Salvarea Vienei, Pragăi şi a Budapestei de revoluţiile bolşevice
Unirea din 1918 a fost încununarea unui vis al românilor.
S-a înfăptuit într-un context surprinzător de favorabil nouă, după ce în perioada anterioară am fost de mai multe ori pe punctul să pierdem şi statul care ne mai rămăsese neocupat de Puterile Centrale.
Unirea a fost posibilă pentru că o elită politică şi intelectuală de excepţie a ştiut să mobilizeze la luptă pe români.
Dar Unirea din 1918 a fost posibilă şi pentru că proiectul acesta al nostru a găsit sprijin puternic la marile puteri ale momentului.
Ele au văzut atunci un rost pentru români în această parte a Europei, răvăşită de revoluţiile bolşevice.
Au văzut că soldatul român, spre deosebire de cel rus, cel ungur sau austriac, de cel german nu a plecat urechea la chemarea revoluţiei bolşevice.
Mai mult, soldatul român a salvat Viena de revoluţia bolşevică, a apărat Praga de „roşii“, a eliberat Budapesta de Béla Kun şi, alături de soldatul polonez, era gata să lupte contra Armatei Roşii.
Un ofiţer britanic aflat în Basarabia în 1918-1919 spunea că nu poate fi subliniată îndeajuns importanţa armatei române pentru apărarea Europei întregi de bolșevici.
El remarca excepționalul moral al soldatului român, care făcea ca încercările bolșevice de a recruta simpatizanți să fie fără sorți de izbândă.
În toamna lui 1918, Iuliu Maniu, care avea gradul de sublocotenent de artilerie, fiind în acelaşi timp şi responsabil cu problemele militare şi relaţiile externe în Comitetul Naţional Român Central, se afla la Viena. Misiunea lui era să constituie o armată românească din regimentele garnizoanelor Viena şi Praga.
A convocat pe toţi ofiţerii români din cele două garnizoane şi le-a propus să constituie Sfatul soldaţilor români din Viena. Cei 100 de ofiţeri i s-au subordonat lui.
La 1 noiembrie Maniu a mers la ministrul de Război austriac şi i-a cerut să recunoască Sfatul militar român şi să le pună la dispoziţie barăcile Regimentului 64, format din ardeleni, şi spaţii în clădirea ministerului.
A căpătat şase încăperi la mezanin. Dispuneau de telefoane şi o maşină cu drapelul roşu, galben şi albastru.
Au scos şi un Ziar al soldaţilor români, editat de un ziarist din Bucovina.
Viorel Tilea, viitorul om politic şi diplomat, aflat atunci pe lângă Maniu, îşi amintea:
„Într-una dintre zile s-au auzit împuşcături pe Ring. Un glonte a pătruns prin fereastra camerei secretarilor Consiliului Naţional Român de la Ministerul de Război austriac. Comuniştii reuşiseră să găsească arme şi începuseră atacul contra Reichstag-ului, Poştei şi Poliţiei, pentru a pune stăpânire pe întreaga Vienă.
Poliţia era ca şi inexistentă şi efectivele ei insuficiente. Soldaţii austrieci fuseseră lăsaţi la vatră. Ministrul de Război austriac l-a căutat pe Iuliu Maniu şi i-a cerut ca Regimentul 64 şi alte unităţi militare româneşti să restabilească ordinea. Sub ordinele Consiliului Naţional Român, armata română a ieşit pe străzi, cu tricolorul în frunte, şi după lupte grele a readus liniştea“.
Câteva zile ordinea şi siguranţa publică a Vienei au fost susţinute exclusiv de regimentul românesc.
Plebea vieneză, gata de pradă, a fost liniştită, redusă la tăcere.
Revoluţia din Praga a izbucnit la 28 octombrie 1918. Se găseau acolo Regimentul sedentar 2 Braşov şi Regimentul sedentar 51 Cluj şi o parte a Regimentului 37 Oradea Mare. Trupe cehe nu erau. Erau însă unităţi ungureşti şi nemţeşti.
Primul adjutant al Regimentului 2 Braşov era Alex. Şimon, care aluat comanda trupelor române, organizându-le în Legiunea română din Praga.
A încheiat un acord cu cehii, potrivit căruia militarii români se angajau să asigure ordinea în Praga şi într-un diametru de 10 km împrejur.
Ion Clopoţel, redactorul şef al ziarului Românul, îşi amintea şi el:
„Revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie – 1 noiembrie. Cu iuţeală de fulger s-a răspândit victorioasă pe întreg întinsul monarhiei bătrâne. Au fost trei zile de jaf cumplit […]În ziua revoluţiei, soldaţii din cetatea de pe Murăş a Aradului părăseau serviciile şi de pe pod aruncau armele în apă. În garnizoana oraşului era multă armată şi populaţia oraşului tremura de groaza necunoscutului.“
Nemulţumit de noua linie de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace de la Paris, guvernul Károlyi demisionează şi predă puterea „proletariatului popoarelor Ungariei“.
Se naşte republica comunistă ungară. După izbucnirea revoluţiei bolşevice la Oradea, la 24 martie, liderii românilor au fost internaţi. La 20 aprilie orăşenii au trimis trăsuri şi alte vehicule ca să-i aducă pe soldaţii români, opriţi, din cauza oboselii, la Tileagd, atât erau de dornici să-i aibă în oraş cât mai repede, ca să potolească teroarea roşie.
Ca eliberatori au fost primiţi militarii români şi în Budapesta. Pe lângă teroarea fizică, regimul comunist instaurat de Béla Kun adusese şi o foamete cumplită.
Bucătăriile de campanie ale armatei române au hrănit populaţia înfometată a oraşului.
Peste ani, la iscălirea Pactului Anticomintern, ministrul de Externe ungar a ținut să accentueze (fapt care nu era trecut în discursul depus în prealabil) că poporul maghiar se poate mândri de a fi fost primul care a înlăturat o guvernare comunistă, spre disperarea ministrului de Externe român, Mihai Antonescu, care neştiind germana, a pus pe consilierii care îl înconjurau să-i traducă un text făcut de dânsul şi pe care l-a citit apoi.
Dar momentul unei replici imediate fusese pierdut.
În perioada interbelică, s-a încercat crearea unui „cordon sanitar“, bazat pe Polonia şi România. Nu s-a reuşit.
Proiectul a fost reluat, pe alte baze, în zilele noastre, sub forma Iniţiativei celor trei mări.
Foto: Asediul Vienei în 1683. Trupele române se aflau în partea de sus a gravurii, lângă castelul Schönbrunn
Ce s-ar fi întâmplat daca românii nu salvau Viena în timpul asediului turcilor ?
Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să traiești. Asta am putea spune despre răsplata primită din partea austriecilor și ungurilor pentru că i-am salvat de la o posibilă dispariție din istorie.
S-a vorbit din păcate poate mult prea puțin despre participarea românilor la asediul Vienei din anul 1683, atunci când în punctul culminant românii au realizat importanța istorică a capitulării austriecilor, salvând orașul din mâinile otomanilor și pecetluind probabil soarta intregii Europe, care a cunoscut dupa acel moment o revigorare ce a avea să ducă in cele din urmă la declinul și chiar sfarșitul dominației Imperiului Otoman pe continentul european.
Ca urmare a unui conflict de durată intre Imperiul Otoman și cel Habsburgic, în luna iulie a anului 1683 ajungea la porțile Vienei o uriașă armată otomană care a începutul asediul orașului.
În calitate de vasali ai Imperiului Otoman, domnitorii Moldovei și Țării Românești erau obligați să participe la această campanie fiecare cu până la 7 mii de soldați fiecare.
Neîncrezători în oștirile creștine, otomanii le-au fixat oștenilor din țările române sarcini de construcție a podurilor peste Dunăre și a unor fortificații din lemn.
Asediul Vienei din 1683) a fost rezultatul relansării de către otomani a războiului antihabsburgic, sub comanda marelui-vizir din dinastia albaneză Koprulu – Kara Mustafa.
Armatei turceşti au trebuit să i se alăture forțat şi domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca, vasali ai otomanilor.
Foto: Portretul și steagul de luptă al domnitorului muntean Șerban Cantacuzino
Domnitorul Țării Românești, Șerban Cantacuzino (1679 – 1688), a sprijinit în secret forțele creștine care apărau Viena.
Sub pretextul trimiterii de spioni în tabăra austriacă, domnitorul muntean trimitea de fapt soli pentru a informa apăratorii Vienei despre toate mișcările și planurile armatei otomane, astfel ca aceștia să poată lua contramasurile necesare respingerii ofensivei turcilor.
Mai mult, bombardamentele artileriei oștirii române asupra pozițiilor austriece erau efectuate cu încărcături inofensive, tunurile fie fiind umplute cu paie sau cu ghiulele din fontă care la sfărâmare produceau pagube minime zidurilor Vienei.
De asemenea, lucrările efectuate de români la cele două poduri peste Dunăre au fost întarziate la porunca domnitorului muntean foarte mult, lăsând timp apărătorilor cetății să le distrugă .
În timpul asediului, domnitorul muntean a ordonat ridicarea unei cruci din lemn de stejar, înaltă de cinci metri, inscripționată în limba latină:
Latină: + CRUCIS EXALTATIO EST CONSERVATIO MUNDI CRUX DECOR ECCLESIAE CRUX CUSTODIA REGUM CRUX CONFIRMATIO FIDELIUM CRUX GLORIA ANGELORUM ET VULNUS DEMONUM
NOS DEI GRATIA SERVANUS CANTHACUZENUS VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS EIUSDEMQUE PERPETUUS HÆRES AC DOMINUS § EREXIMUS CRUCEM HANC IN LOCO QUAVIS DIE DEVOTIONE POPULI ET SACRO HONORATIO IN PERPETUAM SUI SUORUMQUE MEMORIAM TEMPORE OBSIDIONIS MAHOMETANAE VEZIRIO KARA MUSTAPFA BASSA VIENNENSIS INFERIORIS AUSTRIAE MENSE SEPTEMB DIE I. ANNO 1683
VIA TOR MEMENTO MORI
————————————————————————————————–
În limba română : + Înălțarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioșilor, crucea este gloria îngerilor și vătămarea demonilor.
Noi, Șerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn și singur stăpân al ei etc. am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veșnică memorie a sa și a lor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduși de vizirul Kara-Mustafa Pașa, 1 septembrie 1683.
Călătorule,
adu-ți aminte de moarte!”
Ajutaţi de poloni în frunte cu regele Jan Sobieski, austriecii i-au înfrînt pe turci la Kahlenberg, silindu-i să se retragă.
Cum a fost răsplătită această acțiune de solidaritate creștinească a românilor?
La scurt timp austriecii au rupt din teritoriile țărilor românilor pe rând una câte una, diferite regiuni romanești: Bucovina, Banatul, Oltenia, Crișana, Transilvania, ba chiar au încercat și ocuparea Munteniei și Moldovei (vezi 1716-1717, ocuparea Bucureștiului și luarea ca prizonier a domnitorului Nicolae Mavrocordat, precum și încercarea de îndepartare de pe tronul Moldovei a domnitorului Mihai Racoviță).
Istoria consemnează că în urma unei largi alianţe antiotomane formate din austrieci, poloni, veneţieni şi mai târziu ruşi, a pornit o amplă contraofensivă care va dura 16 ani şi care se va solda cu înfrângerea Otomanilor şi cu semnarea păcii de la Karlowitz (Sremski Karlovici) la 1699.
Victoria coaliţiei antiotomane a generat modificări politice majore în Europa Centrală şi Răsăriteană care au afectat Principatele Române și Serbia.
Negociatorul principal al păcii de la Karlowitz a fost marele-dragoman al Porţii – Alexandru Mavrocordat. Acesta reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace iar pe turci că imperialii vor pace. Semnarea Păcii de la Karlowitz a avut consecinţe dezastruoase pentru Turcia:
Veneţia păstra Moreea (Peloponezul) şi o parte din coasta dalmată;
Polonia lua Pocuţia şi o parte din Ucraina;
Imperiul Rus lua Azovul;
Imperiul Austriac căpăta toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croaţia şi din Serbia, și în întregime, Transilvania.
Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699
În aceste condiţii se produce instaurarea dominaţiei Habsburgice (austrieci) în Transilvania, fost stat autonom sub sureranitate turcească. De acum noul „stăpîn” e la Viena. Prin alternarea dialogului diplomatic cu presiunea armaei imperiale, austriecii impun recunoaşterea protecţiei imperiale în Transilvania şi domnia ereditară a principelui Apafi.
Ulterior a avut loc aducerea românilor ortodocşi sub obedienţa papei, orchestrată de împăratul Leopold al Austriei. Astfel, după 3 ani de presiuni asupra mitropolitului ortodox Atanasie a Transilvaniei, s-a ajunsîn anul 1701 acceptarea de către Biserica română din Transilvania a punctelor Sinodului de la Florenţa (1439) în schimbul unor privilegii egale cu preoţii catolici.
Notă: Operaţiunile militare austro-polono-veneţiene din 1690, apoi şi ruseşti împotriva Imperiului Otoman au silit retragerea de pe teritoriile sîrbeşti a unor mase mari de oameni (cca. 500 000) spre nord, de frica răfuielilor otomane, la adăpostul austriac .
Această deplasare forţată a rămas cunoscută la sârbi cu numele de „Marea Migraţie” (37 000 de familii). Atunci s-au golit mai tot Kosovo şi cea mai mare parte a Serbiei medievale.
Austriecii au colonizat acei refugiaţi sârbi în Banat, Voievodina şi Croaţia. Marea Migraţie de atunci a sârbilor se află la originea neînţelegerilor actuale dintre Serbia creştină şi musulmanii albanezi și bosniaci, care făceau parte mai înainte din Iugoslavia.
În anul 1999, Academia Română a montat o placă pe biserica Sf. Iosif de pe Kahlenberg, pentru a comemora contribuția adusă de către oștenii români la depresurarea Vienei și salvarea Austriei.
Bibliografie (Surse):
Neagu Djuvara, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Editura Humanitas 2008;
Pompeliu Teodor, „Istoria României”, Editura Enciclopedică 1998;
În 1974, Tom Leonard, profesor de statistică la universitatea din Warwick (Anglia), i-a trimis confratelui său Arthur Koestler următoarele observaţii, însoţite de o anecdotă:
„Un fenomen de coincidenţă are, prin definiţie, probabilităţi infinitezimale de a se produce. Există însă o infinitate de evenimente susceptibile să apară ca şi coincidenţe în viaţa unui individ, dar care în cele din urmă nu i se întâmplă.
Dacă am face bilanţul tuturor coincidenţelor posibile, am afla probabilitatea ca cel puţin una dintre ele, absolut remarcabilă, să se producă în decursul vieţii unui individ. Aş fi surprins să existe mulţi oameni cărora să nu li se fi întâmplat nicio coincidenţă extraordinară.
Iată cel mai frumos caz de coincidenţă pe care-l cunosc:
În timpul primului său curs la universitate, un nou profesor de statistică le prezenta studenţilor legile probabilităţii. El scoase o monedă din buzunar şi o aruncă în aer.
Moneda căzu la sol, se învârti o vreme şi, sub un ropot de aplauze, se imobiliză în plan vertical, pe muchie. Era una dintre numeroasele posibilităţi de oprire a mişcării .”
Matematicianul Warren Weaver a calculat că şansele ca o monedă perfect rotundă să se oprească pe muchie în asemenea condiţii sunt de aproximativ una la un miliard. (Alan Vaughan, Incredible Coincidence, p. 198-199).
Potrivit unora, astfel de coincidenţe au o motivatie prea importantă, sunt prea ordonate, pentru a fi un produs al întâmplării.
Atunci însă, cum le putem explica?
Întrebarea pe care si-au pus-o mulţi oameni a fost aceea dacă ar putea exista o astfel de lege care să guverneze totul, sau scepticii au dreptate în ceea ce priveşte coincidenţa, pe care o privesc ca pe un capriciu al norocului, o pura întâmplare?
Daca ne uitam în natură vedem ca în spatele evenimentelor exista legi care le guvernează.
Mişcarea materiei – de la celulele, molecule, atomi etc, pâna la plante şi Univers – este guvernată de legi bine stabilite, doar că multe nu au fost încă descoperite.
De foarte multe ori Universul ne-a aratat ca exista o ordine în modul cum se desfasoara lucrurile. Iar daca toata materia este guvernata de anumite legi, nu este oare rezonabil sa credem ca si omul, care este format tot din materie, precum şi destinul acestuia, este guvernat de astfel de legi care sunt pentru moment invizibile? Sau este aceasta afirmaţie o speculaţie nerezonabilă?
Din Antichitate se crede ca ceea ce oamenii numesc noroc sau ghinion, de fapt nu există, ci sunt evenimente guvernate de astfel de legi si principii ale Universului – Calea Universului, dupa cum o numeau anticii.
Exemple sunt nenumărate…
În 1660, o corabie s-a scufundat în strâmtoarea Menai. Toti cei 81 de pasageri au murit, cu exceptia unui om numit Hugh Williams.
În 1767, un al doilea vas s-a scufundat în strâmtoarea Menai si din nou singurul supravietuitor era un barbat pe nume Hugh Williams.
În 1820 un al treilea vas, cu 25 de pasageri, s-a scufundat în strâmtoarea Menai.
Singurul supravietuitor se numea Hugh Williams.
În 1940, un vas a fost distrus de o mina germana. Singurii doi supravietuitori, un om si nepotul sau, se numeau amândoi Hugh Williams.
Când regele Franţei, Ludovic al XVI-lea era copil, a fost avertizat de un astrolog să fie atent în fiecare a 21-a zi a fiecărei luni.
Ludovic s-a speriat de această previziune încât evita orice fel de activitate în acea zi.
Cu toate acestea, a fost arestat pe 21 iunie 1791, dupa Revolutia franceza, pe 21 septembrie 1791 regalitatea a fost abolita, iar pe 21 ianuarie 1793 cand a fost executat.
În 1913 Hitler, Stalin, Troţki, Broz Tito şi Sigmund Freud au fost vecini în timp ce se aflau în Viena, iar unii din ei erau clienţii fideli ai aceloraşi cafenele. Stalin şi Troţki se ascundeau acolo de organele de represiune ruseşti.
Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, practica la Viena medicina, iar viitorul preşedinte comunist al Iugoslaviei,Tito, era în căutarea unui loc de muncă şi a unei vieţi mai bune.
Hitler avea pe atunci 24 de ani, nu fusese admis de două ori la Academia de Artă din Viena şi trăia de azi pe mâine.
În anul 1930, Joseph Figlock mergea pe o stradă din Detroit (SUA), când un un bebeluş a căzut peste el de la etajul doi al unui imobil. Un an mai târziu, acelaşi bebeluş, de la acelaşi etaj a căzut peste acelaşi om. Din nou, cei doi au scăpat cu bine.
În iarna lui 1933, cargoul englez Saxilby a naufragiat în timp ce traversa Atlanticul.
Nu a existat niciun supravieţuitor. Totuşi, un membru al echipajului, numit Joe O’Kane, a reușit să scrie un mesaj prin care îşi lua rămas bun de la fratele, sora şi logodnica lui, anunțându-i că nava pe care era îmbarcat tocmai se scufunda. El a pus mesajul într-o cutie metalică.
Straniu, dar după trei ani de la naufragiu, coincidența a făcut ca ultimele cuvinte ale acestui marinar să ajungă pe o mică plajă din Ţara Galilor, la aproximativ 1,5 km de satul de origine al acestuia, Aberavon, în apropiere de Swansea.
Cutia conţinea următorul mesaj: „SS Saxilby se scufundă undeva pe coasta Irlandei. Vă iubesc. Pentru surorile, fraţii şi logodnica mea, Dinah. Joe O’Kane.”
Genialul compozitor Richard Wagner a fost urmărit toată viaţa de cifra 13…
S-a născut în anul 1813. Cifrele care compun anul naşterii sale însumează numărul 13. Numele său era compus din 13 litere.
Richard Wagner
A scris 13 opere. A suferit 13 ani în exil. Teatrul din Riga unde a fost director al orchestrei, a fost inaugurat pe data de 13 septembrie.
Acesta a murit pe data de 13 februarie 1883, în al XIII-lea an al unificării Germaniei.
În 1883, un oarecare Henry Ziegland a încheiat relaţia pe care o avea cu prietena lui care, din disperare, s-a sinucis.
Fratele furios al fetei l-a urmarit pe Ziegland si l-a impuscat. Crezând ca l-a omorât , fratele şi-a luat apoi propria viaţă.
De fapt, Ziegland nu a fost omorât. Glontele i-a atins doar faţa, oprindu-se într-un copac. Ani mai tarziu, Ziegland a decis să taie acelaşi copac, care încă mai avea glontele în el.
Uriasul arbore era atât de mare, încât a decis să il arunce în aer cu dinamită.
Explozia a propulsat glontele chiar în capul lui Ziegland, ucigându-l pe loc !
In 1895 în tot statul american Ohio erau doar 2 automobile… care …. au intrat unul în celalalt.
Cometa Halley trece pe lângă Pământ o dată la 76 de ani, astfel că puțini sunt cei care prind trecerea ei de două ori în viață.
O astfel de persoană a fost Mark Twain.
Marele scriitor american s-a născut în anul 1835, în ziua în care a apărut cometa Halley şi a murit în anul 1910, când aceasta a reapărut.
În anul 1909, pe când cometa se apropia de Pământ, Twain şi-a prezis moartea spunând:
„M-am născut odată cu cometa Halley în 1835. Ea vine din nou anul viitor şi mă aştept să părăsesc lumea aceasta odată cu ea. Va fi cea mai mare dezamăgire din viaţa mea dacă nu plec odată cu cometa Halley.
Cel Atotputernic a spus, fără îndoială:
Acum se află aici aceşti doi ciudaţi de neînţeles, ei au venit împreună şi trebuie să plece împreună.”
Din cauza unei erori de calculator doua femei din America, ambele numite Patricia, au primit acelasi număr de securitate socială.
Când cele doua femei s-au reunit într-un birou pentru a rectifica greseala au descoperit că:
– Ambele au fost botezate Patricia Ann Campbell
– Taţii ambelor femei se numeau Robert Campbell
– Ziua lor de naştere era pe 13 martie 1941
– Ambele s-au măritat cu militari, în anul 1959
– Ambele aveau doi copii de aceleasi vârste
– Ambele erau interesate de pictura în ulei
– Ambele au studiat domeniul cosmeticelor
– Ambele lucrau pe post de contabili
Prezicerea victoriei lui Donald Trump la alegerile prezidenţiale în serialul american de succes The Simpsons.
Realizatorii serialului glumeau într-un episod din anul 2000 – „cum ar fi dacă Donald Trump ar deveni președintele Statelor Unite”…
Nu aveau de unde să știe că această premoniţie va deveni realitate !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova