La 4 august 1919, Armata Regală Română cucerea Budapesta și lichida Republica Sovietică Ungară, eliberând Ungaria de comunism

Harta Europei centrale la 4 august 1919

Războiul româno-ungar din 1919 (13 noiembrie 1918 – 3 August 1919) – Armata Română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârșitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919 în Ungaria.

În contextul în care la finele Primului Război Mondial, operațiunile militare se încheiaseră în noiembrie 1918, provinciile românești Basarabia, Bucovina și Transilvania se uniseră rând pe rând cu țara-mamă, România.

Situația nu era însă deloc ușoară. Atât Rusia sovietică a lui Lenin cât și Republica Sovietică Ungară – condusă de guvernul bolșevic reprezentat de Bela Kun – refuzau recunoașterea României Mari și planificau operațiuni militare împotriva țării.

Dacă pe de o parte Rusia era scufundată într-un război civil între trupele comuniste și cele fidele vechii administrații țariste, fapt ce a împiedicat o ofensivă militară asupra României, Republica Sovietică Ungară condusă de Bela Kun a atacat Armata Regală Română în primăvara anului 1919.

Desigur, Lenin îi transmitea lui Bela Kun că Armata Roșie avea să ofere sprijin trupelor bolșevice maghiare prin Basarabia, Bucovina și Galiția.

La finalul războiului româno-ungar de la 1919 la 4 august 1919, ora 18:00, armata română ocupă fără niciun ajutor militar aliat Budapesta, capitala Ungariei.

Foto. Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Aceasta operatiune a fost condusa de generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul aflat in fruntea trupelor din Transilvania începînd din 12 aprilie 1919.

A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerînd războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

Dar fără îndoială cel mai cunoscut episod al ocupației române rămâne celebra opincă românească atârnată deasupra Parlamentului Ungariei de către un soldat român, în semn de răzbunare simbolică pentru ocuparea Bucureștiului în 1916 de către Puterile Centrale.

Însă mai mult decât orice, opinca românească de pe Parlamentul Ungariei, atârnată în 1919, simbolizează victoria României Regale în războiul pentru întregire națională și eliberarea Transilvaniei.a

Ocuparea Ungariei și alungarea comuniștilor de la putere a presupus numeroase și dureroase jertfe suferite de Armata Română. De la începutul ostilităților, în martie 1919, și până la sfârșitul lor, în august 1919, pierderile suferite de Armata Română s-au ridicat la 188 de ofițeri și 11.478 de soldați, dintre care 69 de ofițeri și 3.556 de soldați au făcut supremul sacrificiu pe câmpul de luptă.

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului din Budapesta – august 1919

După ce a restabilit ordinea, la 14 noiembrie 1919 Armata Română a început pe etape retragerea din Ungaria, ocupația fiind încheiată la începutul anului 1920.

Meritul armatei române a fost imens, ţinînd cont și de faptul că în această acţiune militară a România a acţionat singură, fără sprijinul aliaţilor.

Atît trupele franco-sîrbe din sud, cît şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai tîrziu şi fără lupte, doar ocupînd zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică ungară fusese zdrobită de cea română.

Coroborată cu victoria Poloniei împotriva Armatei Roșii în 1920, lichidarea regimului comunist ungar a amânat timp de două decenii instaurarea bolșevismului în Europa Centrală și de Est.

Victoria românească apare cu atît mai importantă,cu cît România ducea în acea perioadă un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercînd să răscoale populaţia şi să tîrască teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.

La data de 4 iunie 1920, Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat.

Într-adevăr, Ungaria s-a considerat după semnarea Tratatului de la Trianon nedreptăţită de prevederile acestuia, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea acesteia a căutat să modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce fusese cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional, dar, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon.

Astfel în anii 1938 – 1941, Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei în 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria.

Surse:

https://www.defenseromania.ro;

https://timpul.md.

Publicitate

„Băieții lui Lenin”, Bela Kun și Republica Sovietică Ungară

Republica Sovietica Ungară – a doua țară bolșevică din istorie, după Rusia lui Lenin

La sfârșitul primului Razboi Mondial, trei mari imperii – Imperiul Rus, Austro-Ungar si German – s-au prabusit.
In absența unei autoritati cât de cât credibilă, haosul si confuzia politica si sociala au cuprins o buna parte din Europa Centrala si de Est. Haosul si confuzia au permis ca, la Budapesta, sa apara o Republica Sovietica Ungara, care a functionat vreo patru luni si jumatate. Mai exact, intre 21 martie si 6 august 1919. In total, 133 de zile.
In acest foarte scurt interval, in Ungaria s-a instalat un regim care a proclamat oficial „Teroarea Rosie”, avand „vârful de lance” în gruparea paramilitara „Baietii lui Lenin”, scrie Vladimir ALEXE în  http://www.ziua.ro/.
Simbolul „Terorii Rosii” din Ungaria sovietica a fost, fără îndoială, liderul Bela Kun.

Ascensiunea la puterea lui Bela Kun.

Foto: Bela Kun la un miting

Nascut Bela Kohn, la Cehul Silvaniei (Romania), la 20 februarie 1886, Bela Kun (foto sus) si-a maghiarizat numele in 1906 devenind din Kohn – Kun. Tatal lui evreu, era un notar evreu din Cehul Silvaniei, iar mama o protestanta practicantă.

Inainte de Primul Razboi Mondial, Bela Kun s-a lansat in ziaristică la Cluj. Simpatiza cu Partidul Social Democratic Ungar din acest oras.A lucrat o vreme pentru „Consiliul de Asigurari Sociale” din Cluj, unde insa a fost acuzat pentru delapidare de fonduri.

Se bucura de o proasta reputatie si a fost implicat in mai multe dueluri. In mai 1913, Bela Kun se insoara cu Iren Gal, o profesoara de muzica de conditie burgheza. Poetul Ady Endre este cel care l-a introdus pe Bela Kun in mediul intelectual de stânga de la Budapesta.

A fost mobilizat in armata austro-ungară pe frontul de Est și n 1916 cade prizonier la rusi.

Este expediat intr-un lagar de prizonieri de razboi din Ural, unde il cunoaste pe Imre Nagy. In 1917, Bela Kun si alti prizonieri austro-ungari – printre care si Imre Nagy – se convertesc la bolsevism. Invata limba rusa si sunt integrati in cadrul „Armatei Rosii”.

In martie 1918, la Moscova, Bela Kun formeaza „Grupul Ungar” al Partidului Bolsevic Rus, care va fi predecesorul Partidului Comunist Ungar. Il cunoaste pe Lenin, dar Bela Kun (impreuna cu Matyas Rakosi) se apropie mai mult de Grigori Zinoviev (Apelbaum) si Karl Radek (Sobelson).Pragmatismului proverbial al lui Lenin, Kun ii opusese ideea unei „ofensive revolutionare prin toate mijloace”.

Ceea ce il facea pe Bela Kun mai radical chiar decat Lenin. De altfel, Lenin i-a numit pe acesti bolsevici extremisti „kuneristi”. Iar curentul de practici violente „kunerism”. In acest timp, Bela Kun facea planuri pentru a „exporta” revolutia bolsevica din Rusia in Ungaria.

Nucleul viitorului Partid Comunist Ungar a fost alcatuit de Bela Kun pe 4 noiembrie 1918, intr-un hotel din Moscova. Comitetul Central ii cuprindea pe fostii prizonieri austro-ungari, trecuti de partea bolsevicilor, printre care si pe Imre Nagy.

In aceeasi luna, Bela Kun si Comitetul Central (impreuna cu cateva sute de militari din „Armata Rosie”) s-au infiltrat in Ungaria, finantati de bolsevicii rusi, si au inceput recrutarile: fosti soldati (ajunsi someri), tineri intelectuali de stanga si minoritati etnice.

Pana in februarie 1919, Bela Kun inregistrase deja intre 30.000 si 40.000 de membri.Situatia economica si sociala din Ungaria dupa razboi devenise de-a dreptul dezastruoasa. Infrangerea de pe front, urmata de destramarea Imperiului Austro-Ungar, inflatia galopanta, somajul de proportii, foametea, frigul, haosul si lipsa oricarei autoritati adusesera populatia la disperare.

Revolutia Aster si revolutia lui Bela KunIn octombrie 1918, in Ungaria a avut loc „Revolutia Aster”, care a adus insa la putere o coalitie subreda. Contele Mihaly Karolyi a incercat zadarnic sa coaguleze cu aliatii social-democrati o anumita autoritate in Ungaria. Bela Kun si camarazii sai bolsevici l-au atacat insa imediat.

Bun orator, Bela Kun a inceput o campanie de manifestatii deosebit de agresive, sustinute de cotidianul „Stirile Rosii”. In urmatoarele cateva luni, comunistii au devenit tot mai populari datorita promisiunilor facute populatiei. In primul rand, promisiunea de a face Ungaria Mare.
Pe 20 februarie 1919, o manifestatie violenta a comunistilor asupra principalului cotidian social-democrat „Cuvantul Poporului” s-a terminat cu uciderea a patru politisti. Arestat, Bela Kun a fost batut de un politist chiar in fata catorva ziaristi.

Ziarul a fost interzis si s-au sechestrat toate sediile Partidului Comunist, ceea ce a sporit simpatia ungurilor fata de bolsevici. Aceasta simpatie generala a determinat, in cele din urma, guvernul sa redeschida la 1 martie 1919ziarul „Stirile Rosii”, care a reinceput să publice.

Pe 20 martie, Presedintele Karolyi a anuntat demisia guvernului condus de Denes Berinkey si a cerut social-democratilor sa formeze un nou guvern.

Acestia au inceput tratativele cu comunistii, aflati in acel moment in inchisoare. In urma tratativelor, cele doua partide au fuzionat sub denumirea de „Partidul Socialist Ungar”.

Presedintele Karolyi, un anticomunist declarat, nu a fost insa informat de fuziune. Astfel ca s-a pomenit in fața cu un partid socialist dominat de comuniști.

Pe 21 martie 1919, presedintele Karolyi demisioneaza, iar Bela Kun anunța noua forma de guvernare a statului: Republica Sovietica Ungaria.

A fost al doilea stat bolsevic dupa Rusia, aparut in Europa. Coabitarea kuneristilor cu social-democratii a durat doar pana la 24 iunie 1919, cand Bela Kun si ai lui au preluat integral puterea si i-au eliminat pe social-democrati de la guvernare.

Teroarea Roșie maghiara:”Băieții lui Lenin”

Pe plan intern, guvernarea bolsevica din Ungaria a introdus, din primele momente, „Teroarea Rosie” – copie fidela a celei din Rusia, dintre 2 septembrie si sfarsitul lui octombrie 1918 – predicata de cei doi ideologi ai bolsevismului maghiar, George Lukacs si Tibor Szamuely, cei care sustineau necesitatea „terorii revolutionare”.

La 20 aprilie 1919, Tibor Szamuely, de pilda, afirma intr-un discurs tinut la Gyor:

„Acum, puterea este in mâinile noastre. Cine vrea restaurarea vechiului regim trebuie spanzurat imediat. Acestia trebuie sa atarne imediat in streang. Victoria proletariatului din Ungaria a facut destule victime printre noi. Asa ca acum este nevoie sa varsam sangele dusmanilor nostri.

Nu trebuie sa ne ferim sa le varsam sângele. Sangele este ca oțelul: intareste sufletul si proletariatul! Sa curga, asadar, cât mai mult sange. Vom extermina toata burghezia dacă va fi cazul”.

In aceasta atmosfera este creat de Jozsef Cserny (foto jos), grupul paramilitar „Băieții lui Lenin”.

Acest grup cuprindea circa 200 de tineri, care initial asigurau garda personala a lui Tibor Szamuely, Comisar pentru Afacerile Militare.

Restul erau infractori de drept comun. Imbrăcati in haine de piele neagra, „Baietii lui Lenin” constituiau varful de lance al „Terorii Rosii”, dezlantuita de kuneristi.

Foto: Băieții lui Lenin

Numeroase atrocitati, arestari si executii pe loc, trenuri-spanzuratoare au fost inregistrate in cele patru luni cat a functionat regimul Republicii Ungaria (Bodo Bela: „Paramilitary Violence in Hungary After the First World War”, East European Quarterly, vol. 38, 2004).”Baietii lui Lenin” apareau in autocamioane, peste tot in Ungaria, unde se semnala cel mai mic semn de opoziție la regimul bolsevic de la Budapesta.

Ei atacau ceremoniile religioase cu grenade si focuri de mitraliere. Executau victimele pe loc,fără judecata. Formau asa-numite „patrule de rechizitie”, care jefuiau casele oamenilor.

Potrivit unui raport din 1922 al avocatului Albert Vary, „Baietii lui Lenin” au facut in 133 de zile ale regimului Bela Kun, 590 de victime, ucise prin executii sumare, fără proces.

Personal, Tibor Szamuely – prizonier austro-ungar la rusi, convertit la bolsevism impreuna cu Bela Kun, intrat in Armata Rosie, devenit apoi Comisar pentru Afacerile Militare in guvernul bolsevic de la Budapesta – era unul dintre cei care pledau pentru utilizarea masurilor de violenta extrema, in cadrul „Terorii Rosii”.

Cu mana lui, Tibor Szamuely a ucis si torturat zeci de unguri, cu un sadism greu de imaginat. Modelul „Terorii Rosii” a fost imprumutat de la bolsevicii rusi, unde a devenit oficial la 2 septembrie 1918.

Atunci cand Lenin a recomandat „Teroarea Rosie”,, el a avut in vedere perioada 1792-1794 din ceea ce se considera „Revolutia franceză”.
O lovitura de stat a lui „Ordo Iluminati” („Ordinul Iluminatilor”, pregatita inca din 1782, prin Congresul de la Wiesbaden. Intre 1792 si 1794, perioada „Marii Terori” din Franta – care a facut aproape un milion de victime, executate sumar, din randul artistocratiei, preotilor catolici, functionarilor, regalistilor, militarilor etc. – a avut ultimele 6 luni, pana la 28 iulie 1794 (cand au fost ghilotinati Robespierre si Saint Just, simbolurile „Marii Terori”), denumita „Teroarea Rosie”.

„Revolutionarii” se confruntau in exterior cu razboaie contra Austriei si Prusiei – mai tarziu s-au adaugat Marea Britanie si Spania – iar pe plan intern cu mari rascolae taranesti. „Marea Teroare” din Franta a fost singurul mijloc prin care „revolutionarii” (Ordo Iluminati) s-au putut mentine la putere.

In 1918, firava putere bolsevica, instalata la Petrograd cu un an inainte, se confrunta si ea cu mari greve, care paralizau economia, cu rascoale taranesti si cu armatele albe (protariste), care afluiau spre Petrograd din cele 4 puncte cardinale.

In plus, interventia externa punea o presiune in plus asupra fortelor, mult mai slabe, ale lui Lenin si Trotki. In 1918, puterea bolsevicilor se clatina de la o zi la alta.
Asa ca Lenin a apelat la mijloacele „Terorii Rosii” doar pentru a-i putea mentine la putere pe bolsevici.Chestiunea este aprig disputata, insa, de istorici.

Robert Conquest in „Reflections on a Ravaged Century” (2000), la pag. 98, scrie ca „teroarea fara precedent era motivata ideologic de incercarea de a transforma societatea, masiv si rapid, contra circumstantelor naturale”.
Richard Pipes, dimpotriva, sustine in „Communism: A History” (2001), pag 39, ca „Teroarea Rosie” este intrinseca oricarui regim comunist.
In biografia consacrata lui Stalin, Edvard Radzinsky aminteste la pag. 152-155, de o nota scrisa de Iosif Vissarionovici pe o lucrare a lui Karl Marx: „Teroarea este cel mai rapid mod de a fauri o noua societate”.

Cand au venit la putere, Bela Kun si kuneristii nu erau amenintati de nimeni. Dimpotriva. Datorita promisiunilor, comunistii unguri se bucurau chiar de popularitate. „Teroarea Rosie” din Ungaria a fost, asadar, absolut gratuita.

O violență fara rost, excesiva.
Practicantii acestui gen de violenta gratuita au fost denumiti de Lenin kuneristi.
Pe langa „Teroarea Rosie” („Baietii lui Lenin”) si „tribunalele revolutionare”, regimul Bela Kun a adoptat o serie de masuri care au creat nemultumirea populatiei si a redus drastic sprijinul pentru puterea bolsevica.
Altfel, guvernul bolsevic de la Budapesta a decretat nationalizarea intregii industrii, a intreprinderilor comerciale, a magazinelor, profesiilor liberale, transportului, bancilor, sanatatii si invatamantului, institutiilor culturale.
A anulat dreptul la proprietate asupra locuintelor, a rechizitionat toate palatele, vilele si casele de odihna, a abolit titlurile artistocratice si toate privilegiile, a separat biserica catolica de stat si a cenzurat sever libertatea de exprimare.
Desi Lenin l-a sfatuit pe Bela Kun sa imparta pamant taranilor, acesta a trecut direct la faza rechizitionarilor moșiilor si transformarii lor in kolhozuri.
Se stie ca primele masuri luate de Lenin, dupa instalarea puterii bolsevice in Rusia, au fost emiterea „Decretului asupra Pacii” (prin care Rusia se retragea unilateral din razboi si aducea acasa, de pe front, milioane de rusi) si „Decretul asupra Pamantului” (prin care acestia erau improprietariti).
Aceste doua decrete, semnate rapid de Lenin, au permis supravietuirea firavei puteri bolsevice din Rusia.

Punctul crucial al guvernarii Bela Kun au fost însa aventurile militare din Slovacia și Transilvania (România), care au grăbit prăbușirea regimului instaurat de bolșevici în Ungaria.

DRUMUL MARII UNIRI DUPĂ 1 DECEMBRIE 1918, PÂNĂ LA 4 IUNIE 1920

 

 

Harta României Mari la 1 Decembrie 1918

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

 

 

 

 

 

Marea Adunare de la Alba Iulia s-a desfășurat în timp ce Transilvania era ocupată de armata austro-ungară, iar trupele feldmareșalului Mckensen se retrăgeau, trecând prin Sebeș și ocolind Alba Iulia, conform înțelegerii cu organizatorii Adunării care au promis că nu vor dezarma soldații germani din grupurile răzlețe.

Condițiile Unirii de la Alba Iulia erau, deci, de dublă ocupație străină. Spunem aceasta pentru cei care mai susțin că Unirea s-ar fi făcut sub presiunea și ocupația armatei române.

Din fericire, după o sută de ani, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri s-a făcut fără ocuparea Transilvaniei de către cele două armate străine, cum mai sperau adversarii de atunci, ca și cei de acum, ai României.

Numai că România nu mai este aceea, sperată pe atunci de români, și nici măcar aceea dobândită ulterior cu acordul Marilor Puteri. Au rămas în afara României, chiar de la început, teritoriile întinse din Țara Ungurească, despre care uită adesea să amintească până și istoricii români.

Este vorba despre Crișana de Vest, cu cele trei Crișuri, până la Tisa, rămasă la unguri, ca și de Banatul, tot până la Tisa, rămas la sârbi, și cele două treimi din Maramureșul de dincolo de Tisa.

Aceasta, făcându-ne că uităm de ținuturile din Transnistria până în Nordul Mării Negre și de cele din Sudul Dunării: din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania și Grecia, până în Peloponez.

Căci România era statul înconjurat din toate părțile de români, până departe, și nu cuprindea nici un sfert din romanitatea orientală de pe vremea aceea, în ciuda multelor exterminări și asimilări forțate ale românilor de către toate fostele populații nomade care s-au stabilit în Peninsula balcanică.

Ceea ce amintește de soarta autohtonilor din cele două Americi sau din Australia, care au sfârșit prin a fi închiși în rezervații.

Datorită succeselor armatei române din 1917 și proclamărilor Unirii, semnate de Basarabia (9 aprilie 1918), de Bucovina (18 noiembrie 1918), de Transilvania, Banat și Țara Ungurească (1 decembrie 1918) cu România, au fost uitate pentru moment toate necazurile romanității orientale, căci, față de Moldova și Muntenia, noua Românie putea fi numită, într-adevăr, Mare. În decembrie 1918 însă, Unirea nu era încă desăvârșită.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a hotărât înființarea Marelui Sfat Național Român, alcătuit din 250 de membri. Întrunirea Marelui Sfat Național s-a petrecut la 19 decembrie 1918 în sala Tribunalului din Alba Iulia. Atunci a fost ales ca Președinte Gheorghe Pop de Băsești, iar ca vicepreședinți: Episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu.

Cu această ocazie a fost ales și un fel de „guvern provizoriu” care se va numi Consiliul Dirigent al provinciilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar – stabilit la Sibiu – care hotărâseră Unirea cu România.

Guvernul maghiar n-a recunoscut hotărârile Adunării de la Alba Iulia, nici Unirea cu România, nici Marele Sfat Național Român și nici Consiliul Dirigent, căci, după 3 noiembrie 1918, guvernul maghiar declară independența Ungariei față de Austria și începe reorganizarea țării și, în special, a armatei, considerându-se îndreptățită la autodeterminare ca și restul naționalităților din fostul imperiu, dar fără să acorde, la rândul ei, independența naționalităților din cuprinsul vechiului său teritoriu, din care făcea parte și Transilvania.

După armistițiul de la Belgrad între Puterile aliate și Ungaria, proaspăt independentă, la 13 noiembrie 1918, fără să cunoască situația reală, generalul Franchet d’Esperey, care conducea armata franceză, a fost de acord cu stabilirea unei limite între Ungaria și Transilvania, fără să țină cont de convențiile Antantei cu România, pe care n-o mai considera aliată.

În felul acesta, Ungaria obținea legal un teritoriu din Transilvania, până la râul Mureș, pe care a și început să-l ocupe, cu intenția vădită de a recupera toată Transilvania.

A început atunci, de la sfârșitul lunii noiembrie 1918 și până în aprilie 1919, un adevărat masacru al populației românești.

A fost un fel de preludiu al ocupării, tot prin convenții internaționale, a Transilvaniei de Nord, în 1940. După relatările istoricului Constantin Kirițescu[1], în județul Arad, au fost uciși 300 de români[2]; la Giurcuța, lângă Huedin, 44 de români arși pe un fel de rug improvizat[3]; la Făget, peste 100 (loc. cit.); la Șiria, 60[4] ; în județul Caraș-Severin, 180[5]; la Sighișel, 50 (loc. cit.) și multe cazuri izolate de martiri români omorâți în chinuri groaznice.

La Beiuș, de exemplu, Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și desemnat de Consiliul Dirigent ca Prefect al Județului Bihor și avocatul dr. Nicolae Bolcaș „au fost maltratați, apoi duși la marginea gropii săpate pentru ei într-o vâlcea.

Aici supliciul a reînceput. Li s-au tăiat nasurile, li s-au sfărâmat brațele cu paturile puștilor, li s-au înfipt baionetele în gură și în ceafă, li s-au scos ochii și la urmă au fost aruncați în groapă de vii, unul peste celălalt, și acoperiți cu pământ”[6].

Curios cum toate aceste crime, și multe altele, nu sunt menționate de către istoricii noștri, la fel de curios ca și atitudinea aliaților și, în special, a armatei franceze, mereu favorabile Ungariei, în ciuda demersurilor făcute de către delegațiile române la Paris.

A fost stabilită, totuși, o nouă zonă (Satu Mare, Oradea, Arad) între Ungaria și Transilvania, orașele respective rămânând tot sub ocupație maghiară, și, în mod curios, propunându-se și o „zonă neutră” între maghiari și români.

Deși favorabilă Ungariei, guvernul maghiar a respins hotărârea Conferinței de Pace de la 19 martie 1919 și a demisionat (22 martie 1919) în favoarea guvernului revoluționar de tip comunist-bolșevic, privit cu aceeași îngăduință de către Antantă.

Numai că revoluționarii comuniști, având și sprijinul armatei maghiare, în loc să-și retragă trupele pe noua linie stabilită, au pornit atacul pentru recuperarea integrală a Transilvaniei. Este vorba despre luptele din Munții Apuseni (16-18 aprilie 1919).

 

 

Declanșarea unui adevărat război după semnarea armistițiilor dintre toate forțele beligerante a fost evenimentul crucial pentru Armata Română, care i-a oferit prilejul de-a elibera restul Transilvaniei și de a fixa granița promisă de Antantă pe Tisa.

Au fost lupte grele, dar victorioase, ale românilor. Este demnă de remarcat participarea cu această ocazie a două divizii de ardeleni români, dintre care „soldații regimentului Beiuș depuseseră jurământul de credință pe steagul românesc de la Țebea, în fața mormântului lui Avram Iancu”[7].

Rezultatul bătăliei din Munții Apuseni a fost eliberarea orașelor Satu Mare, Oradea, Beiuș, după care au continuat luptele (19 aprilie – 1 mai 1919) până la alungarea armatelor maghiare peste râul Tisa.

La 2 mai, guvernul revoluționarilor maghiari de la Budapesta face propunerea de încheiere a păcii cu România, promițând că „recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ale românilor”[8].

Ar fi fost, desigur, frumos ca totul să se termine așa, cel puțin pe Frontul de Vest al României, cu toate că românii din Banat erau încă sub ocupația trupelor sârbești și franceze.

Dar n-a fost să fie așa, căci zeitatea cea rea a războiului mai cerea încă sânge de român, și lacrimi, și jale. Iar bunii și străbunii noștri le-au dat cu prisosință.

 

 

 

Acad. Alexandru Surdu

 

––––––––––––––-

 

Note:

 

[1] Constantin Kirițescu Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Casa Școalelor, 1923,

[2] Constantin Kirițescu, op. cit., vol. 3, p. 396.

[3] ibid., p. 374.

[4] ibid., p. 397.

[5] ibidem, p. 398.

[6] Constantin Kirițescu op. cit., p. 398-399.

[7] Constantin Kirițescu op. cit., p. 414.

[8] Constantin Kirițescu op. cit., p. 426.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

 

 

Războiul dintre România regala şi Ungaria bolşevică începea în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacau, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa.

La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici.

La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului . După o perioadă de acalmie, conflictul a fost declanșat din nou de trupele guvernului bolșevic de la Budapesta condus de Kun Bela, sprijinit de bolșevicii ruși conduși de Lenin și boșevicii din  Ucraina, care promiseseră că vor ataca România de la răsărit.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna, reuşind s-o respingă până la Oradea.

 

A avut loc o contraofensivă românească fulgerătoare şi, dupa şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

 

 

 

 

Trupele maghiare înfrânte și demoralizate se predau în masă sau se retrag în debandadă.

 

 

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Pe timpul nopţii, efectivele române au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Josef”.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

 

  În data de 4 iunie 1920,  Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat .

 

 

Foto: Semnarea Tratatului de la Trianon

 

Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74);

Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947.

La 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au existat manifestaţii exuberante de satisfacţie ci s-a trăit o bucurie liniştită, profundă, ca o reacţie la faptul că recunoaşterea Unirii a fost un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.

Este evident că Ungaria s-a simţit nedreptăţită de prevederile Tratatul de la Trianon, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea ţăprii, Ungaria a căutat să-şi modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce a fost cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional.

Mai mult, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon. Este cazul anilor 1938 – 1941, când Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria ; (http://www.rador.ro/documentar-tratatul-de-la-trianon-si-lupta-pentru-transilvania).