ORIGINILE REVIZIONISMULUI UNGARIEI

Foto: Nostalgic, actualul premier maghiar Viktor Orban apare în timp ce îi arăta premierului Poloniei harta Ungariei Mari, cu Transilvania inclusă în ea.

În https://ziarulnatiunea.ro., prof.univ.dr. Corvin Lupu scrie că la data de 18 octombrie 1918, în timp ce în Parlamentul de la Budapesta se discuta strategia pe care Ungaria urma să o adopte în apropierea sfârșitului primului război mondial, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a luat cuvântul în numele poporului român din Transilvania, afirmând cu tărie că românii nu recunosc dreptul ungurilor de a negocia apropiata viitoare pace în numele lor.

Atmosfera din parlamentul maghiar în care vorbea Alexandru Vaida Voevod era deosebit de ostilă românilor. Vacarmul era îngrozitor. Ungurii se comportau de parcă ar fi vrut să-l mănânce pe deputatul românilor. Alexandru Vaida-Voevod, cu toate că era efectiv în pericol de moarte, a afirmat cu tărie că: „După suferințe și lupte de veacuri, națiunea română din monarhia austro-ungară își așteaptă și pretinde confirmarea drepturilor sale inalienabile și imprescriptibile la o viață națională integrală”.

Alexandru Vaida-Voevod exprima în puține cuvinte faptul că poporul român din Transilvania se descătușase și proclama cu tărie dorința de a duce o viață independentă, alături de frații săi din celelalte provincii românești, într-un stat unitar.

Gravitatea frământărilor ungurilor, datorate înfrângerii și perspectivei pierderii controlului asupra slovacilor, sârbo-croaților și mai ales asupra românilor a făcut ca la doar câteva zile, după ce în același parlament din Budapesta prim-ministrul Ungariei, Istvan Tisza, a declarat că Ungaria a pierdut războiul, el a fost asasinat. Conducătorii românilor din Transilvania, ca și guvernanții României aflați la Iași, se așteptau ca ungurii, obișnuiți de secole întregi să-i domine pe români și să stăpânească bogata Transilvanie, să nu se împace cu gândul pierderii stăpânirii.

În octombrie 1918 a izbucnit revoluția în Ungaria. Societatea maghiară era scindată, dar toate grupările doreau să continue stăpânirea asupra Transilvaniei. Nici o grupare ungurească nu propunea și nu accepta libertate națională pentru români.

Prima reacție a ungurilor, încă din luna octombrie 1918, când era evident că românii vor libertate națională și unitate națională, a fost aceea de furie năprasnică și de recurgere la măceluri groaznice săvârșite de gărzile ungurești asupra românilor din Transilvania. Toată iarna 1918-1919 au avut loc execuții în masă ale ungurilor împotriva românilor.

Istoricul Constantin Kirițescu, autorul valoroasei monumentale lucrări Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), scria: „Românii însă n-au ucis; nici o picătură de sânge n-a mânjit mâinile românilor. În cele 300 de omoruri săvârșite în județul Arad, din noiembrie 1918 până în februarie 1919, toate victimele au fost români, uciși de unguri; un singur ungur a fost ucis, și acela de un gardist tot ungur!” Era doar un exemplu, dintr-un singur loc.

La nivelul elitelor românești, ca și la cel al românilor de rând s-a cristalizat ideea că raporturile cu ungurii nu pot fi reglate decât cu sabia! Consiliul Național Român din Transilvania a trimis delegați la Iași să ceară ajutor militar din partea regelui Ferdinand și a guvernului român. Răspunsul a fost prompt, în ciuda unor greutăți enorme ale armatei române. Trupele române au intrat în Transilvania în 16 noiembrie 1918 și au asigurat protecție românilor ardeleni.

Foto: Bolșevicul Bela Kun, un apropiat al lui Lenin

Pe parcursul lunilor următoare încheierii războiului, cu sprijin iudeo-bolșevic masiv din Rusia Sovietică, Bela Kun (nume real Cohen, ulterior Kohn, ulterior Kun) și Partidul Comunist pe care l-a creat el, au ajuns în fruntea Ungariei. La 16 aprilie 1919, după repetate acțiuni provocatoare efectuate de bolșevicii maghiari în Transilvania, Ungaria a declarat război României.

Armatele române, conduse de generalul Constantin Prezan și de alți generali valoroși ca George Mărdărescu și Traian Moșoiu, au fost trimise împotriva trupelor ungurești, a căror unitate de elită era divizia secuiască din Ardeal. Această unitate a fost încercuită de români, înfrântă și izolată de restul trupelor ungurești.

Foto: Trupele maghiare înfrânte și demoralizate se predau în masă sau se retrag în debandadă.

După confruntări militare, frământări politice și adversități din partea unor generali ai trupelor franceze care-i sprijineau pe unguri, la 21 iulie 1919 armata română controla întregul teritoriu care-i fusese recunoscut de Conferința de Pace de la Paris.

O importantă victorie a obținut armata română în luptele grele desfășurate de-a lungul râului Tisa, când ungurii au fost dezorganizați și alungați în dreapta râului. Consiliul Suprem Aliat de la Paris a cerut românilor să se oprească pe aliniamentul râului Tisa.

Conducerea României și comandamentul militar român și-au dat seama că oprirea înaintării ar permite ungurilor să se refacă și să-și reia atacul asupra teritoriilor românești. În ziua de 29 iulie, comandamentul român a ordonat trecerea Tisei și mărșăluirea către Budapesta, pentru înfrângerea definitivă a ungurilor.

Trecerea armatei române peste podul de peste Tisa, construit cu rapiditate de geniștii români, s-a făcut sub privirile umede de emoție ale regilor Ferdinand și Maria de România și ale prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu.

Foto: Budapesta cucerită de Armata Română (Trupe române în fața Parlamentului din Budapesta)

La 4 august armata română a ocupat capitala Ungariei, mărșăluind în pas de paradă pe bulevardele Budapestei, în sunetele fanfarei militare și sub privirile mulțimilor îngrozite degeaba de pe trotuare.

Defilarea armatei române a fost primită de generalul Constantin Prezan, marele ei comandant, care avea să fie înaintat la gradul de mareșal. Populația Budapestei era îngrozită degeaba pentru că românii i-au cruțat pe unguri și s-au purtat mai mult decât omenos.

Armata română a luat mii de prizonieri, i-a dezarmat, de fapt a dezarmat întreaga Ungarie și a confiscat patru trenuri de alimente ale armatei ungare. Populația Budapestei de peste un milion și jumătate de oameni trăia în lipsuri foarte mari, era înfometată. Se ajunsese ca singura hrană a orașului să fie formată din dovleci. Cu alimentele confiscate de la armata ungară, românii au hrănit populația Budapestei.

Sunt elocvente fotografiile cu bucătăriile de campanie ale armatei române în jurul cărora se înșiruiau locuitorii Budapestei cu farfuriile în mână ca să-și primească hrana. În cazărmile din Budapesta, unde a fost încartiruită armata română, zilnic, erau primiți copiii săraci din Budapesta care mâncau din străchinile soldaților români. De asemenea, veneau și comeseni neinvitați, care erau și ei primiți. La porțile cazărmilor și în diferite alte centre din oraș se distribuia pâine și alimente calde populației ungurești.

În Ungaria autoritățile militare române i-au ocrotit pe evrei, întrucât ungurii au dorit să se răzbune pentru că evreii îi susținuseră pe bolșevicii lui Bela Kun. Ocrotirea românească a salvat evreimea din Ungaria de răzbunări, crime și alungare.

Armata română a capturat toate resturile diviziilor armatei ungare și a curățat Ungaria de bandele de soldați unguri care cutreierau țara fără nici o conducere săvârșind fapte reprobabile, a ocupat toate centrele industriale, toate fabricile de armament și toate depozitele de muniții.

În zona Lacului Balaton, pe o anumită suprafață, românii au permis ungurilor anti-bolșevici, sub conducerea amiralului Miklos Horty (foto), să-și refacă armata pentru momentul în care românii se vor retrage și s-a prevenit în acest fel revenirea iudeo-bolșevicilor la putere.

La retragerea armatei române, armamentul confiscat de români avea să fie încredințat lui Miklos Horty.

În acest fel, România a decis regimul politic care se va instaura în Ungaria pentru un sfert de veac. „Recunoștința” ungurilor se va vedea în perioada următoare Diktatului de la Viena (1940), când autoritățile ungurești ale lui Miklos Horty vor comite masacre asupra românilor, culminând cu îngrozitoarele crime de la Ip și Trăznea.

Același Horty al cărui regim a ucis români, evrei, sârbi și slovaci nevinovați are statuie în centrul Budapestei euro-atlantice, în timp ce legi aspre, nedrepte și vădit anti-românești nu permit în nici un fel vreun elogiu, portret, nume de stradă, nume de organizație, bust, evocare laudativă sau orice altceva în memoria mareșalului Ion Antonescu, dezrobitor al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. 

De la soldați la generali și la mareșalul Constantin Prezan, armata română s-a dovedit la înălțime și datorită ei s-a putut împlini și apăra realizarea uriașă a înfăptuirii României Mari și a înfrângerii dușmanului secular de la Apus.

În noiembrie 1919, în urma insistențelor Consiliului Suprem Aliat de la Paris, armata română s-a retras din Ungaria, până la noul aliniament stabilit de Conferința Păcii și recunoscut de România.

Pe teritoriul Ungariei, între acest aliniament și Tisa au rămas 200.000 de etnici români care aveau să fie maghiarizați în deceniile viitoare, astăzi mai existând o mică minoritate românească și ea parțial maghiarizată.