CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IMPERIUL ROMÂNO (VLAHO)- BULGAR, O PAGINĂ DE ISTORIE MEDIEVALĂ PUŢIN CUNOSCUTĂ PUBLICULUI LARG. VIDEO

Untitled-1

Unul dintre episoadele medievale ale istoriei noastre,  puțin cunoscut de publicul larg, poartă numele de Imperiul Vlaho-bulgar.

A fost un episod spectaculos al istoriei românilor sud-dunăreni care s-a consumat în secolele XII-XII-XIV.

Nu numai că românii din zilele noastre nu știu mai nimic despre acest subiect, dar se duce o politică de confiscare a realității istorice și  de atribuire a acesteia exclusiv trecutului bulgarilor și atât, în pofida tuturor dovezilor istorice.

Așa cum cu siguranță vă așteptați, statul român nu face, prin specialiștii săi, prea multe lucruri pentru punerea adevărului la locul lui, motiv pentru care am considerat că este foarte important ca acest subiect să ajungă la publicul larg.

Denumit Imperiul Româno-Bulgar, de români, şi Al Doilea Ţarat Bulgar, de bulgari, acest stat multinaţional a apărut la Dunărea de Jos la leatul 1186, odată cu victoria vlahilor răsculaţi, din Sudul Dunării, împotriva Imperiului Bizantin, şi a dispărut în 1258, odată cu înlocuirea dinastiei vlahe cu suverani cumani şi bulgari.

În pofida surselor istorice primare ale epocii bizantine şi occidentale, a antroponimelor şi a toponimelor româneşti, caracterul multinaţional al acestui stat este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care susţine că acest ţarat a fost „bulgăresc”, în sensul naţional actual al cuvântului.

Dar iată şi o afirmaţie cu totul obiectivă, aparţinând istoricului rus Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, în lucrarea sa „History of the Bizantine Empire”, apărută la University of Wisconsin Press, 1958, în SUA:

„În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului XII în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi, într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre.

Cea mai bună sursă contemporană grecească, Nicetas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi).

Liderii insurecţiei, Petru şi Asen (Asan), aparţineau acestei rase. A doua campanie a Imperiului Bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor.

De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor.

Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva Imperiului Bizantin.

Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la Nord la Sud este menţionată în mod explicit de către Nicetas Choniates”.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii bulgari, în 1196 şi 1197, însă fratele întemeietorilor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul româno-bulgar.

A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali, sub poalele cărora avusese propriul lui cnezat, până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei.

În vremea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment în istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”.

Beneficiind de concursul cumanilor, românii şi bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin.

Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit, din pricina manevrelor politice ale adversarilor săi.

El a fost ucis în 1207 de un cuman, în timpul asedierii Salonicului.

Ioan Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor cât şi în cel al istoriei bulgarilor, graţie succeselor sale militare şi politice.

Că Ioan Caloian şi fraţii săi au fost români, o spun şi alte izvoare, nu numai Nicetas Choniates.

Relatând trecerea cruciaţilor lui Frederic Barbarosa prin Peninsula Haemus, cronica germană atribuită lui Ambertus aminteşte de „Blachus ille Iohanitius” – „Acel valah Ioniţă”, care era înconjurat „cum Blacis et Commanis et allis” – „de valahi şi cumani şi alţii”.

Apoi, cronicarii francezi ai Imperiului Latin de Constantinopol, Geoffroy de Villehardonin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, îl numesc tustrei pe Ioan „Jehan le Blac” ori „Johanice le Blac”.

Ioan sau Ioniţă este stăpânul acelui misterios „cnezat al lui Ioan”, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

Până să ajungă împărat al românilor şi bulgarilor, cneazul Ioan îşi va fi avut reşedinţa în cetatea de la Celei-Corabia, care apare, în Diploma Cavalerilor Ioaniţilor, sub forma Cheley, dacă nu la Căluiu, ambele localităţi aflându-se în actualul judeţ Olt.

De la Cheley sau de la Căluiu îi va fi venit şi supranumele de Caloian, sub care a rămas în istorie. Desigur, nu a fost o întâmplare că acest cnezat, moştenire părintească, a fost singurul teritoriu nord-dunărean inclus în Imperiul Româno-Bulgar pe timpul urmaşului lui Ioniţă Caloian, împăratul Ioan Assan al II-lea.

 

 

 

 

Imagini pentru cetatea veliko tarnovo photos

 

 

 

 Veliko Tărnovo, măreaţa capitală a Imperiului Româno-Bulgar, aflată de dealul Ţareveţ este străbătută de râul Iantra.

Atât ruinele vechii cetăţi, cât şi actualul oraş Veliko Tărnovo sunt impresionante.

La Veliko Tărnovo nu e doar istoria bulgarilor, ci şi a noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/03/asanestii-primii-imparati-ai-imperiului-romano-bulgar/

http://epochtimes-romania.com/news/polemici-romano-bulgare-asupra-istoriei–196467

 

01/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEZVĂLUIRI. Bătăliile din umbră dintre spionajul sovietic și Occident

 

 

Imagine similară

Pavel Sudoplatov (1907~1996)

 

 

 Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS, departamentul care se ocupa de răpiri, asasinate, sabotaje şi lupte de gherilă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

A condus Direcţia a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.

În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice.

Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni sovietici în SUA şi Europa Occidentală.

Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.

Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria temutul șef al poliției politice sovietice. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale, pentru care fusese decorat şi promovat până la gradul de general-locotenent.

A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic.

În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe Lenin, cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui.

 

„Misiuni speciale” este o carte de memorii uimitoare şi un document istoric unic, mărturia unui om care a ştiut cele mai negre secrete ale imperiului sovietic. Autorul cărţii, Jerrold L. Schecter povesteşte că pentru realizarea cărţii a realizat zeci de ore de interviuri, la care participa şi fiul fostului spion; 20 de ore sunt înregistrate video.

Discuţiile aveau loc când Anatoli Sudoplatov avea deja o vârstă înaintată, de peste 80 de ani, iar durata maximă a unui interviu era de trei ore. Autorul punctează că Anatoli Sudoplatov nu a arătat niciodată remuşcări pentru faptele sale, multe şocante, ci dimpotrivă, povestea că acţiunile sale au avut loc în contextul în care Rusia a devenit o mare putere mondială.

Dezvăluirile spionilor sunt întotdeauna incomode pentru ceilalți

 

 

Printre cele mai importante misiuni ale sale s-au numărat asasinarea lui Lev Davidovici Troţki (unul dintre fondatorii  Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă, iar mai apoi şi primul comandant al Armatei Roşii şi Comisar al poporului pentru apărare), aflarea secretelor bombei atomice, cu ajutorul unor savanţi renumiţi precum Oppenheimer sau Bohr.

Şocante sunt şi dezvăluirile acestuia privind rolul real jucat de soţii Rosenberg în spionajul atomic al URSS; motivul pentru care Stalin a inventat Complotul Medicilor şi conspiraţia sionistă; cine a ordonat masacrul din Pădurea Katyn; cum au organizat Hruşciov şi colegii săi arestarea şi împuşcarea lui Beria.

Aflăm și că Finlanda, mereu dată ca exemplu de curaj și demnitate, a avut de ales între ofeta Rusiei și ce a urmat. A cam ieșit în pagubă!…

De asemenea s-a confirmat că liderul comunist ungur, Imre Nagy, era omul rușilor. Cu soldă lunară. Așa că adevărul despre „revoluția” ungară mai trebuie căutat. 

Alături de alți maghiari, dezertori la ruși din armata imperială, Imre Nagy  făcuse parte din echipa care a asasinat familia țarului Nicolae al II-lea.

 

Mărturiile şocante ale lui Sudoplatov

 

16/04/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Din respect pentru memoria celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile zilei de 23 august 1944

 

 

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 foto

23 AUGUST 1944 – LOVITURA DE STAT

 

 

 

Actul de la 23 August a fost opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. (C.W. Forester).

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns cu destula abilitate poporului român unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru țara noastră.

S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviță, săvârsită în strânsa legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, inițiate încă de la sfârșitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora.

Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului său s.a

Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Rezultatul a fost scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate viețile a sute de mii de oameni.

A permis totodată creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie și a dat Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.

Dar în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici. Acesta a fost semnat 3 săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitularea necondiționată în fața Aliaților.

La putere a fost înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii.

 

 

 

           Regele Mihai                            Ion Antonescu

23 august 1944 a însemnat pentru România o mare nenorocire: intrarea țării în sfera de influență a URSS, cu urmările știute. Ceea ce însă puțină lume știe, este că la 23 august 1944 regele Mihai a mințit cu bună știință.

 

 

 

 

 

 

 

 

În „Proclamația către țară”, redactată, se pare, de Lucrețiu Pătrășcanu și difuzată în seara acelei zile, suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri și că România a beneficiat de condiții acceptabile.

Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion Antonescu și Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliații occidentali, cât și cu inamicul numărul unu, URSS.

Mihai Antonescu (ministrul afacerilor străine) tratase la Ankara, Berna, Madrid și Lisabona pentru ieșirea României din război.

De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuții directe cu omologul său sovietic, Alexandra Kollontai, la Stockholm.

Alți doi diplomați, prințul Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu negociaseră la Cairo cu aliații vestici, trimiși fiind de Iuliu Maniu, cu știrea și acordul șefului statului.

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri.

Astfel, este numit Cretzianu la Ankara, George Caranfil-la Helsinki si Fred Nanu-la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discuțiile si negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.

Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României.

În forma sa finală, proiectul de armistițiu cu URSS de la Stockholm conținea urmatoarele conditți:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rușilor, fie vor ataca trupele germane. Rușii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;

2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revenea la patria-mama în totalitate;

4. Rușii se mulțumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român putea să-și exercite functiile într-o parte a țării neocupată de armatele sovietice.

Condițiile de armistițiu negociate la Stockholm cu rușii, deși mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoașterea reanexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu negocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo și cu complotul regal privitor la armistițiu, prin trimisii regelui, se duceau tratative  de scoatere a României din războiul antisovietic și de către Partidul Comunist.

Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

Regele Mihai însă, deși știa toate acestea, a preferat să angajeze unilateral România într-un armistițiu, care a însemnat de fapt, o capitulare. El nu a tratat nimic.

Mai mult, armistițiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă Armata Română, aflată în calea bolșevicilor, asupra întârzierii și prevederilor reale ale actului, gest care a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august și 12 septembrie, a cca. 130.000 de soldați români, ulterior deportați în Siberia.

După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decorație sovietică, „Ordinul Pobeda”.Tot drept răsplată, l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care țara se angajase cu ajutorul lui.

Se spune că la discuțiile privind armistițiul, purtate între delegația română, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, și cea sovietică, având în frunte pe odiosul comisar al poporului Viaceslav Molotov, Pătrășcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care e motivul pentru care condițiile impuse sunt atât de dure, „când Antonescu avea condiții mai bune” (cu referire la tatonările diplomatice menționate anterior).

Cu duritatea-i recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu lasă loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentați pe nimeni”.

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 photos

 

 

 

 

Cum se va prezenta regele Mihai în fața instanței supreme, istoria? Poate că posteritatea îl va judeca pentru răul pe care l-a făcut, atunci când realitatea despre evenimentele din acele zile va ieși la iveală, iar la conducerea țării nu se vor mai afla foști demnitari comuniști, a căror putere își trage seva din consecințele „revoluției antifasciste și antiimperialiste”.

După război, 23 august a devenit ziua națională a României, fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an. Cu toate că nu au avut forța necesară să joace un rol important în actul de la 23 august 1944, comuniștii l-au folosit în propriul interes.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul a fost numit pe rând „insurecție armată” și „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, iar regimul comunist și-a arogat timp de 45 de ani paternitatea actului istoric.

În ultimii ani ai regimului, manifestațiile de 23 august au servit cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta devenind principală figura a momentului. Stadioanele erau pline cu oameni aduși din fabrici, televiziunea transmitea programe speciale, defilări megalomane și petreceri populare. Așa sărbătoreau românii înainte de revoluție 23 august muncitoresc.

Dacă pentru tinerii născuți după 1989, ziua de 23 august nu înseamnă mare lucru, pentru generațiile educate anterior ea avea o serioasă încărcătură emoțională și simbolistică.

Ziua Națională, situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieșea la iarbă verde. Parcurile și lizierele pădurilor de la marginea marilor orașe erau înțesate de oameni, mititeii și berea erau la ordinea zilei, iar fanfarele, tarafurile și grupurile folclorice asudau din greu. Cu alte cuvinte, tot românul se simțea bine.

Din punct de vedere istoric, evenimentele au avut o semnificație deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Națiunilor Unite, a salvat țara de la un dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului.

De altfel, încă de pe atunci, toți factorii politici din țară au sesizat acest lucru, declanșând urgent negocierile pentru ieșirea României din război.

Din nefericire, cei 3 ani de război împotriva Uniunii Sovietice și „râvna” depusă de Armata Română în unele bătălii, nu ne-au fost iertate. Deși se știa încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistițiu s-au desfășurat greoi, fie din pricina ezitărilor mareșalului Antonescu, fie pentru că aliații urmăreau să pedepsească exemplar România.

Uriașa concentrare de forțe sovietice pe frontul Iași-Chișinău, finalizată în luna martie, crea perspective sumbre pentru Armata Română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni.

În acest context, afirmația că ieșirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nicio acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat.

În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunța trecerea României de partea Națiunilor Unite, a fost pur și simplul ignorat de sovietici.

Armata Română a fost tratată ca inamic, continuându-se ofensiva de cucerire a țării.

Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase, evidențiază clar neputința mareșalului Antonescu, depășit total de împrejurări.

Întoarcerea pe front în seara zilei de 23 august nu i-ar fi asigurat decât un sfârșit tragic, care ar fi încununat o carieră militară de excepție. Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forțe din interior care să întărească apărarea în Carpații Meridionali și pe mult lăudata linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, au dus trupele Armatelor 3 și 4, care apărau Moldova, în prag de catastrofă.

Pe majoritatea frontului Iași-Chișinău raporturile de forțe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condițiile în care aceștia erau susținuți și de mii de tancuri, iar Armata Română nu avea niciunul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă și astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu.

După 23 august a început calvarul Armatei Române.

În condițiile în care armistițiul româno-sovietic a fost semnat abia peste 3 săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă, marile unități care se acoperiseră de glorie în cei 3 ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de noii aliați, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Pașcani, sute de ostași români dezarmați erau îndrumați spre vagoanele pe care scria cu cretă Pitești, Craiova, Ploiești etc.

Bucuroși că se vor întoarce acasă, aceștia urcau în grabă. Înțesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostași luați prizonieri și trimiși în Siberia. Dintre aceștia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors acasă.

În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecințele s-au văzut la Conferința de Pace de la Paris și ulterior, când în țară s-a instalat guvernul comunist.

Totuși, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile rușilor.

Aceștia erau pregătiți ca, o dată cu intrarea în București (planificată pe 26 august), să instaleze un guvern comunist marionetă, condus de Ana Pauker.

Așa, agonia a mai durat 3 ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din țară.

În memoria părinților și bunicilor noștri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile acestei zile.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 http://romaniatotalitara.wordpress.com/2008/08/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala?fb_comment_id 

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Regii%20Rom%C3%A2niei

09/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: