UN INTELECTUAL DE ELITĂ VORBEȘTE DESPRE INONTESTABILA CĂDERE SUFERITĂ ÎN ULTIMA VREME DE CULTURA POPORULUI ROMÂN

„Poporul român a fost un popor cultivat, instruit.

Acum a rămas doar un popor deștept”…

Academicianul Răzvan Theodorescu este istoric de artă, doctor în științe istorice, Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române, Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, membru titular al Academiei Române.

Printre altele, este laureat al Premiului Herder și a fost distins cu Ordinul Național «Pentru Merit» în grad de Comandor.

Intelectual de marcă al unei generații care s-a bucurat de o solidă pregătire universitară și culturală, istoric și cunoscut specialist al artei epocii medievale, de-a lungul carierei sale științifice, Răzvan Theodorescu a pledat dintotdeuna pentru patrimoniul cultural național.

Prezentăm în cele ce urmează largi extrase dintr-un interviu acordat de ilustrul intelectual român jurnalistei Magdalena Popa Buluc publicației http://www.cotidianul.ro.

„Din 1890, până în 1914, fiecare sat din județul Iași avea bibliotecă”

– Cultura românilor, a poporului român, a suferit incontestabil o cădere în ultima vreme. Nu aș spune în ultimele decenii, ci în ultima vreme. Noi, românii, eram un popor instruit. Fac o paranteză – când am fost senator de Iași, s-a dat numele meu unei biblioteci comunale din localitatea din care venea familia mea de boieri.

Cu ocazia aceasta, mi s-a trimis o listă a tuturor bibliotecilor comunale din județul Iași. Din 1890, până în 1914, fiecare sat avea bibliotecă. Era limpede că acolo, la nivelul cel mic, al comunei, cu preotul, cu învățătorul, se făcea cultură, se citea. Am rămas impresionat de acest lucru. Este lumea lui Spiru Haret.

De atunci, s-a mers din rău în mai rău. Totuși, perioada comunistă a fost o perioadă în care încă se făcea, la nivelul acesta mic, al satelor, al comunelor, al micilor orașe – pentru că acesta este nivelul care contează – încă se făcea cultură. Acum, lucrurile acestea au început să dispară din cauza faptului că tirajele sunt cum sunt, cărțile sunt colosal de scumpe, televiziunile au ca scop ratingul, cu orice preț. Radioul încă mai face câte ceva.

Incultura este și la nivelul Parlamentului. Pentru că am fost parlamentar, vă pot spune. Deja în epoca în care eram eu parlamentar, în anii 2000, era o cădere față de Parlamentul de după 1990. S-a mers din rău în mai rău, la nivel guvernamental.

La televiziune, de pildă, vreau să vă spun că, în momentul în care eram Președinte și am avut o întâlnire cu mai mulți omologi ai mei din Europa, a venit vorba despre emisiuni longevive. Am dat atunci exemplul Teleenciclopediei. Eu sunt și colaborator al Teleenciclopediei, din 1966. Mi-au cerut detalii despre această emisiune și, la sfârșit, țin minte, Președintele Televiziunii poloneze mi-a spus: „Domnule, o țară în care televiziunea publică are o asemenea emisiune nu poate să fie decât o țară cultivată.” A rămas nișa aceasta

Pare că, acum, cultura mall-ului a luat locul culturii reale.

Românul nu mai citește, nu mai merge la cinema, nu mai merge la teatru. Cultura a rămas, sigur, în marile orașe – Bucureștiul, Clujul, Iașiul, Timișoara – unde, la nivelul elitelor, se poate spune că este o cultură de tip european. Dar pe mine mă interesează ce este dedesubt. Uneori, mai ai gene de lumină.

Vedeți, poporul român a fost un popor cultivat, instruit, acum a rămas doar un popor deștept. Spuneam public, de pildă, că regret că domnul Băsescu este deștept, dar nu este instruit. Băsescu l-a întrebat pe Blaga și pe alții de acolo ce vreau să spun. I-au explicat, până la urmă.

„Înainte de a face istorie națională, trebuie să scrii istoria regională.”

În această Europă unită, mai este nevoie de istorie națională?

– Este nevoie, dar, înainte de toate, trebuie să adâncim istoriile regionale. Faci istorie națională, dar înainte de asta trebuie să scrii istoria regională. Cred că de istorie este nevoie întotdeauna. Istoria este singura ce oferă un orizont larg cultural și de aici vine și restul pe care noi, istoricii mediatizați, îl trezim în mase.

Noi suntem foarte europeni. Eu am sentimentul de european și, atunci când sunt cu intelectuali străini, bat monedă pe lucruri pe care știu că noi le știm, iar ei nu le știu. Îmi place uneori să îi pun în dificultate.

Societatea românească de după 1989 este puternic fracturată și mahalagizată. Este o mahalagizare și o mitocănizare a României cum nu s-a mai întâmplat. Și, din păcate, mass-media și televiziunile au avut un rol enorm în această mahalagizare. Televiziunile au fost nevoite ca, pentru rating, cum spuneam, să dea tot mai mult divertisment de proastă calitate, în loc să promoveze și să descopere talente, și să se bizuie mai mult pe rolul lor cultural. Omul de cultură nu contează, acum, la noi.

Intelectualii nu sunt iubiți. Nici măcar Academia nu mai este iubită, pentru că dă complexe teribile.

Niciodată noi nu am știut să ne recunoaștem valorile, care, în cele din urmă, au plecat din țară.

Spun întotdeauna, absolutizând puțin, că România, poporul român, are multe valori. Dar valorile fundamentale ale românilor sunt poetul național, istoricul național, dramaturgul național. Aceștia trei sunt, pentru mine, Luceferi. Unul a murit cum a murit la Spitalul Șuțu, pe Plantelor, al doilea a murit asasinat la Strejnic, și al treilea a plecat la Berlin, scârbit de țara lui. Asta spune tot. Asta spune tot despre destinul vârfurilor vârfurilor. Eminescu, Iorga și Caragiale. Desigur, pot să adaug și ale nume, precum Enescu, Cioran, Eliade… Care, tot așa, s-au exilat.

Au plecat din România, și nu numai din România de astăzi, sau din cea comunistă. România, chiar și cea din epoca ei bună. Iar epoca bună a României a fost cea a lui Carol I, ca să spunem real.

„Românii nu au un cult al trecutului”

Nu au acest lucru pe care îl au unii occidentali, și unii balcanici, precum sârbii sau grecii. Totul este datorat acestui bistum care suntem noi, unic, de latini ai Răsăritului, individualiști, gregari, oameni de turmă, aparținând Răsăritului. Această combinație ne face să nu avem un cult al trecutului. În momentul în care trecutul a fost exploatat, el a fost exploatat în moment de autoritate regală – Carol al II-lea – sau de autoritate partinică – Nicolae Ceaușescu -, din niște motive care erau istorice. Întâlniri cu Burebista, întâlniri cu Decebal, întâlniri cu Ștefan cel Mare și așa mai departe. Dar poporul nu este pătruns de aceste sentimente, monumentele istorice nu îi spun absolut nimic.

Vă dau un exemplu: ca ministru, mi se striga faptul că, în Transilvania, ungurii își refac castelele. Bonțida, de pildă, sau alte locuri, în care sunt acum marile concerte, sunt castele ungurești refăcute de unguri, de companii ungare, sau de unguri din România. Pentru că, pentru ei, aceste monumente reprezintă istoria lor, viața lor. Pot să vă spun că aproape toate marile distrugeri de conace românești, de pildă, nu s-au petrecut în vremea comunistă. S-au petrecut după 1990. În momentul libertății, atunci când românul s-a putut desfășura. Și el s-a desfășurat distrugând. Avem alte calități, însă.

Calități pe care le apreciezla români?

– Inteligență, deșteptăciune nativă. A existat o inteligență a elitelor sătești, care erau cultivate, la nivelul lor. Negociatori și diplomați foarte buni, fantezie debordantă. Dar nu aș putea să nu amintesc și de defectele lor: prădători, oportuniști, disimulanți. Îmi pare rău, dar românii nu își termină niciun proiect. Asta vine din combinația noastră de latini răsăriteni.

„Dumneata ești citat de Mircea Eliade, și ai acceptat să fii ministru?”

– Îmi aduc aminte că, acum câțiva ani, ați susținut o conferință extraordinară la Vatican, unde ați fost îndelung aplaudat și apreciat de nenumărații ambasadori acreditați în Italia. Cuvintele din titlu, „Acesată poartă a creștinătății”, tălmăceau un faimos pasaj dintr-o versiune italienească a scrisorii trimise de la Suceava de către Șetefan cel Mare puterilor creștine, la două săptămâni după răsunătoarea victorie de la Podul Înalt. Ele indicau cu limpezime nu doar o gândire europeană, ci și deschiderea occidentală a principelui român. „Această poartă a creștinătății” desemna o țară așezată la confluența ariilor de cizvilizații majore ale continentului, cea a ortodoxiei bizantine balcanice și cea catolică, gotică și apoi renascentistă, între est și vest, ca singură latinitate ortodoxă și singură ortodoxie latină a lumii vechi și noi. Am avut bucuria de a fi cu dumneavoastră acolo, la Vatican, în acea vizită oficială. Unde se află România acum, în ceea ce privește ortodoxia și latinitatea, raportat la modul la care Occidentul înglobează această perspectivă?

România se află foarte departe. Ortodoxia noastră are niște valori incontestabile. Suntem singura ortodoxie latină și singura latinitate ortodoxă din lume. Eu asta am subliniat.

Eu am o mare admirație pentru felul în care ungurii sau polonezii, mai ales țările ce fac parte din sistemul Vişegrad, din Europa Centrală, își cultivă trecutul, își cultivă prezentul. Sigur, nu întotdeauna în acord cu Bruxelles-ul. În timp ce noi suntem, aici, chiar rușinea rușinilor, pentru că acceptăm chiar absolut orice.

În unele lucruri, noi suntem niște excepții în acești pași, avem niște trăsături care sunt ale noastre. Latinitatea și statalitatea. Noi suntem singurii care ne-am păstrat statul când ceilalți și-l pierdeau, devenind pașalâcuri: ungurii, bulgarii, sârbii, albanezii, toți deveneau pașalâcuri. Noi ne-am păstrat statul. Cum? Negociind. Este motivul pentru care am creat conceptul pe care l-am expus la intrarea mea în Academie, mentalitatea tranzacțională a românilor. Românii tranzacționează. Și pentru că tranzacționează, sunt foarte buni negociatori, foarte buni diplomați, mari oportuniși, dar de un oportunism necesar. Sunt momente în care trebuie să fii oportunist și să știi, pentru binele țării, să conduci barca aceasta printre oportunități. Asta a făcut Ionel Brătianu, asta am încercat și mai târziu să facem… Intrarea noastră în Uniunea Europeană a fost bine condusă. Din păcate, în momentul în care am intrat, am devenit niște vasali ai Bruxelles-ului. Noi avem, după mine, la nivelul cel de sus, al Președenției, al Guvernului, cel mai mare grad de vasalitate din toată Uniunea Europeană.

– O altă caracteristică, nu prea flatantă, spuneați, este aceea că „Am negociat, am trădat, am vândut. Și ne-am aplecat”.

Cu toate acestea, am păstrat statul. Dacă mă întrebați așa, la 23 August, noi am trădat Germania, dar a fost în avantajul nostru. Tot așa, în Primul Război Mondial, au fost momente care nu sunt foarte luminoase. Dar, până la urmă, am știut – cum spunea un mare politician, cel mai mare pe care l-am avut noi, și care a fost Ionel Brătianu – am reușit să supraviețuim.

Din păcate, aproape niciunul dintre oamenii politici ai ultimului sfert de veac nu are o cultură istorică. Chiar și în perioada comunistă au fost oameni politici intersanți, oportuniști, trădători, dar care jucau politic: Petru Groza, eseistul, Nicolae Titulescu, diplomatul Mihai Ralea, Ion Gheorghe Maurer. Îmi aduc aminte de ceea ce afirma dramaturgul Victor Eftimiu: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie”. Canaliile din politica comunistă au fost extrem de interesante.

Am scris de curând un articol pe tema asta. Noi am avut trei mari proiecte de țară: 1859, Mica Unire, 1877, Independența, 1918, Unirea cea Mare. Aceste trei proiecte au fost realizate de oameni de stat. Întâmplător – dar, de fapt, nu întâmplător – aproape toți, membri ai Academiei Române: Ion Ghica, Kogălniceanu, Cuza, bătrânul Brătianu. După aceea, venind încoace, Nicolae Iorga, Goldiș, Ionel Brătianu, Minculeț, Maniu și așa mai departe. Toți, oameni de stat. Sau, cum spunea Churchill, pe care îl citez mereu, „oameni care se gândeau la generațiile viitoare”.

Oamenii politici sunt oamenii care se gândesc la alegerile viitoare. Din aceștia am avut și înainte, și acum. Dar oameni de stat nu am mai avut, după părerea mea, de la moartea lui Maniu, la Sighet. Maniu a fost ultimul om de stat pe care noi l-am avut.

Eu eram dat afară din facultate în vremea lui Petru Groza și, nu mai puțin, când i s-a dărâmat statuia, am protestat. Și atunci Octavian Paler m-a atacat foarte dur pentru acest lucru. Și mi-a luat apărarea Dan Amedeo Lăzărescu. A spus: „Da, grozav, o fi făcut el 1.000 de lucruri, dar grație lui am avut nordul Ardealului, pentru că s-a dus și a tratat cu Stalin”. Un om politic interesant a fost Ion Iliescu. Un om politic interesant a fost Radu Câmpeanu. Sau Adrian Năstase, sigur că da. Oameni politici, dar nu oameni de stat. Oameni de stat, după asasinarea lui Iorga noi nu am mai avut. Asta este deosebirea pe care o fac.

Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV)

Cei pe care îi iubesc eu sunt Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza. Sunt eroii mei preferați.„Generația Unirii, sau Generația Unirii Mari, sau Generația lui Cuza nu mai există”

Astăzi, intelectualii, elita intelectuală, este, la noi, divizată în două tabere. Aceste tabere s-au acutizat tot mai mult. Și unii, și alții, aplecați spre Europa, și cu relații în Europa. Asta este incontestabil. Dar, partea cea mai proastă este aceea că suntem în halul ăsta de împărțiți. Ceea ce a început după 1990. În loc să se panseze aceste răni, ele s-au infectat, s-au cangrenat și, în momentul de față, suntem de o parte și de alta intelectuali români cu deschideri europene, și unii, și alții, dar nu suntem cum era pe vremuri, în Generația Unirii, sau Generația Unirii Mari, sau Generația lui Cuza. Nu. Asta nu mai există.

Pentru mine, Elitele nu sunt sociale, ele sunt intelectuale, pentru mine. Rămân la aristrocrația spiritului. În elitele intelectuale i-aș alătura pe un fiu de mocan, ca Andrei Oțetea, un fiu de boier, ca Mihai Perju, un fiu de ceferist, ca istoricul Emil Condurachi, sau un nepot de beizadea, ca Gogu Cantacuzino. Toți, la un loc, formează elitele.

În această lume eu m-am format. Vedeți, pentru mine elitele sunt numai intelectuale. Altfel, ele nu există.

Eu sunt ilustrarea lumii românești din ultimii 250 de ani. Vin dintr-o familie de țărani, care a devenit familie de burghezi și de boieri mari. În familia mea erau descendenți de cneji, sârbi, răzeși moldoveni și baroni austrieci. O listă de toate neamurile.

„Suntem o lume a pridvoarelor de biserici și a prispelor de case”

La români există o legătură foarte puternică între sacru și profan. Gândiți-vă că suntem singurul popor din această parte creștină de lume care are în fața bisericii un pridvor. Pridvorul este legătura dintre sacrul bisericii și profanul naturii. Noi avem această intermediere pe care nu o au nici slavii din Balcani, nici ungurii, nici rușii. Suntem o lume a pridvoarelor de biserici și a prispelor de case, care sunt exact același lucru. Legătura dintre sacrul edificiului și profanul naturii.

În continuarea acestei idei, aș spune că, din păcate, azi nu se mai studiază folclorul în Facultatea de Filologie. Îmi amintesc, de pildă, de profesorii Mihai Pop, sau de renumitul Harry Brauner, care avea o plăcere să lanseze nume precum Gheorghe Zamfir. Oameni care cutreierau toate satele. Sau de Lena Constante, cu tapiseriile sale absolut senzaționale, realizate din iile și fotele românești.

Media de azi promovează credințe și obiceiuri care nu sunt ale noaste, nu fac parte din moștenirea și folclorul românesc.

Într-adevăr, este invazia aceasta de lucruri anglo-saxone. Ele au rolul lor, dar nu sunt în spiritul nostru. Am vorbit de Profesorul Harry Brauner de curând. Un evreu care mergea prin sate și aduna folclor românesc. Harry a ieșit din pușcărie reabilitat – era perioada în care fusesem și eu reabilitat, fără să trec prin pușcărie, ci trecut la munca de jos, după ce protestasem împotriva dărâmării bisericilor – și ne înțelegeam foarte bine, stăteam în lungi conversații. Apoi, Lena Constante, înjurată, dacă țineți minte, pentru că distruge opere de artă. Sau Maria Tănase. Nu mai avem așa ceva. Dar, poate după acest moment de cădere…

Pe de altă parte, eu spun uneori, cel mai mare dușman al poporului român este poporul român. Aceasta este latinitatea noastră orientală, gregară. Individualismul latin – mă interesează numai de mine -, și gregarismul, participarea la turmă.

M-am înșelat când am spus că va veni o generație tânără în politică. A venit o generație de șacali, dar care nu sunt studenții noștri. Nu știu de unde sunt ieșiți. Este adevărat că sunt formați înafară și vreau să vă spun că și înainte erau formați înafară, se întorceau aici, dar cu plus valoare. Am impresia că acum nu este cazul.

Primul lucru ar fi să reiau un proiect pe care nu l-am realizat, și care sunt căminele culturale în satele românești. Acolo se ridică și se face cultura. Dar, sigur, este o chestiune de generații. Asta aș face. Nu o cultură a elitelor, ci o cultură populară, care a pierdut din spațiu, care avea o savoare extraordinară, în secolul al XVIII-lea, în secolul al XIX-lea, aici, la români. Absolut extraordinară lumea aceasta a satelor, arhitectura, literatura. Era, la un moment dat, o formulă pe care am înjurat-o toți fără să ne dăm seama cât e de utilă: Cântarea României. Ieșeau talente, deși era și multă maculatură.

În peste 30 de ani, însă, nu am fost în stare să facem o sală de concerte, înafară de Ateneu, deși construim în continuare stadioane. Sunetul Sălii Palatului, de pildă, este distorsionat, fiind o sală de congrese.

Sala Palatului este o sală în care eu am lucrat ca muncitor necalificat; am mers la munca de jos. Ateneul este superb.

Eu am scris o carte care a fost foarte bine primită, este la ediția a treia, și înjurată copios, Cele două Europe. Ei bine, și azi, după atâta vreme, vreau să se știe că aparținem estului Europei, că suntem o altă Europă decât Europa Occidentală, cu sucursala ei, Europa Centrală, și că suntem o lume a unei ortodoxii creatoare, poetice și așa mai departe. Lucru ăsta la mine în țară nu se înțelege, mergem cu această prostie că trebuie să fim în linia întâi – ceea ce nu vom putea să ajungem niciodată, suntem cu totul altceva.

Toată viața mea am pledat pentru această apartenență la Răsăritul Europei, ca să constat că, pe vremuri, Răsăritul Europei m-a condamnat, am fost dat afară din Universitate pentru atitudinea anti-sovietică. Și astăzi, acest Răsărit al Europei îmi este refuzat, într-un fel.

Extrase din : cotidianul.ro  și https://anonimus.ro/2021/08/

ADDENDA:

Se pare că toți știm cine este Academicianul Răzvan Theodorescu. Ajunge să răsfoim enciclopedii, manuale de istorie, precum Despre prima modernitate a românilor, Istoria văzută de aproape, Trei ierarhi, Picătura de istorie, Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate, vol. I-II, Cele două Europe, România în patrimoniul UNESCO, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), ca să enumerăm doar câteva dintre titluri… Vom găsi un noian de informații, diplome, cărți publicate, conferințe și discursuri, titluri și distincții primite… Dar, mai presus de toate, multe adevăruri incomode.

Academicianul Răzvan Theodorescu se află în prima linie a intelectualilor care au reprezentat și continuă să reprezinte cu strălucire cultura română în Europa. Numele său are drept carte de vizită numeroasele lucrări publicate în reviste științifice, volumele tipărite de-a lungul deceniilor. „Răzvan Theodorescu este intelectualul a cărui ființă s-a clădit pe două modalități de expresie. Erudiția este rodul unor cercetări îndelungi, temeinice, al unor lucrări fără margini, căpătând în scris expresii stilistice. Toate aceste înzestrări reprezintă deopotrivă valențele comunicării sale verbale. Aș adăuga spontaneitatea cuvântului rostit. Așa cum spuneam, la București, sau în deceniul trecut, când am participat la colocviile din Palermo, Atena și Paris, acolo unde s-a ținut cel de-al zecelea Congres Al Asociației Internaționale de Studii Est-Europene, Răzvan Theodorescu, secretar general al acestui organism științific, a fost o prezență științifică de prim rang. Intervențiile sale, care au fost apoi validate, cum este aceea a coridoarelor culturale în zona Balcanilor, au fost deosebit de apreciate. Și, în același timp, a întruchipat întotdeauna personalitatea cărturarului care și-a reprezentat țara cu demnitate și prestanță intelectuală”, afirma Academicianul Valeriu Râpeanu.

Studiu de caz: România rurală, decuplată de România marilor orașe. Diferență uriașă a riscului de sărăcie în cele două Românii

ANALIZĂ

Studiu de caz – Cluj vs. Satu Lung.

 Un document de lucru publicat recent de Eurostat a scos la iveală o situație îngrijorătoare cu privire la România.

Este vorba de faptul că țara noastră prezintă cel mai mare dezechilibru dintre țările Uniunii Europene în privința numărului de persoane aflate în risc de sărăcie, în funcție de mediul în care trăiesc.

Astfel, în orașele mari din România, proporția persoanelor aflate în risc de sărăcie este cea mai mică dintre toate statele Uniunii Europene, în vreme ce în mediul rural, aceasta este cea mai mare.

Potrivit datelor Eurostat (disponibile aici) în 2019, doar 5,8% dintre românii care trăiau în orașele mari se aflau în risc de sărăcie, situație în care se regăseau, însă, 38,1% dintre românii din mediul rural.

Media europeană (EU28), în același an era de 17% în cazul marilor orașe, respectiv de 18,5%, în rural. Este izbitor, astfel, decalajul între situația din România și media europeană. Dacă în țara noastră diferența urban mare-rural este de aproape 33 de puncte procentuale, la nivel european, diferența este de numai 1,5 pp.

Mai mult, în Zona Euro, diferența este de doar 0,7 pp. Diferența uriașă dintre urbanul mare și rural poate fi probată empiric la o distanță în jumătate de oră de condus, între orașul Cluj-Napoca și Satu Lung, care aparține de comuna Chinteni.

Centrul orașului de pe Someș, cu arterele recent reabilitate și modernizate, cu piste de biciclete, sisteme de iluminat și udat inteligente, mobilier urban nou, încărcătoare publice pentru autoturismele și biciclete electrice etc. arată ca orice oraș european dezvoltat.

La 20 de kilometri distanță, Satu Lung este o localitate fără școală, fără magazin și fără vreun alt agent economic.

Vechiul conac din sat, care a funcționat ca școală în perioada socialistă, este acum o ruină, iar asfalt se găsește doar pe drumul județean, recent reabilitat. Satul s-a depopulat după 1990 și, potrivit localnicilor, acum mai trăiesc aici doar cam 200 de persoane.

Surse: https: //politeia.org.ro//- Integral:https://economedia.ro/analiza-romania-rurala-decuplata-de-romania-marilor-orase

RESTITUTIO: Cuvântare ținută de Nicolae Iorga la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruși

---

Nu pentru a „ofta”, cum spune pe hârtie roșie, cu obrăznicie, un manifest revoluționar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunța sentimente de ură, făgăduințe de răzbunare, ne-am adunat aici, spunea Nicolae IORGA într-o Cuvântare ținută în București, la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruși, reprodusă de prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

„Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut și nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăște un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare și pentru sufletul desprețuit.

Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut și pe care avem dreptul de a le avea, – și aici nu încape nici o „oftare”.

Și vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o țară înseamnă a-ți trimete într-însa soldați de graniță, poliție, funcționari cartofori și bețivi, – Basarabia nu e a noastră.

Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfățișa toată munca, a-i da toți apărătorii, – atunci e a noastră, și nu a celorlalți, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obișnuită că suntem puțini, slabi, săraci, nenorocoși. Am găsit drumul norocului, și cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruință: e drumul muncii solidare și disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la București, între Rusia și Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilință în aceasta?

Am stat noi la luptă, am fost biruiți, ni s-a smuls o parte de țară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit și jurat?

Sunt popoare cărora așa ceva li s-a întâmplat și care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilință pentru biruirea lor.

La 1871 s-au luat Franciei două mari și frumoase provincii: Alsacia și Lotaringia.

A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică.

Și totuși fără umilință se gândesc francezii la acel „an grozav”, ale cărui triste urmări și până astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări.

Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oștirea ce exista în parte numai în cadre și era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curți corupte, risipitoare și fără grija viitorului.

Că acest imperiu se întemeiase pe consimțimântul național al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruințile din Crimeea și din Italia, că națiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face!

Francezii simțeau și simt că nu ei, libertatea lor, energia lor națională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Și astfel anul de jale nu e pentru dânșii un an de rușine.

Cu atât mai puțin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfâșierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc.

România nu exista, și în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putință, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări și stoarceri.

Domnul dinaintea năvălirii era un grec și boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărțiți prin aceasta chiar între două suflete naționale. Și atâta trăia în toată țara: această boierime fără ideal și fără alt simț pentru țară și pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete.

Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în pășune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moșieri, ale căror comunicații erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar.

Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranțe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoștința noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micșurată după sfâșiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, și cereau ca ea să fie întregită cu județe muntene până la Ialomița!

Și astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, și e nespus de dureroasă această lipsă.

La parastasul făcut azi de câțiva oameni pioși nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, și a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieți flăcăi basarabeni, chemați în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârșit de depărtate, ca să ridice din noroi și sânge – ca și frații lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevărați îl lăsaseră să li lunece din mâni.

Precum și ceilalți cari au fost despoiați la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situația grea, cu același dușman uriaș în față, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului țărănesc și prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare pașnică și legală a unui întreg popor, și suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de lașitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii și răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conștiință era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricărei clase dominante de a cuprinde și exprima toate amintirile, toate speranțele, tot dreptul, toată mândria și onoarea unui popor.

Mulți din membrii ei, și boieri mari, au trecut Prutul pentru a se așeza supt oblăduirea împăratului creștin fără a-și da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniștii și a dreptății, n-au a face cu creștinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer și o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci țerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă.

Câți din urmașii mândrilor ostași de odinioară mai doreau să guste emoțiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostașilor țarului.

Era o greșeală, o mare greșeală, mai mare și decât a boierilor setoși de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greșelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în ființa lui și-l distrug.

Peste greșeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veșnică.

Nu folosesc și nu trebuie ținute în seamă făgăduințile unor ruși de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-și dea seamă că este nu numai un drept, dar și un popor în stare să și-l ceară. Și am dori să-l vedem și noi, tocmai pentru că samănă așa de puțin cu cei de același grai și de același sânge cu dânsul.

Dar, după experiențe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părții din Basarabia pe care alții ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Și deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar și a unor ținuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la București, de la persoane desigur foarte bine intenționate, către un număr de ruși liberali, „tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător.

Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni și nu ne îndesăm la nici o pomană.

Prin astfel de cereri, demnitatea noastră națională se atinge. Și nu văd tocmai așa de limpede deosebirea dintre rusul „bătrân” și cel „tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruși, așa cum i-a făcut acel lung șir de ani în care s-a săvârșit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Și revoluția rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuși și apăsați, fără deosebire.

Și nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte și cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viața neamului, pe când trupul lor folosește altora cari-i stăpânesc.

În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-și dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează nația lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei?

Și în sutele de sate românești ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toți: preot, învățător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat și juruinți pentru viitorul care nu poate întârzia? Și în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înțeles și ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii.

Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simțit-o cu toții. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniți în lupta dintre partide care nu se sfiește să ațâțe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele și rivalitățile de clasă.

Ne-am simțit un popor, un singur popor. Și furia urgiei din urmă ne mână pe toți iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptății săvârșite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînțelegerea de sus și neputința inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruța nici o silință pentru ca să ajungem acolo.

Și, atunci când, de la un capăt al teritoriului național până la cellalt, va fi în milioane de oameni același simț, aceeași conștiință, aceeași mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moștenirea noastră!