CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 4 august 1919, Armata Regală Română cucerea Budapesta și lichida Republica Sovietică Ungară, eliberând Ungaria de comunism

 Harta la data de 4 august 1919

Războiul româno-ungar din 1919 (13 noiembrie 1918 – 3 August 1919) – Armata Română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârșitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919 în Ungaria.

În contextul în care la finele Primului Război Mondial, operațiunile militare se încheiaseră în noiembrie 1918, provinciile românești Basarabia, Bucovina și Transilvania se uniseră rând pe rând cu țara-mamă, România.

Situația nu era însă deloc ușoară. Atât Rusia sovietică a lui Lenin cât și Republica Sovietică Ungară – condusă de guvernul bolșevic reprezentat de Bela Kun – refuzau recunoașterea României Mari și planificau operațiuni militare împotriva țării.

Dacă pe de o parte Rusia era scufundată într-un război civil între trupele comuniste și cele fidele vechii administrații țariste, fapt ce a împiedicat o ofensivă militară asupra României, Republica Sovietică Ungară condusă de Bela Kun a atacat Armata Regală Română în primăvara anului 1919.

Desigur, Lenin îi transmitea lui Bela Kun că Armata Roșie avea să ofere sprijin trupelor bolșevice maghiare prin Basarabia, Bucovina și Galiția.

La finalul războiului româno-ungar de la 1919 la 4 august 1919, ora 18:00, armata română ocupă fără niciun ajutor militar aliat Budapesta, capitala Ungariei.

Foto. Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Aceasta operatiune a fost condusa de generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul aflat in fruntea trupelor din Transilvania începînd din 12 aprilie 1919.

A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerînd războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

Dar fără îndoială cel mai cunoscut episod al ocupației române rămâne celebra opincă românească atârnată deasupra Parlamentului Ungariei de către un soldat român, în semn de răzbunare simbolică pentru ocuparea Bucureștiului în 1916 de către Puterile Centrale.

Însă mai mult decât orice, opinca românească de pe Parlamentul Ungariei, atârnată în 1919, simbolizează victoria României Regale în războiul pentru întregire națională și eliberarea Transilvaniei.a

Ocuparea Ungariei și alungarea comuniștilor de la putere a presupus numeroase și dureroase jertfe suferite de Armata Română. De la începutul ostilităților, în martie 1919, și până la sfârșitul lor, în august 1919, pierderile suferite de Armata Română s-au ridicat la 188 de ofițeri și 11.478 de soldați, dintre care 69 de ofițeri și 3.556 de soldați au făcut supremul sacrificiu pe câmpul de luptă.

9-Parlamentul-Ungariei-1919-Armata-Romana-la-Budapesta-Foto-Roncea-Ro-Ziaristi-Online-Arhivele-Nationale

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului din Budapesta – august 1919

După ce a restabilit ordinea, la 14 noiembrie 1919 Armata Română a început pe etape retragerea din Ungaria, ocupația fiind încheiată la începutul anului 1920.

Meritul armatei române a fost imens, ţinînd cont și de faptul că în această acţiune militară a România a acţionat singură, fără sprijinul aliaţilor.

Atît trupele franco-sîrbe din sud, cît şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai tîrziu şi fără lupte, doar ocupînd zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică ungară fusese zdrobită de cea română.

Coroborată cu victoria Poloniei împotriva Armatei Roșii în 1920, lichidarea regimului comunist ungar a amânat timp de două decenii instaurarea bolșevismului în Europa Centrală și de Est.

Victoria românească apare cu atît mai importantă,cu cît România ducea în acea perioadă un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercînd să răscoale populaţia şi să tîrască teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.

La data de 4 iunie 1920, Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat.

Într-adevăr, Ungaria s-a considerat după semnarea Tratatului de la Trianon nedreptăţită de prevederile acestuia, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea acesteia a căutat să modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce fusese cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional, dar, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon.

Astfel în anii 1938 – 1941, Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei în 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria.

Surse:

https://www.defenseromania.ro;

https://timpul.md.

04/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoria efemeră a Republicii Sovietice Ungaria

Foto: Trupele române din Regimentul 27 Infanterie în faţa Parlamentului de la Budapesta

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor a fost un regim comunist ce a existat în Ungaria între 21 martie şi 6 august 1919 sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia.

A fost format ca urmare a eşecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenţia armatei române care a ocupat Budapesta, scrie istoricul și jurnalistul  Ioan Botis în http://www.gazetademaramures.ro.

Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române. 
 

Ioan BOTIŞ

Ca urmare a înfrângerii în răz­boi şi a presiunii mino­rităţilor naţionale, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Partea austriacă s-a separat într-un mod organizat, fără violenţă, în schimb în partea un­gară a imperiului au avut loc confruntări armate, întinse şi pe par­cursul anului 1919. La 29 octombrie 1918, regatul Croaţiei, Sloveniei şi Dal­maţiei şi-a proclamat independenţa, devenind ulterior componentă Iugos­laviei.
La semnarea armistiţiului (3 noiembrie), în Ungaria era la putere un gu­vern condus de Mihály Károlyi, aristocrat cu ve­deri pro-Antanta. La 16 noiem­brie 1918 a fost abolită monarhia proclamată Re­pu­blica Ungară. Károlyi a devenit pre­şe­dintele republicii, iar Dénes Berin­key prim-ministru. Guver­nul ungar a încercat să ofere minori­tă­ţilor naţionale autono­mie culturală şi administrativă, dar acestea au refuzat, cerând separarea de statul ungar.

La întâlnirea dintre generalul francez Louis Franchet d’Esperey (comandantul armatei aliate din Balcani) şi contele Károlyi (Belgrad, 13 noiembrie 1918),
s-a încheiat o convenţie, în principal de natură militară, stabilindu-se o linie de demarcaţie între România şi Ungaria (în Transilvania), iar la sud de Mureş Banatul şi Baranya au fost puse sub ocu­paţie franco-sârbă. Viitoarele gra­niţe ale Ungariei cu România, Slovacia şi Iugoslavia nu erau stabilite. Tratatul de la 16 august 1916, dintre România şi Antanta (prevăzând ca România să primească  toată Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana, graniţa trecând la numai câţiva kilometri de Debreţin şi Seghedin) nu mai era în vigoare, deoa­rece fusese încălcat de România, care încheiase la 7 mai 1918 cu Puterile Centrale Pacea de la Bucureşti.

La începutul lunii noiembrie, unităţi ale armatei cehe şi unităţi paramilitare slovace au încercat să cucerească Slovacia (încă parte a Ungariei), dar au fost res­pinse de armata ungară. În urma unui apel lansat de ministerul de exter­ne al Franţei, s-a creat o linie de demarcaţie cu Cehoslovacia, iar armata ungară a părăsit, incomplet însă, teritoriul slovac.

La 13 noiembrie 1918 armata română (re­mobilizată la 10 noiembrie) a traversat Carpaţii în Transilvania şi a intrat în Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşov (7 decembrie), atin­gând, pe la mijlocul lui decembrie, linia de demarcaţie fixată  la Belgrad de fran­cezi.
La Sibiu s-a instalat un consiliu guvernamental

. Având sprijinul generalului Henri Mathias Berthelot (comandantul forţelor aliate din România şi sudul Rusiei), românii au depăşit linia de demarcaţie, deşi acest lucru nu a fost agreat de Franchet d’Esperey şi Georges Clemenceau, invocându-se şi deci­zia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia.
La 24 decembrie a fost ocupat Clujul, înaintarea continuând până la 22 ia­nuarie, la aliniamentul Sighetu Marma­ţiei – Zalău – Zam.

La 28 decembrie, ce­hoslovacii, conduşi de generalul italian Luigi Piccione, au ocupat oraşul Koši­ce, iar la 1 ianuarie 1919 Bratislava, insta­lând acolo, la 4 februarie, guvernul pro­vi­zoriu al lui Vavro Srobar.

În februarie 1919 s-a hotărât la Paris crearea unei zone neutre între români şi unguri. Acordul celor patru a luat numele de Nota Clemenceau. Se crea o zonă neutră în care urmau a se stabili trupele franceze, pentru a împiedica un conflict între români şi unguri. Pentru a-şi asigura participarea armatei ro­mâne la războiul antisovietic din est, aliaţii au fixat noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria. Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi, care însă a refuzat să semneze şi şi-a dat demisia.

A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară.
Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun.

Foto: Bela Kun

Din cei 26 de comi­sari ai poporului, 18 erau evrei.
Primele acte ale guvernării au fost naţio­na­lizarea industriei, abolirea titlurilor şi privilegiilor aristocraţiei şi separarea statului de Biserică.

În pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ ţăranilor, îndepărtându-şi din această cauză o mare parte din suportul popular. Armata, condusă de ofiţeri ai vechiului regim, a fost dezamăgită de măsurile comuniste luate de noul guvern.
Instalat la Budapesta, bolşevismul putea contamina Europa Centrală. Noul guvern ungar a declarat chiar de la instalare că rupe orice legătură cu Puterile Antantei şi întinde o mână fră­ţească Sovietului de la Moscova.

Făcea, toto­dată, un apel la muncitorii şi ţăranii din Boemia, România, Serbia şi Croaţia, pe care îi chema la o alianţă mili­tară, „contra boierilor, marilor proprietari funciari şi dinastiilor”. Repu­blica Sfaturilor de la Budapesta complica întreaga situaţie a Europei Centrale.
Cele 20 de divizii româneşti au primit, în aceste condiţii, dintr-o dată o altă va­loare.
Într-o comunicare identică, trimisă de miniştrii Franţei şi Angliei la Bucureşti, Saint-Aulaire şi Barclay, se preciza limpede că România a devenit „singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată,
s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în mo­mentul de faţă nu este numai o cauză românească, ci o cauză europeană”.
Înainte de a decide o intervenţie (Antanta nu a aprobat imediat o inter­venţie la Budapesta a trupelor române, sârbe şi franceze), Antanta l-a trimis la Buda­pesta pe generalul sud-african Jan Chris­tian Smuts. Guvernul maghiar a respins condiţiile Aliaţilor şi a cerut ca zona neutră să fie fixată pe Mureş, acolo unde o stabilise Convenţia de la Belgrad.

La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey a vizitat Bucureştiul. S-a în­tâlnit cu generalul Prezan şi a fost pri­mit de regele Ferdinand, căruia a avut nedelicateţea de a-i propune ca generalii francezi să preia comanda armatelor române pentru o mai bună coordonare a eforturilor militare în estul şi vestul României. Generalul francez a dus la Bucureşti acordul Franţei la o inter­venţie în forţă contra Budapestei.

În acest scop colonelul Ion Antonescu s-a dus la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militară contra Buda­pes­tei. Armata română din Transilvania a fost întărită cu două divizii ale ardelenilor.
Au fost elaborate mai multe proiecte de operaţiuni, la 13 aprilie fiind definitivat acela care prevedea operaţiunea prin­cipală între Valea Someşului şi Valea Crişului Repede şi cea secundară pe văile Crişului Alb şi Negru.

Regele Ferdinand l-a anunţat printr-o scrisoare trimisă la Paris pe I. I. C. Brătianu că „înaintarea noastră în Transilvania e o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne. În ultimul Consiliu de Miniştri am hotărât în unanimitate să nu mai aşteptăm şi să dăm trupelor noastre ordin să înainteze”. Generalul Prezan nu a susţinut ofensiva şi a propus prudenţă şi o acţiune de­fensivă. Cel care l-a făcut să-şi schimbe părerea a fost generalul Văitoianu.

La 7 aprilie, cehoslovacii au avansat din nou spre sud, cu intenţia de a ajunge la noua linie de demarcaţie. Spre est, ei au ocupat Rutenia. În noaptea de 15/16 aprilie, armata ungară a atacat trupele române pe valea Crişului. Acţiunea a avut drept urmare reluarea înaintării armatei române în Ungaria. Cu excepţia diviziei de secui, armata română nu a întâlnit o rezistenţă prea serioasă.

La 20 aprilie a fost atins aliniamentul Hust (în Ucraina subcarpatică) – Satu Mare – Carei – Valea lui Mihai – Oradea, pe flancul sudic ajungând la Orosháza.
La 5 mai, tot teritoriul până la Tisa, inclusiv podurile peste râu, era ocupat de armata română, continuarea înain­tării fiind interzisă de Consiliul Suprem Aliat.

În nord s-a stabilit legătura cu armata cehoslovacă, în oraşele Muka­chevo şi Tokaj, fiind tăiată astfel ruta prin care Béla Kun ar fi putut primi întăriri de la Armata Roşie.

La 6 mai s-a  constituit la Arad un guvern maghiar contrarevolu­ţionar, sub conducerea lui Gyula Károlyi (văr al fostului prim-ministru) şi în care Miklós Horthy, con­ducătorul „Armatei naţionale” anticomuniste, avea funcţia de ministru de război. La 30 mai, guvernul s-a mutat la Szeged, iar la 12 iulie conducerea lui a fost preluată de Dezs Pattantyús-Ábrahám.
Prin oprirea înaintării române, guvernul lui Béla Kun a câştigat timp. Situaţia continua însă să fie grea.

Între comu­nişti şi conducerea armatei persista neîncre­derea, iar soldaţii jefuiau populaţia civilă. Mobilizarea generală a muncitorimii nu a adus rezultatele scontate, înrolarea în­ce­pând să se facă cu forţa. Măsurile disciplinare din armată s-au înăsprit. Lenin a promis sprijin Republicii Sovietice Ungare, dar acesta nu s-a materializat.

Béla Kun intenţiona să recâştige teritoriile ungare pierdute, ceea ce i-a asi­gurat sprijin din partea naţionaliştilor. Kun a început să manifeste moderaţie faţă de burghezie, să facă unele concesii opozi­ţiei şi să încetinească programul de co­munizare a Ungariei.

Ame­nin­ţarea ofensivei române nu a reuşit însă să determine realizarea unei coeziuni între noua guvernare comunistă şi societatea ungară.

O parte semni­fi­cativă a popu­laţiei dorea intervenţia armatelor străine pentru a înlătura guvernarea comunistă. La 17 mai 1919, armata română a intrat în Arad, în pofida obiecţiilor franceze.

Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slo­vacia. La 20 mai, armata ungară a atacat în acea direcţie  şi a obţinut câteva succese. În iunie, a ocupat oraşul Košice şi a ameninţat Bratislava.

În est, trupele un­gare au ajuns la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile Armatei Roşii din vestul Ucrainei.

Generalul Piccione a fost înlocuit de la conducerea armatei ceho­slo­vace cu generalul francez Maurice Pelle, care a pornit contraofensiva.

La 7 iunie, guvernul Ungariei a primit o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat osti­lităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei.

Mulţu­mită răspun­sului conciliant dat de Béla Kun, gene­ralul Pelle a oprit contraofensiva, dar a reluat-o câteva zile mai târziu.

La 13 iunie, Aliaţii au decis asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia.

Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii au instaurat la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă.

Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşea să ocupe întreaga Slovacie.

Foto: Trupele Ungariei sovietice ocupă Kassa / Košice, in Slovacia de est.

Această formaţiune statală s-a desfiinţat la 7 iulie, după retragerea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace.

La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi.

A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dov­csák, care a de­clanşat „teroarea roşie”. Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat.

Detaşa­mentul „Lenin-fiúk” (Bă­ieţii lui Lenin), condus de József Cser­ny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, a jefuit şi terorizat populaţia.

Reorganizată şi întărită, armata ungară a declanşat la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei.

Unicul scop declarat al atacului era obligarea românilor de a se conforma deciziei Antantei privind linia de demarcaţie.

Foto: Bolșevici unguri veniți pentru negocieri de armistițiu la Szolnok.

Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat atacul.

În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. Armata română s-a retras organizat, apoi, la 25 iulie, a contraatacat.

Avan­sul a fost foarte rapid. La 1 august  a fost ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd.
Vizitând dispozitivul de la Tisa, gene­ralul francez Victor Petin aprecia că la acel moment trupele române „pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa”.

În acel moment, România dispunea de cea mai puternică forţă armată din centrul şi sud-estul Europei şi era un factor foarte important în zonă.

Numărul total al militarilor români antrenaţi în luptă era de 84.000. Aceştia au fost sprijiniţi de 98 de baterii de artilerie.
De teama de a nu fi încercuite, trupele ungare au început retragerea. Aceasta a luat forma unei degringolade generale în care au fost abandonate chiar şi armele şi muniţiile.

Armata ungară s-a dizolvat, la 4 august fiind ocupată capitala Buda­pesta, în care armata română a organizat o defilare. La 1 august, Béla Kun a fugit la Viena, unde a fost arestat.

S-a format un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile a fost înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich.

Armata română a înaintat spre vest, până la 28 august, când a atins linia dintre oraşele Györ şi Veszprém.

Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

Horthy Miklós Szatmárnémetiben, 1940. szeptember 5-én | Europeana

La 16 noiembrie 1919, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Aus­tro-Ungar, a preluat puterea la Buda­pesta. Horthy a instituit „teroarea albă” îm­potriva comuniştilor şi evreilor.

La 1 martie 1920, Adunarea Na­ţio­nală a Ungariei a restabilit Regatul Ungariei, dar a hotărât să nu-l recheme din exil pe Carol al IV-lea al Ungariei şi l-a ales pe Horthy ca regent pe o perioadă nede­terminată.

Bana­tul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Un­garia (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace. În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul.

La 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi.

09/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Generalul american Bandholtz, propaganda maghiară și războiul hibrid antiromânesc

Ostorral védte meg a Magyar Nemzeti Múzeum kincseit | 24.hu

 

Una dintre cele mai citate, dar şi controversate lucrări despre 
administraţia românească a Budapestei, din perioada august-noiembrie 1919, este cartea intitulată „Un Jurnal Nediplomatic” (An Undiplomatic Diary), scrisă …de un urechist, pe bune – generalul Harry Hill Bandholtz, şeful Misiunii Militare Americane în Ungaria. scrie https://www.infobrasov.net/budapesta-denigrari-grosolane-intr-un-jurnal-nediplomatic/

 

 

 

 

Trenuri cu cereale şi produse alimentare au fost trimise din Transilvania în Ungaria, iar pe Dunăre a fost instaurată libertatea de navigaţie pentru a permite aprovizionarea cu alimente a Budapestei.   
Intervenţia Armatei Române, care a eliberat Ungaria de regimul bolşevic, a fost privită cu simpatie de către o parte a populaţiei locale şi de către personalităţi politice ungare, precum fostul prim-ministru Sándor Wekerle.

Percepţia generală era aceea că armata română a înlăturat un regim care a exercitat o violenţă extremă asupra propriilor cetăţeni, utilizând teroarea şi anihilarea oponenţilor ca metode de acţiune, (iar un alt scop a fost) distrugerea proprietăţii private.

În fapt, intervenţia armatei române a permis instaurarea unui guvern de orientare anti-comunistă la Budapesta.

Administraţia militară românească s-a desfăşurat sub supravegherea strictă a Misiunii Militare Interaliate în Ungaria, organism creat în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat la 13 noiembrie 1918, din care făceau parte reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei şi SUA.    
În memoriile sale, publicate în 1933, generalul american Harry Hill Bandholtz a pretins că a împiedicat numeroase „jafuri şi abuzuri” ale trupelor române în Ungaria.

În fapt, aşa cum arată documentele de arhivă şi alţi memorialişti ai epocii, astfel de acţiuni au fost acte izolate de indisciplină.   

 

 

Unul dintre episoadele relatate de general se referă la stoparea de unul singur a aşa-numitului „jaf de la muzeu”, pus la cale de trupele române.

Era de fapt vorba de o dispoziţie adresată de către autorităţile militare române Muzeului Naţional al Ungariei de a preda containere care conţineau bunuri de patrimoniu provenind din muzeele Transilvaniei, ridicate de către trupele austro-ungare în timpul retragerii lor din regiune, în ultimele luni de război.


Deşi fără a dori să elucideze motivele disputei, acordând unilateral credibilitate totală doar punctului de vedere ungar, generalul Bandholtz admite în jurnalul său faptul că inclusiv reprezentanţii Muzeului Naţional al Ungariei erau de acord să restituie României o parte a artefactelor provenind din Transilvania, inclusiv documente aparţinând Bibliotecii Academiei Române, care fuseseră confiscate de trupele austro-ungare în timpul ocupaţiei Bucureştilor, capitala României, din 1917-1918.   
Este puţin cunoscut faptul că, după acest episod, în 13 februarie 1920, generalul american a acordat un interviu corespondentului la Paris al ziarului „The New York Times”, în care a susţinut că ar fi împiedicat, de unul singur, intrarea militarilor români în Muzeul Naţional al Ungariei, prevenind „jaful” unui tezaur din aur (în memoriile sale nu mai menţionează tezaurul din aur, ci doar piese de muzeu!).

 La protestele autorităţilor române, generalul a retractat declaraţiile din interviu, care i-ar fi fost incorect atribuite de către corespondentul la Paris al publicaţiei „The New York Times”. 

Pe 17 martie 1920, Departamentul de Stat a trimis o Notă Verbală către Legaţia României la Washington, în care se afirmă că generalului Bandholtz i-au fost atribuite „opinii gratuite şi fără consimţământul său”, de către corespondentul publicaţiei new-yorkeze.   
De altfel, memoriile generalului american conţin şi alte aprecieri distorsionate asupra unor evenimente şi persoane, vizându-i inclusiv pe colegii săi francez şi italian din cadrul Misiunii Militare Interaliate din Ungaria, precum şi unele prejudecăţi cu privire la alte naţionalităţi (evrei, mexicani ori alţi „latini”).   

În 1936, a fost ridicată o statuie a generalului american Harry Hill Bandholtz, chiar în faţa Legaţiei SUA din Budapesta.

 

 

Momentul crucial în care soldaţii români au pus opinca pe Parlamentul din  Budapesta. Lucruri puţin ştiute despre războiului româno - maghiar din 1919

 

 

 

 

 

 

 

 

O caracteristică evidentă a componentei războiului hibrid este promovarea dezinformărilor, adică a jumătăţilor de adevăr, şi atribuirea lor unor reprezentanţi ai unor state puternice, precum SUA. 

Nu este pentru prima dată când oficiali ungari creează scandaluri diplomatice în care îi atrag şi pe reprezentanţii SUA. 

 

Evident că propaganda maghiară nu recunoaște nici că așa zisul steg al secuilor e un fals grosolan, inventat în 2004 de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), o ONG de buzunar, ai cărei lideri sunt finanţaţi cu fonduri importante de Budapesta, pentru un singur scop – să incite populaţia în a scoate de sub autoritatea României judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Din fericire fără succes, până acum.

 Şi faţă de care atât Kelemen Hunor, cât şi premierul Ungariei Orban Viktor tac mâlc…
Tac şi continuă „războiul hibrid” la adresa României… în interesul cui? Al maghiarilor simpli?

În niciun caz… ci doar în interesul lor meschin, cu siguranţă,… şi poate şi al Moscovei.  

02/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: