CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Băieții lui Lenin”, Bela Kun și Republica Sovietică Ungară

Republica Sovietica Ungară – a doua țară bolșevică din istorie, după Rusia lui Lenin

La sfârșitul primului Razboi Mondial, trei mari imperii – Imperiul Rus, Austro-Ungar si German – s-au prabusit.
In absența unei autoritati cât de cât credibilă, haosul si confuzia politica si sociala au cuprins o buna parte din Europa Centrala si de Est. Haosul si confuzia au permis ca, la Budapesta, sa apara o Republica Sovietica Ungara, care a functionat vreo patru luni si jumatate. Mai exact, intre 21 martie si 6 august 1919. In total, 133 de zile.
In acest foarte scurt interval, in Ungaria s-a instalat un regim care a proclamat oficial „Teroarea Rosie”, avand „vârful de lance” în gruparea paramilitara „Baietii lui Lenin”, scrie Vladimir ALEXE în  http://www.ziua.ro/.
Simbolul „Terorii Rosii” din Ungaria sovietica a fost, fără îndoială, liderul Bela Kun.


Ascensiunea la puterea lui Bela Kun.

Foto: Bela Kun la un miting

Nascut Bela Kohn, la Cehul Silvaniei (Romania), la 20 februarie 1886, Bela Kun (foto sus) si-a maghiarizat numele in 1906 devenind din Kohn – Kun. Tatal lui evreu, era un notar evreu din Cehul Silvaniei, iar mama o protestanta practicantă.

Inainte de Primul Razboi Mondial, Bela Kun s-a lansat in ziaristică la Cluj. Simpatiza cu Partidul Social Democratic Ungar din acest oras.A lucrat o vreme pentru „Consiliul de Asigurari Sociale” din Cluj, unde insa a fost acuzat pentru delapidare de fonduri.

Se bucura de o proasta reputatie si a fost implicat in mai multe dueluri. In mai 1913, Bela Kun se insoara cu Iren Gal, o profesoara de muzica de conditie burgheza. Poetul Ady Endre este cel care l-a introdus pe Bela Kun in mediul intelectual de stânga de la Budapesta.

A fost mobilizat in armata austro-ungară pe frontul de Est și n 1916 cade prizonier la rusi.

Este expediat intr-un lagar de prizonieri de razboi din Ural, unde il cunoaste pe Imre Nagy. In 1917, Bela Kun si alti prizonieri austro-ungari – printre care si Imre Nagy – se convertesc la bolsevism. Invata limba rusa si sunt integrati in cadrul „Armatei Rosii”.

In martie 1918, la Moscova, Bela Kun formeaza „Grupul Ungar” al Partidului Bolsevic Rus, care va fi predecesorul Partidului Comunist Ungar. Il cunoaste pe Lenin, dar Bela Kun (impreuna cu Matyas Rakosi) se apropie mai mult de Grigori Zinoviev (Apelbaum) si Karl Radek (Sobelson).Pragmatismului proverbial al lui Lenin, Kun ii opusese ideea unei „ofensive revolutionare prin toate mijloace”.

Ceea ce il facea pe Bela Kun mai radical chiar decat Lenin. De altfel, Lenin i-a numit pe acesti bolsevici extremisti „kuneristi”. Iar curentul de practici violente „kunerism”. In acest timp, Bela Kun facea planuri pentru a „exporta” revolutia bolsevica din Rusia in Ungaria.

Nucleul viitorului Partid Comunist Ungar a fost alcatuit de Bela Kun pe 4 noiembrie 1918, intr-un hotel din Moscova. Comitetul Central ii cuprindea pe fostii prizonieri austro-ungari, trecuti de partea bolsevicilor, printre care si pe Imre Nagy.

In aceeasi luna, Bela Kun si Comitetul Central (impreuna cu cateva sute de militari din „Armata Rosie”) s-au infiltrat in Ungaria, finantati de bolsevicii rusi, si au inceput recrutarile: fosti soldati (ajunsi someri), tineri intelectuali de stanga si minoritati etnice.

Pana in februarie 1919, Bela Kun inregistrase deja intre 30.000 si 40.000 de membri.Situatia economica si sociala din Ungaria dupa razboi devenise de-a dreptul dezastruoasa. Infrangerea de pe front, urmata de destramarea Imperiului Austro-Ungar, inflatia galopanta, somajul de proportii, foametea, frigul, haosul si lipsa oricarei autoritati adusesera populatia la disperare.


Revolutia Aster si revolutia lui Bela KunIn octombrie 1918, in Ungaria a avut loc „Revolutia Aster”, care a adus insa la putere o coalitie subreda. Contele Mihaly Karolyi a incercat zadarnic sa coaguleze cu aliatii social-democrati o anumita autoritate in Ungaria. Bela Kun si camarazii sai bolsevici l-au atacat insa imediat.

Bun orator, Bela Kun a inceput o campanie de manifestatii deosebit de agresive, sustinute de cotidianul „Stirile Rosii”. In urmatoarele cateva luni, comunistii au devenit tot mai populari datorita promisiunilor facute populatiei. In primul rand, promisiunea de a face Ungaria Mare.
Pe 20 februarie 1919, o manifestatie violenta a comunistilor asupra principalului cotidian social-democrat „Cuvantul Poporului” s-a terminat cu uciderea a patru politisti. Arestat, Bela Kun a fost batut de un politist chiar in fata catorva ziaristi.

Ziarul a fost interzis si s-au sechestrat toate sediile Partidului Comunist, ceea ce a sporit simpatia ungurilor fata de bolsevici. Aceasta simpatie generala a determinat, in cele din urma, guvernul sa redeschida la 1 martie 1919ziarul „Stirile Rosii”, care a reinceput să publice.

Pe 20 martie, Presedintele Karolyi a anuntat demisia guvernului condus de Denes Berinkey si a cerut social-democratilor sa formeze un nou guvern.

Acestia au inceput tratativele cu comunistii, aflati in acel moment in inchisoare. In urma tratativelor, cele doua partide au fuzionat sub denumirea de „Partidul Socialist Ungar”.

Presedintele Karolyi, un anticomunist declarat, nu a fost insa informat de fuziune. Astfel ca s-a pomenit in fața cu un partid socialist dominat de comuniști.

Pe 21 martie 1919, presedintele Karolyi demisioneaza, iar Bela Kun anunța noua forma de guvernare a statului: Republica Sovietica Ungaria.

A fost al doilea stat bolsevic dupa Rusia, aparut in Europa. Coabitarea kuneristilor cu social-democratii a durat doar pana la 24 iunie 1919, cand Bela Kun si ai lui au preluat integral puterea si i-au eliminat pe social-democrati de la guvernare.

Teroarea Roșie maghiara:”Băieții lui Lenin”

Pe plan intern, guvernarea bolsevica din Ungaria a introdus, din primele momente, „Teroarea Rosie” – copie fidela a celei din Rusia, dintre 2 septembrie si sfarsitul lui octombrie 1918 – predicata de cei doi ideologi ai bolsevismului maghiar, George Lukacs si Tibor Szamuely, cei care sustineau necesitatea „terorii revolutionare”.

La 20 aprilie 1919, Tibor Szamuely, de pilda, afirma intr-un discurs tinut la Gyor:

„Acum, puterea este in mâinile noastre. Cine vrea restaurarea vechiului regim trebuie spanzurat imediat. Acestia trebuie sa atarne imediat in streang. Victoria proletariatului din Ungaria a facut destule victime printre noi. Asa ca acum este nevoie sa varsam sangele dusmanilor nostri.

Nu trebuie sa ne ferim sa le varsam sângele. Sangele este ca oțelul: intareste sufletul si proletariatul! Sa curga, asadar, cât mai mult sange. Vom extermina toata burghezia dacă va fi cazul”.

In aceasta atmosfera este creat de Jozsef Cserny (foto jos), grupul paramilitar „Băieții lui Lenin”.

Read Cserny József Online

Acest grup cuprindea circa 200 de tineri, care initial asigurau garda personala a lui Tibor Szamuely, Comisar pentru Afacerile Militare.

Restul erau infractori de drept comun. Imbrăcati in haine de piele neagra, „Baietii lui Lenin” constituiau varful de lance al „Terorii Rosii”, dezlantuita de kuneristi.

Foto: Băieții lui Lenin


Numeroase atrocitati, arestari si executii pe loc, trenuri-spanzuratoare au fost inregistrate in cele patru luni cat a functionat regimul Republicii Ungaria (Bodo Bela: „Paramilitary Violence in Hungary After the First World War”, East European Quarterly, vol. 38, 2004).”Baietii lui Lenin” apareau in autocamioane, peste tot in Ungaria, unde se semnala cel mai mic semn de opoziție la regimul bolsevic de la Budapesta.

Ei atacau ceremoniile religioase cu grenade si focuri de mitraliere. Executau victimele pe loc,fără judecata. Formau asa-numite „patrule de rechizitie”, care jefuiau casele oamenilor.

Potrivit unui raport din 1922 al avocatului Albert Vary, „Baietii lui Lenin” au facut in 133 de zile ale regimului Bela Kun, 590 de victime, ucise prin executii sumare, fără proces.

Personal, Tibor Szamuely – prizonier austro-ungar la rusi, convertit la bolsevism impreuna cu Bela Kun, intrat in Armata Rosie, devenit apoi Comisar pentru Afacerile Militare in guvernul bolsevic de la Budapesta – era unul dintre cei care pledau pentru utilizarea masurilor de violenta extrema, in cadrul „Terorii Rosii”.


Cu mana lui, Tibor Szamuely a ucis si torturat zeci de unguri, cu un sadism greu de imaginat. Modelul „Terorii Rosii” a fost imprumutat de la bolsevicii rusi, unde a devenit oficial la 2 septembrie 1918.

Atunci cand Lenin a recomandat „Teroarea Rosie”,, el a avut in vedere perioada 1792-1794 din ceea ce se considera „Revolutia franceză”.
O lovitura de stat a lui „Ordo Iluminati” („Ordinul Iluminatilor”, pregatita inca din 1782, prin Congresul de la Wiesbaden. Intre 1792 si 1794, perioada „Marii Terori” din Franta – care a facut aproape un milion de victime, executate sumar, din randul artistocratiei, preotilor catolici, functionarilor, regalistilor, militarilor etc. – a avut ultimele 6 luni, pana la 28 iulie 1794 (cand au fost ghilotinati Robespierre si Saint Just, simbolurile „Marii Terori”), denumita „Teroarea Rosie”.

„Revolutionarii” se confruntau in exterior cu razboaie contra Austriei si Prusiei – mai tarziu s-au adaugat Marea Britanie si Spania – iar pe plan intern cu mari rascolae taranesti. „Marea Teroare” din Franta a fost singurul mijloc prin care „revolutionarii” (Ordo Iluminati) s-au putut mentine la putere.

In 1918, firava putere bolsevica, instalata la Petrograd cu un an inainte, se confrunta si ea cu mari greve, care paralizau economia, cu rascoale taranesti si cu armatele albe (protariste), care afluiau spre Petrograd din cele 4 puncte cardinale.

In plus, interventia externa punea o presiune in plus asupra fortelor, mult mai slabe, ale lui Lenin si Trotki. In 1918, puterea bolsevicilor se clatina de la o zi la alta.
Asa ca Lenin a apelat la mijloacele „Terorii Rosii” doar pentru a-i putea mentine la putere pe bolsevici.Chestiunea este aprig disputata, insa, de istorici.

Robert Conquest in „Reflections on a Ravaged Century” (2000), la pag. 98, scrie ca „teroarea fara precedent era motivata ideologic de incercarea de a transforma societatea, masiv si rapid, contra circumstantelor naturale”.
Richard Pipes, dimpotriva, sustine in „Communism: A History” (2001), pag 39, ca „Teroarea Rosie” este intrinseca oricarui regim comunist.
In biografia consacrata lui Stalin, Edvard Radzinsky aminteste la pag. 152-155, de o nota scrisa de Iosif Vissarionovici pe o lucrare a lui Karl Marx: „Teroarea este cel mai rapid mod de a fauri o noua societate”.


Cand au venit la putere, Bela Kun si kuneristii nu erau amenintati de nimeni. Dimpotriva. Datorita promisiunilor, comunistii unguri se bucurau chiar de popularitate. „Teroarea Rosie” din Ungaria a fost, asadar, absolut gratuita.

O violență fara rost, excesiva.
Practicantii acestui gen de violenta gratuita au fost denumiti de Lenin kuneristi.
Pe langa „Teroarea Rosie” („Baietii lui Lenin”) si „tribunalele revolutionare”, regimul Bela Kun a adoptat o serie de masuri care au creat nemultumirea populatiei si a redus drastic sprijinul pentru puterea bolsevica.
Altfel, guvernul bolsevic de la Budapesta a decretat nationalizarea intregii industrii, a intreprinderilor comerciale, a magazinelor, profesiilor liberale, transportului, bancilor, sanatatii si invatamantului, institutiilor culturale.
A anulat dreptul la proprietate asupra locuintelor, a rechizitionat toate palatele, vilele si casele de odihna, a abolit titlurile artistocratice si toate privilegiile, a separat biserica catolica de stat si a cenzurat sever libertatea de exprimare.
Desi Lenin l-a sfatuit pe Bela Kun sa imparta pamant taranilor, acesta a trecut direct la faza rechizitionarilor moșiilor si transformarii lor in kolhozuri.
Se stie ca primele masuri luate de Lenin, dupa instalarea puterii bolsevice in Rusia, au fost emiterea „Decretului asupra Pacii” (prin care Rusia se retragea unilateral din razboi si aducea acasa, de pe front, milioane de rusi) si „Decretul asupra Pamantului” (prin care acestia erau improprietariti).
Aceste doua decrete, semnate rapid de Lenin, au permis supravietuirea firavei puteri bolsevice din Rusia.

Punctul crucial al guvernarii Bela Kun au fost însa aventurile militare din Slovacia și Transilvania (România), care au grăbit prăbușirea regimului instaurat de bolșevici în Ungaria.

08/06/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Generalul american Bandholtz, propaganda maghiară și războiul hibrid antiromânesc

Ostorral védte meg a Magyar Nemzeti Múzeum kincseit | 24.hu

 

Una dintre cele mai citate, dar şi controversate lucrări despre 
administraţia românească a Budapestei, din perioada august-noiembrie 1919, este cartea intitulată „Un Jurnal Nediplomatic” (An Undiplomatic Diary), scrisă …de un urechist, pe bune – generalul Harry Hill Bandholtz, şeful Misiunii Militare Americane în Ungaria. scrie https://www.infobrasov.net/budapesta-denigrari-grosolane-intr-un-jurnal-nediplomatic/

 

 

 

 

Trenuri cu cereale şi produse alimentare au fost trimise din Transilvania în Ungaria, iar pe Dunăre a fost instaurată libertatea de navigaţie pentru a permite aprovizionarea cu alimente a Budapestei.   
Intervenţia Armatei Române, care a eliberat Ungaria de regimul bolşevic, a fost privită cu simpatie de către o parte a populaţiei locale şi de către personalităţi politice ungare, precum fostul prim-ministru Sándor Wekerle.

Percepţia generală era aceea că armata română a înlăturat un regim care a exercitat o violenţă extremă asupra propriilor cetăţeni, utilizând teroarea şi anihilarea oponenţilor ca metode de acţiune, (iar un alt scop a fost) distrugerea proprietăţii private.

În fapt, intervenţia armatei române a permis instaurarea unui guvern de orientare anti-comunistă la Budapesta.

Administraţia militară românească s-a desfăşurat sub supravegherea strictă a Misiunii Militare Interaliate în Ungaria, organism creat în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat la 13 noiembrie 1918, din care făceau parte reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei şi SUA.    
În memoriile sale, publicate în 1933, generalul american Harry Hill Bandholtz a pretins că a împiedicat numeroase „jafuri şi abuzuri” ale trupelor române în Ungaria.

În fapt, aşa cum arată documentele de arhivă şi alţi memorialişti ai epocii, astfel de acţiuni au fost acte izolate de indisciplină.   

 

 

Unul dintre episoadele relatate de general se referă la stoparea de unul singur a aşa-numitului „jaf de la muzeu”, pus la cale de trupele române.

Era de fapt vorba de o dispoziţie adresată de către autorităţile militare române Muzeului Naţional al Ungariei de a preda containere care conţineau bunuri de patrimoniu provenind din muzeele Transilvaniei, ridicate de către trupele austro-ungare în timpul retragerii lor din regiune, în ultimele luni de război.


Deşi fără a dori să elucideze motivele disputei, acordând unilateral credibilitate totală doar punctului de vedere ungar, generalul Bandholtz admite în jurnalul său faptul că inclusiv reprezentanţii Muzeului Naţional al Ungariei erau de acord să restituie României o parte a artefactelor provenind din Transilvania, inclusiv documente aparţinând Bibliotecii Academiei Române, care fuseseră confiscate de trupele austro-ungare în timpul ocupaţiei Bucureştilor, capitala României, din 1917-1918.   
Este puţin cunoscut faptul că, după acest episod, în 13 februarie 1920, generalul american a acordat un interviu corespondentului la Paris al ziarului „The New York Times”, în care a susţinut că ar fi împiedicat, de unul singur, intrarea militarilor români în Muzeul Naţional al Ungariei, prevenind „jaful” unui tezaur din aur (în memoriile sale nu mai menţionează tezaurul din aur, ci doar piese de muzeu!).

 La protestele autorităţilor române, generalul a retractat declaraţiile din interviu, care i-ar fi fost incorect atribuite de către corespondentul la Paris al publicaţiei „The New York Times”. 

Pe 17 martie 1920, Departamentul de Stat a trimis o Notă Verbală către Legaţia României la Washington, în care se afirmă că generalului Bandholtz i-au fost atribuite „opinii gratuite şi fără consimţământul său”, de către corespondentul publicaţiei new-yorkeze.   
De altfel, memoriile generalului american conţin şi alte aprecieri distorsionate asupra unor evenimente şi persoane, vizându-i inclusiv pe colegii săi francez şi italian din cadrul Misiunii Militare Interaliate din Ungaria, precum şi unele prejudecăţi cu privire la alte naţionalităţi (evrei, mexicani ori alţi „latini”).   

În 1936, a fost ridicată o statuie a generalului american Harry Hill Bandholtz, chiar în faţa Legaţiei SUA din Budapesta.

 

 

Momentul crucial în care soldaţii români au pus opinca pe Parlamentul din  Budapesta. Lucruri puţin ştiute despre războiului româno - maghiar din 1919

 

 

 

 

 

 

 

 

O caracteristică evidentă a componentei războiului hibrid este promovarea dezinformărilor, adică a jumătăţilor de adevăr, şi atribuirea lor unor reprezentanţi ai unor state puternice, precum SUA. 

Nu este pentru prima dată când oficiali ungari creează scandaluri diplomatice în care îi atrag şi pe reprezentanţii SUA. 

 

Evident că propaganda maghiară nu recunoaște nici că așa zisul steg al secuilor e un fals grosolan, inventat în 2004 de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), o ONG de buzunar, ai cărei lideri sunt finanţaţi cu fonduri importante de Budapesta, pentru un singur scop – să incite populaţia în a scoate de sub autoritatea României judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Din fericire fără succes, până acum.

 Şi faţă de care atât Kelemen Hunor, cât şi premierul Ungariei Orban Viktor tac mâlc…
Tac şi continuă „războiul hibrid” la adresa României… în interesul cui? Al maghiarilor simpli?

În niciun caz… ci doar în interesul lor meschin, cu siguranţă,… şi poate şi al Moscovei.  

02/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DRUMUL MARII UNIRI DUPĂ 1 DECEMBRIE 1918, PÂNĂ LA 4 IUNIE 1920

 

Harta României Mari la 1 Decembrie 1918

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

 

 

 

 

 

Marea Adunare de la Alba Iulia s-a desfășurat în timp ce Transilvania era ocupată de armata austro-ungară, iar trupele feldmareșalului Mckensen se retrăgeau, trecând prin Sebeș și ocolind Alba Iulia, conform înțelegerii cu organizatorii Adunării care au promis că nu vor dezarma soldații germani din grupurile răzlețe.

Condițiile Unirii de la Alba Iulia erau, deci, de dublă ocupație străină. Spunem aceasta pentru cei care mai susțin că Unirea s-ar fi făcut sub presiunea și ocupația armatei române.

Din fericire, după o sută de ani, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri s-a făcut fără ocuparea Transilvaniei de către cele două armate străine, cum mai sperau adversarii de atunci, ca și cei de acum, ai României.

Numai că România nu mai este aceea, sperată pe atunci de români, și nici măcar aceea dobândită ulterior cu acordul Marilor Puteri. Au rămas în afara României, chiar de la început, teritoriile întinse din Țara Ungurească, despre care uită adesea să amintească până și istoricii români.

Este vorba despre Crișana de Vest, cu cele trei Crișuri, până la Tisa, rămasă la unguri, ca și de Banatul, tot până la Tisa, rămas la sârbi, și cele două treimi din Maramureșul de dincolo de Tisa.

Aceasta, făcându-ne că uităm de ținuturile din Transnistria până în Nordul Mării Negre și de cele din Sudul Dunării: din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania și Grecia, până în Peloponez.

Căci România era statul înconjurat din toate părțile de români, până departe, și nu cuprindea nici un sfert din romanitatea orientală de pe vremea aceea, în ciuda multelor exterminări și asimilări forțate ale românilor de către toate fostele populații nomade care s-au stabilit în Peninsula balcanică.

Ceea ce amintește de soarta autohtonilor din cele două Americi sau din Australia, care au sfârșit prin a fi închiși în rezervații.

Datorită succeselor armatei române din 1917 și proclamărilor Unirii, semnate de Basarabia (9 aprilie 1918), de Bucovina (18 noiembrie 1918), de Transilvania, Banat și Țara Ungurească (1 decembrie 1918) cu România, au fost uitate pentru moment toate necazurile romanității orientale, căci, față de Moldova și Muntenia, noua Românie putea fi numită, într-adevăr, Mare. În decembrie 1918 însă, Unirea nu era încă desăvârșită.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a hotărât înființarea Marelui Sfat Național Român, alcătuit din 250 de membri. Întrunirea Marelui Sfat Național s-a petrecut la 19 decembrie 1918 în sala Tribunalului din Alba Iulia. Atunci a fost ales ca Președinte Gheorghe Pop de Băsești, iar ca vicepreședinți: Episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu.

Cu această ocazie a fost ales și un fel de „guvern provizoriu” care se va numi Consiliul Dirigent al provinciilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar – stabilit la Sibiu – care hotărâseră Unirea cu România.

Guvernul maghiar n-a recunoscut hotărârile Adunării de la Alba Iulia, nici Unirea cu România, nici Marele Sfat Național Român și nici Consiliul Dirigent, căci, după 3 noiembrie 1918, guvernul maghiar declară independența Ungariei față de Austria și începe reorganizarea țării și, în special, a armatei, considerându-se îndreptățită la autodeterminare ca și restul naționalităților din fostul imperiu, dar fără să acorde, la rândul ei, independența naționalităților din cuprinsul vechiului său teritoriu, din care făcea parte și Transilvania.

După armistițiul de la Belgrad între Puterile aliate și Ungaria, proaspăt independentă, la 13 noiembrie 1918, fără să cunoască situația reală, generalul Franchet d’Esperey, care conducea armata franceză, a fost de acord cu stabilirea unei limite între Ungaria și Transilvania, fără să țină cont de convențiile Antantei cu România, pe care n-o mai considera aliată.

În felul acesta, Ungaria obținea legal un teritoriu din Transilvania, până la râul Mureș, pe care a și început să-l ocupe, cu intenția vădită de a recupera toată Transilvania.

A început atunci, de la sfârșitul lunii noiembrie 1918 și până în aprilie 1919, un adevărat masacru al populației românești.

A fost un fel de preludiu al ocupării, tot prin convenții internaționale, a Transilvaniei de Nord, în 1940. După relatările istoricului Constantin Kirițescu[1], în județul Arad, au fost uciși 300 de români[2]; la Giurcuța, lângă Huedin, 44 de români arși pe un fel de rug improvizat[3]; la Făget, peste 100 (loc. cit.); la Șiria, 60[4] ; în județul Caraș-Severin, 180[5]; la Sighișel, 50 (loc. cit.) și multe cazuri izolate de martiri români omorâți în chinuri groaznice.

La Beiuș, de exemplu, Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și desemnat de Consiliul Dirigent ca Prefect al Județului Bihor și avocatul dr. Nicolae Bolcaș „au fost maltratați, apoi duși la marginea gropii săpate pentru ei într-o vâlcea.

Aici supliciul a reînceput. Li s-au tăiat nasurile, li s-au sfărâmat brațele cu paturile puștilor, li s-au înfipt baionetele în gură și în ceafă, li s-au scos ochii și la urmă au fost aruncați în groapă de vii, unul peste celălalt, și acoperiți cu pământ”[6].

Curios cum toate aceste crime, și multe altele, nu sunt menționate de către istoricii noștri, la fel de curios ca și atitudinea aliaților și, în special, a armatei franceze, mereu favorabile Ungariei, în ciuda demersurilor făcute de către delegațiile române la Paris.

A fost stabilită, totuși, o nouă zonă (Satu Mare, Oradea, Arad) între Ungaria și Transilvania, orașele respective rămânând tot sub ocupație maghiară, și, în mod curios, propunându-se și o „zonă neutră” între maghiari și români.

Deși favorabilă Ungariei, guvernul maghiar a respins hotărârea Conferinței de Pace de la 19 martie 1919 și a demisionat (22 martie 1919) în favoarea guvernului revoluționar de tip comunist-bolșevic, privit cu aceeași îngăduință de către Antantă.

Numai că revoluționarii comuniști, având și sprijinul armatei maghiare, în loc să-și retragă trupele pe noua linie stabilită, au pornit atacul pentru recuperarea integrală a Transilvaniei. Este vorba despre luptele din Munții Apuseni (16-18 aprilie 1919).

 

 

Declanșarea unui adevărat război după semnarea armistițiilor dintre toate forțele beligerante a fost evenimentul crucial pentru Armata Română, care i-a oferit prilejul de-a elibera restul Transilvaniei și de a fixa granița promisă de Antantă pe Tisa.

Au fost lupte grele, dar victorioase, ale românilor. Este demnă de remarcat participarea cu această ocazie a două divizii de ardeleni români, dintre care „soldații regimentului Beiuș depuseseră jurământul de credință pe steagul românesc de la Țebea, în fața mormântului lui Avram Iancu”[7].

Rezultatul bătăliei din Munții Apuseni a fost eliberarea orașelor Satu Mare, Oradea, Beiuș, după care au continuat luptele (19 aprilie – 1 mai 1919) până la alungarea armatelor maghiare peste râul Tisa.

La 2 mai, guvernul revoluționarilor maghiari de la Budapesta face propunerea de încheiere a păcii cu România, promițând că „recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ale românilor”[8].

Ar fi fost, desigur, frumos ca totul să se termine așa, cel puțin pe Frontul de Vest al României, cu toate că românii din Banat erau încă sub ocupația trupelor sârbești și franceze.

Dar n-a fost să fie așa, căci zeitatea cea rea a războiului mai cerea încă sânge de român, și lacrimi, și jale. Iar bunii și străbunii noștri le-au dat cu prisosință.

 

 

Acad. Alexandru Surdu

 

Acad. Alexandru Surdu

 

––––––––––––––-

 

Note:

 

[1] Constantin Kirițescu Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Casa Școalelor, 1923,

[2] Constantin Kirițescu, op. cit., vol. 3, p. 396.

[3] ibid., p. 374.

[4] ibid., p. 397.

[5] ibidem, p. 398.

[6] Constantin Kirițescu op. cit., p. 398-399.

[7] Constantin Kirițescu op. cit., p. 414.

[8] Constantin Kirițescu op. cit., p. 426.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

 

 

Războiul dintre România regala şi Ungaria bolşevică începea în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacau, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa.

La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici.

La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului . După o perioadă de acalmie, conflictul a fost declanșat din nou de trupele guvernului bolșevic de la Budapesta condus de Kun Bela, sprijinit de bolșevicii ruși conduși de Lenin și boșevicii din  Ucraina, care promiseseră că vor ataca România de la răsărit.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna, reuşind s-o respingă până la Oradea.

 

A avut loc o contraofensivă românească fulgerătoare şi, dupa şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

 

 

 

 

Trupele maghiare înfrânte și demoralizate se predau în masă sau se retrag în debandadă.

 

 

Primii militari români care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

În seara zilei de 3 august, la bariera de est a Budapestei, forţele române au fost întâmpinate pe o ploaie torenţială de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Pe timpul nopţii, efectivele române au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Josef”.

Cu toate acestea, istoriografia a consemnat ca dată a eliberării Budapestei de bolşevism ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei…

 

  În data de 4 iunie 1920,  Ungaria a semnat Tratatul de pace de la Trianon, socotit de maghiari un Diktat .

 

 

https://i0.wp.com/www.rador.ro/wp-content/uploads/2018/06/trianon3.jpg

Foto: Semnarea Tratatului de la Trianon

 

Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74);

Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947.

La 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au existat manifestaţii exuberante de satisfacţie ci s-a trăit o bucurie liniştită, profundă, ca o reacţie la faptul că recunoaşterea Unirii a fost un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu.

Este evident că Ungaria s-a simţit nedreptăţită de prevederile Tratatul de la Trianon, iar în următorii ani, şi chiar şi în prezent, independent de regimul politic aflat la conducerea ţăprii, Ungaria a căutat să-şi modifice frontierele în detrimentul vecinilor, visând la ceea ce a fost cândva „Ungaria Mare”.

Totuşi, pe 4 iunie 1920, după aproape patru secole de la dezastrul de la Mohacs, Ungaria redevenea independentă şi, pentru prima dată în istorie, devenea un stat naţional.

Mai mult, atunci când condiţiile politice internaţionale au fost prielnice, Ungaria nu a ezitat chiar să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon. Este cazul anilor 1938 – 1941, când Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria ; (http://www.rador.ro/documentar-tratatul-de-la-trianon-si-lupta-pentru-transilvania).

12/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: