CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Moldovenii de dincolo de Prut și reglementarea istorică a denumirii limbii române

Basarabia - Wikiwand

Reglementarea istorică a denumirii limbii române

Când vorbim despre reglementarea istorică a denumirii de „limba română” în Republica Moldova (Moldova în acest articol), ne confruntăm inevitabil cu acte oficiale ale diferitelor autorități aflate la putere de-a lungul vremurilor. În mod evident, în ultimele două secole chestiunea nu a fost tratată în mod unitar, scrie revista https://limbaromana.md.

Într-un astfel de context, începutul se trage de la Regulamentele organice din 1831 pentru fiecare dintre cele două Principate. În cel pentru Valahia denumirea limbii era „rumânescă”, iar în cel pentru Moldova – „moldovenească”.

Nu se poate concluziona că a fost din neștiință ori incompetență a autorităților țariste: câțiva ani mai târziu, în 1841, într-un document al Ministerului Instrucțiunii Publice al Curții Imperiale Rusești, se constata însă că „… Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă…, o singură soartă comună…”.

Firesc, oficialitățile rusești n-aveau niciun interes ca la stânga Prutului limba locuitorilor să aibă altă denumire decât limba „moldovenească”, adică să fie ca şi în Principatul Moldovei.

Au trecut mai multe decenii și dincolo de Nistru a apărut Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Interesant însă în legătura cu denumirea de „limbă română” este că în 1924 un ziar tiraspolean relata: „s-a hotărât ca în şcoale, case și așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească”, însă fără a se indica cine a hotărât.

În 1932, noțiunea a obținut statut oficial. Dar în anii 1937-1938, politica națională sovietică pe malul stâng al Nistrului a impus expulzarea denumirii de „limba română”, a grafiei latine, a gramaticii și a limbii literare române.

Toate au fost înlocuite în RASS Moldovenească cu „limba moldovenească” în grafia chirilică.

Imagini pentru legea privind limba de stat în rss moldova 1990 photos

În 1940 a apărut un document al conducerii de partid sovietice în care, printre altele, se pune în aplicare o altă teză ideologică: „reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a RASS Moldovenești”.

În sfârșit a fost găsit un document în limba rusă: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 10 februarie 1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de a la alfabetul latin la rusesc” în care găsim următoarea mențiune: „Luând în considerație apelările cetățenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și a organizațiilor de partid, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a hotărât a trece, începând cu 01 martie 1941, scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Cât privește denumirea limbii, a fost imposibil de a găsi o decretare clară, în care să existe menţionarea faptului schimbării denumirii ei din „română” în „moldovenească”.

Probabil, pentru oficialităţile sovietice ori era de nedorit contrapunerea într-un document oficial a denumirilor uneia și aceleiași limbi: română și moldovenească; ori în această materie ele se simţeau moştenitoare ale decretării din Regulamentul organic al Moldovei din 1831 referitoare la denumirea „limba moldovenească”.

În partea a doua a secolului trecut, odată cu schimbările inițiate de M. Gorbaciov (perestroika și glasnost) și sub influența puternicei mișcări pentru independență, Parlamentul RSS Moldovenești, la ședința plenară din 31 august 1989, a adoptat Legea privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii, prin care limbii moldovenești i se atribuia statutul de limbă de stat care funcționează pe baza grafiei latine, adică fără revenirea la denumirea ei istorică si firească, anume aceea de „limba română”.

Au urmat noi încercări de a pune lucrurile pe făgașul normal. Astfel, la 29 februarie 1996, Adunarea Generală anuală a Academiei de Științe a Moldovei (AȘM) „a confirmat opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotarele ei, aprobată (la solicitarea Parlamentului) prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9 septembrie 1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională, examinând un set de sesizări privind interpretarea art. 13 din Constituție (datată 29 iulie 1994) în concordanță cu preambulul Constituției și al Declarației de Independență a Republicii Moldova (datata 27 August 1991), în sensul că sintagma „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, a hotărât (punctul 2) că „În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează”.

După aceasta, firesc ar fi fost să aibă loc modificarea corespunzătoare a Constituției. Cum şi se proceda/procedează în alte cazuri. Dar chestiunea a apărut pe ordinea de zi a legislativului abia la 1 noiembrie 2018, însă proiectul respectiv de lege nu a întrunit iarăși numărul necesar de voturi „pentru”. Astfel, în Constituție continuă să persiste denumirea limbii de stat ca fiind limba moldovenească, în ciuda contradicției vizibile dintre preambulul ei și art. 13.

În realitate, în toate sferele de viață din țară se folosește denumirea – limba română. Unii politicieni care n-au susţinut acel proiect din 1 noiembrie 2018, precum şi cei actuali care resping ideea corectării art. 13 din Constituţie, în fiecare an, la 31 august (zi nelucrătoare, care prin lege a fost decretată drept Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea română”) depun flori la monumentele lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei. De menționat că în societate, în școli, inclusiv cele superioare, în mass/media, în mediul de afaceri, în particular în sectorul financiar-bancar, foarte rar se mai poate întâlni utilizarea denumirii „limba moldovenească”. Numele ei firesc – limba română – și-a cucerit demult locul cuvenit în conștiința cetățenilor țării.

Păstrarea limbii românești în vremuri grele

Cu trei decenii în urmă, limba română și-a reluat calea anevoioasă în toate sferele vieții în Moldova*. Pentru Transnistria și Bucovina, acest proces a durat mai mult, nu este încheiat și va continua datori­tă unor factori geopolitici mai puternici decât limba română propriu-zisă. În 1954, Nicolae Corlăteanu, academician de prestigiu încă din vremurile socialiste, avându-l coautor pe Eugeniu Russev, a editat la Moscova un dicționar care putea contribui fundamental la păstra­rea denumirii de limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Dicționarul Rus-Roman (Русско-Румынский Словарь) a apărut la editura „Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей” din Moscova și conținea 45 000 de titluri-cuvinte din cele mai diverse domenii de activitate, inclusiv termeni economici și bancari. Având în vedere utilitatea practică generală, dicționarul, cu extinderea până la 60 mii titluri-cuvinte, a fost reeditat în 1967.

Tot atunci însă, la Chișinău a apărut o altă lucrare a acelorași doi autori, Русско-молдавский словарь (în română: Dicţionarul rus-moldovenesc), cu un volum de titluri-cuvinte ceva mai mare (trebuiau introduse în circuit și pe această cale multitudinea de neologisme aduse de epoca nouă, a socialismului de tip sovietic) şi, firesc, se mai deosebea de cel de la Moscova și din punct de vedere structural: conform orânduirii literelor alfabetului rusesc.

De menționat că primul dicționar rus-moldovenesc, în grafie chirilică, a fost publicat încă în 1946. Urgența necesității practice a acestui dicționar, fie și cu grafie chirilică, fie și utilizând denumirea „moldovenesc”, era una ardentă chiar şi pentru şcoala superioară. Aceasta se poate conclude şi dintr-un nu prea mediatizat eveniment.

La începutul lui 1947, N. Corlăteanu, pe atunci şef interimar al Catedrei de limba şi literatura moldovenească la Universitatea de Stat din Chişinău, reieşind din realităţile dramatice cu care se confruntase (în cadrul facultăţilor universitare făceau activitate didactică ori studii o mulțime de lectori şi studenți care, fiind veniţi din alte republici sovietice, nu cunoșteau „limba moldovenească”), i-a adresat un memorandum lui Ivan Leonov, primul rector al acesteia, privind „predarea cursului practic de limbă moldovenească la facultățile Universității”.

El, respectând şi utilizând cu corectitudine lozincile momentului, în particular, menționa: „Din… republicile frăţeşti… au venit în Moldova tineri entuziaşti…, dar tineretul acesta nu cunoaşte limba poporului moldovenesc. Ei nu se pot apropia de masele largi ale oamenilor muncii fără să ştie limba moldovenească”. Reacţia rectorului a fost pe cât se putea de rece: „Universitatea de Stat din Chişinău nu are din partea Ministerului Învăţământului Superior al URSS indicaţii cu privire la predarea limbii moldoveneşti”.

N. Corlăteanu era absolvent al liceului „Alexandru Donici” din Chișinău și licențiat al două facultăți ale Universității din Cernăuți, respectiv Facultatea de Literatură și Filozofie și Facultatea de Drept (cea de-a doua fiind terminată cu mențiunea „Magna cum laude”). Concomitent cu activitatea didactică la Universitatea din Chişinău, N. Corlăteanu avea și preocupări de cercetător științific, fiind și colaborator la Sectorul de limbă și literatură, care ulterior a devenit Institutul de Limbă și Literatură al viitoarei Academii de Științe (AŞ) a RSS Moldovenești. Unsprezece ani a fost la conducerea acelui Institut, dintre care aproape nouă ani a fost director.

A fost decorat cu înalte distincții ale guvernării sovietice (Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”, Ordinul „V. I. Lenin”) și cu cele ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia „Dimitrie Cantemir”).

Meritul deosebit al lui N. Corlăteanu este că a fost şi printre cei care de-a lungul timpului au readus în spațiul dintre Prut și Nistru și operele clasicilor români, știrile despre începutul scrisului în limba română în spațiul românesc, precum și despre primii cărturari și cronicarii moldoveni. Încă din 1948, elevii clasei a VIII-a au primit crestomația Literatura veche moldovenească, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu E. Russev și cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld).

A fost o ediție cu unele compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina tiparului, să treacă fără probleme filtrele ideologice de atunci fără amputări sau cu pierderi minime, în echipă a fost acceptat și un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „proveniența teritorială” (era din Tiraspol) și „apartenența de partid”, dar și ca scriitor mai „descătușat”, mai puțin îndoctrinat în chestiunea limbii. 

În cărțile și manualele școlare publicate (cum a fost în una dintre primele – Culegere de lucrări la ortografia limbii moldovenești. Pentru clasele V-VI ale școlilor de 7 ani și mijlocii, editată în 1948), N. Corlăteanu, în pofida împotrivirii, cu consecvență promova limba literară română, fără a utiliza termenul respectiv. În ele se scria deja, spre exemplu, „copil” și nu „copchil”, „copiați” și nu „perescrieţi”, „aceasta” și nu „aiasta”, „piele vie” și nu „chele jie”, „picioare” și nu „chişioare” etc.

N. Corlăteanu s-a stins din viață în 2005, lăsând o bogată moștenire științifică. Bibliografia lui începe cu 1945 și include 147 de titluri numai de cărți de autor, care îi poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai adesea pe E. Russev. De numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărți redactate, editate sub îngrijirea lui (printre ele o mulțime de dicționare bilingve), precum și studii, articole din ediții periodice. Post mortem a văzut lumina tiparului manualul Latina vulgară, în 2006, carte scrisă la finele vieții în colaborare cu Lidia Colesnic-Codreanca.

Întreaga activitate științifică a lui N. Corlăteanu (pentru care a fost criticat pe nedrept de nenumărate ori) și a multor altor intelectuali a contribuit fundamental la păstrarea limbii române în Moldova, această „comoara în adâncuri înfundată”, folosind expresia nemuritoare a lui Alexei Mateevici. Privite acum în contextul istoric (filologii erau „supt vremi”, oamenii se temeau să țină minte trecutul care putea fi periculos pentru viața lor de zi cu zi, amenințarea cu gulagurile, paza limbii „cu pușca” etc.) în care aceasta a avut loc, opera și activitatea acestor intelectuali apar de-adevărate ca fiind revoluționare.

Încercări de negare

Existența limbii române în Moldova a fost negata de multe ori, mai ales în perioada sovietică. Oamenii de elită științifică ai Moldovei erau adevărați patrioți (la fel ca și oamenii de rând, de altfel), se deosebeau printr-o înaltă cultură personală de comunicare. În decurs de decenii, din perioada sovietică, se crease însă o stare de umilință nemiloasă, care a lovit cu cruzime în oamenii de știință, în corpul didactic al școlilor superioare și în alți oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naționale între Prut și Nistru. În acele vremuri, mai era „un filtru”: pe o pagină vedem mențiunea: „sub redacția lui I. D. Ciobanu”. Acesta, cum se vorbea între oameni, era principalul vechil care veghea cu sârguință și păzea cu supra-vigilență „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni firești autohtoni în locul stâlciturilor aduse chiar și în manualele școlare cu un singur scop: „sî ni diosăghim de cii din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

Daca aceasta era atitudinea oficiala din timpurile sovietice, cu atât mai greu este de înțeles poziția unor așa-ziși oameni de știință moldoveni apăruți în spațiul literar după independenta țării în 1991.

Exemplul cel mai hilar în această privința îl reprezintă așa-zisul Dicționar Moldovenesc-Românesc, apărut în 2003, din prefața căruia rezultă clar ca negarea denumirii de limba româna pentru Moldova și moldoveni este determinată de așa-zisul pericol de înglobare a Moldovei într-o nouă Românie Mare. Așadar, niciun considerent lingvistic, ci doar unul geo-politic dictat, de data aceasta, de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, aflat la putere în acea perioadă. Acest dicționar a fost respins categoric de societatea moldovenească ca fiind un experiment pseudo-științific.

Rolul băncilor și al IFI-urilor în promovarea limbii române

Alături de mulți alți factori predominanți în promovarea limbii române moderne în Moldova (mass media, unele instituții guvernamentale, contactele comerciale cu oameni de afaceri de peste Prut etc.), băncile și alte instituții financiare din țară au jucat un rol important, mai ales la începuturile statalității, după proclamarea independenței țării pe 27 August 1991. Primele contacte oficiale ale acestora cu exteriorul au avut loc în anii 1991-1992, cu Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, în vederea aderării la aceste instituții financiare internaționale (IFI). Procesul de aderare a fost destul de anevoios, iar cauzele au fost multiple. Dintre acestea, bariera lingvistică a fost una dintre primele care a trebuit depășită. Terminologia și procedurile procesului de aderare ale acestor IFI-uri era, bineînțeles, disponibilă în limbile engleză și rusă. Acestea au fost traduse și explicate de reprezentații români din cele doua IFI-uri reprezentanților Ministerului Finanțelor din Republica Moldova (care a fost responsabil de pregătirea aderării din partea moldovenească) și ai Băncii Naționale a Moldovei (BNM). Se poate afirma că la încheierea procesului de aderare, pe 12 August 1992, reprezentații celor două instituții sus-menționate dobândiseră cunoștințe bogate (economice, bancare, legale și instituționale) direct în limba română. Aceste cunoștințe au fost folosite și la introducerea cupoanelor din 1991 și mai apoi a monedei naționale (leul moldovenesc), în noiembrie 1993. Aceste instrumente monetare aveau pentru prima dată toate elementele componente (denumire, paritate, emitent etc.) exprimate în limba română, după mulți ani de circulație a rublei sovietice inscripționate în limba rusă. Până și în Transnistria, care a menținut rubla transnistreană și inscripționarea moștenită de la fosta Uniune Sovietică, figura centrală a designului bancar de pe monedă era Mihai Eminescu, poetul național român.

Procesul de transmitere a cunoștințelor în limba română a continuat și în perioada 1993-1995, dar de data aceasta interlocutorii erau principalele bănci comerciale din Moldova. Tratativele pentru primele linii de finanțare au început în 1993 și s-au încheiat cu succes în 1995, când au fost semnate primele linii de credit cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Negocierile în limba română conduse de reprezentanții IFI-urilor au fost de asemenea un proces dificil. În afara standardelor de contabilitate complet diferite, toți termenii bancari (bilanț, active, pasive, acreditive etc., pentru a aminti doar câteva dintre noțiunile de baza) fuseseră moșteniți din limba rusă și ca atare erau aproape necunoscuți în limba română. Impactul educațional, atât asupra conducătorilor de bănci cât, mai ales, în ceea ce privește personalul băncilor respective și a miilor sau chiar sutelor de mii de clienți, deponenți, acționari etc., a fost extraordinar. Preocupările pentru asimilarea limbii române bancare au fost stimulate și prin apariția noilor dicționare ruso-române, care au jucat un rol pozitiv în consolidarea cunoștințelor și tehnicilor bancare direct în limba română. Au urmat, bineînțeles, și alte finanțări de la Corporația Financiara Internaționala (IFC) și multe alte IFI-uri care au avut un impact pozitiv în tranziția Moldovei la economia de piață. Se poate spune pe drept cuvânt că experiența de negociere direct în limba română, însușită deja de partea moldovenească, a fost un factor primordial în asigurarea succesului. Ca urmare, în prezent, în băncile Moldovei activează deja un personal bine instruit și cu temeinice cunoștințe de limbă română și gramatică românească.

* * *

Întregul demers al acestui scurt articol are în final un mesaj foarte simplu și anume re-amintirea testamentului de suflet al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) pentru urmașii săi: „…Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Şi-a patriei cinstire”.

Notă:

* Vezi și Grigore Furtună, Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naștere), http://www.infotag.md/populis-ru/284791/, publicat pe 13 mai 2020 

04/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O poveste adevărată care ne ajută să înțelegem mai bine Rusia de azi și cum gândesc lăudătorii perioadei sovietice

 

 

 

Imagini pentru Kolpashevo map

 

 

Sovieticii își tocau morții și-i aruncau în râu, ca pe deșeuri

 

Nu este titlu capcană, chiar așa a fost. Zilele astea, internauții din Rusia dezbat cu furie povestea din rândurile următoare, scrisă de jurnalistul Serghei Parhomenko de la Echo Moskvî. Nu este o dezvăluire nouă, rezultatul vreunei investigații speciale.

Nu. Este o re-povestire a unei întâmplări cunoscute foarte bine, documentate, nu există nici un fel de negare a faptelor de mai jos.
Serghei Parhomenko a făcut un test: a întrebat câți utilizatori de Facebook au auzit de ”cazul Kolpașevo”.

Cu câteva excepții, 5.000 de ruși de pe Facebook au spus că nu au auzit de acest caz.
Așa că Parhomenko a scris pentru a împrospăta memoria rușilor

 (varianta originală : http://www.facebook.com/serguei.parkhomenko/posts/10207802727615593?pnref=story)

 

 

 

 

 

************************************************************************************

 

Orașul Kolpașevo (locuit de puțin peste 20.000 de oameni) se găsește pe malul râului Obi. Râul face un cot în dreptul orașului și în fiecare an mai smulge câțiva metri dintr-un deal de nisip, apropiindu-se de casele oamenilor și străzile numite Lenin și Dzerjinsky, fondatorul serviciilor secrete sovietice.

Așa a fost dintotdeauna și toți din oraș erau obișnuiți cu asta.
Pe 30 aprilie 1979, exact cu o zi înainte de sărbătoarea de 1 mai, apele râului Obi au mai smuls o bucată din dealul de nisip.

Și au început să iasă la iveală brațele, picioarele și capetele unor oameni înmormântați acolo. A fost expusă o groapă comună lată de mai mulți metri. Cadavrele erau așezate în straturi strânse.

Cele din stratul de deasupra erau putrezite complet, în vreme ce acelea de jos erau bine conservate, mumificate în solul nisipos. Se spune că se vedeau hainele și în unele cazuri chiar fețele decedaților. Bărbați și femei de diferite vârste, câțiva copii. Toți în haine civile.

Unele cranii din stratul superior s-au rostogolit pe malul râului, câțiva băieți le-au luat, le-au pus pe bețe și au început să alerge cu ele pe străzi, speriind trecătorii.

În curând tot orașul a aflat ce s-a întâmplat.

Oamenii au început să se adune pe malul râului. Unii credeau că recunosc hainele unui decedat sau chiar fața altuia. Miliția și garda civilă au încercuit imediat zona.

Apoi, foarte repede, chiar în câteva ore, au ridicat un gard înalt în jurul locului cu pricina.
A doua zi, Partidul Comunist a organizat întâlniri în tot orașul, la toate întreprinderile în așa numitele ”colțuri roșii”.

Activiștii de partid au început să explice oamenilor ce li s-a spus să zică de la Comitetul de Partid local: cei înmormântați acolo erau trădători și dezertori din timpul războiului. Însă explicația nu era convingătoare.

De ce erau toți îmbrăcați în haine civile? Ce căutau acolo femei și copii? Și dacă chiar era așa, de unde apăruseră atâția trădători și dezertori într-un oraș cu doar 20.000 de locuitori?!?

Între timp s-a surpat în râu o bucată și mai mare din deal și a devenit limpede că groapa comună era enormă. Erau înmormântați mii de oameni. Locuitorii orașului și-au amintit că acolo existase o închisoare la sfârșitul anilor 1930.

Se știa că avuseseră loc execuții în închisoare, dar mulți nu-și puteau imagina câți oameni au fost împușcați cu adevărat.
Închisoarea fusese dezafectată cu mulți ani în urmă, însă câțiva dintre locuitorii orașului știau că acolo a funcționat o adevărată bandă rulantă a morții.

Exista un jgheab special de lemn prin care victima era vărsată la marginea unui șanț.

 

 

 

 

 

Imagini pentru soviet mass graves massacre photos

 

 

 

 

 

Aici era executată cu un foc de pușcă, iar dacă era nevoie, primea lovitura de grație de la un alt gardian înarmat cu un pistol, după care cadavrul era aliniat în șanț, lângă celelalte, și stropit cu var. Procesul era repetat până la umplerea șanțului, care era acoperit cu nisip.

Jgheabul era mutat câțiva metri mai încolo și procesul era reluat la o un nou șanț.
Autoritățile din Tomsk au decis să scape de această groapă comună și de cadavrele din ea.

Decizia a fost luată personal de primul secretar al Comitetului Regional de Partid, Igor Ligaciov, care s-a consultat direct la Moscova cu șeful KGB, Iuri Andropov.

Oficialii din Kolpașevo au primit ordin să desființeze groapa comună de pe malul râului și să reînhumeze cadavrele în altă parte.
A reieșit că sarcina nu era chiar așa de simplă.

Folosirea unor utilaje grele în apropierea unui mal nisipos ce se surpa nu era posibilă. Se temeau pentru siguranța camioanelor și buldozerelor.

Și nu era timp ca locul să fie excavat manual. Conducerea se grăbea.Deja era limpede dimensiunea gigantică a gropii comune.

A fost adusă o freză și s-au făcut foraje pentru a se determina dimensiunile ei precise.

Apoi de la Tomsk au venit instrucțiuni ce conțineau o interesantă și ingenioasă soluție inginerească.

Pe râul Obi au urcat două nave puternice, care au fost ancorate cu elicele în dreptul gropii comune. Motoarele au fost turate la maxim și curentul creat a început să sape în malul nisipos, surpându-l cu viteză maximă – iar cadavrele au început să cadă în apă, unde erau tocate de elicele navelor. Echipajele erau alcătuite din civili obișnuiți.

Nu au fost selectate echipe speciale pentru această sarcină și echipajele și-au făcut treaba de la început până la sfârșit.
Cetățenii orașului Kolpașevo au urmărit cu interes întreaga operațiune. Nimeni nu a protestat.
Apoi a ieșit la iveală că unele cadavre scăpaseră întregi în aval. Mumificate, acestea s-au descurcat bine în apă, plutind. Așa că în aval a fost ancorat un șir de bărci, în care stăteau oameni cu căngi.

Treaba lor era să prindă cadavrele care scăpau întregi de elice. Acești oameni erau voluntari, veniți dintre bărbații orașului: muncitori, funcționari publici.

O barjă plină cu fier vechi a fost adusă lângă șirul de bărci: oamenii trebuiau să lege bucăți de metal de cadavrele mumificate și să le scufunde în râu.

Munca a durat multe zile.
Oamenii din Kolpașevo priveau la nave și la apele învolburate de elicele lor. Acestea trebuiau alimentate des cu combustibil, fiecare navă a ars cam 60 de tone de motorină în această operațiune.

Nimeni nu a fost surprins sau revoltat.
Alte echipe alcătuite din voluntari locali mergeau de-a lungul malurilor râului în aval și strângeau rămășițele scăpate de elice sau de șirul de bărci.

Unele din aceste rămășițe au fost îngropate în morminte nemarcate, cele mai multe au fost pur și simplu scufundate în râu. Operațiunea de curățire a malurilor râului a durat întreaga vară.
Dar vara anului 1979 din Kolpașevo a fost îndeobște una liniștită. A fost o vară ca toate celelalte.

Aceasta este povestea…

Dacă cineva nu a înțeles până acum, vreau să vă spun că eu unul consider aceste evenimente ca fiind remarcabile. Aceasta nu este o poveste despre represiunile staliniste sau despre Marea Teroare, NKVD sau sistemul criminal de stat.
Aceasta este o poveste despre omul sovietic.

Este despre compatrioții și concetățenii noștri, despre frații și surorile noastre.

Este o poveste despre viața în Siberia.

Este despre codul moral al ”constructorului socialismului”.
Aceasta este o poveste despre cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea – faimoasa descriere a lui Putin pentru căderea URSS.

Este o poveste despre măreața și minunata patrie pe care am pierdut-o, pe care doar un mostru fără inimă nu o poate regreta.

****************************************************************************

Nu sunt foarte multe de adăugat. Mă fascinează povestea, gradul de dresaj atins în Uniunea Sovietică. Anularea unui element fundamental de civilizație care însoțește specia umană de la nașterea ei: datoria ritualului funerar, indiferent de religie și cultură.

Doar cei mai odioși criminali erau dezmembrați și împrăștiați în patru zări. Însă aici nu este vorba de o răzbunare ritualică: cetățenii din Kolpașevo tratau acele cadavre ca pe niște deșeuri.

O dezumanizare completă, o societate dresată perfect să asculte indicațiile Partidului.

Majoritatea rușilor îl înjură pe Parhomenko pentru că a scos de la naftalină povestea asta care a încrâncenat carnea pe mine.

Poate povestea asta vă ajută să înțelegeți mai bine Rusia de azi, unde este lăudată perioada sovietică.

 

 

Surse:

 NYTIMES // historice.ro/ George Damian și //sovieticii-isi-tocau-mortii ,

23/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce s-ar fi întâmplat cu Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România și nu ar fi beneficiat de protecția acesteia ?

 

 

Imagini pentru basarabia 1918 map

Harta Republicii Democrate Moldoveneşti (Basarabia)

24 noiembrie 1918 – Proclamarea independenţei faţă de Rusia

9 aprilie 1918 – Unirea cu România

Ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă începând cu anul 1918 nu s-ar fi aflat între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

 

După Primul Război Mondial şi izbucnirea revoluţiei bolşevice, Basarabia care la 24 noiembrie 1918 se proclamase independentă faţă de Rusia, nu ar fi avut cum să-şi apere independenţa, dacă armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului şi nu ar fi acţionat direct pentru nimicirea bandelor de dezertori ruşi bolşevizaţi.

Fără îndoială, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia şi alte teritorii locuite de popoare neruse, între granițele URSS.

Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei, nu numai în timpul Holodomorului (marea foamete din 1932-1933), dar şi în urma  evenimentelor mult mai apropiate de 1918, rămase practic necunoscute, petrecute în anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat.

Foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum rămăsese ea după 1917, iar dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, ar fi suferit şi ea aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în vecinătatea apropiată a acesteia, imediat dincolo de Nistru.

 

Țărani din guvernământul Berdiansk cu picioarele umflate de foame, aprilie 1922

Basarabia fără Unirea cu România

Situaţia tragică a provinciilor ruseşti la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial, sau ale războiului civil în desfăşurare, ci chiar directivelor criminale ale conducerii bolşevice în frunte cu Lenin.

Acesta, pentru a diminua criza din oraşe, apărută şi în urma naţionalizării tuturor intreprinderilor cu mai mult de cinci angajaţi (fapt care va duce la prăbuşirea producţiei şi a economiei, când 90% din marile întreprinderi deveniseră proprietate de stat în 1919 în  orşele controlate de bolşevici), ordonă rechiziţionarea cerealelor şi produselor agricole din zonele rurale.

În acest scop se organizează detaşamente de rechiziţie, formate din gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitori de la oraşe etc. Aceştia luau toate alimentele găsite la ţară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a ţăranului.

„Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi rechiziţionare, cu maximum de batoze şi utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot surplusul de pâine.

Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine”, îi ordona Vladimir Ilici Lenin,  Comisarului Aprovizionării A.D. Ţiuriupa, 5 august 1918

Rechiziţia cerealelor şi mijloacelor alimentare bineînţeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executaţi ca  „duşmani ai poporului”.

A fost luată şi hrana necesară ţăranului, dar şi cerealele de sămânţă, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete şi în anii următori.

Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită şi mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, cunoscută sub denumirea de Holodomor, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puţin mediatizată.

 

Cadavre ale victimelor foametei din Rusia, foto Crucea Roşie

Referitor la această foamete, ca să puteţi afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulată „Rusia înfometată (1919-1923) Acţiunea umanitară europeană. Documente din arhivele româneşti”.

În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum şi imagini.

Ţăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolşevicii. Alteori se opuneau cu forţa, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale, înăbuşite în sânge de Armata Roşie.

Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziţie care scotoceau satele şi confiscau toate alimentele ascunse.

Într-un sat din regiunea Samara, unde un detaşament de rechiziţii  a jefuit şi a executat sumar câţiva ţărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai săi şi le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment.

Trei săptămâni mai târziu, satul a fost bombardat şi ras de pe faţa pământului de Armata Roşie.

În 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai detaşamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizaţiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziţii.

Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolşevică, reprimate dur de Armata Roşie, care beneficia de raţii speciale, prin grija liderilor comunişti.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria.

Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de evenimente similare în stânga Prutului.

În satul Ploti, judeţul Balta, a fost asasinat comisarul militar judeţean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiţi” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Comitetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, judeţul Balta, oameni înarmaţi au pătruns în sediul şcolii unde îşi desfăşura activitatea comisia pentru impozite,  răpindu-l şi ucigându-l pe preşedintele acesteia.

Prea puţine date avem despre românii transnistreni morţi de foame, şi nu ca rezultat al deportărilor sau execuţiilor din acea perioadă.

În primăvara anului 1922, procentul populaţiei afectate de foamete în Transnistria se încadra în limita 20-40% (Buletinul Comitetului Nansen nr. 26/1922, Arhiva MAE).

Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, arătau că în localităţile de pe malul Nistrului procentele păreau destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragaşi 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente.

Cu toate acestea, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuţă, procentul celor morţi de foame era de 51,3% (500 de morţi în 1922 şi 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului).

Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piaţa europeană mai mare decât a restului Rusiei şi a României luate la un loc (17,7% faţă de 8,85% şi 7,98%).

Copii înfometaţi într-un spital din Zaporojie (Buletinul Comitetului Nansen nr. 22 din 30 aprilie 1922, Arhiva MAE).

 

Numărul victimelor foametei din Rusia anilor 1919-1923 este imposibil de stabilit

Oficiosul Pravdaal Partidului Comunist (b) din Rusia admitea în 1921, că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete.

Scopul a fost acela de a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune multe despre gravitatea situaţiei, din moment ce regimul sovietic îşi susţinea permanent superioritatea.

Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, a făcut şi Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

„Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populaţia lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte şi gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeţi mâna şi ajutaţi-i pe fraţii aflaţi în suferinţă!”

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulţit cazurile de canibalism şi necrofagie. Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii: Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000.

La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulaţie), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în oraşul Ekaterinoslav 47500 de înfometaţi, iar în oraşul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici şi pentru Chişinău, Cernăuţi, Balta, Tighina sau Comrat?

Copii din orfelinatul din Saratov

 

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

O notă Poliţiei şi Siguranţei generale a României din 5 octombrie 1922 includea o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis care a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa şi s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populaţia din interior. Cum populaţia din oraş aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbaţi, femei şi copii au atacat această magazie pentru a-şi procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriţi decât când autorităţile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane şi au rănit o mulţime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de puşcă, aceasta mi-a atras atenţia deoarece ele se auzeau regulat în aceeaşi direcţie, în apropiere de nişte fabrici ce erau lângă port.

În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împuşcare cei judecaţi şi condamnaţi de bolşevici.”

 

Doneţk, mamă cu fața umflată de foame

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 şi 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populaţie, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi şi a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice.

Totuşi, extrapolând cifrele parţiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenţionat micşorată, deoarece regimul comunist nu putea admite o cifră mai apropiată de adevăr.

După 1923 situaţia s-a mai ameliorat (deşi în Ucraina va mai exista o răbufnire a foametei în 1925), în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechiziţiile forţate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă ţăranului care capătă dreptul de a-şi vinde partea lui.

La asta s-a adaugat şi ajutorul internaţional care a reuşit să salveze o parte din populaţia ţării care altfel ar fi fost condamnată.

Lenin a înţeles că a greşit şi a pus în aplicare planul NEP ( Noua Politică Economică),  care va fi anulat  de Stalin câţiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori.

Lenin a înţeles prea târziu că a greşit, rezultatul fiind milioane de morţi de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morţi, de foame, în Gulag sau în faţa plutoanelor de execuţie.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor.

Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului.

După un timp şi reprezentanţi ai guvernului bolşevic  încep să ceară ajutor străin. Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei,  vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările „imperialiste”, astfel încât la nivelul guvernelor şi  al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia urgentă pentru ajutorarea victimelor foametei.

Liga Naţiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord şi un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie.

Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere.

S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922.

Nansen a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare în mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei.

Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză:

„Samara, decembrie 1921 

Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni.”  

 

Foametea în Rusia: copii şi femei cu pruncii în braţe aşteptând
împărţirea unui codru de pâine (foto publicaţie română, 1921).

 

Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921:

Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe.

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră:

Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922:

Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk.

A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos.

Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921.

Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise.

În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi.(…) Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport.

Morţi de foame, Buzuluk, 1922

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş:

Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete.

Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922.

Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia.

„Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară”.

Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci.

Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi.

Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul.

Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre.

Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine.

Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate.

Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame şi 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi  mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor.

Primele vizate erau, desigur, România şi Polonia…

Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia vorbeau despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România.

La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, a fost pus în circulaţie zvonul că foametea îi va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România era declarată zonă de război, concentrările de trupe masae pe graniţă , fiind uneori chiar şi de 50000 de soldaţi  (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie).

Sovieticii au pus la cale şi  numeroase acţiuni  teroriste prin agenţi infiltraţi care atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie.

Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecutarea populaţiei româneşti au provocat un val de refugiaţi  care au trecut cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români transnistreni, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru.  

Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar.

Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici.

Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:

„Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii.”

Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940.

Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923.

„Moldoveniştii” din zilele noastre care îşi manifestă zgomotos antiromânismul imbecil, au uitat se pare că, după înghiţirea Basarbiei de către Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii au fericit imediat populaţia în anii 1946-1947-1948, cu o foamete nemaivăzută pe acele meleaguri, poate tocmai fiindcă bieţii basarabeni  pierduseră episoadele atroce din 1919-1923 şi 1931-1933! 

În urma diabolicului plan de înfometare, urzit la Moscova, bruma de bucate ce mai exista prin podurile caselor a fost rechiziţionată, prin ordin, de către autorităţi.

Sovieticii intrau cu forţa în gospodăriile oamenilor, urcau în pod şi măturau şi ultimele boabe de grâu.

“Zonele din sudul Basarabiei au fost cele mai afectate.

Pe lângă secetă, exista ceea ce azi am putea numi o foamete organizată. Oamenii şi-aşa nu aveau ce mânca, dar mai veneau şi comuniştii să le ia surplusul de roadă.

Erau situaţii, când, după ce-au dus la stat ultimii saci cu grâne – pentru că altfel înfundai Siberia sau erai închis – mai veneau reprezentanţii puterii, se suiau în pod şi măturau podul de grăunţe de grâu.

La luau şi ultimul bob. Pe nimeni nu interesa dacă mai ai cu ce te hrăni sau nu.

În privinţa asta, culegerile de documente ale domnului Valeriu Păsat aproape că vorbesc de la sine”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, istoric, Şeful Catedrei de Bioetică şi Filosofie a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie din Chişinău.

Scenariul de înfometare pus la punct de sovietici a lovit cel mai crunt în zonele din sudul Basarabiei. Rămaşi fără nimic în poduri şi cămări, oamenii au început să mănânce buruieni, apoi pisici, câini, şoareci, cai morţi.
Foamea era atât de mare, încât ajunseseră într-o cumplită stare de degradare psihică şi fizică. 

De aici şi până la actele de canibalism, o pagină neagră din istoria Basarabiei, n-a mai fost decât un pas.

Documentele din Arhivele de Stat de la Chişinău, desecretizate după anii 1990, arată că actele de canibalism nu au fost cazuri izolate, ci au constituit un fenomen de amploare.

O dramă cu profunde implicaţii, ce a produs dezumanizare şi frică.

“În sud totul era ca în palmă. Acolo s-au înregistrat şi acte de canibalism. Iar lucrurile acestea sunt autentice, au fost relatate în presă.

Vreau să vă spun că şi în Chişinău, nu departe de gara feroviară, după război s-a descoperit  o secţie de producere a mezelurilor din carne de om. Şocant!”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan.

Urmările foametei

Statisticile oficiale arată că peste 300.000 de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza foametei în Basarabia, într-un singur an. Cifrele neoficiale situează numărul victimelor undeva la 400.000.

Din documente, cruntul an 1946-1947 oferă o imagine de o cruzime înfiorătoare şi de un dramatism copleşitor.

Prin sate, omenii mureau pe capete, câte 10-15 într-o singură zi.

În cimitire nu mai exista loc de îngropăciune.
Din cauza lipsei hranei sau a alimentaţiei necorespunzătoare (consumul de frunze, troscot, ştir etc.) numărul cazurilor de distrofie a explodat.

În decembrie 1947 în multe raioane basarabene, spun documentele, distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30% din populaţie.

Basarabenii nu avuseseră parte de ororile primelor două valuri de foamete, tocmai fiindcă trăiseră în statul  român, care i-a ocrotit şi apărat! 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/18/dosare-istorice-foametea-sovietica-din-1947-din-basarabia-ocupata-studiata-de-cambridge-journal-of-economics-video/

Surse:

02/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: