LUPTA DE CLASĂ rămâne actuală, atâta timp cât vor exista clasele sociale

 

Eliminarea unor clișee așa-zis marxiste

Lenin atrăgea atenția că teoria luptei de clasă nu este marxistă, ci vine… din negura Istoriei. Dar atît teoria, cît și lupta de clasă sunt la fel de actuale! Și vor mai fi multă vreme, cît timp vor exista cele două mari clase social-politice – conducători și conduși – și statul care le supraveghează ca să nu intre în luptă violentă sau, dacă intră, atunci, la comanda conducătorilor, intervine ca să tempereze zelul revoluționar al proletariatului.

Filologul și politologul Noam Chomsky ironizează cu serenitate:

„În Statele Unite, nu îți este permis să vorbești despre diferențele de clasă. De fapt, doar două grupuri au voie să aibă conștiință de clasă în Statele Unite. Unul este comunitatea oamenilor de afaceri, înverșunată în dobîndirea conștiinței de clasă. Tezele lor abundă toate de idei legate de pericolul claselor, pericolul ridicării acestora și găsirea mijloacelor pentru a le înfrînge. Acesta este un fel de marxism vulgar, întors pe dos.

Al doilea grup este cel care lucrează în departamentele strategice ale guvernului. Ei vorbesc la fel ca aceia din primul grup (…). Astfel că ei pot avea conștiință de clasă. Ei au o misiune de îndeplinit. Dar este extrem de important să îi convingă pe ceilalți, pe restul populației, că ideea luptei de clasă nu există. Toți suntem egali, toți suntem americani, trăim în armonie, muncim  împreună, totul este minunat“.

Psihanalistul Erich Fromm introduce subiectivismul și scrie foarte convins:

„Dorința de a avea duce, în mod inevitabil, la nesfârșita luptă de clasă.

Pretenția comuniștilor că sistemul lor va pune capăt luptei de clasă prin desființarea claselor sociale este o ficțiune, căci sistemul lor se bazează pe principiul consumului nelimitat ca scop al vieții. Atâta timp cât toată lumea vrea să aibă mai mult, trebuie să existe clase sociale, luptă de clasă, iar în termeni globali, trebuie să existe un război internațional.

Lăcomia și pacea se exclud reciproc. (…) Ceea ce e valabil pentru războaiele internaționale este la fel de valabil și pentru lupta de clasă. Războiul dintre clasele sociale, în esență dintre exploatatori și exploatați, a existat întotdeauna în societățile bazate pe principiul lăcomiei. Acolo unde nu s-au făcut simțite nici nevoia de exploatare, nici lăcomia socială, nu a existat nici luptă de clasă. Dar, în orice societate, chiar și în cele bogate, este obligatoriu să existe clase, deoarece modul de existență bazat pe a avea este dominant. (…)

Clasele oprimate își vor răsturna conducătorii și așa mai departe; lupta de clasă ar putea, probabil, să devină mai puțin violentă, dar ea nu poate să dispară atâta vreme cât inima omului este dominată de lăcomie. Ideea unei societăți lipsite de clase, într-o așa-numită societate socialistă, este tot atât de iluzorie – și periculoasă – ca și ideea păcii permanente între națiunile hrăpărețe“.

Oare ce cauzează acum luptele de stradă din Franța (Germania, S.U.A., Anglia, Italia etc.) sau din Israel? Doctrina economică anticapitalistă a lui Karl Marx din CAPITALUL, teoria politică bolșevică a lui Lenin din STATUL ȘI REVOLUȚIA sau imbecila politică socială a lui Emmanuel Macrou („pupila“ lui Rothschild! și a pușcăriabilului Bibi Netanyahu?! Ceea ce a adus nou Marx în teoria politică este doar teza „dictaturii proletariatului“, unde – subliniază Lenin –  cuvîntul „proletar“ are un sens deosebit, „științific, latinesc“ – dar nu acela din DEX!

„Și azi este greu să fii comunist!“

Marele scriitor Titus Popovici s-a lamentat la Congresul al IX-lea al P.C.R. (14-19 iulie 1965) cum că „Și azi este greu să fii comunist!“ Deci, după două decenii de impunere a regimului „democrat popular“, tot era greu să fii „comunist“.

La acel congres, tocmai se schimbase denumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român, iar Republica Populară Română devenise Republica Socialistă România! Așadar, în România „comunismul“ învinsese, cel puțin în opinia celor din C.C. al P.C.R.! Iar Nicolae Ceaușescu tocmai începuse să-și lanseze teoria cum că „România este o țară puternic dezvoltată“! Deci, cum să afirmi, în acel context ideologic victorios, flamboiant, că „este greu să fii comunist“?! Nu era o atitudine defetistă, ba chiar antipartinică?!

Declarația sa fusese atît un act de mare curaj, cît și o sursă de perplexitate, dar Titus Popovici nu a pățit nimic (cel puțin eu nu am aflat). E-adevărat că, peste vreo cinci ani, după ce se plimbase nițel prin lume și se mai dumirise despre ce și cum, și Tovarășul Nicolae Ceaușescu avea „s-o dea la-ntors“: a schimbat lozinca „România – țară puternic dezvoltată“ cu teza „România – țară în curs de dezvoltare“!

Logic, asta însemna că, dacă era o țară „în curs de dezvoltare“, atunci era o țară subdezvoltată, care abia urma să se dezvolte și să devină „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate“!

Cuvîntul „subdezvoltată“ era prohibit, fiindcă era peiorativ: numai țările africane și unele asiatice erau „subdezvoltate“ și făceau parte din „Lumea a Treia“. Dar, în realitate, cît de subdezvoltată era România cînd era „în curs de dezvoltare“? Economic, făcea parte din Lumea a Treia?! Dar politic, fiindcă era în „lagărul socialist“, era musai să fie pe o treaptă mai sus, în Lumea a Doua! În Lumea Întîi, se știe, erau țările imperialiste.

Cum era posibilă această ambiguitate taxonomică?! Iată o problemă politică greu de soluționat! Zis mai neacademic, România nu era nici cal, nici măgar! Ba, mai degrabă, era măgarul care cărase din greu samarul cu despăgubirile de război către Uniunea Sovietică – „Noi îi «dădeam» grîul și ea ne lua porumbul!“ – și către alte țări.

De exemplu, România nu a luptat în Ecuador, nu a avut trupe în Ecuador și nu a provocat nici o pagubă în Ecuador – care este tocmai în nord-vestul Americii de Sud; dar, fiindcă fusese în tabăra Aliaților (și nici nu se știe dacă și cum contribuise la efortul de război), Ecuadorul a pretins României, cu o nerușinare dezinvoltă, despăgubiri de război!

Deși România fusese a patra țară (clasată înaintea Franței!) prin ponderea militară și economică la războiul contra Axei, iar pentru acțiunea trădătoare de la 23 august 1944, Aliații au lăudat România că, astfel, a scurtat războiul cu șase luni! Totuși, în Tratatul de Pace, România a fost trecută printre țările învinse, suferind rapturi teritoriale și impusă la mari despăgubiri de război! Inclusiv către statul Ecuador!

Este evident că, în 1965, Titus Popovici – intelectualul inteligent, cult, onest, obiectiv, curajos, pertinent și cu autentic spirit partinic comunist – remarcase că „lupta de clasă se ascute“ pe zi ce trece.

Fantoma comunismului mai bîntuie

Marx și Engels au scris ei Manifestul Partidului Comunist, dar acest document este unul ideologic, nu unul programatic și, deci, nu are caracter pragmatic. Și, apoi, nu ei născociseră ideea și teoria comunismului.

Unul dintre primii precursori ai teoriei comunismului, alături de celebrul Thomas Morus este mult-ignoratul Tommaso Campanella, care, de aceea, a fost închis și torturat 27 de ani de către Inchiziție!

Marx chiar a spus explicit că nu se referă la comunism în sensul că ei, Marx și Engels, nu îi descriu programul și nu îi indică directivele despre cum va fi construit și care-i va fi fiind conținutul, ci, pentru ei, „comunism înseamnă critica necruțătoare a stării existente, care va duce la comunism“.

Iar bietul Lenin se văita neputincios: „Marx nu a scris un rînd despre Socialism, iar acum trebuie să ne descurcăm singuri“! Mai mult, Lenin a criticat sever mania activiștilor-lichele de a numi „comunism“ ceea ce se făcea în acei ani (1917-1923) în U.R.S.S. – pretinzînd că se imită Comuna din Paris –, și el a arătat că, prin utilizarea masivă și fără nici un temei, fără corespondent practic, a cuvîntului „comunism“ se devalorizează, se compromite cuvîntul, se creează o falsificare a sensului său real.

Lenin le-a explicat activiștilor de partid și, prin intermediul lor, masei mujicilor analfabeți că, între orînduirea capitalistă și cea din viitor, comunistă, există etapa intermediară și îndelungată a socialismului: cu atît mai îndelungată, cu cît se pleacă de la o situație social-politică și economică inferioară – adică dacă țara nu este industrializată, cum erau unele țări occidentale, unde, presupusese Marx, ar fi fost fezabilă revoluția.

Industrializarea produce socializarea unor mase mari de oameni, iar această socializare le provoacă solidarizarea socială și politică și le oferă forța, le clarifică scopurile și obiectivele comune, pentru care să lupte contra exploatării.

Revoluția socialistă a fost cam inoportună

Karl Kautsky a susținut că „nu este oportun să se declanșeze revoluția socialistă“, întrucît, conform teoriei lui Marx, nu sunt întrunite condițiile revoluționare în nici o țară. Dar, curios, s-a produs o inversare semantică și ideologică: deși Kautsky susținea că „nu este oportun să se…“, totuși, i s-a adresat blamul public, invers, că „este oportunist“ și că, deci, este trădător, fiindcă a trădat teoria marxistă! Într-o polemică ultra-virulentă, chiar Lenin l-a blamat astfel, în broșura Revoluția proletară și renegatul Kautsky.

Lenin a relevat că, în contradicție cu și devansînd teoria lui Marx, Primul Război Mondial crease condițiile declanșării revoluției socialiste în Rusia, de unde să fie exportată și să se realizeze „Revoluția Socialistă Mondială“, deși Rusia, singură, era improprie declanșării și reușitei revoluției, din cauza condițiilor sale social-politice, pe alocuri extrem de înapoiate. Troțky a plusat și a născocit teoria „revoluției permanente“, care i-ar fi permis atît să conducă, mai lejer, Uniunea Sovietică (pe principiul țiganului care transportă șoareci în sac și, frecvent, îl scutură, pentru ca șoarecii, dacă ar sta liniștiți, să nu se „organizeze“, să roadă sacul și să se elibereze!), dar și să exporte „Revoluția Mondială“, prin introducerea unei stări de instabilitate internațională.

Pseudoteoria „revoluției permanente“ a fost, printre altele, unul dintre pretextele folosite de Stalin să-l exileze și, apoi, să pună la cale asasinarea lui Troțky în Mexic.

Lenin a formulat o scuză politică, pentru eventualitatea eșecului „Revoluției Socialiste Mondiale“:

„Rusia este un mare ghem de profunde contradicții economice, politice și sociale, se află la nivelul cel mai de jos de la care se poate porni revoluția socialistă, de aceea Rusiei îi va fi cel mai greu și îi va trebui un timp mai îndelungat să ajungă la victoria finală: la o societate bazată pe justiție socială, fără exploatarea omului de către om, proprie capitalismului“.

Într-adevăr, în Rusia țaristă funcționa cea mai mare și mai modernă uzină din lume – uzina de armament Putilov, din Petrograd, cu circa 40.000 de angajați! –, dar Imperiul Țarist avea, în componența lui, și popoare aflate abia în faza de organizare tribală, gentilică! Cum să îi „educi“ pe ăștia, aflați abia la începuturile Istoriei, să faci din ei „oameni noi“, care să înțeleagă și cu care să construiești Socialismul?

Uniunea Sovietică nu prea a fost sovietică

Lenin a precizat că „această etapă îndelungată de tranziție – Socialismul – comportă o mulțime de variante particulare, specifice tradițiilor și situației politico-economice și istorice ale fiecărei țări: nu se poate indica o anumită și o singură cale de urmat, de exemplu, calea sovietică“ (și, în esență, a fost calea jidovească, a kibutz-ului). Lenin a formulat teoria, expusă într-o broșură, că, în Rusia, „Socialismul este capitalism de stat“ – deci Rusia socialistă era organizată ca o imensă întreprindere dirijată de „sus“, ca un imens kibuț! De altfel, într-unul dintre ultimele sale articole – „Mai bine mai puțin, dar mai bine“ –, înainte de a se îmbolnăvi iremediabil și a ieși din viața politică a U.R.S.S., Lenin și-a exprimat îndoiala că Republicile Socialiste ale Uniunii Sovietice ar mai fi și „sovietice“!

Această remarcă, foarte importantă sub aspect politic, a fost îngropată adînc, sub o tăcere groasă, profundă și definitivă de către apologeții socialismului sovietic victorios. Și nu întîmplător. „Soviet“ înseamnă, în limba rusă, „sfat“. În România, Juden-bolșevicii – veniți pe tancurile sovietice în 1944, împreună cu trupele sovietice, care au rămas pînă în 1958, cînd, cu rachiu și cu „femei fierbinți“, au fost „convinse“ să plece – au născocit sintagma „sfat popular“, calchiată după sintagma pleonastică „democrat popular“; dar, pentru că era de sorginte sovietică – deși cuvîntul „sfat“ există în fondul de bază al limbii române și formează o familie de cuvinte –, a fost înlocuit, ulterior, pentru a se detașa de „vechiul regim dogmatic, stalinist“, cu un neologism, în sintagma „consiliul popular“.

„Sovietele“ erau, în primii ani ai Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (M.R.S.O.), „consilii, comitete ale muncitorilor, soldaților, țăranilor și cazacilor“, care își asumaseră, în mod revoluționar – adică ad hoc și cu de la sine putere, dar cu legitimitatea pe care le-o dădea Revoluția Socialistă –, întreaga conducere a întreprinderilor, a localităților, cu scopul instaurării Socialismului.

„Sovietele sunt organizația nemijlocită a înseși maselor muncitoare și exploatate, care le înlesnește posibilitatea de a-și orîndui singure statul și de a-l conduce cum e mai bine. (…) Organizația Sovietelor înlesnește în mod automat unirea tuturor celor ce muncesc și sunt exploatați în jurul avangărzii lor, proletariatul“.

Se înțelege că toți componenții acestor soviete/comitete – muncitori, soldați și țărani – erau „revoluționari“. Prin 1923, cînd și-a redactat Lenin acel articol, considerat „testamentul politic“ al său, le cam „scăzuse entuziasmul revoluționar“ – cum constatase Lenin. În schimb, a fost înlocuit de birocratizare – fenomen politico-social general, asupra căruia Lenin avertizase insistent, ca fiind extrem de periculos, întrucît cei mai mulți birocrați, fiindcă erau cei mai instruiți, erau moșteniți de la Imperiul Țarist.

Încurcate sunt căile Socialismului

Din această cauză, la finalul carierei sale politice, Lenin și-a exprimat îngrijorarea că sovietismul – care constituia esența noului regim instaurat de M.R.S.O. – se cam veștejise. Și a urmat, cum se știe, birocratizarea și dogmatizarea întregii societăți sovietice socialiste, care nu mai era „sovietică“ – adică „sovietele muncitorilor, soldaților și țăranilor“ se birocratizaseră: nu mai erau instituții de stat sau obștești (civice), în care membrii componenți ai acestora „să fie aleși, să se sfătuiască și să stabilească, în comun și în mod democratic politica“, ci șeful sovietului devenise șeful absolut și se permanentizase la Putere, dictând conform „directivelor de partid“ primite de „sus“ – adică de la singurul partid atotputernic: Partidul Comunist. U.R.S.S. fiind un stat totalitar, situația se caracteriza prin dictonul Lordului Acton: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut!“

Este necesar de menționat că Lordul Acton a enunțat acest celebru aforism după ce a stat vreo lună la Vatican, vizitîndu-l pe Papă și studiind bula papală despre infailibilitatea Papei. Deși Lordul Acton nu o spune, este evident că eseul său despre Puterea absolută care corupe în mod absolut reflectă autoritatea absolută pe care o avea Papa și care, cum se știe, deja, a instituit o corupție absolută la Vatican. „Astfel, „«birocrația roșie» urma să ia puterea și să creeze una dintre cele mai diabolice tiranii din istoria omenirii“.

Se instituia, treptat, Nomenclatura sovietică, „burghezia sovietică“, nomenclatură replicată și în țările vasale, din lagărul socialist – lagăr descris, tragic și corect, de către Aleksandr Soljenițîn, ca un imens „gulag“! Și calitatea de generalitate pe care i-a dat-o Lordul Acton aforismului său ne obligă să vedem că fenomenul corupției constituie un corolar al Puterii – deci duplexul Putere-Corupție se instituie în orice societate, indiferent de regimul politic existent: totalitar, ca în U.R.S.S., sau „democratic“ după modelul statului Israel sau al S.U.A., după cum relevă Larry Johnson!

Acum a devenit de notorietate faptul că guvernul condus de Lenin era, în proporție de 95 la sută, format din cei 300 de jidovi „revoluționari de profesie“, aduși de Leon Troțky din S.U.A. în anul 1917, care își luaseră nume de ruși get-beget și, respectiv, nume ale autohtonilor din alte țări!

Spiritualitate versus mercantilism

„Eu, Marx, nu sunt marxist!“

Una dintre corecturile necesare în discursul public actual este eliminarea noțiunilor „comunism“,  „marxism“, „neomarxism“, „marxism cultural“, „marxism sexual“ etc., care, chipurile, ar atesta ofensiva actuală a „comunismului“, dar care sunt fără noimă, căci nu au nici o acoperire: sunt vorbe de clacă, spuse de indivizi care vor să epateze dovedindu-se „importanți“ prin critici contra cuiva „mare“, cum este colosul Marx – care, spunea Roger Garaudy, împărțise Lumea în două: „a trezit speranța sau mînia tuturora!“ –, dar care indivizi nu au citit nici o pagină din Karl Marx. Marx a scris CAPITALUL, nu SOCIALISMUL și nici COMUNISMUL.

De altfel, după cum relatează Benedetto Croce, la o conferință a Ligii Comuniștilor, Karl Marx a declarat: „Eu, Marx, nu sunt marxist!“ .

Lenin a scris chiar surprins: „Nimeni nu a înțeles CAPITALUL lui Marx dacă nu a citit FENOMENOLOGIA SPIRITULUI, a lui Hegel!“ De aici putem deduce, cu certitudine, că Lenin a fost singurul care l-a înțeles pe Marx!

Dispariția prematură a lui Lenin a însemnat și dispariția singurului dialectician marxist autentic, prin care Socialismul se putea îndrepta pe un făgaș fezabil și într-o formă adaptabilă, prompt, la realitate, ca să supraviețuiască – așa cum el înlocuise „comunismul de război“, devenit dăunător în vremea Războiului Civil, cu „noua politică economică“ (N.E.P.), prin care a revitalizat economia tinerei U.R.S.S., pe cale de a colapsa! Cu asemenea ideologi și lideri eminamente ignoranți și dogmatici a fost conceput și construit Socialismul!

Ulterior, Antonio Gramsci, secretarul Partidului Comunist Italian, avea să-i lase cu gura căscată pe contemporani printr-un titlu faimos, fiindcă era paradoxal, dar adevărat: „Revoluția bolșevică împotriva CAPITALULUI lui Karl Marx!“ În titlu și, evident, în articol era conținută, implicit, teoria lui Karl Kautsky-Oportunistu’, dar, cum ideologii „comuniști“ făcuseră din ignoranță o virtute, nu s-a băgat de seamă.

Deplina ignoranță a liderilor bolșevici a generat o incultură politică socialistă rigidă și găunoasă, bazată pe cîteva citate din textele lui Marx și Lenin, iar Socialismul de sorginte sovietică nu avea cum să includă gîndirea dialectică a lui Marx și Lenin – ale căror Opere (mai „complete“ sau nu) aveau să fie tipărite după circa patru decenii, cînd locuitorii țărilor socialiste se îngrețoșaseră de doctrina socialistă și doar unii studenții mai citeau (dacă citeau) cele cîteva pagini de bibliografie recomandată de profesori!

Și a urmat achilozarea politică, economică și spirituală a „lagărului socialist“, întrucît a fost construit pe o doctrină eminamente dogmatică, lipsită de creativitate și adaptabilitate, care l-a dus la faliment.

Mihail Gorbaciov – groparul U.R.S.S.

Mihail Gorbaciov (foto) a încercat să revitalizeze sistemul sovietic și a introdus, în 1985, în politologie trei concepte: lichelismul politic – pecetea „democrației sovietice“ –, perestroika (reconstrucția) și glasnosti (transparența).

Altfel spus, democrația din sovietismul inițial devenise atît de opacă – de fapt, de secretă – încît, pentru a redresa situația, se impunea transparența, adică discutarea civică, deschisă, în obște, a problemelor politico-economice și sociale – se impunea libertatea cuvîntului, care fusese interzisă în „lagărul socialist“!

Dar, după șapte decenii de dogmatism osificat, sistemul socialist „sovietic“ devenise atît de fragil, încît reforma gorbaciovistă l-a făcut fărîme și s-a reînființat capitalismul primitiv, sub conducerea bețivanului Boris Elțîn, care a ruinat, efectiv, Federația Rusă. Joseph Stiglitz relevă că „privatizarea“ din Rusia nu a fost decît un mare jaf sistematic, răspîndit, prin aplicarea „privatizării“ neoliberale, în toate țările ex-socialiste: laconic, el spune că „monopolul de stat este totdeauna mai bun decît monopolul privat“!

Socialismul impus României purta stigmatul celui din Uniunea Sovietică, pe care creatorii ei, Lenin, Troțky & comp., au vrut-o promotoarea Revoluției Socialiste Mondiale, adică ea, preconizata Revoluție Mondială, se afla sub flamura inter-naționalismului proletar.

Totuși, o excepție a fost Socialismul din România: Nicolae Ceaușescu (foto) i-a șters prefixul inter-naționalismului proletar și l-a altoit, ingenios, cu naționalismul autohton. Probabil că Ceaușescu s-a inspirat, totuși, din ideile lui Lenin, referitoare la faptul că Socialismul trebuie să fie diferit în fiecare țară, în funcție de tradițiile, istoria și particularitățile ei – idei pe care Ceaușescu le invoca frecvent în discursurile sale, ca să explice inamicilor săi ideologici din țările Tratatului de la Varșovia de ce contracarează acuzele apologeților Moscovei cum că s-ar fi abătut de la Doctrina socialistă.

După ce l-a asasinat, Ion Iliescu avea să îl înfiereze, „cu mînie proletară“, că „a întinat idealurile Socialismului“!

Sursa: Articolul ”Eliminarea unor clișee așa-zis marxiste” publicat de col.(rtg.) Vasile I. Zărnescu în https://www.incorectpolitic.com

EXPERIENȚA României și a Republicii Moldova cu RUSIA a însemnat război, jaf, foamete, sărăcie și umilințe de tot felul. VIDEO

Explorând adâncurile istoriei tumultuoase dintre Rusia, România si Republica Moldova, ni se dezvăluie impactul devastator al jafului, terorii și furtului impus de Rusia asupra poporului român.

De la influența economică la exploatarea culturală și opresiunea politică, acest videoclip oferă o perspectivă profundă asupra modului în care România a fost subjugată de Rusia de-a lungul anilor. Ni se spune cum resursele țării au fost jefuite și cum cultura românească a fost amenințată și distorsionată de influența rusă.

Navigând prin istorie putem înțelege modul în care România a luptat împotriva jafului și terorii impuse de Rusia, precum și impactul acestei lupte asupra identității naționale și a parcursului său istoric.

Acest documentar nu doar dezvăluie aspectele întunecate ale relației dintre Rusia și România, dar aruncă și o lumină asupra rezistenței și a luptei neîncetate a poporului român pentru libertate și independență.

DEZVĂLUIRI: Secretul înfiorător de pe malul unui râu siberian

Iosif Stalin și Marea Epurare

De la izvoarele sale de la granița Ruso-Mongolă, fluviul Obi traversează nord-vestul Siberiei, trecând prin păduri de brazi și zone mlăștinoase, până la revărsarea în Oceanul Arctic. La fel ca fluviul Mississippi care traversează zone de câmpii, în momentul unor inundații, fluviul Obi își schimbă ușor parcursul.În anul 1979 topirea zăpezii a dus la mărirea debitului fluviul Obi, distrugându-și malurile din apropierea orașului Kolpashevo.

 Pe măsură ce apa involburată săpa mai adânc în mal, pământul și nisipul de la marginea fluviului au ajuns în apă, ceea ce a dus la dezvăluirea în masă a unor schelete umane. dezvăluie https://www.nytimes.com și publicația https://ortodoxinfo.ro.

Sub acest strat de schelete omenești se afla un alt strat de cadavre. Fiind îngropate în nisipul uscat și rece, situate de-asupra regiunilor de permafrost, trupurile nu au avut posibilitatea să se descompună, ci s-au mumifiat. Mai mult de o mie de schelete și cadavre umane au fost găsite și dezgropate de-alungul malului.

Locuitorii din orașul Kolpashevo știau de ce se aflau cadavrele îngropate în acea zonă. Acolo fusese sediul regional al NKVD, Poliția secretă din timpul regimului lui Stalin. Printre cei dezgropați, unii localnici au reușit să recunoască oameni pe care îi știau, care purtau aceleași haine și încălțăminte cu care fuseseră arestați cu peste 40 de ani în urmă.

Conform istoricilor, regimul Stalin a fost responsabil pentru asasinarea a peste 20 de milioane de oameni. Oficiali din Guvernul Rus au declarat că mai mult de șapte milioane de victime au fost împușcate la sfârșitul anilor 1930, când fiecare sat și oraș din Uniunea Sovietică au fost luate cu asalt de multitudinea de arestări, acțiune cunoscută sub denumirea de Marea Epurare. Kolpashevo era un oraș mic – toți se știau între ei. O persoană pe care toată lumea o știa era Stepan Marton. Născut în Budapesta și instruit ca să devină medic, el a servit forțele Austro-Ungare în Primul Război Mondial. Apoi s-a înrolat în Poliția Secretă, a avansat în grad și s-a căsătorit cu o femeie care lucra și ea în poliție. În anul 1937 Stepan Marton era șeful sediului central NKVD din Kolpashevo.Majoritatea execuțiilor din închisoarea din Kolpashevo au avut loc în anul 1937, când el era șeful NKVD.

Scopul epurării nu era să pedepsească oamenii pentru crime adevărate, ci să inspire teroare și obediență. Dincolo de imposibilitatea crimelor de care erau acuzați, majoritatea condamnaților simțeau o disperare existențială, ca și cum ar fi fost închiși într-un univers paralel unde nu exista mila sau rațiunea.

Aleksandr Soljenițîn a evidențiat faptul că epurarea lucra cu cote de arestați. Cotele impuse nu reprezentau limita superioară, ci minimul de condamnați care trebuiau uciși. Solzhenitsyn explica următoarele:

”În documentele primite primeai ordin să ucizi 10 000 de oameni, dar tu puteai să arestezi 20, 30, 40 000. Cu cât arestai mai mulți ”inamici ai oamenilor” cu atât scorul tău era mai mare.

Teroarea ajunsese în punctul în care, alături de cei care executau ordinele, nu existau practic nici un dezertor, niciun refugiat cu conștiință și nici unul care să fii demisionat în semn de protest. Dacă ar fi făcut acestea, ar fi însemnat moarte.În timpul Marii Epurări nimeni nu era în siguranță, nici măcar un comandant NKVD. Marton a fost arestat, la fel ca și alți 20 000 de ofițeri ai poliției secrete, devenind și el o victimă a sistemului unde a prestat.Mai norocos decât ceilalți, Stepan Marton a fost eliberat din închisoare după câțiva ani.
Până la urmă NKVD l-a luat din nou sub aripa sa, dar nu cu aceeași funcție: Marton găsise de muncă ca medic civil, având în răspundere spitalele gulagurilor.După decesul lui Stalin, Marton a fost reabilitat oficial și repus pe vechea funcție în poliție, de unde a ieșit la pensie și a murit în 1959. Conform estimărilor, în anul 1937, 1 din 6 locuitori ai orașului a fost împușcat. Șeful NKVD-ului din Tomsk a câștigat un premiu.
Același lucru a fost valabil și pentru Marton care, pentru operațiunea din Kolpashevo, a primit o medalie.

Frica și neîncrederea generate de epurare i-au permis lui Stalin să aibă un control ferm asupra țării până la moartea sa, stare ce a dăinuit mult timp după decesul acestuia. În multe privințe, Rusia încă nu și-a revenit din ceea ce a fost considerat cel mai mare holocaust din memoria omenirii.

Atunci când cadavrele au început să cadă de pe malul fluviului în 1979, era cu șase ani înainte de primele semne ale glasnostului proclamat de Gorbaciov, prin urmare orice discuție despre Marea Epurare și Stalinism în spațiul public era strict interzisă. Rezultatul a fost că mai mulți oficiali ai Partidului Comunist au ajuns de grabă în orașul Kolpashevo. KGB-ul a împrejmuit rapid zona și o echipă specială de muncitori a început să distrugă dovezile existenței mormântului comun.

La început autoritățile au declarat că rămășițele sunt oase de animale, dar nereușind să păcălească pe nimeni au anunțat ulterior că oasele aparțin unor dezertori din al Doilea Război Mondial.

****************************************************************************

Sovieticii își tocau morții și-i aruncau în râu, ca pe deșeuri

Orașul Kolpașevo (locuit de puțin peste 20.000 de oameni) se găsește pe malul râului Obi. Râul face un cot în dreptul orașului și în fiecare an mai smulge câțiva metri dintr-un deal de nisip, apropiindu-se de casele oamenilor și străzile numite Lenin și Dzerjinsky, fondatorul serviciilor secrete sovietice. Așa a fost dintotdeauna și toți din oraș erau obișnuiți cu asta.

Pe 30 aprilie 1979, exact cu o zi înainte de sărbătoarea de 1 mai, apele râului Obi au mai smuls o bucată din dealul de nisip. Și au început să iasă la iveală brațele, picioarele și capetele unor oameni înmormântați acolo. A fost expusă o groapă comună lată de mai mulți metri. Cadavrele erau așezate în straturi strânse.

Cele din stratul de deasupra erau putrezite complet, în vreme ce acelea de jos erau bine conservate, mumificate în solul nisipos. Se spune că se vedeau hainele și în unele cazuri chiar fețele decedaților. Bărbați și femei de diferite vârste, câțiva copii. Toți în haine civile.

Unele cranii din stratul superior s-au rostogolit pe malul râului, câțiva băieți le-au luat, le-au pus pe bețe și au început să alerge cu ele pe străzi, speriind trecătorii. În curând tot orașul a aflat ce s-a întâmplat. Oamenii au început să se adune pe malul râului. Unii credeau că recunosc hainele unui decedat sau chiar fața altuia. Miliția și garda civilă au încercuit imediat zona. Apoi, foarte repede, chiar în câteva ore, au ridicat un gard înalt în jurul locului cu pricina.

A doua zi, Partidul Comunist a organizat întâlniri în tot orașul, la toate întreprinderile în așa numitele ”colțuri roșii”. O serie de povestiri de acoperire au fost emise de autoritățile locale, mai întâi că aceste oase erau oase de vite și apoi au început să explice oamenilor că cei îngropați acolo erau trădători și dezertori din timpul războiului. Însă explicația nu era convingătoare.

De ce erau toți îmbrăcați în haine civile? Ce căutau acolo femei și copii? Și dacă chiar era așa, de unde apăruseră atâția trădători și dezertori într-un oraș cu doar 20.000 de locuitori?!?

Între timp s-a surpat în râu o bucată și mai mare din deal și a devenit limpede că groapa comună era enormă. Erau înmormântați mii de oameni. Locuitorii orașului și-au amintit că acolo existase o închisoare la sfârșitul anilor 1930. Se știa că avuseseră loc execuții în închisoare, dar mulți nu-și puteau imagina câți oameni au fost împușcați cu adevărat.

Închisoarea fusese dezafectată cu mulți ani în urmă, însă câțiva dintre locuitorii orașului știau că acolo a funcționat o adevărată bandă rulantă a morții. Exista un jgheab special de lemn prin care victima era vărsată la marginea unui șanț. Aici era executată cu un foc de armă, iar dacă era nevoie, primea lovitura de grație de la un alt gardian înarmat cu un pistol, după care cadavrul era aliniat în șanț, lângă celelalte, și stropit cu var. Procesul era repetat până la umplerea șanțului, care era acoperit cu nisip. Jgheabul era mutat câțiva metri mai încolo și procesul era reluat la o un nou șanț.

Nu este un titlu capcană, chiar așa a fost.

Autoritățile din Tomsk au decis să scape de această groapă comună și de cadavrele din ea. Decizia a fost luată personal de primul secretar al Comitetului Regional de Partid, Igor Ligaciov, care s-a consultat direct la Moscova cu șeful KGB Iuri Andropov. Oficialii din Kolpașevo au primit ordin să desființeze groapa comună de pe malul râului și să reînhumeze cadavrele în altă parte.

A reieșit că sarcina nu era chiar așa de simplă. Folosirea unor utilaje grele în apropierea unui mal nisipos ce se surpa nu era posibilă. Se temeau pentru siguranța camioanelor și buldozerelor. Și nu era timp ca locul să fie excavat manual. Conducerea se grăbea.

Deja era limpede dimensiunea gigantică a gropii comune. A fost adusă o freză și s-au făcut foraje pentru a se determina dimensiunile ei precise.

Apoi de la Tomsk au venit instrucțiuni ce conțineau o interesantă și ingenioasă soluție inginerească. Pe râul Obi au urcat două nave puternice care au fost ancorate cu elicele în dreptul gropii comune. Motoarele au fost turate la maxim și curentul creat a început să sape în malul nisipos, surpându-l cu viteză maximă – iar cadavrele au început să cadă în apă, unde erau tocate de elicele navelor. Echipajele erau alcătuite din civili obișnuiți. Nu au fost selectate echipe speciale pentru această sarcină și echipajele și-au făcut treaba de la început până la sfârșit.

Cetățenii orașului Kolpașevo au urmărit cu interes întreaga operațiune. Nimeni nu a protestat.

Apoi a ieșit la iveală că unele cadavre scăpaseră întregi în aval. Mumificate, acestea s-au descurcat bine în apă, plutind. Așa că în aval a fost ancorat un șir de bărci, în care stăteau oameni cu căngi. Treaba lor era să prindă cadavrele care scăpau întregi de elice. Acești oameni erau voluntari, veniți dintre bărbații orașului: muncitori, funcționari publici. O barjă plină cu fier vechi a fost adusă lângă șirul de bărci: oamenii trebuiau să lege bucăți de metal de cadavrele mumificate și să le scufunde în râu. Munca a durat multe zile.

Oamenii din Kolpașevo priveau la nave și la apele învolburate de elicele lor. Acestea trebuiau alimentate des cu combustibil, fiecare navă a ars cam 60 de tone de motorină în această operațiune. Nimeni nu a fost surprins sau revoltat.

Alte echipe alcătuite din voluntari locali mergeau de-a lungul malurilor râului în aval și strângeau rămășițele scăpate de elice sau de șirul de bărci. Unele din aceste rămășițe au fost îngropate în morminte nemarcate, cele mai multe au fost pur și simplu scufundate în râu. Operațiunea de curățire a malurilor râului a durat întreaga vară.

Dar vara anului 1979 din Kolpașevo a fost îndeobște una liniștită. A fost o vară ca toate celelalte. Aceasta este povestea.

Dacă cineva nu a înțeles până acum, vreau să vă spun că eu unul consider aceste evenimente ca fiind remarcabile.

Aceasta nu este o poveste despre represiunile staliniste sau despre Marea Teroare, NKVD sau sistemul criminal de stat.

Aceasta este o poveste despre omul sovietic. Este despre compatrioții și concetățenii noștri, despre frații și surorile noastre. Este o poveste despre viața în Siberia. Este despre codul moral al ”constructorului socialismului”.

Aceasta este o poveste despre cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea – faimoasa descriere a lui Putin pentru căderea URSS. Este o poveste despre măreața și minunata patrie pe care am pierdut-o, pe care doar un monstru fără inimă nu o poate regreta.

****************************************************************************

Nu sunt foarte multe de adăugat. Mă fascinează povestea, gradul de dresaj atins în Uniunea Sovietică, scrie istoricul și jurnalistul  GEORGE DAMIAN în https://historice.ro. Anularea unui element fundamental de civilizație care însoțește specia umană de la nașterea ei: datoria ritualului funerar, indiferent de religie și cultură.

Doar cei mai odioși criminali erau dezmembrați și împrăștiați în patru zări. Însă aici nu este vorba de o răzbunare ritualică: cetățenii din Kolpașevo tratau acele cadavre ca pe niște deșeuri. O dezumanizare completă, o societate dresată perfect să asculte indicațiile partidului.

Poate povestea asta vă ajută să înțelegeți mai bine Rusia de azi, unde este lăudată perioada sovietică.

Serghei Parhomenko a făcut un test: a întrebat câți utilizatori de Facebook au auzit de ”cazul Kolpașevo”.

Cu câteva excepții, 5.000 de ruși de pe Facebook au spus că nu au auzit de acest caz. Majoritatea rușilor îl înjură pe Parhomenko pentru că a scos de la naftalină povestea asta care a încrâncenat carnea pe mine.

Așa că el a scris pentru a împrospăta memoria rușilor (varianta originală aici).