CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ANUL 2022 ȘI EFECTELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV

FOTO: 23 august 1939, Moscova, URSS – Viaceslav Molotov (dreapta), ministrul de externe al URSS și Joachim von Ribbentrop (stânga), ministrul de externe al Germaniei la semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german cu Iosif Stalin (centru).

EFECTELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ÎN ANUL 2022 – autor Prof. univ. dr. Corvin Lupu – ART-EMIS

Data de 23 august 1939 va fi marcată pentru tot restul istoriei de pactul „Stalin-Hitler”, când URSS a convenit cu imperialismul Germaniei naziste un acord de „pace și ajutor reciproc”.

Pornind de la faptul că Federația Rusă a anului 2022 nu e totuna cu fosta U.R.S.S. a anului 1992, se pune întrebarea dacă actuala Federație Rusă s-ar opune sau nu anulării normale a tuturor efectelor Pactului Molotov-Ribbentrop și România s-ar reuni cu Republica Moldova?

Înaintea definitivării proiectului de aderare a României la N.A.T.O., în anul 2003, președintele Vladimir Putin a transmis oficial României să nu adere la N.A.T.O.

În schimbul acestei decizii, Federația Rusă se oferea să restituie României restul nerestituit din Tezaurul României aflat în Rusia din anii primului război mondial, că Rusia va dota armata României cu armament foarte modern care să-i asigure superioritatea netă în fața vecinilor cu care a avut probleme în istorie și a altor potențiale pericole, inclusiv cele mai moderne sisteme S.S.

Cu acest prilej, președintele Putin a declarat că Ucraina este un stat artificial și ea se va dezmembra. La dezmembrare, România își va primi înapoi teritoriile care au fost încorporate Ucrainei de-a lungul istoriei.

Deci, Rusia nu a făcut referire la restituirea Republicii Moldova, țară care cuprinde și Transnistria, teritoriu pe care se află sate eminamente românești, dar care nu a fost în componența statului român niciodată.

În 1941, Hitler ar fi dorit ca România să anexeze Transnistria, inclusiv cu regiunea Odessa, iar în schimb să nu mai solicite restituirea părții din Transilvania anexată de Ungaria în urma Diktatului de la Viena (30 august 1940).

Atunci, Antonescu i-a scris guvernatorului Transnistriei, profesorul universitar George Alexianu, să nu facă nici un gest politico-administrativ care să sugereze intenția de anexare la România a Transnistriei, pentru că ea nu este a noastră și România trebuie să-și recupereze Ardealul românesc.

După dezmembrarea U.R.S.S., apartenența Transnistriei la Republica Moldova a reprezentat garanția că ea nu se va uni cu România. Restul au fost vorbe patriotarde, sentimentalisme și dorințe de unire a Moldovei cu România care nu aveau la bază nici un proiect viabil. De altfel patrioții noștri din Basarabia au eșuat în toate proiectele unioniste dintr-un motiv simplu: proiectele erau toate formulate în adversitate cu Rusia.

Nici unul nu a fost construit decât pe baza sentimentelor de ură față de Rusia și nu au fost calculate „la rece”, de conivență cu Rusia. Astăzi, Republica Moldova a făcut cerere de aderare la U.E.

Vest-europenii nu practică nici un alt model de cooperare cu noile state pe care le achiziționează decât modelul colonial. 

De aceea, au pierdut europenii Africa, în întregimea ei. China a construit în Africa parteneriate solide, bazate pe egalitate în drepturi și profit și pe respectul față de popoarele africane cu care chinezii fac afaceri colosale.

Doresc să menționez că în perioada mandatului de ambasador la Moscova al domnului general Dumitru Prunaru, unicul nostru cosmonaut, el a fost chemat la sediul Ministerului de Externe al Federației Ruse și i s-a spus că președintele Vladimir Putin transmite președintelui României, pe atunci Traian Băsescu, să trimită o delegație căreia să i se înmâneze tăblițele de aur de la Sinaia, care au fost descoperite când s-a săpat fundația Castelului Peleș și care au ajuns la Moscova în împrejurări controversate.

Lui Prunaru i s-a spus: „aceste tăblițe aparțin poporului român”. Acestor tăblițe li s-au făcut niște copii de plumb, care se află la București, care sunt și ele controversate, după unele păreri. Președintele Traian Băsescu a refuzat oferta președintelui Putin, probabil la ordin american și l-a demis pe dl. general Prunaru, rechemându-l din misiune.

În anul 2008, în sediul Casei Poporului din București, în ultima zi a summit-ului N.A.T.O., în lumina camerelor de filmat și în prezența mai multor șefi de stat, inclusiv cel al S.U.A., președintele Putin i-a spus lui Traian Băsescu că el dorește să vândă României tot gazul pe care îl vindea până atunci Ucrainei, la prețul zilei, iar România să-l revândă Ucrainei cu cât vrea ea. O afacere colosală. În mod normal, de nerefuzat.

Ucraina n-are gaz deloc, avea 45 de milioane de locuitori și o suprafață de trei ori mai mare ca România. Ca să nu crească simpatia față de Rusia în rândul poporului român, oferta a fost declinată, iar România, a continuat să cumpere gazul de la o firmă germană, care îl vinde țării noastre de trei ori mai scump decât îl cumpără din Rusia! Vă dați seama, cât de imbecil este regimul politic care a făcut și continuă să facă acest lucru?

Referitor la fosta Armată a XIV-a a Federației Ruse care a staționat în Transnistria, actualmente mai sunt la Tiraspol doar niște rămășițe ale ei și un foarte mare depozit de armament convențional, muniție și proiectile de toate felurile, vechi de câteva decenii. Prezența militarilor ruși acolo este o garanție pentru Rusia că Republica Moldova nu va putea fi complet acaparată de occidentali.

Este greu de anticipat viitorul Republicii Moldova și al regiunilor românești din cuprinsul frontierelor Ucrainei.

De altfel, eu nu sunt sigur nici de viitorul României, după acest război. Știu doar sigur că situația actuală este una neprielnică României profunde și poporului român, mai ales etniei române, că țara noastră este jefuită la sânge și orice posibilă schimbare de regim politic nu poate fi decât de bine. În cazul nostru, în acest moment istoric, zicala „Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor!”, nu mai este valabilă.

Eu am mai spus, în mod repetat, că recunoașterea eșecului regimului euro-atlantic în România este doar o chestiune de timp.

18/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

SĂ NU NE UITĂM ISTORIA! S-au împlinit 422 de ani de la PRIMA UNIRE a Românilor sub Mihai Viteazul

Mihai Viteazul (1558 – 1601) – Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova).
Mihai Viteazul a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

La 27 mai 1600 se împlinesc 422 de ani de la prima Unire a românilor, iar aceasta a fost realizată de Mihai Viteazul. Este ziua în care, pentru prima oară, un conducător român apare în documente purtând titlul de „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

La această dată, Mihai Viteazul, în urma campaniilor desfăşurate în Transilvania şi Moldova, devine oficial conducător al celor trei ţări româneşti, scrie Rador, citat de Romanian Global News.
Mihai, în calitate de Domn al Țării Românești, a intrat triumfător în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599. Pe 10 mai cucerește Bacăul, unde îl înfrânge pe domnitorul moldovean Ieremia Movilă, la 10 mai, urmată de de predarea fără luptă a cetăţii Suceava de către garnizoana moldoveană.
Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, Marele domn a vizat aducerea la îndeplinire a celor două mari idealuri : Independenţa şi Unirea.

Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate obiectivele şi priorităţile, precizează sursa citată.
Mihai, un excelent strateg și tactician, a urmărit să-și îndeplinească obiectivele cu tenacitate. Astfel, aderă la „Liga Sfântă” împotriva turcilor și pe 23 august 1595, Mihai obține o victorie de etapă împotriva Imperiului Otoman. Cu inteligență, își concentrează eforturile militare și diplomatice pentru a reuși unirea cu Transilvania.
După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu mare triumf, la 1 noiembrie 1599. Era primul act al Unirii. Învingându-l pe Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la Carpaţi.
La 24 aprilie 1600 domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”.


Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat major şi aspiraţie seculară a poporului nostru.

Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi aceeași preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda poporului român măreția pe care a avut-o în vremea vechii Dacii.

De aici, din Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi medalie, care-l înfăţişează ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

Destrămarea Unirii

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul.

Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă.

Moartea lui Mihai Viteazul

Uciderea lui Mihai Viteazul la Turda (gravură realizată la Leiden – Olanda, 1703)


Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti.

Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.

În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord.

Din ordinul său, în 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis din ordinul generalului Gheorghe Basta. Capul său este furat de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.”

Bibliografie (surse):

http://ro.wikipedia.org/
http://antiqbooks2000.blogspot.com/
http://www.istoria.md

http://www.ris.org.rs

27/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN SECOL DE LA GENOCIDUL CREȘTINILOR DIN TURCIA

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din 1894 până în 1924, o campanie barbară de genocid cum puține a cunoscut istoria, a vizat nu doar armenii din Turcia, ci și comunitățile creștine grecești și asiriene din Imperiul Otoman care își trăia ultimii ani de existență.

 Istoricii israelieni și coautorii cărții Thirty Year Genocide Dr. Benny Morris și Dr. Dror Ze’evi au publicat următorul eseu în ediția din 17 mai 2019 a publicației The Wall Street Journal. Eseul a fost republicat în întregime mai jos în publicația The Pappas Post.


Când Turcia și-a masacrat creștinii

Între 1894 și 1924, numărul creștinilor din Asia Mică care reprezenta cca.20% din populatia băștinașă, a scăzut de la aproximativ 3-4 milioane, la doar câteva zeci de mii, ajungând sub 2%. 

Turcia a atribuit acest declin războaielor și haosului general al perioadei, care ar fi afectat în egală măsură și multe vieți musulmane.

Dar descendenții creștinilor din Turcia, mulți dintre ei împrăștiați în întreaga lume începând cu anii 1920, susțin că turcii au ucis programat aproximativ jumătate dintre strămoșii lor și i-au expulzat pe restul.

Creștinii au dreptate. Datele și mărturiile existente le verifică afirmațiile probând faptul că mare parte din comunitățile armene, grecești și asiriene (sau siriace) din Turcia au dispărut ca urmare a unei campanii de genocid care a început în 1894, și care până în 1924 a dus la distrugerea populațiilor creștine din Turcia și teritoriile limitrofe.

În ultimul deceniu, cercetările efectuate în arhivele turcești, americane, britanice și franceze, precum și unele materiale grecești și documentele ministerelor de externe german și austro-ungar, au făcut posibilă dezvăluirea atrocităților etno-religioase desfășurate pe parcursul a trei decenii, de guvernul, armata, poliția și populația Turciei.

Măcelul organizat împotriva armenilor din Turcia din 1915-1916, cunoscut sub numele de Genocidul armean, a fost bine documentat și recunoscut în întreaga lume (în afara Turciei, care încă se opune cu obstinație acuzațiilor care i-au fost aduse). 

Genocidul armean, deși a fost piesa centrală a unei lungi perioade de epurări etnice care a durat aproximativ 30 de ani, a reprezentat doar o parte a lungului șir de crime în masă care au avut loc în acea perioadă.

 Lucrarea de față oferă o descriere și analiză detaliată a masacrelor din 1894-96 și a distrugerii comunităților grecești și armene în 1919-24 de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia.

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Foto: Junii turci, conducătorii Turciei post-imperiale

Ataturk e le "Sei Frecce" - Frammenti di Storia
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.jpeg

Foto: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Kemal Atatürk

Un rol important în vărsarile de sânge de atunci l-au avut conflictele de ordin religios provocate in timpul cărora turcii musulmani — ajutați de coreligionari kurzi, circasieni, ceceni și arabi — au ucis aproximativ două milioane de creștini în crize de măcel imediat înainte, în timpul și după Primul Război Mondial.

Aceste masacre au fost organizate de trei guverne turcești succesive, cele ale sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, aleTinerilor Turci și, în cele din urmă, de cel condus de Kemal Atatürk. 

Aceste guverne au expulzat, de asemenea, între 1,5 și 2 milioane de creștini, majoritatea în Grecia.

Convenția ONU definește genocidul ca fiind o serie de acte comise „cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Astfel de acte includ uciderea, cauzarea de vătămări corporale sau psihice, impunerea de condiții care să conducă distrugere fizică, impunerea de măsuri menite să prevină nașterile și „transferarea forțată a copiilor din grup într-un alt grup”. Evenimentele din 1894-1924 se încadrează efectiv în această definiție.

Oficial, Turcia a negat și neagă adevărul despre existența oricărei intenții sau politici de eliminare sistematică a creștinilor care ar fi fost pusă în practică în acele vremuri. 

Nu cu mult timp în urmă, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a scris patriarhului armean al Turciei pentru „a oferi sincere condoleanțe” nepoților „armenilor otomani care și-au pierdut viața în [condițiile] dure ale Primului Război Mondial” și „pentru a evita să-i ajutăm pe cei care caută să creeze ură, ranchiune și ostilitate prin denaturarea istoriei noastre comune.”

creștini din Turcia
(1922) Sat de corturi în umbra Templului lui Tezeu, Atena, unde refugiații greci își fac casele. (Foto: Biblioteca Congresului SUA)

Măcelul petrecut atunci nu poate fi în nici un fel justificat cu argumente care să atribuie cauzele masacrelor unor așa zise „exigențe ale războiului”. 

Alături de crimele abominabile comise atunci, un alt aspect îngrozitor al barbariei dezlănțuite acum un secol a fost acela al violurilor în masă ale căror victime au căzut zeci de mii de femei creștine precum și convertirea forțată la islam a acestora , împreună cu copiii lor și alte mii de copii ai căror părinți fuseseră uciși . 

Violențele sexuale și răpirile au fost atât de răspândite atunci, încât mulți dintre turcii de astăzi, indiferent dacă știu sau nu, descind din acele victime creștine.

Tragedia a început în perioada 1894-96, când sultanul turc Abdul Hamid al II-lea a ordonat o serie de masacre împotriva membrilor minorității armene, temându-se că acestia ar amenința integritatea imperiului său. 

Au fost uciși aproximativ 200.000 de oameni,în majoritate etnici armeni, la masacre participând mii de săteni turci, orășeni, oficiali, polițiști și soldați, precum și membri ai triburilor kurde. 

Peste tot, pe lângă jafuri și crime, mai multe mii de femei armene au fost violate sau răpite. Unele aveau să fie în cele din urmă ucise, dar multe au fost forțate să intre în familii musulmane și convertite cu forța, devenind pentru tot restul vieții lor soții, concubine sau servitoare.

În ianuarie 1896, în orașul Palu din sudul Turciei, un misionar american a raportat că turcii „continuă să sechestreze fete și femei, ținându-le câteva zile și apoi întorcându-le cu viețile distruse”.

Într-un raport din august 1896 un alt misionar din Mardin consemna că : „Am văzut fete nu puține care s-au întors din mâinile răpitorilor lor plângând amar, țipând și strigând: „Suntem spurcate! Nimeni nu ne va lua în căsătorie’”.

Turcia și Germania au fost aliate în Primul Război Mondial, dar pe 7 iulie 1915, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, raporta cum coloanele de deportați armeni din orașul Erzurum din estul Erzurum erau ambuscate de trupe kurde, că „ bărbați și copii… erau măcelăriți și femeile duse.” 

Pe 27 iulie, un inginer german de pe calea ferată din Bagdad a raportat că un sergent turc „a răpit 18 femei și fete și le-a vândut arabilor și kurzilor pentru 2-3 Mejidieh”( o monedă care reprezenta o cincime dintr-o liră turcă).

creștini din Turcia
Așezările de corturi create în orașele grecești pentru a găzdui cei peste 1 milion de refugiați din Asia Mică în 1922 (Biblioteca Congresului SUA)

În timpul războiului, au apărut piețe de sclavi în Alep, Damasc și mai multe orașe din Anatolia în care fetele armene care fuseseră răpite de trupele otomane erau vândute. 

Oficialii Ministerului de Interne otoman încurajau răpirea și convertirea la Islam cu forța. 

În decembrie 1915, o telegramă a ministerului decreta că „este necesar ca tinerele armene să fie căsătorite cu musulmani”.

În perioada 1919-22, pe fondul războiului împotriva forțelor grecești din vestul Anatoliei, trupele naționaliste turce comandate de Atatürk au lansat o campanie de curățire etnică împotriva comunităților grecești, concentrate pe teritoriul turc de-a lungul Mării Negre și a coastei Mării Egee.

 Pretinzând că grecii din Turcia sprijineau armata greacă invadatoare, turcii au profitat de ocazie pentru a ucide sute de mii dintre ei, precum și pentru a expulza peste un milion de etnici greci în Grecia.

După înfrângerea armatei grecești, multe mii (probabil zeci de mii) de locuitori greci și armeni din Smirna (cunoscută acum sub numele de Izmir) au fost uciși. 

Consulul general american din oraș, George Horton, a raportat că una dintre „trăsăturile remarcabile ale grozăviilor de la Smirna” a fost „ răpirea în masă a femeilor și fetelor”.

 În 1924, Ministerul Britanic de Externe a evaluat că „nu mai puțin de 80.000 de creștini, jumătate dintre ei armeni și probabil mai mulți” erau încă deținuți în casele turcești, „mulți dintre ei în sclavie”.

Genocidul impotriva armenilor

În această perioadă tragică ,s-a constatat că zeci de mii de femei creștine au suferit violuri, răpiri și au fost convertite forțat la Islam,după uciderea în masă și expulzarea soților, fiilor și taților lor.

Poporul și guvernul german au exprimat oficial regrete profunde pentru crimele oribile comise de Germania nazistă, a recunoscut de mult ororile genocidului comis în timpul celui de-al Treilea Reich, și a plătit reparații financiare.

Iată însă că din 1924, fiecare guvern turc, sprijinit de majoritatea populației, a continuat să nege istoria dureroasă a masacrelor în masă petrecute în urmă cu un secol în această țară.

10/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: