CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Generalul american Bandholtz, propaganda maghiară și războiul hibrid antiromânesc

Ostorral védte meg a Magyar Nemzeti Múzeum kincseit | 24.hu

 

Una dintre cele mai citate, dar şi controversate lucrări despre 
administraţia românească a Budapestei, din perioada august-noiembrie 1919, este cartea intitulată „Un Jurnal Nediplomatic” (An Undiplomatic Diary), scrisă …de un urechist, pe bune – generalul Harry Hill Bandholtz, şeful Misiunii Militare Americane în Ungaria. scrie https://www.infobrasov.net/budapesta-denigrari-grosolane-intr-un-jurnal-nediplomatic/

 

 

 

 

Trenuri cu cereale şi produse alimentare au fost trimise din Transilvania în Ungaria, iar pe Dunăre a fost instaurată libertatea de navigaţie pentru a permite aprovizionarea cu alimente a Budapestei.   
Intervenţia Armatei Române, care a eliberat Ungaria de regimul bolşevic, a fost privită cu simpatie de către o parte a populaţiei locale şi de către personalităţi politice ungare, precum fostul prim-ministru Sándor Wekerle.

Percepţia generală era aceea că armata română a înlăturat un regim care a exercitat o violenţă extremă asupra propriilor cetăţeni, utilizând teroarea şi anihilarea oponenţilor ca metode de acţiune, (iar un alt scop a fost) distrugerea proprietăţii private.

În fapt, intervenţia armatei române a permis instaurarea unui guvern de orientare anti-comunistă la Budapesta.

Administraţia militară românească s-a desfăşurat sub supravegherea strictă a Misiunii Militare Interaliate în Ungaria, organism creat în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat la 13 noiembrie 1918, din care făceau parte reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei şi SUA.    
În memoriile sale, publicate în 1933, generalul american Harry Hill Bandholtz a pretins că a împiedicat numeroase „jafuri şi abuzuri” ale trupelor române în Ungaria.

În fapt, aşa cum arată documentele de arhivă şi alţi memorialişti ai epocii, astfel de acţiuni au fost acte izolate de indisciplină.   

 

 

Unul dintre episoadele relatate de general se referă la stoparea de unul singur a aşa-numitului „jaf de la muzeu”, pus la cale de trupele române.

Era de fapt vorba de o dispoziţie adresată de către autorităţile militare române Muzeului Naţional al Ungariei de a preda containere care conţineau bunuri de patrimoniu provenind din muzeele Transilvaniei, ridicate de către trupele austro-ungare în timpul retragerii lor din regiune, în ultimele luni de război.


Deşi fără a dori să elucideze motivele disputei, acordând unilateral credibilitate totală doar punctului de vedere ungar, generalul Bandholtz admite în jurnalul său faptul că inclusiv reprezentanţii Muzeului Naţional al Ungariei erau de acord să restituie României o parte a artefactelor provenind din Transilvania, inclusiv documente aparţinând Bibliotecii Academiei Române, care fuseseră confiscate de trupele austro-ungare în timpul ocupaţiei Bucureştilor, capitala României, din 1917-1918.   
Este puţin cunoscut faptul că, după acest episod, în 13 februarie 1920, generalul american a acordat un interviu corespondentului la Paris al ziarului „The New York Times”, în care a susţinut că ar fi împiedicat, de unul singur, intrarea militarilor români în Muzeul Naţional al Ungariei, prevenind „jaful” unui tezaur din aur (în memoriile sale nu mai menţionează tezaurul din aur, ci doar piese de muzeu!).

 La protestele autorităţilor române, generalul a retractat declaraţiile din interviu, care i-ar fi fost incorect atribuite de către corespondentul la Paris al publicaţiei „The New York Times”. 

Pe 17 martie 1920, Departamentul de Stat a trimis o Notă Verbală către Legaţia României la Washington, în care se afirmă că generalului Bandholtz i-au fost atribuite „opinii gratuite şi fără consimţământul său”, de către corespondentul publicaţiei new-yorkeze.   
De altfel, memoriile generalului american conţin şi alte aprecieri distorsionate asupra unor evenimente şi persoane, vizându-i inclusiv pe colegii săi francez şi italian din cadrul Misiunii Militare Interaliate din Ungaria, precum şi unele prejudecăţi cu privire la alte naţionalităţi (evrei, mexicani ori alţi „latini”).   

În 1936, a fost ridicată o statuie a generalului american Harry Hill Bandholtz, chiar în faţa Legaţiei SUA din Budapesta.

 

 

Momentul crucial în care soldaţii români au pus opinca pe Parlamentul din  Budapesta. Lucruri puţin ştiute despre războiului româno - maghiar din 1919

 

 

 

 

 

 

 

 

O caracteristică evidentă a componentei războiului hibrid este promovarea dezinformărilor, adică a jumătăţilor de adevăr, şi atribuirea lor unor reprezentanţi ai unor state puternice, precum SUA. 

Nu este pentru prima dată când oficiali ungari creează scandaluri diplomatice în care îi atrag şi pe reprezentanţii SUA. 

 

Evident că propaganda maghiară nu recunoaște nici că așa zisul steg al secuilor e un fals grosolan, inventat în 2004 de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), o ONG de buzunar, ai cărei lideri sunt finanţaţi cu fonduri importante de Budapesta, pentru un singur scop – să incite populaţia în a scoate de sub autoritatea României judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Din fericire fără succes, până acum.

 Şi faţă de care atât Kelemen Hunor, cât şi premierul Ungariei Orban Viktor tac mâlc…
Tac şi continuă „războiul hibrid” la adresa României… în interesul cui? Al maghiarilor simpli?

În niciun caz… ci doar în interesul lor meschin, cu siguranţă,… şi poate şi al Moscovei.  

02/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum și-a petrecut în 1953 Paștele, un partizan anticomunist român hăituit de Securitate

 

 

 

 

 

Fundația ”Ion Gavrilă Ogoranu” a publicat fragmente dintr-un jurnal al unui partizan anticomunist, care descria cum și-a petrecut acesta Paștele, în 1953, singur și hăituit de Securitate.

Cum și-a petrecut Paștele, în 1953, un partizan căutat de Securitate

Jurnal de luptător anticomunist: „Pască, ou roșu și lacrimi în văgăunile munților”. 

Între anii 1952-1954, Vasile Motrescu a notat zilnic tot ceea ce a făcut și a simțit. De altfel, se pare că este singurul partizan anticomunist român de la care a rămas un “Jurnal“, în care a consemnat toate preocupările, suferințele și gândurile care îl frământau, toate evenimentele și speranțele care i-au marcat viața de om liber în sălbăticia munților.

Este un jurnal despre drama unui om, despre România condusă de haitele comuniste totalitare care au chinuit românii în a doua jumătate a secolului XX.

 

 

 

 

 

 

Vasile Motrescu – Pagină de jurnal – 24 Septembrie 1952

 

 

 

Foto: Vasile Motrescu: ”Dau târcoale afară pe marginea satului așteptând să vină întunericul să mă duc să găsesc o bucată de pască și un ou roșu și tot noaptea să mă întorc înapoi și să mănânc cu lacrimi în văgăunile munților, acesta este Paștele anului 1953.”

„Născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de jos, județul Suceava, Vasile Motrescu, după ce este capturat prin trădare (a fost vândut de un sătean din Gălănești – n.red.), este executat la Botoșani, pe 29 iulie 1958, la orele 21.30. Dumnezeu să-l odihnească în pace!” au scris reprezentanții Fundației, pe contul de Facebook.

Vasile Motrescu, a fost un caz unic în istoria rezistenței anticomuniste din România. Un țăran bucovinean sărac, Vasile Motrescu, constrâns de comuniști să ia calea codrului, a pus mâna pe armă spre a-și apăra libertatea și viața”, se arată în prezentarea lucrării “Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina, 1944-1958.

Redăm mai jos fragmente din jurnalul acestui luptător anticomunist român  publicate de Fundația ”Ion Gavrilă Ogoranu”:

 

 

Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paștilor)

 

Amărât și plin de gânduri am petrecut și această zi de cum m-am sculat, am ieșit la soare și citesc în Biblie și mă gândesc că vine Sfintele Paști și sunt aciulea.

Paști petrecut în necaz, sunt disperat și fără nici o nădejde și eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu și mă va strânge după pământul celor vii.

Stau la soare și mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paști orice suflet cât de sărac și tot se bucură cel puțin de libertate și e la un loc cu toți oamenii. Numai eu stau pe pustii și îmi plâng păcatele singur și fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând și iertând tovarășii de viață și pe toți vrăjmașii sufletului meu.

Cât necaz, câtă trudă, durere, suferință, oboseală și gânduri fără nici un rost am întâmpinat într-acești 4 ani, de prigoană, temniță și captivitate, trupul meu istovit și mintea mea obosită.

Nu există ființă de om pe fața pământului să-și poată imagina viața mea de câine, pe care am trăit-o acești 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Gruet că zăpada pe față s-a pleșit.

În vârful Gruetului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica rușilor și atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruși, acum sunt de frații mei români. Da, stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg. de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în raiul bolșevic.

Peste noapte am tăiat lemnele m-am culcat la ora 24 și m-am sculat dimineața mi-am făcut mâncare, am mâncat și cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre sat.

Pe la ora 9 dimineața am plecat de la colibă și mergând spre Vicov totodată am mers și cu trasa poate văd ceva, am trecut pe cărarea Cracului pe la Pietrele Scursului până la glod și tot cu cărarea pe coasta Hacingului până la Sigarie de unde m-am suit Opcioca Hacingului am trecut în Pietroasa în Parc 40 și am mers cu cărarea roată pe fața dealului Slatinii până la Sleaga la Leon.

Acolo am văzut două ciute dar la distanță și nu am putut trage în ele, am vrut să mă retrag, am vrut să mă trag mai aproape dar m-au simțit și au trecut în Gruetul Poni.

De la Sleagan la Leon am venit prin Altonca Pataieta și în cot la Petrea lui Anton stau și scriu aceste rânduri uitându-mă pe țarina dezbrăcată de zăpadă, trist amărât, dau târcoale afară pe marginea satului așteptând să vină întunericul să mă duc să găsesc o bucată de pască și un ou roșu și tot noaptea să mă întorc înapoi și să mănânc cu lacrimi în văgăunile munților, acesta este Paștele anului 1953 al cincilea Paști petrecut în prigoană.

Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineața când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 și mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane, prăjituri și altele de ale mâncării și două cămăși curate și o izmană atâta bucurie am și eu la sufletul meu de Sfintele Paști, dacă am ce mânca și o cămașă curată parcă toată lumea e a mea, simt și eu că sunt pe la Sfintele Paști.

Numai a uitat să-mi aducă ou roșu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăți rucsacul și o traistă, mi-am luat merindele și m-am dus pe groapa Ploștei și mi-am împachetat din nou și am mâncat și eu pe săturate pască, smântână mi-a adus și miere și săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paști petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă.

Am pornit pe groapa Ploștei a început să plouă și e întuneric de nu vezi nimic, mă duc plută înotând prin glod, secând băltoacele și făcând salturi prin șanțuri și gropi, nu țin seama de acestea sunt fericit că sunt sătul și am două traiste cu mâncare în spate.

La G.C. m-am dus de am băut apă și i-am făcut un semn pe fereastră, dormea creștinul așa că nu l-am mai sculat. De la el m-am dus la bordei la Ciuntu la Slatina să stau de ploaie cu creștinul acolo și m-am ferit să nu fac zgomot și am plecat mai departe spre Stânișoara mai poposind din loc în loc și clipocind pe sub copaci atâta era de întuneric că m-a trezit lângă Cosoaia din Pietroiu lângă gardul grădinii încet m-am retras să nu fac zgomot să nu mă simtă câinii.

Foarte greu am ieșit de la deal de Onari în drum și am luat-o pe drum cu popasuri, la Găvan am stat o oră și m-am odihnit, am făcut foc și iarăși am mâncat căci se apropie de zi. S-a făcut ziuă am ajuns în Stânișoara.

Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paștele anului 1953.

Toată noaptea m-a plouat și am făcut salturi prin glod, sărituri și gropi. Dar totuși mă simt fericit când mă gândesc la cei de prin temnițe căci mulți ar dori să aibă fericirea aceasta cu toate căci eu nu o doresc nici vrăjmașilor mei.

Duminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paști)

Din Stânișoara mi-am continuat drumul pe Obcina Hacigului până la Arsița m-am coborât în vale la colibă cu toate că ploua și sunt obosit și nu mă lasă inima să mă duc și totodată nici nu e lucru curat cu cobilița de la A.H. căci când am trecut pe lângă ea, mi-a venit miros de tutun și astăzi în ziua de Paști și chiar în zori de zi și pe vreme așa de grea, e imposibil să fie cineva în pădure.

Lucru hotărât că este post fix în preajma colibei, așteaptă să mă duc pe la ea, să-mi dea Hristos a înviat Securitatea.

Bănuiesc că ori a dat cineva de colibiță astă iarnă căci am făcut multă urmă pe zăpadă și tot în trecere am dat pe la colibă de am făcut foc și am stat câte o zi două. Să păzească până or înnebuni până la anul pe la Paști tot în coliba de la Arsița Haciumului să stea.

M-am coborât pe la Preluca Grofului în cracii prislofului, e zăpadă mare și nu e nici o urmă așa că trebuie să ocolesc prin Scoru din Cracii Prislofului m-am suit în cărarea Grofului și merg pe cărare. A început să ningă îi dau zor, am trecut iarăși pârâului Prislofului pe unde am trecut și ieri.

La ora 9 dimineața am ajuns cu Paștele la coliba Gruetul stâncii. Cum am ajuns am făcut foc și am mâncat și m-am culcat iar și am adormit până dimineața. Peste noapte am visat că m-a luat miliția într-o mașină, dar am scăpat și că soția mea mi-a ieșit înainte și mi-a spus că e bolnavă tare.
(…)

Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat.

Pe drumul din Criveţe peste toloaca, ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg.

La ora 24 am plecat de la U.T. Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un sopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar.

Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa. (…)

Oare de ce nu am fericirea sa trăiesc cel puțin în sat sau să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu împreună cu fiarele pădurii, să duc viața de pustnic la vârsta de 32 ani, să mă conformez regulilor partizanatului… greu de suportat?

Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferința, durerea sufletescă și trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte și toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi? (…)”

 

Sursa: Fundația Ion Gavrilă Ogoranu  reluată de https://www.timpul.md/ 

În data de 19 iulie 1956, Vasile Motrescu a fost  condamnat la moarte în contumacie prin sentinţa nr. 968 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a Bucureşti, aflat în deplasare la Suceava.

Eroul luptei anticomuniste avea să fie prins în noaptea de 13/14 ianuarie 1958  în casa lui Gavril şi Valeria Sfichi,  gazdele sale ţărani penticostali din comuna Gălăneşti.

A fost executat la Botoşani, în data de 29 iulie 1958.

 

 

 

 

 

22/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DRUMUL MARII UNIRI DUPĂ 1 DECEMBRIE 1918, PÂNĂ LA 4 IUNIE 1920

 

Harta României Mari la 1 Decembrie 1918

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

 

 

 

 

 

Marea Adunare de la Alba Iulia s-a desfășurat în timp ce Transilvania era ocupată de armata austro-ungară, iar trupele feldmareșalului Mckensen se retrăgeau, trecând prin Sebeș și ocolind Alba Iulia, conform înțelegerii cu organizatorii Adunării care au promis că nu vor dezarma soldații germani din grupurile răzlețe.

Condițiile Unirii de la Alba Iulia erau, deci, de dublă ocupație străină. Spunem aceasta pentru cei care mai susțin că Unirea s-ar fi făcut sub presiunea și ocupația armatei române.

Din fericire, după o sută de ani, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri s-a făcut fără ocuparea Transilvaniei de către cele două armate străine, cum mai sperau adversarii de atunci, ca și cei de acum, ai României.

Numai că România nu mai este aceea, sperată pe atunci de români, și nici măcar aceea dobândită ulterior cu acordul Marilor Puteri. Au rămas în afara României, chiar de la început, teritoriile întinse din Țara Ungurească, despre care uită adesea să amintească până și istoricii români.

Este vorba despre Crișana de Vest, cu cele trei Crișuri, până la Tisa, rămasă la unguri, ca și de Banatul, tot până la Tisa, rămas la sârbi, și cele două treimi din Maramureșul de dincolo de Tisa.

Aceasta, făcându-ne că uităm de ținuturile din Transnistria până în Nordul Mării Negre și de cele din Sudul Dunării: din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania și Grecia, până în Peloponez.

Căci România era statul înconjurat din toate părțile de români, până departe, și nu cuprindea nici un sfert din romanitatea orientală de pe vremea aceea, în ciuda multelor exterminări și asimilări forțate ale românilor de către toate fostele populații nomade care s-au stabilit în Peninsula balcanică.

Ceea ce amintește de soarta autohtonilor din cele două Americi sau din Australia, care au sfârșit prin a fi închiși în rezervații.

Datorită succeselor armatei române din 1917 și proclamărilor Unirii, semnate de Basarabia (9 aprilie 1918), de Bucovina (18 noiembrie 1918), de Transilvania, Banat și Țara Ungurească (1 decembrie 1918) cu România, au fost uitate pentru moment toate necazurile romanității orientale, căci, față de Moldova și Muntenia, noua Românie putea fi numită, într-adevăr, Mare. În decembrie 1918 însă, Unirea nu era încă desăvârșită.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a hotărât înființarea Marelui Sfat Național Român, alcătuit din 250 de membri. Întrunirea Marelui Sfat Național s-a petrecut la 19 decembrie 1918 în sala Tribunalului din Alba Iulia. Atunci a fost ales ca Președinte Gheorghe Pop de Băsești, iar ca vicepreședinți: Episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu.

Cu această ocazie a fost ales și un fel de „guvern provizoriu” care se va numi Consiliul Dirigent al provinciilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar – stabilit la Sibiu – care hotărâseră Unirea cu România.

Guvernul maghiar n-a recunoscut hotărârile Adunării de la Alba Iulia, nici Unirea cu România, nici Marele Sfat Național Român și nici Consiliul Dirigent, căci, după 3 noiembrie 1918, guvernul maghiar declară independența Ungariei față de Austria și începe reorganizarea țării și, în special, a armatei, considerându-se îndreptățită la autodeterminare ca și restul naționalităților din fostul imperiu, dar fără să acorde, la rândul ei, independența naționalităților din cuprinsul vechiului său teritoriu, din care făcea parte și Transilvania.

După armistițiul de la Belgrad între Puterile aliate și Ungaria, proaspăt independentă, la 13 noiembrie 1918, fără să cunoască situația reală, generalul Franchet d’Esperey, care conducea armata franceză, a fost de acord cu stabilirea unei limite între Ungaria și Transilvania, fără să țină cont de convențiile Antantei cu România, pe care n-o mai considera aliată.

În felul acesta, Ungaria obținea legal un teritoriu din Transilvania, până la râul Mureș, pe care a și început să-l ocupe, cu intenția vădită de a recupera toată Transilvania.

A început atunci, de la sfârșitul lunii noiembrie 1918 și până în aprilie 1919, un adevărat masacru al populației românești.

A fost un fel de preludiu al ocupării, tot prin convenții internaționale, a Transilvaniei de Nord, în 1940. După relatările istoricului Constantin Kirițescu[1], în județul Arad, au fost uciși 300 de români[2]; la Giurcuța, lângă Huedin, 44 de români arși pe un fel de rug improvizat[3]; la Făget, peste 100 (loc. cit.); la Șiria, 60[4] ; în județul Caraș-Severin, 180[5]; la Sighișel, 50 (loc. cit.) și multe cazuri izolate de martiri români omorâți în chinuri groaznice.

La Beiuș, de exemplu, Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și desemnat de Consiliul Dirigent ca Prefect al Județului Bihor și avocatul dr. Nicolae Bolcaș „au fost maltratați, apoi duși la marginea gropii săpate pentru ei într-o vâlcea.

Aici supliciul a reînceput. Li s-au tăiat nasurile, li s-au sfărâmat brațele cu paturile puștilor, li s-au înfipt baionetele în gură și în ceafă, li s-au scos ochii și la urmă au fost aruncați în groapă de vii, unul peste celălalt, și acoperiți cu pământ”[6].

Curios cum toate aceste crime, și multe altele, nu sunt menționate de către istoricii noștri, la fel de curios ca și atitudinea aliaților și, în special, a armatei franceze, mereu favorabile Ungariei, în ciuda demersurilor făcute de către delegațiile române la Paris.

A fost stabilită, totuși, o nouă zonă (Satu Mare, Oradea, Arad) între Ungaria și Transilvania, orașele respective rămânând tot sub ocupație maghiară, și, în mod curios, propunându-se și o „zonă neutră” între maghiari și români.

Deși favorabilă Ungariei, guvernul maghiar a respins hotărârea Conferinței de Pace de la 19 martie 1919 și a demisionat (22 martie 1919) în favoarea guvernului revoluționar de tip comunist-bolșevic, privit cu aceeași îngăduință de către Antantă.

Numai că revoluționarii comuniști, având și sprijinul armatei maghiare, în loc să-și retragă trupele pe noua linie stabilită, au pornit atacul pentru recuperarea integrală a Transilvaniei. Este vorba despre luptele din Munții Apuseni (16-18 aprilie 1919).

 

 

Declanșarea unui adevărat război după semnarea armistițiilor dintre toate forțele beligerante a fost evenimentul crucial pentru Armata Română, care i-a oferit prilejul de-a elibera restul Transilvaniei și de a fixa granița promisă de Antantă pe Tisa.

Au fost lupte grele, dar victorioase, ale românilor. Este demnă de remarcat participarea cu această ocazie a două divizii de ardeleni români, dintre care „soldații regimentului Beiuș depuseseră jurământul de credință pe steagul românesc de la Țebea, în fața mormântului lui Avram Iancu”[7].

Rezultatul bătăliei din Munții Apuseni a fost eliberarea orașelor Satu Mare, Oradea, Beiuș, după care au continuat luptele (19 aprilie – 1 mai 1919) până la alungarea armatelor maghiare peste râul Tisa.

La 2 mai, guvernul revoluționarilor maghiari de la Budapesta face propunerea de încheiere a păcii cu România, promițând că „recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ale românilor”[8].

Ar fi fost, desigur, frumos ca totul să se termine așa, cel puțin pe Frontul de Vest al României, cu toate că românii din Banat erau încă sub ocupația trupelor sârbești și franceze.

Dar n-a fost să fie așa, căci zeitatea cea rea a războiului mai cerea încă sânge de român, și lacrimi, și jale. Iar bunii și străbunii noștri le-au dat cu prisosință.

 

 

Acad. Alexandru Surdu

 

Acad. Alexandru Surdu

 

––––––––––––––-

 

Note:

 

[1] Constantin Kirițescu Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Casa Școalelor, 1923,

[2] Constantin Kirițescu, op. cit., vol. 3, p. 396.

[3] ibid., p. 374.

[4] ibid., p. 397.

[5] ibidem, p. 398.

[6] Constantin Kirițescu op. cit., p. 398-399.

[7] Constantin Kirițescu op. cit., p. 414.

[8] Constantin Kirițescu op. cit., p. 426.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

 

 

Războiul dintre România regala şi Ungaria bolşevică începea în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacau, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa.

La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici.

La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului . După o perioadă de acalmie, conflictul a fost declanșat din nou de trupele guvernului bolșevic de la Budapesta condus de Kun Bela, sprijinit de bolșevicii ruși conduși de Lenin și boșevicii din  Ucraina, care promiseseră că vor ataca România de la răsărit.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna, reuşind s-o respingă până la Oradea.

 

A avut loc o contraofensivă românească fulgerătoare şi, dupa şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

 

 

 

 

Trupele maghiare înfrânte și demoralizate se predau în masă sau se retrag în debandadă.

 

 

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Pe timpul nopţii, efectivele române au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Josef”.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

 

  În data de 4 iunie 1920,  Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat .

 

 

https://i1.wp.com/www.rador.ro/wp-content/uploads/2018/06/trianon3.jpg

Foto: Semnarea Tratatului de la Trianon

 

Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74);

Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947.

La 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au existat manifestaţii exuberante de satisfacţie ci s-a trăit o bucurie liniştită, profundă, ca o reacţie la faptul că recunoaşterea Unirii a fost un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.

Este evident că Ungaria s-a simţit nedreptăţită de prevederile Tratatul de la Trianon, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea ţăprii, Ungaria a căutat să-şi modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce a fost cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional.

Mai mult, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon. Este cazul anilor 1938 – 1941, când Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria ; (http://www.rador.ro/documentar-tratatul-de-la-trianon-si-lupta-pentru-transilvania).

12/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: