La 4 august 1919, Armata Regală Română cucerea Budapesta și lichida Republica Sovietică Ungară, eliberând Ungaria de comunism

Harta Europei centrale la 4 august 1919

Războiul româno-ungar din 1919 (13 noiembrie 1918 – 3 August 1919) – Armata Română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârșitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919 în Ungaria.

În contextul în care la finele Primului Război Mondial, operațiunile militare se încheiaseră în noiembrie 1918, provinciile românești Basarabia, Bucovina și Transilvania se uniseră rând pe rând cu țara-mamă, România.

Situația nu era însă deloc ușoară. Atât Rusia sovietică a lui Lenin cât și Republica Sovietică Ungară – condusă de guvernul bolșevic reprezentat de Bela Kun – refuzau recunoașterea României Mari și planificau operațiuni militare împotriva țării.

Dacă pe de o parte Rusia era scufundată într-un război civil între trupele comuniste și cele fidele vechii administrații țariste, fapt ce a împiedicat o ofensivă militară asupra României, Republica Sovietică Ungară condusă de Bela Kun a atacat Armata Regală Română în primăvara anului 1919.

Desigur, Lenin îi transmitea lui Bela Kun că Armata Roșie avea să ofere sprijin trupelor bolșevice maghiare prin Basarabia, Bucovina și Galiția.

La finalul războiului româno-ungar de la 1919 la 4 august 1919, ora 18:00, armata română ocupă fără niciun ajutor militar aliat Budapesta, capitala Ungariei.

Foto. Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Aceasta operatiune a fost condusa de generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul aflat in fruntea trupelor din Transilvania începînd din 12 aprilie 1919.

A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerînd războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

Dar fără îndoială cel mai cunoscut episod al ocupației române rămâne celebra opincă românească atârnată deasupra Parlamentului Ungariei de către un soldat român, în semn de răzbunare simbolică pentru ocuparea Bucureștiului în 1916 de către Puterile Centrale.

Însă mai mult decât orice, opinca românească de pe Parlamentul Ungariei, atârnată în 1919, simbolizează victoria României Regale în războiul pentru întregire națională și eliberarea Transilvaniei.a

Ocuparea Ungariei și alungarea comuniștilor de la putere a presupus numeroase și dureroase jertfe suferite de Armata Română. De la începutul ostilităților, în martie 1919, și până la sfârșitul lor, în august 1919, pierderile suferite de Armata Română s-au ridicat la 188 de ofițeri și 11.478 de soldați, dintre care 69 de ofițeri și 3.556 de soldați au făcut supremul sacrificiu pe câmpul de luptă.

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului din Budapesta – august 1919

După ce a restabilit ordinea, la 14 noiembrie 1919 Armata Română a început pe etape retragerea din Ungaria, ocupația fiind încheiată la începutul anului 1920.

Meritul armatei române a fost imens, ţinînd cont și de faptul că în această acţiune militară a România a acţionat singură, fără sprijinul aliaţilor.

Atît trupele franco-sîrbe din sud, cît şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai tîrziu şi fără lupte, doar ocupînd zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică ungară fusese zdrobită de cea română.

Coroborată cu victoria Poloniei împotriva Armatei Roșii în 1920, lichidarea regimului comunist ungar a amânat timp de două decenii instaurarea bolșevismului în Europa Centrală și de Est.

Victoria românească apare cu atît mai importantă,cu cît România ducea în acea perioadă un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercînd să răscoale populaţia şi să tîrască teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.

La data de 4 iunie 1920, Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat.

Într-adevăr, Ungaria s-a considerat după semnarea Tratatului de la Trianon nedreptăţită de prevederile acestuia, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea acesteia a căutat să modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce fusese cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional, dar, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon.

Astfel în anii 1938 – 1941, Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei în 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria.

Surse:

https://www.defenseromania.ro;

https://timpul.md.

DRUMUL MARII UNIRI DUPĂ 1 DECEMBRIE 1918, PÂNĂ LA 4 IUNIE 1920

 

 

Harta României Mari la 1 Decembrie 1918

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

 

 

 

 

 

Marea Adunare de la Alba Iulia s-a desfășurat în timp ce Transilvania era ocupată de armata austro-ungară, iar trupele feldmareșalului Mckensen se retrăgeau, trecând prin Sebeș și ocolind Alba Iulia, conform înțelegerii cu organizatorii Adunării care au promis că nu vor dezarma soldații germani din grupurile răzlețe.

Condițiile Unirii de la Alba Iulia erau, deci, de dublă ocupație străină. Spunem aceasta pentru cei care mai susțin că Unirea s-ar fi făcut sub presiunea și ocupația armatei române.

Din fericire, după o sută de ani, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri s-a făcut fără ocuparea Transilvaniei de către cele două armate străine, cum mai sperau adversarii de atunci, ca și cei de acum, ai României.

Numai că România nu mai este aceea, sperată pe atunci de români, și nici măcar aceea dobândită ulterior cu acordul Marilor Puteri. Au rămas în afara României, chiar de la început, teritoriile întinse din Țara Ungurească, despre care uită adesea să amintească până și istoricii români.

Este vorba despre Crișana de Vest, cu cele trei Crișuri, până la Tisa, rămasă la unguri, ca și de Banatul, tot până la Tisa, rămas la sârbi, și cele două treimi din Maramureșul de dincolo de Tisa.

Aceasta, făcându-ne că uităm de ținuturile din Transnistria până în Nordul Mării Negre și de cele din Sudul Dunării: din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania și Grecia, până în Peloponez.

Căci România era statul înconjurat din toate părțile de români, până departe, și nu cuprindea nici un sfert din romanitatea orientală de pe vremea aceea, în ciuda multelor exterminări și asimilări forțate ale românilor de către toate fostele populații nomade care s-au stabilit în Peninsula balcanică.

Ceea ce amintește de soarta autohtonilor din cele două Americi sau din Australia, care au sfârșit prin a fi închiși în rezervații.

Datorită succeselor armatei române din 1917 și proclamărilor Unirii, semnate de Basarabia (9 aprilie 1918), de Bucovina (18 noiembrie 1918), de Transilvania, Banat și Țara Ungurească (1 decembrie 1918) cu România, au fost uitate pentru moment toate necazurile romanității orientale, căci, față de Moldova și Muntenia, noua Românie putea fi numită, într-adevăr, Mare. În decembrie 1918 însă, Unirea nu era încă desăvârșită.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a hotărât înființarea Marelui Sfat Național Român, alcătuit din 250 de membri. Întrunirea Marelui Sfat Național s-a petrecut la 19 decembrie 1918 în sala Tribunalului din Alba Iulia. Atunci a fost ales ca Președinte Gheorghe Pop de Băsești, iar ca vicepreședinți: Episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu.

Cu această ocazie a fost ales și un fel de „guvern provizoriu” care se va numi Consiliul Dirigent al provinciilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar – stabilit la Sibiu – care hotărâseră Unirea cu România.

Guvernul maghiar n-a recunoscut hotărârile Adunării de la Alba Iulia, nici Unirea cu România, nici Marele Sfat Național Român și nici Consiliul Dirigent, căci, după 3 noiembrie 1918, guvernul maghiar declară independența Ungariei față de Austria și începe reorganizarea țării și, în special, a armatei, considerându-se îndreptățită la autodeterminare ca și restul naționalităților din fostul imperiu, dar fără să acorde, la rândul ei, independența naționalităților din cuprinsul vechiului său teritoriu, din care făcea parte și Transilvania.

După armistițiul de la Belgrad între Puterile aliate și Ungaria, proaspăt independentă, la 13 noiembrie 1918, fără să cunoască situația reală, generalul Franchet d’Esperey, care conducea armata franceză, a fost de acord cu stabilirea unei limite între Ungaria și Transilvania, fără să țină cont de convențiile Antantei cu România, pe care n-o mai considera aliată.

În felul acesta, Ungaria obținea legal un teritoriu din Transilvania, până la râul Mureș, pe care a și început să-l ocupe, cu intenția vădită de a recupera toată Transilvania.

A început atunci, de la sfârșitul lunii noiembrie 1918 și până în aprilie 1919, un adevărat masacru al populației românești.

A fost un fel de preludiu al ocupării, tot prin convenții internaționale, a Transilvaniei de Nord, în 1940. După relatările istoricului Constantin Kirițescu[1], în județul Arad, au fost uciși 300 de români[2]; la Giurcuța, lângă Huedin, 44 de români arși pe un fel de rug improvizat[3]; la Făget, peste 100 (loc. cit.); la Șiria, 60[4] ; în județul Caraș-Severin, 180[5]; la Sighișel, 50 (loc. cit.) și multe cazuri izolate de martiri români omorâți în chinuri groaznice.

La Beiuș, de exemplu, Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și desemnat de Consiliul Dirigent ca Prefect al Județului Bihor și avocatul dr. Nicolae Bolcaș „au fost maltratați, apoi duși la marginea gropii săpate pentru ei într-o vâlcea.

Aici supliciul a reînceput. Li s-au tăiat nasurile, li s-au sfărâmat brațele cu paturile puștilor, li s-au înfipt baionetele în gură și în ceafă, li s-au scos ochii și la urmă au fost aruncați în groapă de vii, unul peste celălalt, și acoperiți cu pământ”[6].

Curios cum toate aceste crime, și multe altele, nu sunt menționate de către istoricii noștri, la fel de curios ca și atitudinea aliaților și, în special, a armatei franceze, mereu favorabile Ungariei, în ciuda demersurilor făcute de către delegațiile române la Paris.

A fost stabilită, totuși, o nouă zonă (Satu Mare, Oradea, Arad) între Ungaria și Transilvania, orașele respective rămânând tot sub ocupație maghiară, și, în mod curios, propunându-se și o „zonă neutră” între maghiari și români.

Deși favorabilă Ungariei, guvernul maghiar a respins hotărârea Conferinței de Pace de la 19 martie 1919 și a demisionat (22 martie 1919) în favoarea guvernului revoluționar de tip comunist-bolșevic, privit cu aceeași îngăduință de către Antantă.

Numai că revoluționarii comuniști, având și sprijinul armatei maghiare, în loc să-și retragă trupele pe noua linie stabilită, au pornit atacul pentru recuperarea integrală a Transilvaniei. Este vorba despre luptele din Munții Apuseni (16-18 aprilie 1919).

 

 

Declanșarea unui adevărat război după semnarea armistițiilor dintre toate forțele beligerante a fost evenimentul crucial pentru Armata Română, care i-a oferit prilejul de-a elibera restul Transilvaniei și de a fixa granița promisă de Antantă pe Tisa.

Au fost lupte grele, dar victorioase, ale românilor. Este demnă de remarcat participarea cu această ocazie a două divizii de ardeleni români, dintre care „soldații regimentului Beiuș depuseseră jurământul de credință pe steagul românesc de la Țebea, în fața mormântului lui Avram Iancu”[7].

Rezultatul bătăliei din Munții Apuseni a fost eliberarea orașelor Satu Mare, Oradea, Beiuș, după care au continuat luptele (19 aprilie – 1 mai 1919) până la alungarea armatelor maghiare peste râul Tisa.

La 2 mai, guvernul revoluționarilor maghiari de la Budapesta face propunerea de încheiere a păcii cu România, promițând că „recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ale românilor”[8].

Ar fi fost, desigur, frumos ca totul să se termine așa, cel puțin pe Frontul de Vest al României, cu toate că românii din Banat erau încă sub ocupația trupelor sârbești și franceze.

Dar n-a fost să fie așa, căci zeitatea cea rea a războiului mai cerea încă sânge de român, și lacrimi, și jale. Iar bunii și străbunii noștri le-au dat cu prisosință.

 

 

 

Acad. Alexandru Surdu

 

––––––––––––––-

 

Note:

 

[1] Constantin Kirițescu Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Casa Școalelor, 1923,

[2] Constantin Kirițescu, op. cit., vol. 3, p. 396.

[3] ibid., p. 374.

[4] ibid., p. 397.

[5] ibidem, p. 398.

[6] Constantin Kirițescu op. cit., p. 398-399.

[7] Constantin Kirițescu op. cit., p. 414.

[8] Constantin Kirițescu op. cit., p. 426.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

 

 

Războiul dintre România regala şi Ungaria bolşevică începea în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacau, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa.

La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici.

La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului . După o perioadă de acalmie, conflictul a fost declanșat din nou de trupele guvernului bolșevic de la Budapesta condus de Kun Bela, sprijinit de bolșevicii ruși conduși de Lenin și boșevicii din  Ucraina, care promiseseră că vor ataca România de la răsărit.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna, reuşind s-o respingă până la Oradea.

 

A avut loc o contraofensivă românească fulgerătoare şi, dupa şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

 

 

 

 

Trupele maghiare înfrânte și demoralizate se predau în masă sau se retrag în debandadă.

 

 

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Pe timpul nopţii, efectivele române au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Josef”.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

 

  În data de 4 iunie 1920,  Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat .

 

 

Foto: Semnarea Tratatului de la Trianon

 

Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74);

Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947.

La 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au existat manifestaţii exuberante de satisfacţie ci s-a trăit o bucurie liniştită, profundă, ca o reacţie la faptul că recunoaşterea Unirii a fost un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.

Este evident că Ungaria s-a simţit nedreptăţită de prevederile Tratatul de la Trianon, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea ţăprii, Ungaria a căutat să-şi modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce a fost cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional.

Mai mult, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon. Este cazul anilor 1938 – 1941, când Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria ; (http://www.rador.ro/documentar-tratatul-de-la-trianon-si-lupta-pentru-transilvania).

În ziua de 16 noiembrie 1918, ca urmare a destrămării Imperiului Austro-Ungar, a fost proclamată Republica Populară Ungară (Magyar Népköztársaság)

 

 

 

 Foto: Harta României 1919 – 1920

În urmă cu  99 de ani , în ziua de 16 noiembrie 1918, după proclamarea independenţei Ungariei, la 29 octombrie 1918 şi abdicarea regelui Carol al IV-lea, la 13 noiembrie 1918, această ţară a abolit monarhia şi a proclamat Republica Populară Ungară (în limba maghiară Magyar Népköztársaság).

A fost un regim politic republican ce a existat în Ungaria între 16 noiembrie 1918 și 21 martie 1919, sub conducerea lui Mihály Károlyi,  conte de Carei.

 

Ca lider politic, Mihály Károlyi a proclamat şi condus  ca preşedinte prima republică ungară, iar Dénes Berinkey a avut funcţia de prim-ministru al guvernului.

În februarie 1919 s-a hotărât la Paris crearea unei zone neutre între români şi unguri. Acordul celor patru puteri învingătoare a luat numele de Nota Clemenceau. Se crea o zonă neutră în care urmau a se stabili trupele franceze, pentru a împiedica un conflict între români şi unguri. Pentru a-şi asigura participarea armatei ro­mâne la războiul antisovietic din est, aliaţii au fixat noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria.

Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi , care însă a refuzat să semneze, a respins condiţiile Aliaţilor. Neprimind satisfacţie din partea aliaţilor occidentali,  Károlyi şi şi-a dat demisia împreună cu întreg guvernul.

A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară.
Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun un apropiat al lui Lenin. Din cei 26 de comi­sari ai poporului, 18 erau evrei. 

 

 

 

Bela Kun la un miting

 

 

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor, a fost un regim comunist care a existat în Ungaria între 21 martie şi 6 august  1919, acesta fiind primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia.

A fost format ca urmare a eşecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar.

Instalat la Budapesta, bolşevismul putea contamina Europa Centrală. Noul guvern ungar a declarat chiar de la instalare că rupe orice legătură cu Puterile Antantei şi întinde o mână fră­ţească Sovietului de la Moscova. Făcea, toto­dată, un apel la muncitorii şi ţăranii din Boemia, România, Serbia şi Croaţia, pe care îi chema la o alianţă mili­tară, „contra boierilor, marilor proprietari funciari şi dinastiilor”. Repu­blica Sfaturilor de la Budapesta complica întreaga situaţie a Europei Centrale. 

Armata română  din Transilvania  a primit, în aceste condiţii, dintr-o dată o altă va­loare…
Într-o comunicare identică, trimisă de miniştrii Franţei şi Angliei la Bucureşti, Saint-Aulaire şi Barclay, se preciza limpede că România a devenit „singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în mo­mentul de faţă nu este numai o cauză românească, ci o cauză europeană”. 

Înainte de a decide o intervenţie (Antanta nu a aprobat imediat o inter­venţie la Budapesta a trupelor române, sârbe şi franceze), Antanta l-a trimis la Buda­pesta pe generalul sud-african Jan Chris­tian Smuts. Guvernul maghiar a respins condiţiile Aliaţilor şi a cerut ca zona neutră să fie fixată pe Mureş, acolo unde o stabilise Convenţia de la Belgrad. 

La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey a vizitat Bucureştiul. S-a în­tâlnit cu generalul Prezan şi a fost pri­mit de regele Ferdinand, căruia a avut nedelicateţea de a-i propune ca generalii francezi să preia comanda armatelor române pentru o mai bună coordonare a eforturilor militare în estul şi vestul României.

Generalul francez a dus la Bucureşti acordul Franţei la o inter­venţie în forţă contra Budapestei. În acest scop colonelul Ion Antonescu, viitorul conducător al României, s-a dus la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militară contra Buda­pes­tei. Armata română din Transilvania a fost întărită cu două divizii ale ardelenilor. 

Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slo­vacia. La 20 mai, armata ungară a atacat în acea direcţie  şi a obţinut câteva succese. În iunie, a ocupat oraşul Košice şi a ameninţat Bratislava.

În est, trupele un­gare au ajuns la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile Armatei Roşii din vestul Ucrainei. Generalul Piccione a fost înlocuit de la conducerea armatei ceho­slo­vace cu generalul francez Maurice Pelle, care a pornit contraofensiva. 

La 7 iunie, guvernul Ungariei a primit o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat osti­lităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei.

Mulţu­mită răspun­sului conciliant dat de Béla Kun, gene­ralul Pelle a oprit contraofensiva, dar a reluat-o câteva zile mai târziu.

La 13 iunie, Aliaţii au decis asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia. 

Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii au instaurat la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă. Această formaţiune statală s-a desfiinţat la 7 iulie, după alungarea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace.

La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi. A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dov­csák, care a de­clanşat „teroarea roşie”.

Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat.

Detaşa­mentul comunist „Lenin-fiúk” (Bă­ieţii lui Lenin), condus de József Cser­ny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, a jefuit şi terorizat populaţia.

 

Foto: Băieţii lui Lenin, grupele de şoc comuniste

Reorganizată şi întărită, armata ungară a declanşat la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei.

Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat lovitura principală. În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. 
Armata română s-a retras organizat, apoi, la 25 iulie, a contraatacat. Avan­sul a fost foarte rapid. La 1 august  a fost ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd. 
Vizitând dispozitivul de la Tisa, gene­ralul francez Victor Petin aprecia că la acel moment trupele române „pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa”.

În acel moment, România dispunea de cea mai puternică forţă armată din centrul şi sud-estul Europei şi era un factor foarte important în zonă.

Numărul total al militarilor români antrenaţi în luptă era de 84.000. Aceştia au fost sprijiniţi de 98 de baterii de artilerie.

 

 

Armata lui Bela Kun, invinsă, se retrage demoralizată în debandadă

De teama de a nu fi încercuite, trupele ungare au început retragerea. Aceasta a luat forma unei degringolade generale, în care au fost abandonate chiar şi armele şi muniţiile.

La 3 august întreaga armată ungară era efectiv scoasă din luptă, iar la 4 august capitala Buda­pesta a fost eliberată de forţele române.

 

 

 

 

 

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului din Budapesta – august 1919

 

 

Foto: Cavalerişti români pe străzile Budapestei

 

 

Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, mai exact 133 de zile. Armata română a fost prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism

Bela Kun a evitat capturarea fugind în după-amiaza zilei de 2 august la Viena cu un tren blindat împreună cu colaboratorii săi.

Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia care a permis refugierea unui număr de 415 comuniști unguri.

  S-a format un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile a fost înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich.

 

 

 

Foto: Marcă poştală din Ungaria în 1919. Supratipar cu inscripţia „Zona de ocupaţie română”. Mărci poştale cu supratipar românesc au circulat şi în Pocuţia (regiune din vestul Ucrainei, ocupată de armata română în perioada mai-august 1919, pentru a facilita intervenţia aliatului polonez în războiul cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale)

 

Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

La 16 noiembrie 1919, după retragerea trupelor române din capitala Ungariei, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Aus­tro-Ungar, a preluat puterea la Buda­pesta.

La 1 martie 1920, Adunarea Na­ţio­nală a Ungariei a restabilit Regatul Ungariei ca stat succesor, dar a hotărât să nu-l recheme din exil pe  prinţul Carol al IV-lea şi l-a ales pe Horthy ca regent pe o perioadă nede­terminată. 

Horthy a instituit „teroarea albă” îm­potriva comuniştilor şi evreilor. Bana­tul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Un­garia (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace.

La 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi.

În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul.

 

  Războiului româno-ungar din anul 1919 nu i-au fost acordate nici măcar câteva rânduri în manualele şcolare alternative de istorie a românilor…

Este greu de înţeles cum se poate studia participarea României la Primul Război Mondial, dacă lipseşte perioada dintre momentul reintrării în război (10 noiembrie 1918) şi tratatele de la Paris.

Formarea statului naţional unitar nu s-a datorat numai contextului internaţional favorabil, ci mai ales sângelui vărsat de vitejii noştri soldaţi şi sacrificiilor făcute de înregul popor român.

Oare de ce îi sunt ascunse cu atâta încăpăţânare tinerei generaţii, şi nu de azi de ieri,  faptele de eroism de care au dat dovadă românii în lupta dusă în 1919 pentru nimicirea regimului bolşevic din Ungaria şi pentru reîntregirea Patriei ?

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

 

http://www.rador.ro/2017/11/16/calendarul-evenimentelor-16-noiembrie-selectiuni-3/

http://www.gazetademaramures.ro/scurta-istorie-a-republicii-sovietice-ungaria-18934