PORTRETUL BESTIEI BOLȘEVICE Martin Lacsis, fondator al CEKA, una dintre cele mai criminale structuri din istoria omenirii

Profil de bestie: bolșevicul Martin Lacsis, unul dintre cei mai prolifici criminali ai CEKA

Publicația online https://www.podul.ro., scrie că autorul bloggului de istorie pereklichka.livejournal.com, Stanislav Smirnov, a cercetat și coroborat mai multe documente din arhivele orașului Nijnii Novgorod privitoare la Martin Lacsis (foto), cel care, alături de Dzerjinski, a stat la baza fondării CEKA, una dintre cele mai criminale structuri de represiune din istoria întregii omeniri. 

În cele ce urmează vă prezentăm informațiile publicate de Stanislav Smirnov, acestea fiind bazate pe studiul minuțios al documentelor din arhivele și din bibliotecile ruse: 

Războiul civil și teroarea leninistă 

„Martin Lacsis nu a fost doar una dintre figurile principale ale CEKA. El a fost, de asemenea, un maniac al terorii roșii din Arzamas, provincia Nijni Novgorod, care, din august 1918 până în februarie 1919, a găzduit cartierul general al Frontului Roșu de Est și infrastructura ramificată a acestuia, inclusiv CEKA de pe front.

Vara anului 1918. Războiul civil face ravagii în Rusia, fiind provocat de uzurparea puterii de către bolșevici, de dizolvarea Adunării Constituante, de încheierea unei păci rușinoase cu Reichul german (mai degrabă o capitulare necondiționată) și de jefuirea nerușinată a populației, de teroarea și de persecuțiile împotriva Bisericii. Peste tot au izbucnit proteste și revolte. Puterea uzurpatorilor atârnă în balanță. 

În aceste circumstanțe, Lenin și clica sa apelează la ultima soluție – teroarea în masa. Țara era deja acoperită de o rețea densă de comisii de urgență – centrală, provincială, districtuală, rurală, de transport ș.a.m.d.. Teroarea roșie face ravagii în orașe și județe, dar și în cadrul Armatei Roșii. Trenul Troțki-Bronstein circulă de-a lungul căii ferate Moscova-Kazan, are o tipografie, un tribunal, un pluton de execuție. Practica decimării – împușcarea fiecărui al zecelea om din Armata Roșie dintr-o unitate care și-a abandonat pozițiile (ca în Roma antică) – devine o practică obișnuită. Ordinele zboară pe teren cerând pedepse și strangulări.

CEKA de pe front 

La 7 august, unitățile locotenent-colonelului V.O. Kappel din Statul Major General ocupă Kazan-ul. Bolșevicii erau pe punctul de a-și pierde cel mai important centru din spate, Nijni Novgorod (acolo se pregătea deja o conspirație a muncitorilor și angajaților de la fabrica Sormovo, care amenința să repete revolta muncitorilor din Ijevsk și Votkinsk).

La 10 august, trenul lui Troțki a trecut prin Arzamas, după ce, cu puțin timp înainte, emisese un ordin înfricoșător de înființare a unor lagăre de concentrare aici, precum și la Murom și Sviyazhsk.

Două zile mai târziu, întregul cartier general al Frontului de Est a ajuns, de asemenea, la Arzamas. Orașul a fost inundat de trupe și de nenumărate noi instituții. Printre acestea se număra și CEKA Frontului, condusă de letonul Martin Lacis. Regimentul 5 leton Zemgale, învins de Kappel în bătăliile pentru Kazan, a preluat funcția de securitate.

Numele real al șefului structurii CEKA de pe front a fost Jan Friedrichovich Sudrabs (aka Martin Lacsis). El făcea parte din cercul intim al lui Dzerjinski: era membru al Colegiului CEKA, din luna mai a coordonat departamentul de conducere al acesteia pentru lupta împotriva „contrarevoluției”.

În iulie a fost însărcinat să conducă „Comisia extraordinară pentru frontul cehoslovac”, singura la acea vreme, având în subordine Comisia extraordinară din nouă provincii: Astrahan, Vyatka, Kazan, Nijni Novgorod, Orenburg, Perm, Samara, Saratov, Simbirsk și Ufa și „statul major” al districtului Arzamas. 

Ucenicul de tâmplar devine terorist bolșevic 

În autobiografia sa, Lacsis-Sudrabs (foto sus) a scris că s-a născut în 1888 în Livonia, a absolvit școala parohială și a început să lucreze ca ucenic de tâmplar la vârsta de 15 ani. După o tentativă nereușită de a trece examenele pentru seminarul de învățători, a abandonat studiile și munca și s-a alăturat Partidului Social-Democrat în 1905.

A devenit membru al unui escadron de luptă, participând activ la atacuri asupra unităților armatei și la incendierea de proprietăți. Apoi – o viață în clandestinitate, agitație împotriva războiului cu Germania, exil în provincia Irkutsk și evadare din ea, în cele din urmă un rol proeminent în lovitura de stat din octombrie ca membru al Comitetului Militar Revoluționar din Petrograd.

Teroarea roșie

Fermentul terorist dobândit în bandele „Fraților Pădurii” fac din el cel mai odios fanatic al terorii roșii. Lacsis promovează pe scară largă execuțiile pe criterii sociale și publică ziare speciale pentru a-și răspândi cât mai mult metodele sadice.

În săptămânalul său „Teroare roșie”, care servea drept ghid pentru comisiile provinciale, el formulează crezul cekist: 

„Nu mai luptăm împotriva indivizilor, ci distrugem burghezia ca clasă. Toți membrii personalului comisiilor extraordinare și toți muncitorii sovietici, mulți dintre ei asumându-și rolul de interlocutori, trebuie să țină cont de acest lucru. Nu căutați dovezi incriminatoare în dosar dacă s-a răzvrătit împotriva sovieticilor cu arme sau cu vorbe. Primul lucru pe care ar trebui să-l faceți este să-l întrebați din ce clasă face parte, care este trecutul său, care este educația sa și care este profesia sa. Acestea sunt întrebările care trebuie să decidă soarta acuzatului. Acesta este sensul și esența terorii roșii. Linia frontului este încă plină de Garda Albă. Încă mai există un loc pentru teroarea roșie. Trăiască teroarea roșie!”

Băi de sânge

Frontul Roșu are nevoie de tot mai multe trupe. Pentru a le reface, se efectuează mobilizări totale în provincie, inclusiv în districtul Arzamas. Populația, obosită de războiul mondial și nedorind să participe la un carnagiu fratricid, răspunde prin proteste în masă.

Ca răspuns, Latsis și subalternul său, șeful poliției de urgență a districtului, Zinoviev, inundă orașul și districtul cu sânge.

Pentru a-și dezlega mâinile, cekiștii inventează un caz de conspirație contrarevoluționară în Arzamas. La Novy Usad au început refuzurile în masă de a se mobiliza. Mulți recruți din satele din parohia cu același nume s-au adunat acolo. Apoi, mișcarea s-a extins la Abramovskaia, Vyzhnovskaia, Kamenskaia, Kovakskaia, Krasnoselskaia, Semionovskaia, Cernuhinskaia și alte volosti, unde au avut loc, de asemenea, adunări cu adoptarea de rezoluții de refuz al mobilizării. 

Un rol proeminent în cadrul evenimentelor a fost jucat de intelectualitatea rurală, printre care se aflau mulți tineri ofițeri demobilizați. Acum erau împinși înapoi în război, dar deja împotriva propriului popor.

Organele CEKA au recurs la un mijloc încercat și testat pentru a pune capăt mișcării de protest – lichidarea fizică a activiștilor săi. În acest scop a fost inventată presupusa conspirație a Gărzii Albe. În sursele disponibile nu există o listă completă a victimelor crimelor de la Arzamas.

În raportul Nizhgubchek se spune că, numai în luna septembrie, în Arzamas au fost arestate 303 persoane și 38 au fost împușcate, printre acestea numărându-se 19 foști ofițeri, 8 executorii judecătorești, 5 agenți ai departamentului de securitate, 3 guvernatori de oraș și jandarmi, un preot, un agent de securitate, un lucrător feroviar.

În septembrie, liste mari de execuții privind Arzamas au fost publicate de „Rabochyokrecyansky Nizhny Novgorodski Listok” și „Săptămânalul CEKA”. Execuțiile au continuat și în timpul iernii. 

Cartea regională a memoriei include un total de 18 arzamașeni uciși în beciurile CEKA din Arzamas din august până în decembrie și achitați în timpul primului val de reabilitare: V. A. Alekseev, I. M. Azhimov, I. M. Argentov, N. T. Vasin, Arhiereul A.A. Voskresensky, G.F. Glazkov, D.I. Grazhdanov, S.I. Evlin, A.P. Kuznetsov, N.I. Murakhin, V.A. Pakhomov, A.A. Plakunov, V.L. Samarov, I.I. Sivov, F.I. Chanov, S.N. Chebotarev, V.I. Chichkanov și I.T. Shchennikov. Agronom și subofițer din satul Panov, numele lui Piotr Voskresenski se află în Cartea Memoriei, dar până de curând i s-a refuzat reabilitarea pe motiv că ar fi opus rezistență armatei „pedepsitorilor”. Numărul total este de 19.

Cu toate acestea, majoritatea victimelor asasinatelor au rămas în afara domeniului de aplicare a reabilitării în anii 1990 și la începutul anilor 2000. Numele unora dintre victime sunt împrăștiate în ordinele CEKA ale Frontului de Est, în ziarele centrale și locale și în paginile săptămânalului VChK.

De exemplu, Ordinul nr. 15 al CEKA de pe Front, datat 7 septembrie, conține numele polițiștilor Mihail Sorokhtin, Ivan Drozdov, Gerasim Krachin, Vladimir Lilov și al jandarmului Pavel Bokalinov.

Într-un punct separat al ordinului se spunea că șapte țărani din satele Kichansino și Chetvertakovo au fost executați sumar (nu pentru fosta lor ocupație, ci pentru agitație contrarevoluționară): Feodor Korsakov, Ivan Arkhipov, Konstantin Nesterov, Nikolay Shvetsov, Andrey Rybkin, Vasily Golovkin (fost polițist) și Semen Vertyanin.

Izvestia a tipărit aceleași nume la 17 septembrie, adăugându-i pe cei împușcați „pentru încercarea de a fugi la cehoslovaci”: ofițerii Bakhtin Innokenti, Zamyatin Nikolai, Klyuchnikov Andrei, Petrov Konstantin, Orlov Nikolai, Rybakov Nikolai, Khrysogonov Vladimir, Tsyviliev Stepan, Cherkasov Nikolai și Shmykal Joseph. De execuții s-a ocupat n CEKA de pe Frontul de Est. 

Execuția a fost efectuată și de către Cheka de pe Frontul de Est. Cei mai mulți dintre cei împușcați erau membri ai unor familii respectate din oraș. Unul dintre principalii lideri ai organizației se numește Serghei Stepanovici Gorkiev, învățător, participant la Războiul Mondial, locotenent-colonel.

Urmează apoi Dmitri Petrovici Monaciov, student și locotenent; frații Viaceslav și Konstantin Vasilievici Bebeșin, student, respectiv elev; Nikolai Stepanovici Periakov, profesor, locotenent, mobilizat la detașamentul gărzii feroviare; Nikolai Ivanovici Terin; Alexei Nikolaevici Chicherov, student; Petru Ivanovici Dergunov, „participant la revolta de la Murom din detașamentul Saharov”. Ziarul a relatat că toți aceștia au fost împușcați prin sentința CEKA din Nijni Novgorod.

Astfel, lista cu singurele nume publicate ale participanților la complotul de la Arzamas care au fost împușcați se ridică la 49 de persoane. Numărul total este mult mai mare.

Mai multe detalii despre crimele bolșevicilor în regiunea Nijnii Novgorod AICI 

Publicitate

S-au împlinit pe 1 aprilie, 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când aproximativ 3.000 de etnici români bu covineni au fost masacrați de haitele sovietice în timp ce încercau să fugă din ”raiul”comunist, în România

---

După semnarea în data de 23 august 1939 a criminalului pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au început să fie închise, așa încât multe familii au început să treacă noua graniță și să vină în Țara mamă, România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Igești, Crasna, Ciudei, Budineț, Cireșul, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, au plecat către România, fiind deciși mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice.

Cei din fruntea grupului purtau cruci, icoane și steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău. Au spus autorităților sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc.

Ajunși în apropierea noii granițe cu România, au fost întâmpinați cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniții rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți în gropi comune. Cei care au reușit să fugă au fost căutați în împrejurimi, astfel încât foarte puțini participanți au rămas în viață.

După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supraviețuind deportării.

În 1 aprilie, în România este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.

Reacții după comemorarea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2023 s-au împlinit 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când mii de etnici români au fost uciși de trupele sovietice în timp ce încercau să treacă noua graniță în România, după ce Uniunea Sovietică anexase partea de nord al Bucovinei, consemnează Agenția BucPress – www.bucpress.eu.

Decenii întregi, autoritățile sovietice au încercat să ascundă și să șteargă din conștiința publică masacrul de la Fântâna Albă.

Abia, după 1990, comemorarea acestor martiri a fost posibilă ca urmare a destrămării URSS, iar acest lucru s-a făcut an de an cu prezența unui număr însemnat de etnici români și clerici ortodocși din împrejurimi.

În acest an, comemorarea organizată în pădurea de la Varnița, pe locul masacrului de la Fântâna Albă, a stârnit mai multe reacții pozitive, dar și negative.

Jurnalistul sucevean Sandrinio Neagu, citându-l pe un participant la acțiunea de comemorare relatează că „autoritățile ucrainene au încercat să sechestreze comemorarea și să o transforme într-o manifestare culturală ucraineană”.

El scrie că „deși la fața locului se aflau și etnici români, programul a fost ținut doar în limba ucraineană, fără traducere. Pe memorialul victimelor masacrului a fost arborat doar steagul ucrainean, s-a cântat doar imnul de stat al Ucrainei și slujba religioasă fiind ținută de preoți ucraineni”.

Jurnalistul mai relatează că reprezentanții comunității românești și preoții români din împrejurimi, prezenți la fața locului, au ținut o proprie slujbă de pomenire la crucea care marchează prima groapă comună a martirilor de atunci, aflată la 30 metri distanță de memorial.

„Este prima oară când se întâmplă așa ceva”, afirmă jurnalistul.

În final, textul Sandrinio Neagu scrie următoarele: „Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine.”

Prezentă la acțiunea de comemorare, Carmen Nisteriuc din Suceava, a declarat pentru BucPress TV că se simte dezamăgită de faptul că autoritățile ucrainene au împiedicat comunitatea românească din nordul Bucovinei să susțină o slujbă religioasă de comemorare a martirilor executați la 1 aprilie 1941.

„Până la urmă nu am înțeles la ce eveniment am participat…. Am fost umiliți… Mă declar foarte supărată și  plec cu un gust amar… Aș fi vrut să mulțumesc pentru ospitalitate, dar nu pot decât românilor care deodată s-au retras și au arătat că sunt români, cu adevărat”, a declarat ea.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

În același timp, jurnalista cernăuțeană Maria Toaca a afirmă într-o postare publicată pe Facebook că tragedia de la Fântâna Albă este o rană veșnic vie pentru români și că este dificil să fie comparată cu alte tragedii din trecut sau din prezent.

Ea afirmă că i-a cunoscut pe câțiva dintre acei oameni care au supraviețuit masacrului și a auzit povestea lor despre suferințele prin care au trecut.

Jurnalista amintește că Parlamentul României a votat o lege pentru a institui Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi ale altor forme de represiune, organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Ea a mai menționat că în primii ani de independență statală a Ucrainei, organizarea pelerinajului, mitingului de doliu și slujba de pomenire au fost gestionate de Societatea „Golgota”, iar mai târziu această inițiativă a fost preluată de autoritățile locale.

„În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”.

Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce putere îi mâna înainte. De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunității Camenca.

Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor”, scrie Maria Toacă.

La Fântâna Albă, ucrainenii, mai jegoși ca sovieticii.!

 La monumentul de la Fântâna Albă a fost postat doar steagul ucrainean, s-a difuzat doar imnul ucrainean, slujba religioasă a fost ținută de preoți ucraineni, nu a existat nici un fel de traducere, deși la fața locului erau prezenți atât consulul României la Cernăuți, Irina-Loredana Stănculescu, dar și oameni din România.

Pentru această sfidare, consulul român a luat atitudine și le-a atras atenția ucrainenilor că în acest fel nu pot intra în Europa. În momentul în care românii s-au retras la monumentul din pădure, la groapa comună, o persoană venită din România le-a spus ucrainenilor să le fie rușine.

”Noi v-am primit familiile în casele noastre, v-am ajutat necondiționat, v-am sprijinit și voi vă comportați de așa manieră?”, a fost mesajul transmis ucrainenilor. Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine, scrie jurnalistul Sandrino Neagu în https://sandrinio.ro/ucrainenii-mai-jegosi-ca-sovieticii/

Rusia trăiește în minciună şi negare, refuzând să admită că mega-eşecurile strategice şi umane cu care se confruntă se datoreză propriei sale politici agresive

„Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului” a spus-o genial filozoful polonez Leszek Kołakowski, cunoscut pe plan internațional ca un critic al marxismului dar și ca istoric al filosofiei).

Încă de la apariția sa în Rusia, regimul comunist a continuat să trăiască în minciună şi negare, refuzând să admită că că mega-eşecul strategic şi uman s-a datorat propriei sale naturi şi politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler în 1939, pentru a facilita începerea „marelui război imperialist”.

Vina pentru eşecul „revoluţiei mondiale” conduse de la Moscova a fost pusă – foarte convenabil pentru liderii sovietici – pe seama SUA, fostul aliat decisiv (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi în dezinformare.

Aşa cum „marele război imperialist” cântat de propaganda comunistă sovietică a anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 „marele război pentru apărarea patriei„.

Câţiva ani mai târziu „doctrina Truman”, care prevedea îndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar politice, a fost prezentată populaţiei URSS ca „politică agresivă a SUA de încercuire a URSS„. Anti-americanismul a devenit în 1945 ingredientul defensiv principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova, substituindu-se treptat ingredientului ofensiv mesianic din vremurile „romantice” ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.

SUA şi URSS – „cel mai bun inamic pe care banii îl pot cumpăra„ 

(Antony Sutton, istoric britanic)

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Așadar, Stalin, care nu poate fi învinuit că nu cunoștea situația, spunea imediat după declanșarea marelui măcel mondial că :

„1. Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război.

2. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a făcut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor.

3. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.”

Dacă începem analiza la 1939, nu vom înţelege mare lucru. De aceea sunt foarte importante următoarele declarații:

„Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste, existente sau viitoare, (…) şi va acţiona ca bastion împotriva capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările în Republica Sovietică Socialistă Mondială.”

(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)

„Lenin a fost trimis în Rusia de către germani în acelaşi mod în care cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră în rezervorul de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare”

(Winston Churchill, discurs în Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919).

Sintetizând, aceste reflecții care nu pot fi combătute în lumina faptelor trăite ale istoriei trecute, arată că esența politicii ruse a rămas neschimbată:

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Cine a început Al Doilea Război Mondial?

Foto: Moscova, 23 august 1939, ziua în care Germania s-a sinucis trăgând Europa după ea. Un lider (Stalin, evident satisfăcut), un strateg (generalul Boris Şapoşnikov, al 2-lea din stânga, în uniformă), şi doi executanţi (Molotov, la masă; Ribbentrop, „constipat”, al 4-lea din stânga). Şapoşnikov a fost autorul strategiei ofensive a Armatei Roşii, şi singurul din anturajul apropiat căruia Stalin i se adresa fără „tovarăşe”, folosind numele de botez Boris Mihailovici.

Succesul relativ al Moscovei, nu doar în a promova cu insolenţă o istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial plină de falsuri interpretative epice, dar şi în a „expedia” foarte repede peste o treime a ei (perioada 23 august 1939 – 22 iunie 1941), este facilitat inclusiv de prudenţa şcolilor de istorie mainstream din Occident în a spune lucrurilor pe nume, dublată de o prudenţă încă şi mai mare a politicienilor occidentali în a reacţiona la astfel de enormităţi propagandistice.

Abilitatea Rusiei, după 1999, de a se erija în principala, dacă nu chiar singura, învingătoare a lui Hitler, dar fără a explica cum a ajuns Hitler la putere, şi cine l-a ajutat să pună inţial (1939-1941) Europa pe butuci, plus agresivitatea cu care acest slogan este promovat, acţionează ca inhibitor puternic la nivelul elitelor intelectuale occidentale, unde oricum simpatizanţii liderului de la Kremlin sunt tot mai numeroşi.

Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război. După ce îndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de „argumentaţie” mai facilă, admiţând existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care îl „justifică” însă prin „necesitatea URSS de a câştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea„. Este un „argument” care ultragiază logica elementară: dacă URSS se „temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS. Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (atât militar, dar şi politic), iar atacarea URSS „prin surprindere” ar fi fost imposibilă.

Istoria Europei în secolul 20 nu se poate înţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost actul politic fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial. Actul militar fondator al celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, dar Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate în acel război.

Stalin a fost (mult) mai inteligent decât Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să „încaseze”, două zile mai târziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. La 3 septembrie 1939 „marele război imperialist” a început, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale, rămânând „neutră”, pe margine, pentru a urmări cum „puterile capitaliste se sfâşie între ele„.

La 17 septembrie 1939, URSS a comis exact aceeaşi infracţiune gravă la dreptul internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o agresiune militară neprovocată contra Poloniei.

Aflate deja în război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care până în vara lui 1940, deşi intrată făţiş într-un tratat de „neagresiune şi prietenie” cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de jumătate din Polonia, o cincime din România, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda. Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, şi este cheia înţelegerii modului timorat şi defensiv în care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În cele din urmă, adevărul istoric se va impune, indiferent de eforturile disperate ale Moscovei de a-l oculta şi răstălmăci, iar acest adevăr este că URSS, stat internaţionalist-socialist (comunist), a intrat în Al Doilea Război Mondial, ca stat totalitar, agresor şi revizionist, cot la cot şi în strânsă „prietenie oficială” cu Al Treilea Reich german, stat naţional-socialist (nazist), de asemenea totalitar, agresor şi revizionist.

Până la 22 iunie 1941, URSS a sprijint Germania prin livrări masive: 1,6 milioane de tone de cereale, 900.000 de tone de petrol, 500.000 de tone de minereu de fier, 300.000 de tone de fontă şi oţel, 200.000 de tone de bumbac, 200.000 de tone de fosfaţi, 140.000 de tone de magneziu, 100.000 de tone de soia, 20.000 de tone de crom, 18.000 de tone de cauciuc, 2 tone de platină. 

Stalin a contribuit, într-o foarte mare măsură, la succesul asaltului lui Hitler asupra democraţiilor europene în perioada 1939 – 1941. Soldaţii Wermacht-ului au fost parţial îmbrăcaţi, echipaţi şi hrăniţi de livrările din URSS, iar industria militară germană a beneficiat din plin de livrările de minereuri strategice din aceeaşi URSS. Blocada economică totală impusă de flota britanică Germaniei la 3 septembrie 1939 nu a avut vreun efect notabil în primii 2 ani de război pentru că Stalin i-a livrat „camaradului său” Hitler tot ce acesta nu mai era capabil să importe de peste mări.

Propaganda rusă actuală are ca obiectiv şi ascunderea unui enorm „schelet” din dulapul istoriei recente: majoritatea celor 27 de milioane de victime sovietice din al Doilea Război Mondial au fost provocate de conflictul URSS cu cel mai apropiat „stat prieten” al său din Europa dinainte de 22 iunie 1941. Stalin şi acoliţii lui s-au jucat cu focul („revoluţia mondială” şi alianţa cu Hitler), iar naţiunile captive în URSS, începând cu cea rusă, au plătit un preţ teribil din acest motiv.

„Rusia istorică” invocată astăzi la Moscova la fiecare 9 mai nu putea obţine nicio victorie la 9 mai 1945, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai exista la data respectivă, fiind deja lichidată de satârul CEKA/NKVD/NKGB, cu ani înainte. 

Bătălia propagandistică şi ideologică pentru câştigarea controlului asupra interpretării istoriei războiului şi a „zilei victoriei – 9 mai 1945” se poată strict pe agenda politică post-sovietică. Faptul că azi, cei mai mulţi dintre ruşi – expuşi unor metode de dezinformare fără egal – cred altceva, nu schimbă această evidenţă.

Toată lumea este de acord azi că profilul de lider al lui Hitler a fost unul de tip criminal, cu dominante obsesiv-compulsive. Nu toată lumea îşi aminteşte însă că una dintre obsesiile sale era evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Documentele sunt edificatoare: pe cât de mult îşi dorea un nou război „de revanşă” (faţă de Primul Război Mondial), pe atât de obsedat era de riscul de a-l purta pe două fronturi, conştient că Germania nu ar avea nicio şansă într-un astfel de scenariu şi ar sfârşi învinsă, ca în 1918. 

Manevrând strategic pe un plan mult superior, Stalin l-a eliberat pe Hitler de această obsesie la 23 august 1939, după ce pe tot parcursul verii îl perpelise la foc mic mimând, la Moscova, „negocieri militare” cu Franţa şi Marea Britanie pe care nu avea oricum intenţia să le finalizeze, dar care şi-au atins obiectivul de a speria Berlinul.

Fără pactul Ribbentrop – Molotov (de fapt, un pact Hitler – Stalin care, foarte ciudat, nu este desemnat de istorici ca „Pactul de la Moscova”, după locul semnării, ca toate celelelte înţelegeri internaţionale) deznodământul din 1 septembrie 1939 nu ar fi fost inevitabil. Istoricul britanic A.J.P. Taylor, unul dintre cei mai mari experţi în originile războiului, scria despre situaţia politică din noaptea de 30/31 august 1939: „În 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă (n.n. – între Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări„. Ar fi rămas el oare în „prizonieratul” propriului calendar, şi a propriei fanfaronade, dacă n-ar fi avut garanţia lui Stalin că nu riscă un război pe două fronturi din cauza atacării Poloniei?

Stalin, prin ochii propagandei Moscovei din 2019: şi erou triumfător, şi nătâng. Simultan?

„TASS este împuternicită să declare că (…) în baza informaţiilor de care URSS dispune, Germania respectă în mod neabătut condiţiile Pactului de agresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind intenţia Germaniei de a încălca pactul şi de comite un atac împotriva URSS sunt neîntemeiate. (…) URSS, în cadrul politicii sale de pace, a respectat, şi intenţionează să respecte, Pactul de neagresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind faptul că URSS se pregăteşte de război cu Germania sunt false şi provocatoare.”

(Comunicat oficial TASS, 13 iunie 1941)

Propaganda rusă resuscitată, după 1999, din cea sovietică, de regimul Putin, vrea să convingă lumea întreagă că URSS, stat „iubitor de pace”, dar „speriat” de agresivitatea lui Hitler, a recurs la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov pentru „a câştiga timpul necesar” pregătirii apărării ţării. Asta nu explică însă de ce, atunci, „inocenta şi pacifista” URSS a comis agresiuni directe, brutale şi neprovocate la adresa Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Litaniei şi României, ţări care nu o ameninţau în vreun fel, călcând în picioare dreptul internaţional.

URSS putea încheia pactul de neagresiune cu Germania fără să ceară nimic la schimb, dacă tot era „animată de politica de pace„. Chiar dacă pactul din 23 august 1939 poate fi denumit ca unul „de neagresiune temporară” între URSS şi Germania, el a fost un pact de agresiune făţişă la adresa Poloniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi – implicit – a Finlandei.

Naraţiunea oficială de la Moscova continuă prin a „explica” cum Hitler a „surprins” cu atacul său Armata Roşie „nepregătită”, inclusiv ca urmare a „ignorării” de către Stalin a rapoartelor spionajului sovietic – probabil cel mai eficient din lume, în acel timp – privind iminentul atac german. A urmat apoi „marele război pentru apărarea patriei„, în care URSS a făcut cele mai mari sacrificii dintre toţi participanţii la coaliţia Naţiunilor Unite, şi la care a avut cea mai mare contribuţie (dacă nu chiar aproape singura contribuţie) la obţinerea victoriei finale, a cărei apoteoză a reprezentat-o cucerirea Berlinului de către Armata Roşie, în mai 1945.

Singurul element integral autentic din această proză istorică fantastică este cel referitor la sacrificiile umane colosale (amintite mai sus) ale popoarelor din fosta URSS. Exact pe acest element liderii de la Kremlin au poziţia cea mai crispată şi ofensivă, şi nu întâmplător: fiind ultra-emoţional, dar şi real, poate fi folosit pentru a închide gura celor care nu acceptă „la pachet” toată istoria oficială actuală a Moscovei despre război, cu acuzaţia de „lipsă de respect faţă de memoria victimelor„.

În fapt, nici la nivelul foştilor aliaţi, nici la nivelul foştilor adversari ai URSS din război, nu s-au consemnat vreodată (cel puţin nu la nivel oficial) gesturi de lipsă de respect faţă de victimele sovietice, sau încercări de negare a nivelului colosal al sacrificiilor umane din fosta URSS. Ar trebui văzut, mai degrabă, unde este „respectul” atunci când memoria a 27 de milioane de victime este instrumentată pentru finalităţi pur politice, cum este cazul istoriei „oficiale” a conflictului pe care Rusia o „rostogoleşte” tot mai insistent în ultimii ani.

Acceptarea naraţiunii oficiale a Moscovei despre război, se izbeşte, inevitabil, de două inconveniente majore. Primul este de ordin intern (relativ la Rusia) şi presupune preluarea întregului „pasiv” sovietic, ca o piatră de moară agăţată de gâtul naţiunii ruse.

Cum s-ar putea imagina desprinderea Rusiei de moştenirea regimului comunist, sau măcar a celui stalinist, şi vindecarea societăţii ruse de efectele înspăimântătoarelor crime împotriva umanităţii comise de acel regim, dacă Moscova oficială îl transformă pe Stalin în „eroul de la 9 mai 1945” şi „părinte vitreg fondator” al „noii Rusii”?

Cum vrea să convingă propaganda actuală de la Kremlin restul lumii că nu­-şi găseşte liniştea pentru că memoria celor 27 de milioane de victime din război „nu ar fi onorată corespunzător”, când ea însăşi nu varsă o lacrimă pentru cele 15-20 milioane de victime ale aceluiaşi regim, care nu sunt legate de războiul Germania nazistă? Nu sunt vieţile oamenilor, în sine, egale ca valoare? Sau are Moscova cunoştinţă de vreo „grilă” de ierarhizare a valorii vieţii umane, în funcţie de cine au fost criminalii?

Al doilea inconvenient este de ordin extern, în sensul că priveşte alte state, cărora actuala naraţiune fantastică a Moscovei despre Al Doilea Război Mondial le impune obligatoriu şi acceptarea capitolului „eliberării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie„. Evident, nu surpinde pe nimeni faptul că naţiunile care au experimentat timp de 45 de ani, pe propria lor piele, „beneficiile eliberării” de către URSS în 1944-1945, nu acceptă o astfel de interpretare a istoriei recente.

Ceea ce poate, cu adevărat, surprinde, este aroganţa Moscovei în a insista cu o „poveste” care este nu numai falsă, dar şi profund jignitoare pentru cei cărora le este destinată. În definitiv, ceea ce Moscova solicită astăzi statelor foste satelite ale URSS din Europa Centrală şi de Est, este echivalent cu a cere unei familii care şi-a pierdut un membru ca urmare a unei crime să stea cu portretul criminalului pe peretele din sufragerie.

Dacă tot insistă continuu cu „suveranitatea” în discursul său anti-occidental, Rusia ar putea să înceapă prin a înţelege că şi alte state şi naţiuni sunt suverane, şi au dreptul la propria interpretare a istoriei recente. Dacă nu-şi doresc statui ale „ostaşului sovietic eliberator” în pieţele publice din oraşele lor, asta nu înseamnă „lipsă de respect”, ci dimpotrivă, respect pentru propria istorie şi pentru memoria două generaţii distruse fără vina lor, într-un război decis peste capetele lor, şi prin consecinţele acelui război.

Vindecarea rănilor încă incomplet închise ale războiului nu este şi nu va fi posibilă fără asumarea integrală a adevărului istoric, de către toţi participanţii, inclusiv a părţilor acestui adevăr neplăcute politic sau care nu se înscriu în categoria „motivelor retrospective de mândrie naţională”.

Dacă Germania şi-a asumat integral responsabilitate pentru crimele abominabile împotriva umanităţii comise de Al Treilea Reich german între 1933 şi 1945, în schimb Rusia nu numai că nu a făcut vreun pas spre asumarea istoriei sale recente, dar persistă, cu tendinţă evidentă de agravare în ultimii ani, în manipularea istoriei prin glorificarea unui regim criminal, cu scopuri evident (geo)politice.

Un criminal în masă (viclean şi calculat) care ucide un alt criminal în masă (psihopat şi isteric), fost complice întru crimă, nu devine prin asta, automat, „model şi stâlp de bază al societăţii”, chiar dacă nimeni nu-l plânge pe criminalul ucis. Moscova ar trebui să se străduiască mai mult în a pătrunde acest adevăr elementar, cât mai este timp.

Sunt multe alte elemente insuficient lămurite în legătură cu „marele război patriotic” transformat în mit politic (re)fondator de regimul Putin.

Foto: Vladimir Putin

În 1812, armata lui Napoleon care a invadat Rusia a mărşăluit 2 luni şi jumătate până a reuşit să angajeze prima bătălie cu armata rusă. Ţarul Alexandru I, care dispunea de informaţii mult mai sumare despre inamic decât cele pe care Stalin le-a avut în 1941, a adoptat o strategie defensivă, retrăgându-şi forţele mult în interior pentru a-i epuiza pe francezi, reuşind astfel să câştige războiul cu pierderi rezonabile.

În ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că 14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii, cu 171 de divizii şi 3 milioane de soldaţi) erau „lipite” de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, cu 57 de divizii şi aproximativ 1 milion de soldaţi, aflat în faza de completare a efectivelor) se aflau în faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est.

„Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX” (descrisă de Alexandr Soljeniţîn în cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru înţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut „a 3-a Romă” şi „revoluţia comunistă mondială”, astăzi „eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme.

Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu „special”, nici „mesianic”, şi nicidecum privilegiat.

Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa.

Iluziile „eurasiatice”, adică „joaca de-a Asia” antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia.

Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să „înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident.

Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta…dar şi Stalin ştia multe, înainte de 22 iunie 1941.

Surse:

https://www.timpul.md/articol/analiza–dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie

http://in-cuiul-catarii.info/2013/07/18/istoria-asa-cum-nu-o-stim-cum-incep-razboaiele-mondiale-4590