Galeriei de Artă Românească Modernă, din cadrul Muzeului Național de Artă al României.

Revolutia din decembrie 1989 a fost nimicitoare  pentru patrimoniul Muzeului National, si pentru cladirea care il adapostea. 

In decembrie 1989 fusesera distruse 12 picturi, iar alte 37 de picturi si 4 sculpturi fusesera grav deteriorate. Acestea au fost restaurate in atelierele muzeului. Lor li s-au adaugat insa multe alte lucrari care si-au regasit stralucirea initiala prin stradania restauratorilor.

2002: Circa 20.000 de oameni au pichetat cladirea Presedinţiei din Chişinău, în semn de protest faţă de  dispariţia deputatului crestin-democrat, Vlad Cubreacov, despre care se zvonea că ar fi fost răpit sau asasinat de agenţii Moscovei.

Deputatul crestin-democrat unionist Vlad Cubreacov „s-a facut nevăzut pe fundalul unei monstruoase isterii antiromânesti, antioccidentale si antidemocratice pe care puterea o aţâţa cu buna stiinta”, scria ziarul „Ţara”, de la Chişinău.

Vlad Cubreacov, deputatul crestin-democrat de la Chisinau, disparut fara urma din fata casei sale la 21 martie a.c., a reaparut. In noaptea de vineri spre sambata, in jurul orelor 1,30-2,00, potrivit Ministerului de Interne, un echipaj de politie l-a găsit în zona localităţii Coşniţa, de pe malul stâng al Nistrului

Primele declaratii ale sale nu au oferit lamuririle asteptate in legatura cu rapitorii sai, cu locul de detentie (la Chişinau circula si zvonul ca ar fi fost sechestrat intr-un buncar antiatomic situat sub Nistru), cu tratamentul ce i-a fost aplicat, cu interogatoriile la care a fost supus si cu imprejurarile in care a fost eliberat.

Cubreacov a declarat ca, in momentul rapirii sale, a fost molestat, dar ca apoi, in cursul detentiei, n-a mai fost supus la agresari fizice.

Pe intreg parcursul retinerii sale, Cubreacov nu a auzit decat „vorba ruseasca”, utilizata fara nici un accent strain, semn ca aceasta era limba maternă a răpitorilor lui.

2003: A încetat din viaţă inginerul Constantin Aramă; (n.  29 septembrie 1919, Iasi), membru titular al Academiei Române.

A absolvit Şcoala Politehnică din Bucureşti în anul 1942, după care a activat la Întreprinderea de Locomotive din Craiova, Întreprinderea „Timpuri Noi” din Bucureşti, Întreprinderea de Automobile „ARO” din Câmpulung, Uzinele „Dacia” din Piteşti şi altele.

Din 1951 a fost profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti.

A fost preşedinte al Comisiei de Termotehnică a Academiei Române, membru titular al Institutului de Ingineri Mecanici din Marea Britanie şi preşedinte al Fundaţiei MASTER (Maşini Termice).

Constantin Arama a desfasurat si bogata activitate de cercetare concretizata în numeroase lucrari din care amintim: Combustibili lubrifianti pentru motoare; Cercetarea în domeniul constructiilor de masini; Economia de combustibili pentru automobile; Poluarea aerului de catre motoarele cu ardere interna: Reducerea poluarii si economicitate; Termotehnica.

A devenit membru corespondent al Academiei Române la 21 martie 1963 şi membru titular al acestui for, la 18 decembrie 1991, membru titular al Institutului de Ingineri mecanici din Marea Britanie si presedinte al Fundatiei Master.

2005: A murit compozitorul şi profesorul Vasile Spătărelu, autor de lieduri, muzică de cameră, muzică simfonică şi vocal-simfonică şi muzică de scenă; (n. 1938).

2009: A decedat sculptorul Péter Jecza, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani din vestul ţării; (n. 1939).

2013: A decedat Mariana Drăgescu, aviatoare erou română, membră a faimoasei Escadrilei Albe care activase în timpul războiului din prima până în ultima zi; (n. 1912).

A fost singura aviatoare care a luptat atât împotriva URSS cât și împotriva  Germaniei naziste.

În timpul războiului escadrila din care făcea parte a transportat peste 1500 de răniți.

În 1955 Securitatea comunistă a încercat s-o recruteze ca informatoare, cu numele conspirativ „Antonia”, ca prin ea să-l supravegheze pe unchiul ei, Jean Dragu (Ion Drăgescu), care activa la Paris.

Însă după doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare, deoarece n-a furnizat nicio dată „utilă”, spunând că legătura cu unchiul ei a încetat în 1951.

În anul 1981 Marie-Josephe de Beauregard înființează în Franța Federația Femeilor Pilot din Europa (engleză Federation of European Women Pilots) care să reunească Asociațiile Femeilor Pilot din țările Europei.

Din lipsă de aviatoare care să îndeplinească criteriile (!) în România nu s-a înființat o astfel de asociație, Mariana Drăgescu fiind singura din blocul comunist cooptată ca membră a Asociației Internaționale a Fostelor Femei Pilot. În această calitate a participat la reuniunile de la Zell am See (1981), Nottingham (1983), Baden-Baden (1984), Viena (1986), Avignon (1988), Portorož (1990), Alassio (1991), Lübeck (1992), Rochester (1993), Viena (1994) și Roma (1995).

În 1983 a devenit membru-pionier al Asociației Precursorilor și vechilor Aviatori « Les Vieilles Tiges » din Franța.

După 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”.

Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Mariana Drăgescu a fost una din eroinele unui film documentar despre „Escadrila Albă” regizat de Șerban Creangă, realizat de Studioul cinematografic al Armatei Române în 2004.

2014: A încetat din viaţă  Gheorghe Oprea, etnomuzicolog, folclorist, dirijor şi profesor; (n. 1942).

Născut în 1 ianuarie 1942, profesorul Gh.Oprea (foto) a absolvit Conservatorul din Bucureşti, actuala Universitate Naţională de Muzică, unde a devenit apoi profesor de folclor.

A fost de asemenea  dirijor al Corului Gaudeamus al instituţiei amintite şi împreună cu tinerii corişti a realizat turnee în Germania, Polonia, Spania, Anglia, Statele Unite ale Americii.

Ca etnomuzicolog, Gheorghe Oprea a cules 3000 de melodii populare în România şi Republica Moldova şi a publicat studii de folclor – între care şi un volum de folclor muzical românesc, suportul cursului ţinut la Universitatea bucureşteană de muzică.

Pentru activitatea sa, profesorul şi etnomuzicologul Gheorghe Oprea a fost distins cu premii internaţionale, în ţări cum sunt Germania, Polonia, Grecia sau Spania, iar în 1993 a obţinut titlul de doctor în muzicologie al Universităţii Naţionale de Muzică din Capitală.

2020: Jocurile Olimpice de la Tokyo au fost amânate pentru 2021 ca urmare a amplorii luate de pandemia de coronavirus.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/24/o-istorie-a-zilei-de-24-martie-video.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTUL CUVIOS ZAHARIA

Sfântul Zaharia a fost fiul lui Carion egipteanul. El si-a lasat copii si nevasta si s-a facut monah. Desi Zaharia era mai tanar decat cei mai multi frati de la Schit, el era plin de darurile Duhului Sfant, mai mult decat cei mai varstnici.

El isi simtea intreaga fiinta inflacarata de dragostea Harului lui Dumnezeu.

 L-a intrebat Sfântul Macarie: “Cine este adevarat monah?” Sfântul Zaharia a raspuns: “Acela care se lupta zilnic sa implineasca Poruncile Dumnezeiești.”

 El a fost un mare luminator al pustiei egiptene și a trecut la cele veșnice de tânăr.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.
4. Wikipedia.ro;
5. mediafax.ro;
6. Istoria md.
7. worldwideromania.com;
8. Enciclopedia Romaniei.ro
9. http://www.rador.ro/2019/03/23/calendarul-evenimentelor-23-martie-
10. Cinemagia.ro.
11. https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox

ZIUA DE 23 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 23 martie în istoria noastră

1620 (13/23 martie) : A decedat în exil Domnul Munteniei,  Radu Șerban.

A fost pe tronul Munteniei de trei ori (octombrie 1601; iulie 1602– decembrie 1610; mai–septembrie 1611).

Era un presupus descendent al lui Neagoe Basarab și un priceput comandant de oști,care a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a țării de sub turci și de apropiere de Imperiul Habsburgic.

Având de luptat cu mari greutăți înăuntrul și în afara țării, a reușit să le facă față cu succes în cei aproape zece ani de domnie în care s-a războit cu turcii, tătarii și cu principii maghiari din Transilvania, Moise Székely și Gabriel Bathory, care erau sprijiniți de Poarta Otomană.

În tot acest timp, s-a remarcat printr-o deosebită abilitate politică și pricepere militară, dovedindu-se a fi unul dintre voievozii de seamă ai țărilor române.

A fost înmormântat la Viena în catedrala Sfântul Ștefan, o onoare rezervată membrilor familiei imperiale.

Osemintele sale au fost readuse în țară de fiica sa, Ancuța, împreună cu cele ale ginerelui său, Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazu, mort și el în 1627, în slujba Habsburgilor.

Fiul lui Radu Șerban, Constantin, a devenit domnitor al Țării Românești și al Moldovei, iar nepotul său, Constantin Brâncoveanu, a devenit, de asemenea, domnitor.

1813: S-a născut la  Bucuresti Cezar Boliac, unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric şi gazetar patriot român; (25 februarie 1881).

Taăal sau era  doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, iar mama sa , Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet.

După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.

În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare.

Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: „Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică”.

Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.

  A editat împreună cu Constantin G. Filipescu, revista „Curiosul” („gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți” – București, 1836).

Publicația a fost însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică „câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare” (I.G. Valentineanu, „Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic”, Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837.

Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.

În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul  „Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații română la angajare civică”:

„A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (…) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății”.

Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat „să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii” (Ion Ghica, „Scrisori”); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.

După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu „Dreptate, Frăție”.

În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați.

În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean.

Cu acestă ocazie publică în ziarul „Secolul” un fel de program politic rezumat: „De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor.

Mă voi lupta totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină”.

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.

Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, al carei director este.

Este editat volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.

1821: Tudor Vladimirescu încheie  un acord cu boierii rămași  în București (juramantul reciproc de credinţă).

 Trativele s-au încheiat rapid, prin semnarea Cărții de adeverire, dată de boieri lui Tudor în 23 martie/4 aprilie. 

Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând Adunarea norodului, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire”, cu atribuții politice și administrative.

In virtutea acestui acord, Tudor Vladimirescu recunoaște vremelnica stăpânire a țării, alcatuită din boierii “patrioţi”, acceptând să conducă țara împreună cu ei. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin jurământul lui Tudor din aceeași zi. În virtutea acestuia, Tudor a recunoscut vremelnica stăpânire a țării, alcatuită din boierii patrioți acceptând să conducă țara împreună cu ei. Boierii au declarat că „pornirea slugerului Tudor nu este rea”.

1847:  Capitala București a Țării Românești a fost devastată de un uriaș incendiu, care a distrus aproape un sfert din oraș .

Era Duminică, ziua de Paști. În toiul sărbătorii, un accident care-ar fi putut fi  evitat a dus la aprinderea unui foc în inima orașului.

De acolo, flăcările s-au răspândit cu viteza vântului – căci ghinionul a făcut ca în ziua respectivă să bată un vânt puternic, iar un sfert din capitală le-a căzut victimă.

La originea incendiului a stat un obicei vechi, potrivit căruia ziua de Paști trebuia sărbătorită cu descărcări de pistoale și puști.

Peste tot în oraș, în ziua de Paști se auzeau zgomotul armelor.

De data aceasta însă, ceva a mers prost: fiul cluceresei Drugăneasca n-a fost atent când și-a descărcat arma, iar scândurile vechi ale streașinei casei au luat foc.

Întregul acoperiș s-a aprins în doar câteva minute și, din cauza vântului puternic, s-a răspândit la casele din jur.

Casa de la care a pornit focul, notează istoricul George Potra, se afla aproape de Hanul Constantin Vodă (viitorul Palat al Poștelor) și peste drum de biserica Sf. Dumitru. Era chiar centrul orașului, o zonă cu străzi înguste, case și magazine multe. Una după cealaltă, clădirile au luat foc.

 Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuita de  flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile.

Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.

Focul a distrus 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ” acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.

„Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.

Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane.

„La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“.

Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei. „Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării.

Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei.

„Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor.

Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate.

Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“.

 După acest dezastru, în București a fost înființat, în sfârșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent până atunci.

1872, 23.III./4.IV: S-a născut istoricul de artă şi profesorul român Alexandru Tzigara-Samurcaş, specialist în artă veche românească şi artă populară, fondator şi director al

1847: La 23 martie (după altă versiune la 24 martie 1847), s-a născut la Iaşi, în Principatul Moldova, Alexandru Dimitrie Xenopol – academician, economist, filosof, istoric, pedagog, sociolog şi scriitor român.

Alexandru Dimitrie Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, Istoria românilor din Dacia Traiană, şi de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atît de Mihail Kogălniceanu cât şi de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea cînd aceste idei erau parte esenţială a programului viitoarei revoluţii de la 1848.

Xenopol este considerat cel mai mare istoric român după Nicolae Iorga.

În plan educaţional, ca profesor universitar, şi ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea şi modelarea a multor generaţii de profesori de istorie şi istorici români.

Simultan cu obligaţiile didactice a desfăşurat şi o susţinută şi bogată activitate ştiinţifică, atît ca autor, publicînd numeroase lucrări şi studii în presa ştiinţifică a vremii, cît şi ca editor, redactor şi director al Revistei „Arhiva„, apărută la Iaşi.

1880: A decedat la Bucureşti, generalul şi om politic român, Gheorghe Magheru, unul dintre conducatorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească; (n. 1804, Bârzeiul de Gilort, judeţul Dolj).

Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

A fost un haiduc celebru din zona Băileștiului și comandant militar în armata lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei de la 1821,

S-a înrolat apoi în armata rusă şi a participat la luptele împotriva turcilor între anii 1828-1829.

În timpul acestei campanii s-a evidenţiat în luptele de la Siseşti, Băileşti, Covei, Catane, Golenţi, Breasta şi Maglavit, fiind decorat cu Ordinul rusesc „Sfânta Ana” , în grad de comandor.
După Pacea de la Adrianopol a intrat în magistratură şi a devenit preşedinte de tribunal, iar în 1846 a fost numit prefect de Romanaţi.

In 1848 a fost unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, şi comisar general în Oltenia.

A primit misiunea de a organiza o armată revoluţionară, obiectiv întrerupt de intrarea turcilor în Bucureşti. Ca urmare, a trecut munţii în Transilvania şi de aici a plecat la Viena. 

S-a întors în ţară în 1857, făcând parte din Divanul ad-hoc ca deputat de Gorj şi a fost unul dintre cei mai înfocaţi susţinători a Unirii Principatelor.

În 1860 a fost ales deputat. În 1864 a devenit comisar special pentru Oltenia. Între 1868-1877 a fost deputat liberal de Târgu Jiu.

1885: S-a născut la Calafat arhitectul și urbanistul român Duiliu Marcu, membru titular (din 1955) al Academiei Române, președinte de onoare a Uniunii arhitecților din România; (d. 9 martie 1966, București).

A studiat la Școala de Arte Frumoase din Paris. A participat la construcția Universității din București, alături de arhitecul Nicolae Ghica-Budești (1912 – 1913). A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”. A proiectat: Hotelul Athenée Palace, Clădirea Bibliotecii Academiei Române, Palatul Monopolurilor de Stat, Clădirea Academiei Militare, Palatul CFR, Palatul Victoria, Palatul Elisabeta, Piața Unirii din Oradea, Politehnica din Timișoara

A elaborat o serie de studii de sistematizare, precum cel pentru Piața Victoriei din București. A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”.

1888: În România vine la guvernare guvernul junimist care va activa pană la 29 martie 1889.

1894: A murit la Iași, editorul, traducătorul și prozatorul român, Theodor Codrescu, membru corepondent al Academiei Române; (n. 1 aprilie 1819, Iași).

A înființat tipografia Buciumul român, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea Principatelor Române si a fost redactor la multe ziare, tipărind, în ziarul Buciumul român, pentru prima oară, epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu.

A scris drama istorică „Plăieșul Logofăt mare”, 1846.

A fost o vreme cenzor al publicațiilor din Moldova și apoi director al Arhivelor Statului din Iași (1856).

A redactat o Mică gramatică franceză pentru învățătura tinerimii moldo-române (1841), a tradus alte gramatici franceze, a alcătuit un dicționar francez-român și un altul german-român. Împreună cu D. Gusti a tipărit un abecedar, un catehism, o carte de citire, o istorie a românilor – toate, manuale frecvent folosite la vremea lor.

Din 1872, a condus (o vreme împreună cu I.S. Bădescu) „Noul curier român”.

Ca traducător, meritul său principal este de a fi dat, în 1853, cea dintâi versiune românească a romanului „Coliba lui Moșu Toma sau Viața negrilor din sudul Statelor Unite din America (I-II)”, de Harriet Beecher Stowe, sprijinind astfel mișcarea de emancipare socială din Principate.

Pentru Teatrul Național din Iași, Codrescu a tălmăcit un mare număr de piese, cu deosebire vodeviluri, care au fost jucate mai bine de un deceniu.

Ca scriitor, Codrescu a început cu prelucrări și a continuat, în linia „Daciei literare”, cu destul de izbutite povestiri despre Pepelea – snoave extrase din folclor.

În 1844, îi apare volumul O călătorie la Constantinopoli. În 1846 oferă Teatrului Național din Iași vodevilul propriu Soldatul prujitor.

Bazată pe quiproquo, intriga este derulată cu îndemânare, fără însă a fi susținută și de un limbaj nimerit.

1898: A fost adoptată „Legea Spiru Haret”, elaborată de Spiru Haret și C. Dimitrescu-Iași, care reglementa invăţământul  în două cicluri (inferior și superior) și în secții (modernă, reală și clasică), gimnazii și școli normale si  organizând  mai temeinic învățământul superior; (23.III/4.IV.).

1912: S-a născut la Piatra Neamț, renumitul actor român de teatru și film Geo Barton; (decedat: 10.06.1982).

A absolvit în 1941 Conservatorul de Arta Dramatică din București şi de la început a fost distribuit în roluri de june-prim în comedii şi operete, a participat la numeroase turnee in tara, a jucat la Teatrul Constantin Nottara din Satu Mare in Păianjenul de A. DE Herz, la Teatrul Giulesti si Municipal (Bulandra), stabilindu-se apoi la Teatrul National.

Printre rolurile interpretate se numara Vronski din Anna Karenina de Tolstoi, Grigore Marza din Intalnire cu îngerul de Sidonia Draguşanu, Profesorul din Un fluture pe lampă de Paul Everac, Fred din Mașina de scris de Jean Cocteau, Georges din Părinți teribili de Jean Cocteau, Moșierul Butu din Marele soldat de Dan Tărchilă, Nichita din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, Ministrul din Zoo (Asasinul filantrop) de Jean Vercors Bruller, etc.
A debutat pe marele ecran in 1949 cu filmul Răsună Valea şi peste un an avea să joace în La Moara cu Noroc, în rolul lui Lica Sămădaul, care îl consacră.
Geo Barton a murit la 10 iunie 1982, în București.

1914: S-a născut la Topliţa, compozitorul şi criticul muzical  George Sbârcea (alias Claude Romano).

A fost  pianist, compozitor, muzicolog, istoric muzical, jurnalist , scriitor, traducător, diplomat.
A fost arestat de mai multe ori, prima data de contrainformatiile maghiare, mai târziu de Siguranta statului, apoi de Securitatea româna.

A decedat  la 27 iulie 2005 la București.

George Sbârcea

A scris tangouri melodioase şi romantice, pentru care a fost apreciat şi premiat în anii interbelici.

• 1931. Studentina era cea mai populară piesă în centrele universitare din România
• 1934. Nenita este decalarat Cel mai frumos tango al anului de către editura pariziană Julio Garzon
• 1935. Primul laureat al concursului organizat de presa austriacă pentru cel mai iubit cântec vienez
• 1936. Artistul este promovat într-un concurs pe ţară a revistei Realitatea ilustrată, pe vremea când era compozitor secund la Teatrul Alhambra Bucureşti.
• 1937. Cel mai mare succes la Teatrul Alhambra Bucureşti a fost Ionel-Ionelule ,  slagarul nemuritor cantat pentru prima data de  Lulu Nicolau şi Lisette Verea, un duet de succes al epocii.

Unele piese de succes semnate de George Sbârcea / Claude Romano (Un tango de adio, Dar-ar naiba-n tine dragoste, Inimioară inimioară) au depăşit  graniţele timpului, devenind foarte populare pana in zilele noastre.

Hitul său  Ionel, Ionelule au fost traduse în franceză, germană, engleză şi spaniolă.

În anii 60, George Sbârcea  a fost foarte  apreciat ca muzicolog şi critic de artă in rândurile publicului.

În 1942,a primit titlul de Comandor al Ordinului Leul Finlandei, fiind singurul român care a fost distins cu acest titlu, iar în 1968, la Paris, generalul Charles de Gaulle (președintele Republicii Franceze) l-a decorat cu Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincție a Franței. De asemenea, marele muzician fost distins cu Premiul Ciprian Porumbescu al Academiei Române.

1917: In contextul retragerii in Moldova a armatei si administratiei române, în timpul Primului Razboi Mondial, a fost emisă Proclamaţia Regelui Ferdinand I, prin care acesta promitea  pământ ţăranilor şi introducerea votului universal.

Promisiunile cuprinse în această proclamaţie sunt reluate de rege la 23 aprilie – 6 mai 1917.

 Proclamația regelui Ferdinand I a fost emisă în contextul retragerii în Moldova în timpul primului război mondial. Pentru a reface moralul soldaților, regele și Consiliul de miniștri au considerat de cuviință că era timpul ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea operațiunilor.

Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front, Ferdinand (foto) s-a adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:

„Ostași, vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul și cu pieptul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului întreg, ați câștigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

1920: S-a născut  la Galaţi, eseistul și traducătorul român Radu Lupan.

A  primit la naştere prenumele Raymond, este fiul Esterei (născută Vigder) şi al functionarului Josef Lupan.

Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, lucrează ca redactor la „Contemporanul”, lector la Catedra de limba şi literatura engleză a Universităţii din Bucureşti, redactor-şef la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, şef de secţie la Uniunea Scriitorilor (1959-1983).

A predat la Universitatea din Huli (Marea Britanie).

După 1960 a fost unul dintre cei mai activi traducători din limba engleză. Numărându-se printre puţinii eseişti cărora li se publicau articole despre literatura occidentală contemporană.

Are meritul de a fi semnat versiuni româneşti din scrierile lui Emest Hemingway, John Dos Passos, John Updike, William Faulkner şi James Joyce.

Bibliografia sa de traducător îi mai cuprinde pe William Somerset Maugham, Thornton Wilder, Richard Aldington, Terence Rattigan, Saul Bellow etc.

 1929: Criticul şi istoricul literar Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu) a inaugurat la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Cronica literară”.

1932: S-a născut în comuna Pui, judeţul Hunedoara, muzicologul  român Casiu Valeriu Barbu.

S-a specializat între anii (1971-1972) la Conservatorul P.I. Ceaikovski, din Moscova, cu prof. Dimitri Ţîganov. A susţinut teza de doctorat în muzicologie la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, cu teza Arta nuanţării discursului muzical enescian.

A fost violonist (1950-1964) şi concert-maestru (1964-1965) în orchestra Conservatorului Bucureşti, asistent (1965-1971), lector (1971-1975) şi conferenţiar (1975-1992), prof. univ. (1992-2000) la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima  din Cluj.

Între anii 1975-1982 a fost dirijor al Orchestrei de camerăDinu Lipatti din Cluj-Napoca.

A întreprins turnee artistice în Anglia (1977), R.F. Germania (1980). A fost distins cu medalia de argint a oraşului Egloffstein – R.F. Germania (1980) şi cu Premiul pentru Cronici muzicale al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din R.S.R. (1981).

Este Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, membru fondator al Fundaţiei Gheorghe Dima, membru fondator al Fundaţiei Sigismund Toduţă.

1936: S-a născut economistul  și jurnalistul român Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu.

A fost coordonatorul strategiei de comunicare a Băncii Naționale a României si coordonatorul  colecției „Fascinația economiei“, care apare sub patronajul Editurii Minerva.

De asemenea este autorul cartii „Cum să mușcăm azi din pâinea zilei de mâine’ (Ed. Minerva, 2006).

1939: Este semnat Acordul economic româno-german,intitulat ” Tratat asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României și Reichul German”, care deschidea calea subordonării economiei românești intereselor politicii Germaniei naziste. 

Tratatul a fost negociat din partea germana de Helmut Wohlthat, născut pe 4 octombrie 1893, ofiţer în Primul Război Mondial, a studiat economia la Koln şi ştiinţe politice la Columbia University din New York. Din 1933 acesta a lucrat pentru Ministerul Economiei de la Berlin, ajungând în 1938 să fie mâna dreaptă a lui Hermann Goring în chestiuni economice.

Pe 23 martie a semnat cu Guvernul României acest tratat care subordona economia românească în favoarea celei germane.

Marele industrias roman  Nicolae Malaxa se temea că prin acest tratat va fi blocată dezvoltarea industriei româneşti.

1944: Au avut loc întâlnirile Hitler–Antonescu de la Castelul Klessheim

Au fost două întâlniri, în 23 și 24 martie. Căutând să-și asigure fidelitatea lui Antonescu, după defecțiunea guvernului maghiar, Führer-ul i-a promis mareșalului că Germania nu va mai susține prevederile Dictatului de la Viena, dar i-a cerut lui Antonescu să păstreze secretă această promisiune.

Mareșalul Antonescu, însă, i-a relatat discuția ambasadorului român de la Berlin, generalul Ion Gheorghe și, la București, Veturiei Goga, văduva lui Octavian Goga.

În același timp, generalul Constantin Sănătescu, la ordinul regelui Mihai, a încercat să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major, despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu, dacă erau dispuși să participe la o viitoare schimbare a alianțelor. Rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi regele a primit vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.

1945: Guvernul dominat de comuniști al dr. Petru Groza a initiat o lege de reforma agrara, prin care au fost expropriate proprietatile mai mari de 50 ha, fiind improprietarite peste 900.000 de familii de tarani.

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945

A fost, de fapt, un mare pas înapoi în calea progresului întrucât a distrus marile proprietăți agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne și începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea.

Dupa numai cativa ani, în martie 1949,ţărănimea româna avea sa fie supusă unor presiuni extraordinare în procesul de colectivizare şi de desfiinţare a proprietăţii asupra pământului, ca parte a politicii comuniştilor de comunizare a ţării.

1946: A decedat la Sibiu, compozitorul și pedagogul  român Alexandru Zirra; (n. 14 iulie 1883, Roman).

Dupa studiile de la Conservatorul de Muzică din Iași unde i-a avut profesori pe Sofia Teodoreanu, Gavriil Musicescu și Titus Cerne, s-a perfecționat la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano (1905-1907; 1909—1911), sub îndrumarea lui Carlo Gatti (armonie, contrapunct, compoziție).

A fost profesor și director la Conservatorul din Iași între anii 1907 – 1925 și 1935 – 1940, iar in perioada 1935 – 1940 a plecat la Cernăuți unde a înființat și a condus Institutul de Muzică și Teatru.

În 1940 s-a mutat la București, fiind numit director al Operei Române din București în perioada 1940 – 1941.

În 1928 a publicat un Tratat de armonie, necesar procesului de învățămînt muzical.

Alături de munca la catedră, el a desfășurat o bogată activitate componistică, abordând, practic, toate genurile (lucrari corale si instrumentale, opere, poeme simfonice).

În 1944 a fost distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române.

1949: S-a născut cântăreţul  de muzică  folk român, Mircea Vintila.

Mircea Vintilă este un interpret român de muzică folk, cu o activitate discografică și concertistică bogată. A urmat Școala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții în anul 1974.

A cântat alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureștene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenților”din Bucuresti și în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștiga „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John”.

Cu piesa „Bade Ioane” câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt Frumos” caștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În 1990 primește Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee in Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia.

În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfășurînd o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (SUA, Canada, Germania).

1961: A murit la Madrid,  diplomatul, istoricul, eseistul, poetull şi traducătorul român Alexandru Busuioceanu; (n. 1896).

În 1921 s-a numărat (alături de Cezar Petrescu, Gib Mihăescu şi Nichifor Crainic) printre fondatorii revistei „Gândirea”. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925.

Începând cu anul 1942 a trăit în Spania, de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial și până la moartea sa.

În 1942 este numit consilier cultural al Legaţiei române din Spania şi a desfășurat o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești.

În 1943 a înfiinţat Institutul Român de Cultură de la Madrid, pe care l-a condus până în 1945, când s-a desfiinţat.

A înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea Madrid, al cărei titular a fost până la moarte, a obținut introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea traducerilor din mari scriitori români, așa cum ar fi de pildă Liviu Rebreanu.

S-a dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române în arealul spaniol publicând numeroase articole, ținând conferințe, efetuând traduceri.

1969: A murit  prozatorul si  publicistul român Tudor Teodorescu Braniște; (n. 12 aprilie 1899, Pitesti).

A urmat  cursurile Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti, fiind in paralel copist si redactor la ziarele Izbinda, Avintul si Cuvîntul liber.

Din 1920 devine colaborator la Viata Românească, Adevărul, Dimineața și Chemarea.

In 1921 isi ia licența in drept si se inscrie la Baroul de Ilfov.

A debutat in 1915 in Rampa cu cronici literare semnate cu pseudonimul Andrei Braniste. Debut editorial in 1920 cu volum de schite si nuvele Suflet de femeie.

Atras de miscarea socialista din tinerete, Tudor Braniste Teodorescu a avut o activitate publicistica sustinuta: Cronica, Gazeta, Solia, Scena, Aurora, Facla, Tara.

Intre 1933 si 1936 conduce ziarul Cuvintul liber, iar in 1939 scoate Jurnalul, ziar de stinga, suprimat in in anii dictaturii se retrage din gazetarie, pentru a reveni in 1944 ca director al Jurnalului de dimineata.

A publicat volum de proza scurta (Sovairi, 1921), publicistica (Oameni si carti, 1923; Doctrina bitei, 1936; Oameni de ieri, 1938; Oameni si paiate, 1967) si romane (Fundatura cimitirului nr. 13, 1932; Domnul Negoita sau individul impotriva statului, 1932; Baiatul popii, 1933; Printul, 1944; Scandal, 1945).

A tradus din Andre Maurois, Leopold Stern, Benjamin Constant.

A fost dintre cei mai reprezentativi, mai curajoşi, mai demni ziarişti români ai secolului XX, 

A trăit modest, ca un ziarist independent. Către sfârşitul vieţii spunea cu umor că are la activul său cel mai mare număr de interziceri ale publicaţiilor pe care le-a întemeiat sau le-a condus: ”Cuvântul liber”, ”Adevărul”, ”Jurnalul” înainte de 6 septembrie 1940 şi în 1947 ”Jurnalul de dimineaţă”.

A fost victima tuturor dictaturilor, iar  în 1940  s-a retras din viata publica şi patru ani de zile numele său nu a mai apărut în paginile presei noastre.

”Jurnalul de dimineaţă”, pe care l-a înfiinţat şi l-a condus Tudor Teodorescu-Branişte ,  s-a afirmat ca un adevărat ziar al opoziţiei faţă de asaltul pe care Partidul Comunist l-a dat din toamna lui 1944 pentru cucerirea puterii, pe care o va obţine la 6 martie 1945.

Nimic din ce susţinea ziaristul independent Tudor Teodorescu-Branişte nu era în concordanţă cu imperativele noii pu­teri comuniste.

Dacă la început ziarele oficiale ”Scânteia”, ”România liberă” au păstrat o tăcere impusă de statutul moral şi ideologic al lui Teodores­cu-Branişte, căruia nu i se putea reproşa nimic din trecutul apropiat sau depărtat, atacurile comunistilor  n-au întârziat să vină. 

In pragul vârstei de cincizeci de ani, mai precis în anul 1947, i s-a luat dreptul de a mai publica, odată cu interzicerea „Jurnalului de dimineaţă”, cotidianul de largă răspândire şi de înaltă ţinută.

Democratul convins, cel de numele căruia se leagă câteva din marile înfruntări duse în numele libertăţii, al drepturilor tuturor oamenilor, s-a văzut atunci, în 1947, azvârlit în cea mai neagră mizerie care i-a agravat boala şi i-a creat o stare de deprimare morală.

S-a salvat moral din această condiţie înjositoare scriind romane ca: „Primăvara apele vin mari” sau cel apărut postum la Editura Mihai Eminescu „Pavilionul de vânătoare”.

In ziua de 10 iunie 1947, pe temeiul unor învinuiri de-a dreptul ridicole, de atitudine anti-sovietica,  „Jurnalului de dimineaţă” a fost interzis.

Suprimarea ”Jurnalului de dimineaţă”se incadreaza în contextul epocii, relevând un fapt care nu trebuie uitat, anume ca ziarul  lui Tudor Teodores­cu-Branişte a fost  interzis cu patru zile înainte de înscenarea de la Tămădău, care avea să ducă la dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc, la arestarea conducătorilor acestuia, în frunte cu Iuliu Maniu. La prăbuşirea pentru câteva decenii a democraţiei în România.

Timp de 12 ani numele lui Tudor Teodores­cu-Branişte dispare din presa românească. Nu mai putea să fie nici cel puţin citat. A îndurat o mi­zerie înspăimântătoare.

Un sprijin la greu s-a dovedit a fi pentru el  scriitorul Demostene Botez, unul dintre colaboratorii sai de la Cuvântul liber,

care, prin 1956 -1957, atunci când gazetarul traversa vremuri cumplite, neavând niciun venit, s-a oferit să intervină pe lângă Mihail Sadoveanu pentru ca Uniunea Scriitorilor să-i acorde o pensie. La scurt timp, Consiliul Uniunii aproba „un ajutor de 500 de lei lunar prin Fondul Literar”.

Doar Aurel Baranga s-a opus, susținând că „nu e cazul să se acorde ajutoare celor care nu scriu”, însă Dumitru Corbea a amintit că Braniște avea două romane în manuscris, unul depus la Editura Tineretului (era vorba de romanul Primăvara apele vin mari), dar care nu i se publicau.

Și Zaharia Stancu, un alt confrate aflat pe baricadele presei , dar nu atât de apropiat de Braniște, a fost alături de publicistul urgisit. Din postul de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, în anii 60, așa cum a făcut pentru mulți alți scriitori în vârstă, cei mai mulți lipsiți de mijloace materiale, a dispus acordarea unei pensii.

1983: A avut loc primul zbor internațional al ROMBAC 1–11.

Zborul inaugural cu pasageri al primului avion de pasageri produs în România, ROMBAC 1–11 a avut loc la 28 ianuarie 1983, pe ruta București–Timișoara.Prima cursă externă a acestui aparat a fost efectuată la 23 martie 1983 pe ruta București–Londra.

2001: Pictorului Ion Irimescu i-a fost decernat Premiul pentru Excelență în Cultura Română.

Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.

În anul 1928, la absolvirea Academiei, debuteaza la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde a expus lucrarea Eden.

 În 1930, obține o bursă de studii a școlii române din Fontenay-aux-Roses si pleacă la Paris unde  se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, lucrand sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard.

În 1932 i se acordă Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

La Salonul de toamnă de la Paris din același an participă cu lucrarea Portret de fată. Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expozițiile organizate, atât în țară cât și în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcționează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

În 1956 participă la Bienala din Veneția, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziția de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varșovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.

Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare.

În 1975 donează muzeului orașului Fălticeni un mare număr de sculpturi și desene, cu care se inființează Colecția „Ion Irimescu”. Este ales în 1978 președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

Ion Irimescu a relatat că în cursul unei întrevederi cu Nicolae Ceaușescu, i-a prezentat acestuia intenția de a ridica la Fălticeni o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu, dar că nu are bronzul necesar turnării lucrării.

Spre surprinderea sa, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. Și astfel, Stalin modelat de Dumitru Demu s-a transformat în Sadoveanu, plămădit de Irimescu.

La sfârșitul vieții, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (aproximativ 300 sculpturi și 1000 desene), dând naștere astfel celei mai mari colecții permanente de autor din România. 

La 27 februarie 2003, Academia Română l-a sărbătorit  cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La 28 octombrie 2005, marele sculptor moare și este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni  (Falticeni). 

2002 : Congresul de constituire a partidului politic Liga Transilvania–Banat.

Liga Transilvania–Banat a fost o mișcare politică înființată în martie 2002, avându-l președinte pe Sabin Gherman, autorul cunoscutului și controversatului manifest M-am săturat de România. Înființarea mișcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de România.

Sabin Gherman a depus, la jumătatea lunii octombrie 2002, la Tribunalul Municipiului București (TMB), actele de înregistrare a Ligii Transilvania-Banat ca partid politic, dar instanțele bucureștene au refuzat înregistrarea, iar Sabin Gherman a chemat în judecată Statul Român la CEDO.

În martie 2004, Liga Transilvania–Banat a fuzionat cu Partidul Popular Creștin (PCD), condus de Silviu Popa, la Cluj-Napoca. Alianța Liberă Europeană, grupul partidelor regionaliste din Parlamentul European, l-a angajat pe Sabin Gherman ca raportor pentru România.

2008: A decedat la București, soprana română Lella Cincu (n. 29 iunie 1923, Timișoara).

A debutat pe 6 ianuarie 1953 cu rolul Siebel din Faust de Gounod pe scena Operei din București.[3] A activat apoi la Teatrul CFR Giulești (1947-1949), Opera Română (1952-1974) și Teatrul din St. Pölten, Austria (1975-1983).

2011: A murit cercetătorul şi exploratorul Teodor Gheorghe Negoiţă, liderul cercetării polare româneşti.

A fost primul român care a atins Polul Nord (1995). În anul 2006 a pus bazele primei şi singurei staţii de cercetări polare româneşti în Antarctica, Law-Racoviţă; (n. 1947).

2019: A decedat cunoscutul critic de film Tudor Caranfil, realizator de emisiuni TV cu subiecte cinefile și istoric de film român; (n. 14 septembrie 1931 la Galați). Este tatăl regizorului de film Nae Caranfil.

A fost invitat permanent al Festivalului de la Cannes, al Festivalului de la Berlin și a fost membru in juriul FIPRESCI. A participat la multe alte festivaluri cinematografice internaționale la Karlovy Vary, Los Angeles, Locarno, Cottbus, Rotterdam, San Francisco și la principalele festivaluri românești de film.

A obținut Premiul pentru critică cinematografică al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pe anul 1988 „pentru volumul În căutarea filmului pierdut” (ex aequo cu Olteea Vasilescu).  

2020: A murit actorul, regizorul de teatru şi dramaturgul israelian de origine română Niko Nitai (Nicu Iacob, născut în 1931 la București).

A fost întemeietorul teatrului „Hasimtá” din Jaffa (pe care l-a condus vreme de 18 ani) și al teatrului „Karov” din Tel Aviv.

Printre premiile și distincțiile pe care le-a primit se numără: 1996 – Premiul Rosenblum pentru întreaga sa activitate și contribuție la arta teatrală în Israel; 2012 – Premiul Landau pentru teatru; 2013 – Ordinul Meritul cultural cu grad de comandor din partea președintelui României, alături de regizorul de filme Andrei Călărașu; 2020 – Medalie de onoare din partea Ambasadei României în Israel, alături de actrița Lia König.

2021 : A decedat la Recea Cristur, Cluj, compozitorul de film și pianistul Alexandru Vilmanyi; (n.1943,Ungaria).

A fost și unul dintre cei mai prolifici compozitori și orchestratori de muzică ușoară din perioada comunistă.

Este autorul celebrei melodii “De-ar fi să vii”, interpretată de Mihaela Runceanu, dar tot el a lansat-o în muzică și pe apreciata cântăreață Elena Cârstea.

2021: A murit  profesorul universitar emerit al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Mircea Bejan; (n.1 octombrie 1944, Timișoara ).

Profesorul universitar emerit al Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, dr.ing. Mircea Bejan a cunoscut traseul firesc: gimnaziu la Moinesti, Tirgu-Ocna, Cluj, Prundu-Birgaului (1951-1958); liceu (Bistrita, jud. Bistrita-Nasaud, 1958 – 1962); studii universitare la Facultatea de Mecanica din Institutul Politehnic Cluj, actuala Universitate Tehnica din Cluj-Napoca(1962-1967).

Primii pasi in cariera i-a facut ca sef sector mecanic la IAS Baciu-Suceag, iar intre 1970 – 1979 a fost inspector de specialitate la Inspectoratul de Stat pentru Protectia Muncii Cluj. La Facultatea de Mecanica a ocupat pozitia de sef de lucrari (1979 – 1992), conferentiar (1992 – 1996) si apoi profesor. În anul 1991, la Institutul Politehnic din Cluj-Napoca, sustine teza de doctorat cu lucrarea „Cercetari privind solicitarile statice si dinamice ale preselor hidraulice de mare tonaj”. Devine conducator de doctorat in domeniul ingineriei mecanice.

Apreciat pentru capacitatea sa profesionala, a fost cooptat, in nenumarate rinduri, in comisiile pentru acordarea titlului de doctor in domeniul ingineriei mecanice, precum si in comisiile de examinare a pregatirii doctoranzilor. De-a lungul celor peste 30 de ani de activitate didactica universitara neintrerupta a expus cursuri de pregatire fundamentala, precum Rezistenta materialelor; Mecanica si rezistenta materialelor; Teoria elasticitatii si rezistenta materialelor; Mijloace de incercari experimentale; Cercetare experimentala si expertizare, pregatind peste 60 de serii de absolventi.
În paralel, a desfasurat o bogata activitate de cercetare stiintifica, fiind participant la peste 55 de contracte/granturi/lucrari de cercetare, dintre care la 27 responsabil/director de proiect/lucrare/grant, fiind cistigator al mai multor granturi acordate de Ministerul Educatiei si Cercetarii, Consiliul National al Cercetarii Ştiintifice din Învatamintul Superior.

A fost membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România.

CITIŢI ŞI :

O ISTORIE A ZILEI DE 23 MARTIE. VIDEO

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTUL MUCENIC NICON

Sfțntul Nicon s-a nascut la Neapole dintr-un tata pagan si o mama creștină. A trait in secolul al XIII lea si a fost ofiter roman. In timpul unui razboi, tinanad seama de sfaturile mamei sale, Sfantul Nicon a facut semnul Sfintei Cruci si a rostit tare numele lui Hristos. In acel moment a simtit in el o putere neobisnuita cu ajutorul careia a reusit sa-i alunge pe dusmani.

Dupa razboi, ajunge la Cizic, unde primeste botezul din mana Arhiereului Teodosie, episcopul locului. Dupa ce devine crestin, se retrage intr-o manastire unde se va darui studiului si ascezei. La trei ani de la botezul sau a fost hirotonit preot si apoi episcop.

Dupa moartea mamei sale, se retrage in Sicila, unde va predica Evanghelia. Sfantul Nicon reuseste sa stranga in jurul sau 199 de monahi. In acea vreme incepe prigoana impotriva crestinilor.

Printul Quintianus l-a prins pe Nicon impreuna cu ucenicii lui si i-a supus la mari chinuri. Cei 199 de ucenici ai Sfantului Nicon au fost cu totii omorati prin decapitare. Pe Sfantul Nicon l-a legat de coada unui cal caruia i-a dat drumul in galop in josul unui defileu abrupt, apoi l-au batut cumplit si l-au jupuit de viu; dar Sfantul a supravietuit tuturor acestor pedepse.

 In urma acestor chinuri, i s-a taiat si lui capul. Trupul sau a fost descoperit in urma vindecarii minunate a unui pazitor de turme.

Acesta avea duh necurat si in momentul in care s-a atins de trupul sfantului, s-a tamaduit. Pazitorul a vestit minunea, iar crestinii au luat trupul sfantului Nicon si l-au ingropat cu cinste.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.
4. Wikipedia.ro;
5. mediafax.ro;
6. Istoria md.
7. worldwideromania.com;
8. Enciclopedia Romaniei.ro
9. http://www.rador.ro/2019/03/23/calendarul-evenimentelor-23-martie-
10. Cinemagia.ro.
11. https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-mucenic-nicon