ORIGINILE REVIZIONISMULUI UNGARIEI

Foto: Nostalgic, actualul premier maghiar Viktor Orban apare în timp ce îi arăta premierului Poloniei harta Ungariei Mari, cu Transilvania inclusă în ea.

În https://ziarulnatiunea.ro., prof.univ.dr. Corvin Lupu scrie că la data de 18 octombrie 1918, în timp ce în Parlamentul de la Budapesta se discuta strategia pe care Ungaria urma să o adopte în apropierea sfârșitului primului război mondial, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a luat cuvântul în numele poporului român din Transilvania, afirmând cu tărie că românii nu recunosc dreptul ungurilor de a negocia apropiata viitoare pace în numele lor.

Atmosfera din parlamentul maghiar în care vorbea Alexandru Vaida Voevod era deosebit de ostilă românilor. Vacarmul era îngrozitor. Ungurii se comportau de parcă ar fi vrut să-l mănânce pe deputatul românilor. Alexandru Vaida-Voevod, cu toate că era efectiv în pericol de moarte, a afirmat cu tărie că: „După suferințe și lupte de veacuri, națiunea română din monarhia austro-ungară își așteaptă și pretinde confirmarea drepturilor sale inalienabile și imprescriptibile la o viață națională integrală”.

Alexandru Vaida-Voevod exprima în puține cuvinte faptul că poporul român din Transilvania se descătușase și proclama cu tărie dorința de a duce o viață independentă, alături de frații săi din celelalte provincii românești, într-un stat unitar.

Gravitatea frământărilor ungurilor, datorate înfrângerii și perspectivei pierderii controlului asupra slovacilor, sârbo-croaților și mai ales asupra românilor a făcut ca la doar câteva zile, după ce în același parlament din Budapesta prim-ministrul Ungariei, Istvan Tisza, a declarat că Ungaria a pierdut războiul, el a fost asasinat. Conducătorii românilor din Transilvania, ca și guvernanții României aflați la Iași, se așteptau ca ungurii, obișnuiți de secole întregi să-i domine pe români și să stăpânească bogata Transilvanie, să nu se împace cu gândul pierderii stăpânirii.

În octombrie 1918 a izbucnit revoluția în Ungaria. Societatea maghiară era scindată, dar toate grupările doreau să continue stăpânirea asupra Transilvaniei. Nici o grupare ungurească nu propunea și nu accepta libertate națională pentru români.

Prima reacție a ungurilor, încă din luna octombrie 1918, când era evident că românii vor libertate națională și unitate națională, a fost aceea de furie năprasnică și de recurgere la măceluri groaznice săvârșite de gărzile ungurești asupra românilor din Transilvania. Toată iarna 1918-1919 au avut loc execuții în masă ale ungurilor împotriva românilor.

Istoricul Constantin Kirițescu, autorul valoroasei monumentale lucrări Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), scria: „Românii însă n-au ucis; nici o picătură de sânge n-a mânjit mâinile românilor. În cele 300 de omoruri săvârșite în județul Arad, din noiembrie 1918 până în februarie 1919, toate victimele au fost români, uciși de unguri; un singur ungur a fost ucis, și acela de un gardist tot ungur!” Era doar un exemplu, dintr-un singur loc.

La nivelul elitelor românești, ca și la cel al românilor de rând s-a cristalizat ideea că raporturile cu ungurii nu pot fi reglate decât cu sabia! Consiliul Național Român din Transilvania a trimis delegați la Iași să ceară ajutor militar din partea regelui Ferdinand și a guvernului român. Răspunsul a fost prompt, în ciuda unor greutăți enorme ale armatei române. Trupele române au intrat în Transilvania în 16 noiembrie 1918 și au asigurat protecție românilor ardeleni.

Foto: Bolșevicul Bela Kun, un apropiat al lui Lenin

Pe parcursul lunilor următoare încheierii războiului, cu sprijin iudeo-bolșevic masiv din Rusia Sovietică, Bela Kun (nume real Cohen, ulterior Kohn, ulterior Kun) și Partidul Comunist pe care l-a creat el, au ajuns în fruntea Ungariei. La 16 aprilie 1919, după repetate acțiuni provocatoare efectuate de bolșevicii maghiari în Transilvania, Ungaria a declarat război României.

Armatele române, conduse de generalul Constantin Prezan și de alți generali valoroși ca George Mărdărescu și Traian Moșoiu, au fost trimise împotriva trupelor ungurești, a căror unitate de elită era divizia secuiască din Ardeal. Această unitate a fost încercuită de români, înfrântă și izolată de restul trupelor ungurești.

Foto: Trupele maghiare înfrânte și demoralizate se predau în masă sau se retrag în debandadă.

După confruntări militare, frământări politice și adversități din partea unor generali ai trupelor franceze care-i sprijineau pe unguri, la 21 iulie 1919 armata română controla întregul teritoriu care-i fusese recunoscut de Conferința de Pace de la Paris.

O importantă victorie a obținut armata română în luptele grele desfășurate de-a lungul râului Tisa, când ungurii au fost dezorganizați și alungați în dreapta râului. Consiliul Suprem Aliat de la Paris a cerut românilor să se oprească pe aliniamentul râului Tisa.

Conducerea României și comandamentul militar român și-au dat seama că oprirea înaintării ar permite ungurilor să se refacă și să-și reia atacul asupra teritoriilor românești. În ziua de 29 iulie, comandamentul român a ordonat trecerea Tisei și mărșăluirea către Budapesta, pentru înfrângerea definitivă a ungurilor.

Trecerea armatei române peste podul de peste Tisa, construit cu rapiditate de geniștii români, s-a făcut sub privirile umede de emoție ale regilor Ferdinand și Maria de România și ale prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu.

Foto: Budapesta cucerită de Armata Română (Trupe române în fața Parlamentului din Budapesta)

La 4 august armata română a ocupat capitala Ungariei, mărșăluind în pas de paradă pe bulevardele Budapestei, în sunetele fanfarei militare și sub privirile mulțimilor îngrozite degeaba de pe trotuare.

Defilarea armatei române a fost primită de generalul Constantin Prezan, marele ei comandant, care avea să fie înaintat la gradul de mareșal. Populația Budapestei era îngrozită degeaba pentru că românii i-au cruțat pe unguri și s-au purtat mai mult decât omenos.

Armata română a luat mii de prizonieri, i-a dezarmat, de fapt a dezarmat întreaga Ungarie și a confiscat patru trenuri de alimente ale armatei ungare. Populația Budapestei de peste un milion și jumătate de oameni trăia în lipsuri foarte mari, era înfometată. Se ajunsese ca singura hrană a orașului să fie formată din dovleci. Cu alimentele confiscate de la armata ungară, românii au hrănit populația Budapestei.

Sunt elocvente fotografiile cu bucătăriile de campanie ale armatei române în jurul cărora se înșiruiau locuitorii Budapestei cu farfuriile în mână ca să-și primească hrana. În cazărmile din Budapesta, unde a fost încartiruită armata română, zilnic, erau primiți copiii săraci din Budapesta care mâncau din străchinile soldaților români. De asemenea, veneau și comeseni neinvitați, care erau și ei primiți. La porțile cazărmilor și în diferite alte centre din oraș se distribuia pâine și alimente calde populației ungurești.

În Ungaria autoritățile militare române i-au ocrotit pe evrei, întrucât ungurii au dorit să se răzbune pentru că evreii îi susținuseră pe bolșevicii lui Bela Kun. Ocrotirea românească a salvat evreimea din Ungaria de răzbunări, crime și alungare.

Armata română a capturat toate resturile diviziilor armatei ungare și a curățat Ungaria de bandele de soldați unguri care cutreierau țara fără nici o conducere săvârșind fapte reprobabile, a ocupat toate centrele industriale, toate fabricile de armament și toate depozitele de muniții.

În zona Lacului Balaton, pe o anumită suprafață, românii au permis ungurilor anti-bolșevici, sub conducerea amiralului Miklos Horty (foto), să-și refacă armata pentru momentul în care românii se vor retrage și s-a prevenit în acest fel revenirea iudeo-bolșevicilor la putere.

La retragerea armatei române, armamentul confiscat de români avea să fie încredințat lui Miklos Horty.

În acest fel, România a decis regimul politic care se va instaura în Ungaria pentru un sfert de veac. „Recunoștința” ungurilor se va vedea în perioada următoare Diktatului de la Viena (1940), când autoritățile ungurești ale lui Miklos Horty vor comite masacre asupra românilor, culminând cu îngrozitoarele crime de la Ip și Trăznea.

Același Horty al cărui regim a ucis români, evrei, sârbi și slovaci nevinovați are statuie în centrul Budapestei euro-atlantice, în timp ce legi aspre, nedrepte și vădit anti-românești nu permit în nici un fel vreun elogiu, portret, nume de stradă, nume de organizație, bust, evocare laudativă sau orice altceva în memoria mareșalului Ion Antonescu, dezrobitor al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. 

De la soldați la generali și la mareșalul Constantin Prezan, armata română s-a dovedit la înălțime și datorită ei s-a putut împlini și apăra realizarea uriașă a înfăptuirii României Mari și a înfrângerii dușmanului secular de la Apus.

În noiembrie 1919, în urma insistențelor Consiliului Suprem Aliat de la Paris, armata română s-a retras din Ungaria, până la noul aliniament stabilit de Conferința Păcii și recunoscut de România.

Pe teritoriul Ungariei, între acest aliniament și Tisa au rămas 200.000 de etnici români care aveau să fie maghiarizați în deceniile viitoare, astăzi mai existând o mică minoritate românească și ea parțial maghiarizată.

NEMURITORII DE LA ROBĂNEȘTI

Foto: Iuliu Roșca, Gheorghe Donici, Monumentul Eroilor Diviziei -2-a Cavalerie-Iasi

Șarja de la Robănești

Jurnalistul Radu Ursan ne readuce în memorie în publicația online https://r3media.ro un episod emoționant al Primului Război Mondial s-a petrecut acum 107 ani, în localitatea doljeană Robănești, în timpul luptelor din Primul Război Mondial.

După înfrângerea suferită de germani la Jiu în octombrie 1916, nemții s-au reorganizat pentru atac și după ce au strâns 80.000 de oameni și 30.000 de cai, au pornit la ofensivă.

Trupele române au fost nevoite să se retragă din Oltenia și pe 8 noiembrie, germanii au intrat în Craiova.

În acest context dificil, o baterie germană de artilerie amenința să taie retragerea soldaților români la liziera pădurii Perşani, în vecinătatea localității Robănești, scrie revista Historia.

Comandantul Regimentului 9 Roșiori, lt-colonelul Ion Călinescu, a dat ordin ca un escadron din cele trei care făceau parte din această unitate, să șarjeze bateria germană, fără să menționeze care.

Locotenentul Anghel Mora a sosit la punctul de comandă și a transmis ordinul.

Căpitanul Alexandru Filitti s-a oferit imediat voluntar, deși misiunea era sinucigașă.

Cuvintele sale au fost simple, dar au dat de înțeles că sunt pregătite: „Escadronul III este gata”. Inclusiv de moarte.

Escadronul era format din 110 luptători, dotați cu săbii, dar nu avea niciun ofițer. În acest context, locotenentul Iuliu Roșca, adjutantul regimentului, se oferă voluntar să participe la acțiune.

Acțiunea a fost una demnă de samurai: cavaleria română a atacat în strigăte de „Ura”, reușind să înspăimânte inamicul, forțîndu-l să se retragă în spatele propriei infanterii.

Din nefericire, în dreapta se aflau trei mitraliere germane, alături de o companie de infanterie, care a deschis focul asupra bravilor noștri oșteni.

„Întorcându-mi privirea în cursul atacului, văd cum soldaţii mei cad ca spicele şi ordon mărirea galopului. În momentul acela am zărit încă şi pentru ultima oară pe Donici lângă mine. Culcat pe gâtul irlandezului meu «Cher Ami», care parcă înţelegea gravitatea momentului, măresc galopul pentru a ajunge mai repede asupra infanteriei duşmane. La aproximativ 40 de metri de ţintă un glonţ de armă mă loveşte în genunchiul stâng.

În această clipă, dându-mi seama că trupa nu va mai putea conta pe mine, îmi întorc încă o dată capul, pentru a reînnoi avântul, însă nu văd în urma mea decât câmpul presărat cu cadavre şi ca singur însoţitor un cal fără călăreţ. O granată de mână vine de-mi loveşte calul la 15 paşi de infanteria ce atacam şi cădem unul lângă altul. Escadronul, conform ordinului primit, şi-a îndeplinit misiunea”, a povestit căpitanul Filitti, în ziarul Viitorul, ediția 5 decembrie 1923.

Căpitanul Filitti a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai bătăliei: din 110 eroi, 94 și-au pierdut viața! Rănit, a fost dus la Craiova de către ostașii nemți, care l-au așezat lângă camaradul său, Iuliu Roșca.

Acesta, grav rănit, a fost întrebat de către Filitti ce l-a determinat să se ofere voluntar pentru această misiune, care până la urmă, îi va fi fatală. Răspunsul lui Roșca este uluitor: „Era atât de frumos, domnule căpitan!”. A murit peste trei zile.

Ulterior, în 1933,eroul Iuliu Roșca a fost reînhumat în Cimitirul Eroilor Ghencea din București.

Boier, senator, voluntar pe front, mort cu fața la dușman

Dacă istoria nu a fost, până acum, destul de interesantă, vă mai oferim un amănunt uluitor. Între cei căzuți la Robănești s-a aflat și sergentul Gheorghe Donici.

Eroul Donici (foto) avea 68 de ani și se oferise voluntar să participe la război, după ce luptase deja în Războiul pentru Independența Țării din 1877 – 1878.

Mai mult, el ales Regimentul 9 Roșiori, pentru că acolo se aflau doi nepoți de-ai săi, la Escadronul 3, unde comandant era căpitanul Alexandru Filitti.

Gheorghe Donici nu era un țăran oarecare, era boier moldovean și făcuse politică la nivel înalt: eroul băcăuan fusese ales deputat, apoi senator pe listele Partidului Conservator.

Acesta putea, precum alți politicieni sau oameni înstăriți ai zilelor noastre, să aleagă liniștea și siguranța, dar a ales să lupte pentru țara lui.

Sergentul Gheorghe Donici nu doar că s-a oferit voluntar pentru război, dar a participat, umăr la umăr cu ceilalți, la șarja sinucigașă de la Robănești.

Mărturiile spun că Donici și-a mânat calul lângă Filitti: „Ce ordine aveți pentru mine, domnule căpitan?”

Filitti i-a răspuns cu o altă întrebare: „Domnule sergent, mergeți în șarjă alături de mine?”

Bătrânul boier a spus scurt: „Sunt gata! Vă mulțumesc!”

Moartea sa a fost evocată astfel de Statul Major al Armatei Române:

„Sergentul voluntar de război Donici Gheorghe din Regimentul 9 Roșiori a murit [cu] moarte de Erou. Deși în vârstă de 68 de ani, a cerut cu insistență, la începutul ostilităților, să fie primit în rândurile luptătorilor. În ziua de 10 noiembrie 1916 escadronul din care făcea parte a pornit la atacul artileriei inamice ce ocupa o poziție lângă Robănești.

Sergentul Donici a șarjat cu avânt și a murit ca un adevărat viteaz cu fața la dușman.

Dat la Marele Cartier General, astăzi 5 aprilie 1917”.

La 4 august 1919, Armata Regală Română cucerea Budapesta și lichida Republica Sovietică Ungară, eliberând Ungaria de comunism

Harta Europei centrale la 4 august 1919

Războiul româno-ungar din 1919 (13 noiembrie 1918 – 3 August 1919) – Armata Română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârșitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919 în Ungaria.

În contextul în care la finele Primului Război Mondial, operațiunile militare se încheiaseră în noiembrie 1918, provinciile românești Basarabia, Bucovina și Transilvania se uniseră rând pe rând cu țara-mamă, România.

Situația nu era însă deloc ușoară. Atât Rusia sovietică a lui Lenin cât și Republica Sovietică Ungară – condusă de guvernul bolșevic reprezentat de Bela Kun – refuzau recunoașterea României Mari și planificau operațiuni militare împotriva țării.

Dacă pe de o parte Rusia era scufundată într-un război civil între trupele comuniste și cele fidele vechii administrații țariste, fapt ce a împiedicat o ofensivă militară asupra României, Republica Sovietică Ungară condusă de Bela Kun a atacat Armata Regală Română în primăvara anului 1919.

Desigur, Lenin îi transmitea lui Bela Kun că Armata Roșie avea să ofere sprijin trupelor bolșevice maghiare prin Basarabia, Bucovina și Galiția.

La finalul războiului româno-ungar de la 1919 la 4 august 1919, ora 18:00, armata română ocupă fără niciun ajutor militar aliat Budapesta, capitala Ungariei.

Foto. Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Aceasta operatiune a fost condusa de generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul aflat in fruntea trupelor din Transilvania începînd din 12 aprilie 1919.

A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerînd războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

Dar fără îndoială cel mai cunoscut episod al ocupației române rămâne celebra opincă românească atârnată deasupra Parlamentului Ungariei de către un soldat român, în semn de răzbunare simbolică pentru ocuparea Bucureștiului în 1916 de către Puterile Centrale.

Însă mai mult decât orice, opinca românească de pe Parlamentul Ungariei, atârnată în 1919, simbolizează victoria României Regale în războiul pentru întregire națională și eliberarea Transilvaniei.a

Ocuparea Ungariei și alungarea comuniștilor de la putere a presupus numeroase și dureroase jertfe suferite de Armata Română. De la începutul ostilităților, în martie 1919, și până la sfârșitul lor, în august 1919, pierderile suferite de Armata Română s-au ridicat la 188 de ofițeri și 11.478 de soldați, dintre care 69 de ofițeri și 3.556 de soldați au făcut supremul sacrificiu pe câmpul de luptă.

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului din Budapesta – august 1919

După ce a restabilit ordinea, la 14 noiembrie 1919 Armata Română a început pe etape retragerea din Ungaria, ocupația fiind încheiată la începutul anului 1920.

Meritul armatei române a fost imens, ţinînd cont și de faptul că în această acţiune militară a România a acţionat singură, fără sprijinul aliaţilor.

Atît trupele franco-sîrbe din sud, cît şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai tîrziu şi fără lupte, doar ocupînd zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică ungară fusese zdrobită de cea română.

Coroborată cu victoria Poloniei împotriva Armatei Roșii în 1920, lichidarea regimului comunist ungar a amânat timp de două decenii instaurarea bolșevismului în Europa Centrală și de Est.

Victoria românească apare cu atît mai importantă,cu cît România ducea în acea perioadă un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercînd să răscoale populaţia şi să tîrască teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.

La data de 4 iunie 1920, Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat.

Într-adevăr, Ungaria s-a considerat după semnarea Tratatului de la Trianon nedreptăţită de prevederile acestuia, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea acesteia a căutat să modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce fusese cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional, dar, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon.

Astfel în anii 1938 – 1941, Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei în 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria.

Surse:

https://www.defenseromania.ro;

https://timpul.md.