CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

  1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
  2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
  3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
  4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

  1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
  2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

13/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

„Lumea rusă” în toată splendoarea minciunii și a mistificării, dezvăluită de scriitorul rus Oleg Panfilov în volumul ,,ISTORII ANTISOVIETICE”

Volumul ,,ISTORII ANTISOVIETICE”: „lumea rusă” în toată splendoarea minciunii și a mistificării, dezvăluită de Oleg Panfilov

,,Istoria de până la Petru cel Mare este un parastas neîntrerupt, iar cea de după Petru cel Mare – un dosar penal neîntrerupt” (…) ,,o istorie falsă [care] a educat oameni falși, ce trăiesc într-o lume falsă.

Oleg Panfilov

Scriitorul și analistul politic Mihai COPEȚCHI – KOPECKY , vorbește în publicația online romaniabreakingnews.ro despre cartea , tradusă din limba rusă [ii]ISTORII ANTISOVIETICE[i] a prof. dr. Oleg Panfilov, din Georgia (cunoscută în istorie și ca Gruzia ), – lansată în septembrie 2021, în premieră, la Chișinău, de către Editura Cartier Istoric .

D-l Oleg Panfilov, născut în 1957 – în Tadjikistan, într-o familie de ruși autentici -, dar, ulterior, trăitor la Tbilisi, este un cunoscut jurnalist, militant pentru drepturile omului, publicist, istoric, profesor, prezentator de programe la Radio Libertatea și la canalul TV de limbă rusă PIC, din Republica Georgia.

Este autor de scenarii de film, a publicat mii de articole în ziare și reviste din Rusia, SUA, Germania, Polonia, Cehia, Bulgaria, Suedia, Israel, Iran, Pakistan, laureat al multor premii internaționale, autor și coautor al câtorva zeci de cărți.

Este Cavaler al Ordinului de Onoare al Republicii Georgia.

Autorul, Oleg Panfilov, renegat fiind în ,,patria istorică” natală, Rusia, este convins că ,,odată cu trecerea timpului nimeni nu va mai avea nevoie nici de manualele scrise pe acolo sau voluminoasele enciclopedii care glorificau ,,măreața și eroica Uniune Sovietică”.”

Până la un punct, sunt de acord că trebuie să-i înțelegem drama personală a autorului – un pária în țara de origine, Rusia -, dar, pentru cei ce au trăit, mai pe lîngă ,,fratele mai mare de la răsărit”, cunoașterea realității intrinseci, ne-a plasat, de multe ori, într-o sumă de dileme, provocate de dubiile privind credibilitatea surselor rusești/sovietice – istorici, scriitori, memorialiști, jurnaliști, etc. ce ne-au parvenit pe căi legale sau mai pe ,,ocolite”, despre ,,închisoarea popoarelor”.

Sintagma aparține scriitorului și călătorului Astolphe de Custine (1790-1857), care, în cartea sa ,,Rusia în 1839”, îl numea, la figurat, pe țarul Nicolae I, drept ,,temnicerul unei treimi a globului pământesc”, consacrând și definiția: ,,Rusia este o închisoare a popoarelor”.[iii]

  De altfel, poetul politic rus, Fiodor Tiutcev (1803-1873), a rezumat extrem de concis situația expusă mai sus:

,,Istoria de până la Petru cel Mare este un parastas neîntrerupt, iar cea de după Petru cel Mare – un dosar penal neîntrerupt.

Pe acest fond, se cuvine să redăm concluzia morală, a d-nei Thérèse Obrecht, jurnalist și istoric elvețian, fost corespondent la Moscova, în perioada turbulentă de după destrămarea URSS, pe care a publicat-o în anul 2008, într-o carte-anchetă, de excepție [iv]:

,,Nimeni nu a fost condamnat vreodată pentru acele crime, nu am tras învățăminte din această tragedie, și răul continuă să fie un pericol pentru Rusia și pentru lumea întreagă. Altfel spus, societatea rusă nu înțelege oroarea acestui trecut și nici nu se teme de vreo repetiție, fiindcă nu s-au găsit niciodată vinovați. […] Victimele au fost reabilitate, dar, în niciun moment nu s-a dovedit culpabilitatea comunismului, fie măcar simbolic, […] … rușii s-au distrus ei însuși. Sentimentul rușinii, nu toți îl resimt, în fiecare an, când ,,marea victorie patriotică” inundă Rusia ca un val uriaș.”

Cartea lui Oleg Panfilov – o lucrare de peste 400 de pagini, compusă fiind din două părți: ,,Istorii antirusești” și ,,Istorii antisovietice” -, elimină multe dileme, fiind mai mult decât credibilă, ba chiar, în privința multora dintre aspectele narate, … aproape incredibilă!

Confirmă astfel, și completează, multe generații de scriitori ruși, de fapt, adevărurile mai puțin comode, din scrierile lor, despre ,,patria [lor] istorică, URSS”: Al. Soljenițîn, Victor Suvorov, Mark Solonin, Svetlana Alexeeva, Anna Politkovskaia, Viktor Astafiev, Iuri Felștinski, Alexandr Litvinenko, Lev Lepuhovsky, Boris Kavalercik, etc. …. precum și pe mulți autori occidentali preocupați de acest subiect: Rodric Braitwaite, Jonatan Haslam, Keith Lowe, Martin Sixsmith, Antony Beevor, Victor Sebestyen, Anne Applebaum, Steven L. Meyers, Robert Kaplan și alții, ….. lista nefiind exhaustivă.

În acest context, pasajele extrase, selectate –  cele mai relevante, din „Istorii Antisovietice” (pe care le voi reproduce în continuare – n.a.) -,vor încerca să surprindă, pentru cititorul din România, ceea ce în viziunea autorului reprezintă scopul și intenția cărții:

  • … ,,de a relata fapte necunoscute sau puțin cunoscute din istoria imperiului țarist rus și a Uniunii Sovietice, precum și a teritoriului care se pretinde a fi ca și mai înainte, un ,,imperiu”, și se numește acum ,,Federația Rusă”. [care se consideră continuatoarea legitimă și istorică a fostei URSS – n.a.].

Deși, multe legende s-au prăbușit după dezmembrarea URSS, dezamăgindu-i pe mulți dintre cei care credeau în ele, în mod incredibil, unii le cred și acum. Aceleași probleme sunt și cu istoria, ,,o istorie falsă [care] a educat oameni falși, ce trăiesc într-o lume falsă.”

Făcând un tur al cuprinsului cărții, descoperim o suită de circa 80 de narațiuni – mai scurte sau mai extinse, în funcție de complexitatea subiectului tratat -, care se întind cronologic, de la începuturile hegemonice ale imperiului țarist și până la prăbușirea imperiului sovietic, cu momentele lor specifice, de ,,război și pace”, de extaz și agonie ideologică.

Nu este omisă nici actuală epocă, a delirului ideologic al ultimului ,,țar” rus în viață, ce și-a asigurat domnia veșnică și-un loc în zidul Kremlinului, sprijinit fără crâcnire de același popor ,,obișnuit să trăiască cu minciuna de odinioară, fără să-și dorească câtuși de puțin să trăiască altfel – așa le e comod, fără griji și fără vreo responsabilitate -, […] la ordin să poată să meargă să lupte contra oricui, și să moară, [așa] cum au murit pentru Patrie, pentru Stalin,…”.

Și apropo de război, autorul – d-l prof. Dr. Oleg Panfilov -, specifică în cartea sa un aspect reprezentativ pentru apetitul belicos al bolșevicilor:

,,Războiul a devenit distracția principală a comuniștilor, care visau ,,să provoace un incendiu mondial” și să instaureze socialismul în toată lumea.

 Lui Stalin nu-i era suficientă a șasea parte a uscatului de pe Terra, el voia să fie tatăl tuturor pământenilor. Pentru Rusia ,,viitorul luminos” îl reprezintă războiul, iar bunăstarea poporului constă în dragostea nelimitată pentru conducător.”  Iar misiunea propagandei era de a ,,orna” cu epitete frumoase loviturile de stat pro-sovietice.

,,În linii mari, fiecare dintre aceste imperii – cel țarist și cel sovietic, la fel ca și actuala formațiune ,,democratică” -, se continuă reciproc. Imperiul a fost înființat inițial din contul teritoriilor străine și al populației cotropite.

Chiar și procesul era ca atare asemănător – erau introduse trupe sub diverse justificări, despre faptul că era ,,rusesc” de când lumea, apoi începea asimilarea sau deportarea populației, locuitorii rămași își pierdeau cu timpul identitatea etnică și limba, transformându-se într-un fel de accesoriu al imperiului, desemnat cu adjectivul ,,rus””, ne atrage atenția autorul chiar de la început, din prefața cărții.

Dar, pentru a lămuri ,,situația”, mai întâi trebuie înțeles că, indiferent cine ,,domnea” la Moscova, viitoarea țară cu denumirea din greceasca bizantină de ,,Rusia” – ,,țara Rus[vii] , scopul era același: ,,adunarea pământurilor rusești”, iar cuvântul ,,rusesc/rusești” nu indică un etnonim, ci doar faptul că-i aparține ocupantului. În mod paradoxal, abia acum savanții ruși recunosc cuvântul ca fiind un etnonim, ….

,,Această carte, așadar, tratează modul în care a fost deformată istoria enormului teritoriu numit ,,Statul Rus”, despre compunerea istoriei oficiale care de-a lungul multor secole îi minte pe locuitorii Rusiei.

Propaganda bolșevică nu-și propunea sarcina de a glorifica direct faptele eroice de luptă, ci de a scorni povești despre ,,viitorul luminos”, despre internaționalism și ,,îndeplinirea datoriei internaționale”, precum și despre conducătorii săi, care, deși, unii aveau numai studii elementare, erau cei mai deștepți, și chiar geniali, indicându-le lingviștilor și geneticienilor cum să-și efectueze cercetările”.

,,Istoria Uniunii Sovietice a devenit de mult timp o parte inalienabilă a ideologiei: politicienii din partidul de guvernământ stabileau ce îi e avantajos populației și să știe ce nu-i era avantajos. Manualele de istorie sovietice reglementau strict ,,cantitatea și calitatea cunoștiințelor livrate poporului”.

Iată că, și acum, în Rusia știința istoriei suportă coliziuni stranii și uneori teribile: în timp ce istoricii oficiali execută comanda ,,partidului și guvernului”, cercetând, de exemplu, arborele genealogic a lui Vladimir Putin, conturând o genealogie ce nu a existat, în paralel foarte mulți istorici ,,amatori” elaborează studii despre foste teritorii, precum ,,Georgia – Rusia montană”, sau despre modul în care rușii au cucerit imperiul chinez în mileniul I din-naintea erei noastre, etc.”

,,Cei care s-au născut în Uniunea Sovietică și au învățat în școala sovietică țin minte că în manualele de istorie despre, aproape, toate teritoriile URSS era scris că ele ,,au aderat benevol la Rusia”. Același lucru era scris și despre popoarele din Rusia contemporană, precum și despre inexplicabila atitudine fraternă a populației din fostele republici sovietice.”

Iată o temă de dezbatere, mai interesantă decât, deja, (e)ternul ,,Pact Hitler – Stalin”: ce ,,chimie” s-a produs în timp ,,de-au fraternizat” românii din Basarabia și Bucovina de Nord, ,,aderând benevol”, la ,,spiritul rusesc”, de la 1812 încoace, fără nicio-mpotrivire reală?

,,Istoria sovietică afirma că ,,toate popoarele visau să trăiască în fericitul Imperiu Rus”.

Încercând să deslușim acest sublim deziderat existențial, pentru orice individ, grup, nație sau popoare – ,,unite prin diversitate” -, constatăm că ,,istoria adevărată [în URSS] era tăinuită cu multă meticulozitate.

Era practic imposibil să ai acces la arhivele sovietice – și mai înainte, cu atât mai mult acum -, când erau păzite ca niște depozite militare și nu se putea pătrunde în ele fără permisiunea KGB-ului.

În paralel, în decursul câtorva secole în Rusia s-a constituit o atitudine uimitoare față de noțiunea de ,,ocupație”. Este fără dubiu faptul că, cotropirea sau acapararea unui teritoriu străin este o agresiune – este o crimă -, dar pentru partea ruso-sovieto-rusească era important să fie înlocuite cât mai repede posibil cuvintele ,,furt” sau ,,ocupație” cu alte definiții sau năstrușnicii semantice, ca de exemplu, cea de … ,,alipire benevolă”!

Adică, ,,ați fost ocupați, prădați, dar e ca și cum nu ați avut nimic împotrivă”. Interpretarea arbitrară a evenimentelor este o altă proprietate a ,,spiritului rusesc”.

În Rusia/URSS, de exemplu, când se vorbea, uneori și oficial, despre țările din sud-estul marelui imperiu, despre țările baltice, Basarabia și Bucovina de Nord, sau mai nou despre Crimeea, ,,se invocă acea parte a istoriei care e (mai) convenabilă.”

O altă mare problemă stringentă, abordată de Oleg Panfilov, este cea a semnificației lingvistice a expresiei ,,a fi rus”, explicitată la comandă, evident, atât de antropologi cât și de ideologii sistemului sovietic de propagandă (a se întelege: comisari, politruci, etc – n.a.).

Geopoliticianul mistic Aleksandr Dughin și ,,năbădăiosul” Dimitri Rogozin, sunt printre cele mai reprezentative personaje care în decursul anilor, de după căderea URSS, îi instigă pe ruși, cât și pe ne-ruși, perorând despre măreția Rusiei și despre necesitatea de a restabili dacă nu ,,Imperiul Sovietic”, cel puțin ceva de genul ,,Imperiului Rus”, sau măcar al unei entități teritoriale care le-au permis să se consolideze în eternul lor bocet slav după ,,spiritul rus”, ,,visul rus”, ,,lumea rusă”, ,,misionarismul rus”, ș.a.m.d..

Acești corifei ai misionarismului de tip nou, au vorbit și vorbesc atât de mult, și atât de des, despre aceste aspecte, încât începi să faci ochii roată în căutarea măcar a unui singur ins care să nu fie rus, … oriunde te-ai afla!

În realitate însă, exista o gradație strictă, care îi împărțea pe oameni în națiuni ,,titulare” și ,,ne-titulare”. O altă invenție politică deosebită, apărută în perioada sovietică, e cuvântul ,,națmen” – abrevierea cuvintelor ,,naționalnoe menșinstvo” – minoritate națională.

În URSS naționalismul cotidian prospera în pofida politicii sovietice ,,internaționaliste” și a numărului enorm de lozinci/bannere despre ,,familia strâns unită a popoarelor”.

Adică, în Uniunea Sovietică, acolo unde trăiau peste 100 de popoare și etnii, acolo unde ,,minoritățile naționale erau în minoritate”, iar poporul fundamental, era, binențeles, cel rus.” […]

,,Epoca sovietică era tare ciudată. În Uniunea Sovietică ,,incitarea la dezbinarea interetnică” era interzisă în mod oficial. Țara era condusă de reprezentanții diferitelor naționalități, care ordonau să fie deportați reprezentanții altor naționalități, dar fără să evite să-i reprime și pe reprezentanții propriei naționalități. Asta nu avea nimic de a face cu legea și moralitatea, în schimb avea de a face, cu vârf și îndesat, cu înfricoșarea populației.

Conform codului de legi al imperiului țarist populația țării se împărțea în ,,supuși naturali” (adică ruși) și ,,inorodeți” (persoane de altă origine), fiind stabilite opt categorii de persoane de altă origine.”[…]

,,În imperiul rus exista o formă specifică de atitudine față de popoarele cotropite, dar, acum este denumită, de regulă, prin termenul de ,,fascism”.”

Oleg Panfilov ne oferă și un ,,regal” cultural narând cu o oarecare undă de umor, despre … ,,izvoarele fascismului rusesc”, aducându-ne la cunoștiință niște fapte incredibile. Astfel, Duma de Stat a Federației Ruse a adoptat un proiect de lege care interzice ,,propagarea sau etalarea în public a simbolurilor organizațiilor care au colaborat cu fasciștii precum și ale celor care nu recunosc rezultatele tribunalului de la Nürnberg”.

Se pare că este primul caz din istoria modernă a Rusiei, când puterea decide să se autopedepsească pentru afișarea propriului ,,fost simbol de stat”.

Dacă e să considerăm zvastica ,,simbol fascist”, atunci e cazul să aducem aminte tuturor, că din anul 1918 ea era plasată pe galoanele ofițerilor și ostașilor din Armata Roșie, de pe frontul de sud-est, ba chiar apăruse și pe ruble – banii de hârtie tipăriți.

Apoi, până și pe documente ale Sovietului Deputaților din Moscova era aplicată o ștampilă oficială cu svastica. Explicația unor oficiali de ,,vârf” era că utilizarea svasticii poate fi considerată ca o modalitate de susținere a unor ,,organizații contrarevoluționare germane”. Mai încolo a apărut și un ,,Partid Fascist Rus” – redenumit ,,Uniunea Fascistă Rusă”, din 1937 -, înființat de emigranții ruși din Manciuria, care aveau și un steag cu vulturul bicefal rus cu svastica sub el.

Exista din 1934 și ,,Abecedarul Fascistului” – autor K. Rodzaevski, unul din liderii partidului fascist -, iar în Rusia lui Putin se va tipări o culegerea de cărți și articole ale autorului rus fascist, denumită ,,Testamentul unui fascist rus”.

Dar, ca să nu existe dubii, în privința apartenenței ideologice, și-au ,,tras” și un imn, cum altfel decît, pe melodia faimosului ,,Horst Wessel Lied[viii], cu textul semnificativ de identic: ,,Camarazi ne așteaptă patria natală. / Toți sub drapel, căci patria ne cheamă … / Liderul nostru urăște frica și trădarea, / La eroism pe noi, fasciștii, ne îndeamnă, /…”. Ultimele versuri nu lasă nici o urmă de îndoială în privința obiectivelor partidului fascist rusesc: ,, … / Și svastika va lumina peste Kremlin, / Coloanele negre prin Moscova vor trece.”…

Pentru cei curioși, pe youtube se poate audia în original imnul german, probabil și varianta rusească – pentru comparație -, iar similitudinea va fi, probabi, șocantă. (n.a.)

,,U. F. R. a fost desființată în 1943, de către către ocupanții japonezi din Manciuria, iar liderul ei a plecat în URSS, unde a fost arestat, judecat, condamnat și executat, discret și urgent.”

Fascismul rus, însă, a început să renască, poate, nu chiar, surprinzător, la sfârșitul anilor ’80.

Așa a apărut, prin 1980, o organizație care propaga naționalismul rus, antisemitismul și restaurarea monarhiei, denumită ,,Pameat” (Memoria), dar ceea ce este greu de imaginat, este faptul că ar fi apărut fără să fie controlată de KGB. Unii generali kgb-iști au confirmat discreția legăturii, dar și faptul că au mai apărut și alte organizații similare în Rusia.

Spre deosebire de vechii fasciști ruși, naționaliștii actuali evitau cuvântul ,,fascism”, realizând că societatea sovietică nu era pregătită să-l accepte. Ulterior, va apărea organizația ,,Unitatea Națională Rusă”, cu același discret și dezinteresat ajutor al KGB-ului, luând decizia de a-și alege în calitate de simbol … o svastică, mai ,,șmecheră” – kolovrat-ul[ix] -, o variantă mai rusească, așa … pentru ,,deruta inamicilor”.

În cei peste 30 de ani de la prăbușirea URSS-ului și a comunismului bolșevic, experții nu se dumiresc și se pierd în presupuneri cum de reușesc naționaliștii rușii să activeze liberi și nestingheriți într-o țară care se consideră – în mod oficial -, ,,învingătoarea fascismului”.

Stupiditatea situației mai constă și în faptul că la Kremlin se marchează cu plăcere ziua de 9 mai – ,,ziua victoriei asupra nazismului”, sau victoria finală a ,,Marelui Război pentru Apărarea Patriei” -, în timp ce își susține ,,voalat” grupările fasciste și ideologia lor.

Despre ,,al II-lea război mondial și secretele arhivelor rusești”, Oleg Panfilov, își începe narațiunea prin a-și cere scuze pentru acest titlu patetic, dar ne lămurește imediat cu argumentul (de bun simț – n.a.), că ,,nu este destinat cercetătorilor, ci oamenilor de rând, care se află acum în căutarea adevărului despre cel de-al doilea război mondial.”

Chiar un istoric rus mai curajos – ne spune autorul -, a declarat, așa din întâmplare, despre factul că ,,noi nu vom cunoaște adevărul despre război atâta timp cât vom judeca despre el pe baza memoriilor nu a documentelor.”

În decursul întregii epoci sovietice, propaganda se străduia să ascundă documentele ,,neplăcute” și să treacă sub tăcere tot ceea ce ar fi generat multe întrebări.

,,În timpul celui de al doilea război mondial, propaganda militară a fost deja bine pusă pe bandă rulantă. Principalul în propagandă era să convingă populația sovietică de faptul că suferințele și subnutriția ei sunt în folosul țării sovietice și personal al tovarășului Stalin. Despre faptul că din batalioanele ,,disciplinare” (de sacrificiu – n.a.) cădeau în luptă 99% dintre soldați – niciun cuvânt.

Despre lagărele de concentrare pe care administrația sovietică le înființa în locul celor germane – niciun cuvânt.

Nimeni nu se întreba de ce pierderile Germaniei erau de patru ori mai mici decât ale Armatei Roșii, sau, … unde au dispărut după 1945 câteva milioane de invalizi de război”, etc..”

Oleg Panfilov pentru a afla cât mai mult despre aceste ,,grozăvii”, dacă termenul este potrivit, s-a documentat stând de vorbă și cu mulți veterani de război, ce au trăit în direct, pe viu, viața de front, determinându-l să caute cu osârdie ,,adevărul despre război” și răspunsul la multe întrebări.

A încercat să afle, de ce în filme și la televiziune ,,nemții apăreau ca niște idioți, sau clovni, iar oamenii sovietici săvârșeau clipă de clipă acte de eroism, etc.”, sau … despre faptul că ,,puțini oameni erau curioși să afle de unde avea bunicul atîtea ceasuri de aur, pe care le vindea periodic la talcioc, sau de unde a luat bunica atât de multe covoare scumpe – cu cerbi, porumbițe, îngeri și lacuri alpine -, pe care, și ea, le vindea periodic la talcioc.

,,Toată țara se mândrea cu victoria împotriva nazismului, cu medaliile și ordinele prinse pe pieptul veteranilor, onorându-i și stimându-i pe aceștia odată pe an – pe 9 mai, ziua victoriei -, … după care, binențeles, uitam toți de ei. […] Dar, informația începuse să circule, iar poporul ajunsese să se întrebe, ca-ntr-unu banc celebru, de circulație publică, prin anii 60-70: ,,De ce învingătorii trăiesc mai rău decât învinșii?””

,,Propaganda zămislea valorile din minciună. La fel ca și acum, când această tradiție este perpetuată cu ,,vitejie” în Rusia.

Iată de ce rușii, fără să stea deloc pe gânduri, îi numesc ,,fasciști” … pe toți cei iubitori de libertate, care își apără glia. […] Propaganda cultiva patrioții care nu aveau (ne)voie să gândească cu capetele lor, în locul lor gândea CC al PCUS. Minciuna sovietică se răspândea în multe direcții.

Au fost născocite o sumedenie de ,,fapte eroice”, iar menirea lor a fost de a menține spiritul combativ al oamenilor sovietici. Uniunii Sovietice îi plăcea foarte mult să lupte!

Minciuna militară consta din numeroase ,,fapte eroice” inventate atât de militari, cât și de jurnaliști, scriitori, poeți, pictori, cineaști.

 Pentru ca oamenii să nu pună la îndoială minciuna, cinematografia sovietică lansa în fiecare an zeci de filme documentare și de ficțiune pe tema războiului. Tradiția este păstrată și de actuala televiziune rusă, … dușmani găsindu-se, oriunde și oricum.” […]

Căci, să nu uităm: ,,Ura este o [veche] armă rusească. Sunt multe metode prin care oamenii nu trebuie să uite … pe cine trebuie să urască.”

,,Doar străinii nu pot nicidecum să priceapă – de unde au oamenii sovietici pasiunea pentru minciună, pentru elogierea propriei incompetențe, intoleranța față de opinia altora și lipsa de dorință de a discuta în contradictoriu.

În cei șaptezeci și ceva de ani de putere sovietică și cei peste douzeci de ani de de putere postsovietică, a fost creată o națiune ipocrită, la care s-au format câteva trăsături de caracter dezgustătoare: ,,mitocănia, înfumurarea și aroganța, aversiunea pentru tot ce e de neînțeles, intoleranța față de limbile străine și culturile străine, lăudăroșenia cu victorii și performanțe inexistente, dorința de a soluționa conflictele doar cu forța, negarea compromisurilor, aspirația de a pune mâna pe ceva străin al ei ,,din moși-strămoși”. Binențeles, această națiune are și propria limbă – înjurătura și argoul -, iar teritoriul său este ,,lumea rusă”, deși nu e vorba de ruși”.”

,,Puterea sovietică plăsmuia cu obstinație o nomenclatură culturală, constituindu-se chiar o ierarhie a nomenclaturii, iar apoi, la fel ca toți bolșevicii, oamenii de cultură avea grade, aproape identice cu ale militarilor: ,,artiști ai poporului”, ,,artiști emeriți”, etc. astfel că toate persoanele selectate pentru aceste titluri nu erau aleși de popor, ci de funcționarii de partid și de stat care trimiteau candidaturile la organele superioare de partid. Intelectualitatea nomenclaturistă rusă inventase și ,,titlurile onorifice” alcătuite din 37 de categorii, dar, în fapt majoritatea purtătorilor de titluri onorifice erau cetățeni recunoscători față de putere, gata oricând să îndreptățească și să susțină orice agresiune a Kremlinului și orice ocupație a unei țări străine. Foarte puțini intelectuali și-au păstrat calitățile care le-au fost întotdeauna proprii oamenilor care gândesc.”

Dar, cea mai mai nostimă narațiune din cartea lui Oleg Panfilov este cea intitulată ,,Istoria nerusească a ,,lumii ruse”, despre ,,pățania” unui senator al Consiliului Federației al F.R., care, cu prilejul unei sărbători creștine, importante pentru opinia publică și imaginea noii nomenclaturi, a declarat, destul de neinspirat, că:

,,Stările de spirit antirusești sunt puternice, de exemplu, unii încearcă să ne demonstreze că Ecaterina a II-a a fost nemțoaică.”

Pentru orice cititor curios, pe Wikipedia – enciclopedie liberă, online, la care poate participa oricine -, este trecut, clar, concis, negru pe alb, fără nicio undă de antirusism, că:

,,Este de înțeles, necunoașterea istoriei Rusiei, de către unul din senatorii ruși contemporani, căci ,,pohta” lui Vladimir Putin este de a rescrie istoria lăsând [doar – n.a.] toate evenimentele și numele plăcute. E puțin probabil să reușescă, deoarece, istoria există dincolo de dorințele dictatorilor. Și apoi, istoria monarhismului în Rusia este lucrul cel mai neplăcut pentru ideologii ,,lumii ruse”.”

Un amănunt, mai picant, și greu de digerat, … până la dinastia Romanovilor, mai toți țarii Rusiei se distingeau, înainte de toate, prin diversitatea etnică.!

,,E greu de priceput cum ar fi evoluat Rusia dacă în istoria ei n-ar fi existat bolșevicii” – conchide Oleg Panfilov, autorul ,,Istoriilor antisovietice”.

La români, ca și la alte popoare vecine, ocupate de ,,eliberatori”, pentru câteva zeci de ani, și acum persistă întrebarea: ,,Cum ar fi fost, dacă … ”!?

P.S. (n.a.) – Așa cum am menționat de la începutul acestei semi- recenzii, am redat o suită de pasaje selectate din cele circa 80 de narațiuni – cuprinse în volumul de ,,Istorii antisovietice”, a lui Oleg Panfilov -, în speranța că vor suscita interesul, nu numai al istoricilor, ci și al tuturor celor interesați să afle câte ceva despre o ,,altfel de istorie”, văzută din interiorul ,,imperiului răului”, care a marcat destinele câtorva generații de oameni, zeci de ani.

Departe de mine gândul că am epuizat tema, dar, această carte, mai întâi trebuie citită și de abia apoi, subiectul ei principal – Istorii Antisovietice -, ar putea genera dezbateri publice.

Este, întradevăr, o carte binevenită și o lectură necesară, căci ne poate fi utilă tuturor – pentru a înțelege adevărurile istorice, indiferent cât de incomode sau dureroase ar fi -, ajutându-ne să găsim o punte de legătură spre o reconciliere firească și necesară, cu un trecut tragic, pentru a suporta mai ușor prezentul nesigur și a privi cu încredere spre un viitor incert.

NOTE:

[i]  Publicată la Chișinău, de Editura CARTIER (2020), tradusă în românește de Vsevolod Ciornei.

[ii] Traducătorul de limbă rusă, Vsevolod Ciornei, este un scriitor român, născut în satul Lipnic, raionul Ocnița, la nordul Republicii Moldova (fosta Basarabia), la granița cu Ucraina. Absolvent de jurnalistică la Chișinău, în 1981, a fost redactor la mai multe reviste din fosta Moldovă sovietică și socialistă – ulterior independentă și democratică -, și colaborator la diverse posturi de radio și TV.  A debutat cu articole critice, a publicat câteva cărți și a semnat traducerea unor cărți și volume de nuvele ale unor scriitori consacrați, pe ambele maluri ale Prutului.

[iii] Definiția va fi preluată și folosită de scriitorul austriac Robert Musil, la adresa muribundului imperiu austro-ungar – ,,Kakania” -, dar își va găsi consacrarea și va atinge apogeul, tot în Rusia, atât în perioada stalinistă (1925-1953), cât și după destrămărea URSS-ului și prăbușirea comunismului.

[iv] ,,Rusia sau legea puterii – anchetă la o parodie democratică”, Editura Minerva – Politice, 2008.

[v] ,,Sovietologie” – este un termen care se referă la istoriografia Uniunii Sovietice, și în general, la toate analizele și studiile despre acest regim. Într-adevăr, contextul Războiului Rece a cântărit foarte mult pe studiile occidentale despre URSS și în special pe sovietologia anglo-saxonă. Sovietologia, a fost străbătută de mai multe curente și ,,școli” – franceză, anglo-saxonă, germană, etc. -, în funcție de țară, cel puțin până în 1989. Un curent derivat din sovietologie, pe la sfârșitul anilor ’40, este ,,kremlinologia”, denumire ironică dată de către oponenții sovietologiei din cauza principalului său domeniu de investigație, Kremlinul – reședința tuturor țarilor ruși, de-a pururi. Dificultatea de a accesa arhivele sovietice a îngreunat și mai mult munca cercetătorilor, de oriunde ar fi. Potrivit istoricului francez Nicolas Werth, deschiderea (parțială) a arhivelor sovietice a desființat sovietologia: „[…] astăzi, istoria URSS a încetat definitiv să fie apanajul sovietologilor, pentru a deveni un domeniu de studiu – ca celelalte – ale istoricilor contemporani”.

[vi] Acronimul pentru ,,Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică”, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie româno – sovietice, având și o secțiune numită ,,Cartea Rusă”. A funcționat în perioada 1944-1964.

[vii] Numele ,,Rusia” este derivat din Rus, numele unui stat medieval, de negustori și războinici suezi – tradus în românește ca Rutenia -, populat în mare parte de către slavii răsăriteni.

[viii] Horst Wessel Lied – sau ,,Die Fahne hoch!” (Sus drapelul!) -, a fost imnul oficial al NSDAP – partidul nazist  german, între 1930-1945. Ca urmare a sentințelor pronunțate în procesele de la Nürnberg, interpretarea publică a acestui imn – atât melodia cât și textul – au fost interzise în Germania, în baza art. 86 a din Codul Penal (Strafgesetzbuch) și în Austria, în baza art. 3 din legea Verbotsgesetz (1947), privind denazificarea Austriei, întrucât textul, cât și melodia (chiar folosind alt text), sunt considerate ca simboluri ale unei organizații anticonstituționale. Autorul versurilor a fost un comandant SA (Sturmabteilung – Batalioanele de asalt – ,,Cămășile brune”), care și-a pierdut viața din cauza rănilor suferite în urma unei ,,răfuieli” ideologice cu un membru al Partidului Comunist German. Versurile au fost plagiate – și „adaptate” pentru SA -, având la bază poemul unui poet comunist, care și-a compus versiunea originală pentru organizația paramilitară a Partidului Comunist German. În cotidianul partidului nazist NSDAP, Völkischer Beobachter, s-a menționat că poemul – pus pe melodia cântecului popular „Der Abenteurer” (Aventurierul) -, este imn oficial, iar în timpul celui de al Treilea Reich era interpretat obligatoriu înaintea tuturor concertelor de muzică clasică.

[ix] Kolovrat – „roată-spițe“ -, este simbolul Dumnezeului suprem în credința slavă nativă, (prin Rod și manifestările sale – Svarog, Perun, Svetovit și toți ceilalți zei).  Kolo înseamnă „roată”, iar vrat – „spițe”, care se învârt. Este un simbol al puterii spirituale și, prin urmare, seculare. Simbolul kolovrat reprezintă ciclul nesfârșit al nașterii și morții, timpul, soarele și focul, puterea și demnitatea. Fiecare rotire este un ciclu de viață în lumea noastră. Simbolul este o simplă modificare a zvasticii și a apărut mai puțin de-a lungul istoriei decât este atribuit în prezent, câștigând importanță doar în ultimele decenii ale secolului al XX-lea datorită ,,unor încercări de reconstrucție a păgânismului slav, ca un simbol imaginar al mișcării”. În prezent, este utilizat pe scară largă și de grupările extremiste – și campaniile lor de marketing -, care au propria lor interpretare a trecutului. Întregul fenomen dovedește ignoranța acestor grupări față de cercetarea oficială în căutarea adevăratelor origini, în timp ce se vine cu ,,alternative la cultura de masă, extremism sporit și sincretismul ideilor religioase în societatea postmodernă”. Acest simbol, semi-plagiat, este argumentat ca fiind ,,o versiune slavă a svasticii”.

[x] Juna ,,Sophie cea nurlie” a fost adusă la curtea imperială rusă, în 1744, unde se dedică ,,trup și suflet” limbii și culturii ruse, convertindu-se și la ortodoxie, sub numele de Ecaterina Alexeevna.

14/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FASCIȘTII LUI PUTIN SALVEAZĂ UCRAINA DE ”NAZIȘTI”


Rusia fascistă “salvează lumea de nazism”

Comentatoarea Anca Turcu scrie în publicația https://www.contributors.ro/rusia-fascista-salveaza-lumea-de-nazism:

”La mitingul pro război al lui Putin, mi-au atras atenția sloganurile “pentru o lume fără nazism” și “salvăm lumea de nazism”. Un exemplu clasic de proiecție freudiană: rușii au făcut un obicei din a-i acuza pe alții de ceea ce de fapt sunt, sau fac, sau urmează să facă ei.

Președintele Zelensky vorbea de proiecția freudiană rusă acum câteva zile, când Rusia a început să acuze ucrainenii că plănuiesc să folosească arme chimice sau biologice. Mai clară dovadă că de fapt Rusia se pregătește de asemenea atacuri, nu există. 

La fel cu sloganurile de la miting. Rusia fascistă acuză lumea de nazism, dar azi nu e stat în lume mai fascist decât Rusia lui Putin.

Fascismul rusesc se vede clar de ani de zile în alianțele lui Putin cu partide și lideri de extremă dreapta din lumea întreagă, cât și în politica internă a Rusiei din ultimii 20 de ani, și, cel mai important, în discursul justificând  invadarea Ucrainei.

Putin e de mult eroul declarat și susținătorul (financiar și nu numai) a numeroase partide neo-fasciste, populiste și de extremă dreaptă europene: de la Frontul National (acum Rassemblement national) din Franța, la UKIP și Partidul National Britanic , la Partidul Libertății din Austria, AFD in Germania, Lega Nord în Italia.

Lui Marine Le Pen i-a dat un credit de nouă milioane de Euro, și i-a pus la dispoziție o armată de boți și troli care l-au înfierat continuu pe Emmanuel Macron în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale franceze. Sprijinul putinist pentru PVV-ul de extremă dreapta olandez a dus guvernul acestei țări să limiteze votul electronic, și să se întoarcă la metode clasice de vot, de frica hackerilor ruși. 

Matteo Salvini, lider  al grupării populist-naționaliste Lega Nord, senator, fost vice prim-ministru italian, e un notoriu, auto-declarat “fanboy” Putin, care se ducea la ședințele Uniunii Europene purtând un tricou cu chipul liderului rus, și a făcut un lobby puternic în Europa și America pentru încetarea sancțiunilor împotriva Rusiei.

În Austria, Norbert Hofer, liderul extremei drepte și a partidului său, Partidul Libertății, a semnat un acord de bună colaborare pe cinci ani cu Rusia Unită, partidul lui Putin.  În Marea Britanie, Foreign Office a anunțat, în 2017, că monitoriza deja de o perioada destul de lungă, zece politicieni din partidul naționalist British National Party, din cauza legăturilor lor ‘suspicioase’ cu Kremlinul. 

Tot in Marea Britanie, liderul UKIP, Nigel Farage și-a declarat de nenumărate ori stima pentru Putin, numindu-l ‘liderul mondial pe care îl admir cel mai mult’, din moment ce rolul boților și trolilor ruși în campania de dezinformare UKIP care a dus la victoria taberei pro-Brexit, e de necontestat. (Exemplele pot continua, de la legăturile lui Putin cu Victor Orban în Ungaria, la Jair Bolsonaro în Brazilia, la grupurile ultra- conservatoare și neo-fasciste din SUA).

În politica internă rusă, apucăturile fascist-absolutiste abundă și ele: de la ideea promovată de Kremlin că presa liberă este presa mincinoasă (Lugenpresse, termen nazist) ori de câte ori critică pe cei de la putere, până la exterminarea sistematică (de multe ori prin răpire sau asasinare) a ziariștilor și oponenților politici, la cooptarea bisericii în a disemina și populariza doctrina putinistă, și la corporatismul aservit statului și ambițiilor sale militare (în Cecenia, Siria, Georgia, etc.).

Justificarea invadării Ucrainei este bazată și ea pe concepte pur fasciste, care aduc aminte de retorica hitleristă: de la nevoia de garantare a securității internaționale a statului prin crearea unui Lebensraum’ (conceptul nazist de ‘spațiu vital’) și ‘cordon sanitar’ în afara granițelor, la fabulația naționalistă a umilirii patriei, la ‘nevoia de a apăra’ co-etnicii ce trăiesc în țări vecine, de abuzuri inventate.

Rusia promovează de mult vulnerabilitatea închipuită, ideea că este amenințată de vecini. Deja din 2007, când a ținut un discurs la Munchen, la invitația Angelei Merkel, Putin a insistat pe ideea unei Rusii care, dacă nu controlează statele învecinate, nu se poate simți în siguranță. Ceea ce, mai ales pentru o putere nucleară, este o aberație.

Ce amenințare poate prezenta Georgia, Azerbaijanul, sau Ucraina, în fața unei puteri militare și nucleare ca Rusia? Dar discursul vulnerabilității a generat și discursul nevoii de o garanție a securității ruse prin  crearea unui ‘Lebensraum’ și al unui ‘cordon sanitar’ în afara granițelor statului rus.

Trăsături tipice politicii externe a celui de-al treilea Reich, sunt acum citate ca motivele invaziei ruse în Ucraina. (De ce, până la urmă, ar avea dreptul Rusia la asemenea garanții, mai mult decât alte țări ale lumii și, mai ales, în detrimentul lor?)

Acest discurs a prins amploare și a dus la justificarea ocupării vecinilor nesupuși voinței ruse. Astfel, invazia Crimeii, Donbasului, a Osetiei și Abhaziei, atacarea Georgiei în 2008, au fost asemenea anexării Austriei și teritoriilor cehoslovace de Germania hitleristă, care pretindea și ea, garanții de securitate și un Lebensraum pentru poporul german în afara granițelor proprii.  Acordul de la Munchen, din 1938, a fost încercarea europenilor de a împăca Germania prin aprobarea anexărilor amintite mai sus. Consecințele le știm prea bine. În ambele cazuri (Germania anilor 1930, Rusia din 1991 încoace), aceste anexări inițiale au întărit convingeri periculoase și au alimentat retorica naționalistă, încurajând atacuri și invazii de mai mare amploare.

Pe lângă falsa vulnerabilitate, atât Germania nazistă, cât și Rusia lui Putin, au promovat falsa narațiune a națiunii umilite de străini. Nemții invocau ‘pumnalul înfipt în spate’ (Dolchstoss) sau ‘trădarea’ Tratatului de la Versailles. Putin vorbește constant de umilirea Rusiei prin dizolvarea Uniunii Sovietice, și extinderea NATO. Amândouă, justificări în mintea conducerii ruse pentru un răspuns naționalist și belicos. Nu mai contează că așa-zisa trădare, sau umilință, este rezultatul unei înfrângeri și al unei pedepse istorice bine meritate, în cazul ambelor țări.  “Lumea nedreaptă împotriva noastră” mobilizează naționalismul delirant fără de care fascismul nu poate exista.

Pretinsa apărare a etnicilor ruși de peste hotare de “abuzurile” statelor în care trăiesc e aidoma tacticilor hitleriste din anii treizeci, când presa nazistă raporta abuzuri asupra etnicilor germani din regiunea cehă Sudetenland, precum nordul și vestul Poloniei, care, pe cât au fost de mincinoase, pe atât au fost de utile în a justifica invazia germană din 1939-1940.  În discursul său din 23 februarie, o zi înainte de invazie, Putin acuza guvernul ucrainian de genocid împotriva locuitorilor din ‘republicile Donbas’, care, spunea el, nu-și doresc altceva decât reunificarea cu Rusia.  Aceste pretinse ‘crime’, îndreptate împotriva populației rusofone, spunea el, trebuiau pedepsite prin intervenție armată.

Transferurile de populație fac parte din aceeași categorie de atrocități naziste: în Polonia, nemții au expulzat sau deportat aproape două milioane și jumate de polonezi din zonele ocupate, aducând în locul lor mai bine de un milion de etnici germani. Rusii au găsit o soluție mai simplă: naturalizarea extrateritorială în masă. Astfel, în 2019, prin decretul prezidențial al lui Putin, toți locuitorii regiunilor ocupate din Ucraina, precum și a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud (care aparțin de fapt, de Georgia), la fel cu locuitorii Transnistriei (teritoriu de fapt al Republicii Moldova) sunt încurajați să devină cetățeni ruși, printr-o procedură de naturalizare mult simplificată.

Dacă pentru alți doritori, cetățenia rusă se obține în cel puțin opt ani, în regiunile de mai sus vorbim de circa trei luni. Astfel, mii de acte de naturalizare și pașapoarte rusești au fost emise din 2019. Ucraina a contestat  acest val de naturalizări, pe care îl vede ca pe un atac la suveranitatea sa. Ca răspuns, Consiliul Europei a luat partea Ucrainei, iar Comisia Uniunii Europene a decis să nu recunoască validitatea pașapoartelor rusești emise populației din aceste zone.

Politologul Hannah Arendt vorbea, în legătură cu oamenii lui Hitler aduși la judecată după căderea regimului nazist (Procesul lui Eichmann la Ierusalim), de  banalitatea răului, manifestată în micimea omului obtuz, care pretinde că n-a văzut în gazarea a milioane de semeni altceva decât o sarcină de serviciu, datoria de onoare a ‘amploaiatului’ credincios națiunii și liderului ei suprem.

În cazul lui Putin, această banalitate există și ea, manifestată în proiecția freudiană de care vorbeam la începutul articolului. Cât de obtuz e discursul  acestei amenințări naziste de care Rusia pretinde că vrea să salveze lumea, dar în ghearele căreia nu a căzut nici o altă țară în secolul 21, mai mult decât Rusia însăși.

ADDENDA


În actuala Rusie nazismul înfloreşte. Putin are organizaţii patriotice care-l susţin fanatic, naziste în esenţă și care au preluat inclusiv salutul nazist cu mâna întinsă înainte, pe care-l performează la întrunirile lor, nepenalizat de autorităţi, deşi acţiunile lor au loc în spaţiul public.

Apoi, naziştii ruşi asasinează periodic muncitori veniţi în Rusia din fostele state sovietice, mai ales din Asia Mijlocie, asasinate filmate şi postate pe Internet, sau luptători antinazişti ruşi.

Acum, în Rusia se perpetuează acelaşi scenariu bolşevic care are la bază minciuna. Cu cât e mai crâncenă dictatura, cu atât regimul se vrea receptat mai democratic şi cu faţă umană, mai antinazist.

Exact ca pe timpul lui Stalin, când bolşevicii tăiau şi spânurau în stânga şi ‘n dreapta, în timp ce maşina lor propagandistică lătra despre crimele capitalismului în putrefacţie. Mărşăluind în acelaşi timp cu naziştii la parade organizate cu ocazia ocupării şi împărţirii unor state independente.

Acum Rusia e revanşardă ca niciodată, aşa cum Germania era în perioada interbelică. Putin a calificat destrămarea Imperiului sovietic drept cea mai mare catastrofă geopolitică a sec. XX. Implicit, ruşii vor depune toate eforturile să-l refacă, folosind în acest scop mijloace imense. Bineînţeles, cu spălarea în prealabil a creierilor ruşilor de rând.

Deci, cam asta ar însemna antinazism în accepţiunea Rusiei putiniene. Care pare să fie înrudită cu Germania hitleristă de acum 7-8 decenii sau care are tendinţe de evoluţie similare.

Puțini mai știu astăzi că faimoasa și mult hulita svastika a fost înainte de a fi adoptat de naziști un simbol comunist la care comuniştii bolsevici ruşi au renunţat, iar in anul 1921 acesta  a fost preluat de  Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German, partidul nazist al lui Hitler.

Intr-adevăr, în anul 1917, odată cu venirea la putere în Rusia a regimului bolşevic si până în 1920, uniformele Armatei Roşii, dar si  bancnotele şi documentele oficiale purtau însemnul svasticii (vezi foto).


Asa cum ştim, naziştii și comuniștii ruși au promovat o politică expansionistă, ceea ce a condus asa cum ştim  la declanşarea unor mari dezastre pentru popoarele lumii.

Întrebarea care se pune acum, este cum au reușit Putin și acoliții lui să sfideze bunul simț și să vorbească cu nerușinare despre niște pretinse asemănări între nazism și regimul ales democratic, aflat în prezent la cârma Ucrainei.

VIDEO: IMNUL FASCISTILOR RUȘI

03/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: