DEZVĂLUIRI: Secretul înfiorător de pe malul unui râu siberian

Iosif Stalin și Marea Epurare

De la izvoarele sale de la granița Ruso-Mongolă, fluviul Obi traversează nord-vestul Siberiei, trecând prin păduri de brazi și zone mlăștinoase, până la revărsarea în Oceanul Arctic. La fel ca fluviul Mississippi care traversează zone de câmpii, în momentul unor inundații, fluviul Obi își schimbă ușor parcursul.În anul 1979 topirea zăpezii a dus la mărirea debitului fluviul Obi, distrugându-și malurile din apropierea orașului Kolpashevo.

 Pe măsură ce apa involburată săpa mai adânc în mal, pământul și nisipul de la marginea fluviului au ajuns în apă, ceea ce a dus la dezvăluirea în masă a unor schelete umane. dezvăluie https://www.nytimes.com și publicația https://ortodoxinfo.ro.

Sub acest strat de schelete omenești se afla un alt strat de cadavre. Fiind îngropate în nisipul uscat și rece, situate de-asupra regiunilor de permafrost, trupurile nu au avut posibilitatea să se descompună, ci s-au mumifiat. Mai mult de o mie de schelete și cadavre umane au fost găsite și dezgropate de-alungul malului.

Locuitorii din orașul Kolpashevo știau de ce se aflau cadavrele îngropate în acea zonă. Acolo fusese sediul regional al NKVD, Poliția secretă din timpul regimului lui Stalin. Printre cei dezgropați, unii localnici au reușit să recunoască oameni pe care îi știau, care purtau aceleași haine și încălțăminte cu care fuseseră arestați cu peste 40 de ani în urmă.

Conform istoricilor, regimul Stalin a fost responsabil pentru asasinarea a peste 20 de milioane de oameni. Oficiali din Guvernul Rus au declarat că mai mult de șapte milioane de victime au fost împușcate la sfârșitul anilor 1930, când fiecare sat și oraș din Uniunea Sovietică au fost luate cu asalt de multitudinea de arestări, acțiune cunoscută sub denumirea de Marea Epurare. Kolpashevo era un oraș mic – toți se știau între ei. O persoană pe care toată lumea o știa era Stepan Marton. Născut în Budapesta și instruit ca să devină medic, el a servit forțele Austro-Ungare în Primul Război Mondial. Apoi s-a înrolat în Poliția Secretă, a avansat în grad și s-a căsătorit cu o femeie care lucra și ea în poliție. În anul 1937 Stepan Marton era șeful sediului central NKVD din Kolpashevo.Majoritatea execuțiilor din închisoarea din Kolpashevo au avut loc în anul 1937, când el era șeful NKVD.

Scopul epurării nu era să pedepsească oamenii pentru crime adevărate, ci să inspire teroare și obediență. Dincolo de imposibilitatea crimelor de care erau acuzați, majoritatea condamnaților simțeau o disperare existențială, ca și cum ar fi fost închiși într-un univers paralel unde nu exista mila sau rațiunea.

Aleksandr Soljenițîn a evidențiat faptul că epurarea lucra cu cote de arestați. Cotele impuse nu reprezentau limita superioară, ci minimul de condamnați care trebuiau uciși. Solzhenitsyn explica următoarele:

”În documentele primite primeai ordin să ucizi 10 000 de oameni, dar tu puteai să arestezi 20, 30, 40 000. Cu cât arestai mai mulți ”inamici ai oamenilor” cu atât scorul tău era mai mare.

Teroarea ajunsese în punctul în care, alături de cei care executau ordinele, nu existau practic nici un dezertor, niciun refugiat cu conștiință și nici unul care să fii demisionat în semn de protest. Dacă ar fi făcut acestea, ar fi însemnat moarte.În timpul Marii Epurări nimeni nu era în siguranță, nici măcar un comandant NKVD. Marton a fost arestat, la fel ca și alți 20 000 de ofițeri ai poliției secrete, devenind și el o victimă a sistemului unde a prestat.Mai norocos decât ceilalți, Stepan Marton a fost eliberat din închisoare după câțiva ani.
Până la urmă NKVD l-a luat din nou sub aripa sa, dar nu cu aceeași funcție: Marton găsise de muncă ca medic civil, având în răspundere spitalele gulagurilor.După decesul lui Stalin, Marton a fost reabilitat oficial și repus pe vechea funcție în poliție, de unde a ieșit la pensie și a murit în 1959. Conform estimărilor, în anul 1937, 1 din 6 locuitori ai orașului a fost împușcat. Șeful NKVD-ului din Tomsk a câștigat un premiu.
Același lucru a fost valabil și pentru Marton care, pentru operațiunea din Kolpashevo, a primit o medalie.

Frica și neîncrederea generate de epurare i-au permis lui Stalin să aibă un control ferm asupra țării până la moartea sa, stare ce a dăinuit mult timp după decesul acestuia. În multe privințe, Rusia încă nu și-a revenit din ceea ce a fost considerat cel mai mare holocaust din memoria omenirii.

Atunci când cadavrele au început să cadă de pe malul fluviului în 1979, era cu șase ani înainte de primele semne ale glasnostului proclamat de Gorbaciov, prin urmare orice discuție despre Marea Epurare și Stalinism în spațiul public era strict interzisă. Rezultatul a fost că mai mulți oficiali ai Partidului Comunist au ajuns de grabă în orașul Kolpashevo. KGB-ul a împrejmuit rapid zona și o echipă specială de muncitori a început să distrugă dovezile existenței mormântului comun.

La început autoritățile au declarat că rămășițele sunt oase de animale, dar nereușind să păcălească pe nimeni au anunțat ulterior că oasele aparțin unor dezertori din al Doilea Război Mondial.

****************************************************************************

Sovieticii își tocau morții și-i aruncau în râu, ca pe deșeuri

Orașul Kolpașevo (locuit de puțin peste 20.000 de oameni) se găsește pe malul râului Obi. Râul face un cot în dreptul orașului și în fiecare an mai smulge câțiva metri dintr-un deal de nisip, apropiindu-se de casele oamenilor și străzile numite Lenin și Dzerjinsky, fondatorul serviciilor secrete sovietice. Așa a fost dintotdeauna și toți din oraș erau obișnuiți cu asta.

Pe 30 aprilie 1979, exact cu o zi înainte de sărbătoarea de 1 mai, apele râului Obi au mai smuls o bucată din dealul de nisip. Și au început să iasă la iveală brațele, picioarele și capetele unor oameni înmormântați acolo. A fost expusă o groapă comună lată de mai mulți metri. Cadavrele erau așezate în straturi strânse.

Cele din stratul de deasupra erau putrezite complet, în vreme ce acelea de jos erau bine conservate, mumificate în solul nisipos. Se spune că se vedeau hainele și în unele cazuri chiar fețele decedaților. Bărbați și femei de diferite vârste, câțiva copii. Toți în haine civile.

Unele cranii din stratul superior s-au rostogolit pe malul râului, câțiva băieți le-au luat, le-au pus pe bețe și au început să alerge cu ele pe străzi, speriind trecătorii. În curând tot orașul a aflat ce s-a întâmplat. Oamenii au început să se adune pe malul râului. Unii credeau că recunosc hainele unui decedat sau chiar fața altuia. Miliția și garda civilă au încercuit imediat zona. Apoi, foarte repede, chiar în câteva ore, au ridicat un gard înalt în jurul locului cu pricina.

A doua zi, Partidul Comunist a organizat întâlniri în tot orașul, la toate întreprinderile în așa numitele ”colțuri roșii”. O serie de povestiri de acoperire au fost emise de autoritățile locale, mai întâi că aceste oase erau oase de vite și apoi au început să explice oamenilor că cei îngropați acolo erau trădători și dezertori din timpul războiului. Însă explicația nu era convingătoare.

De ce erau toți îmbrăcați în haine civile? Ce căutau acolo femei și copii? Și dacă chiar era așa, de unde apăruseră atâția trădători și dezertori într-un oraș cu doar 20.000 de locuitori?!?

Între timp s-a surpat în râu o bucată și mai mare din deal și a devenit limpede că groapa comună era enormă. Erau înmormântați mii de oameni. Locuitorii orașului și-au amintit că acolo existase o închisoare la sfârșitul anilor 1930. Se știa că avuseseră loc execuții în închisoare, dar mulți nu-și puteau imagina câți oameni au fost împușcați cu adevărat.

Închisoarea fusese dezafectată cu mulți ani în urmă, însă câțiva dintre locuitorii orașului știau că acolo a funcționat o adevărată bandă rulantă a morții. Exista un jgheab special de lemn prin care victima era vărsată la marginea unui șanț. Aici era executată cu un foc de armă, iar dacă era nevoie, primea lovitura de grație de la un alt gardian înarmat cu un pistol, după care cadavrul era aliniat în șanț, lângă celelalte, și stropit cu var. Procesul era repetat până la umplerea șanțului, care era acoperit cu nisip. Jgheabul era mutat câțiva metri mai încolo și procesul era reluat la o un nou șanț.

Nu este un titlu capcană, chiar așa a fost.

Autoritățile din Tomsk au decis să scape de această groapă comună și de cadavrele din ea. Decizia a fost luată personal de primul secretar al Comitetului Regional de Partid, Igor Ligaciov, care s-a consultat direct la Moscova cu șeful KGB Iuri Andropov. Oficialii din Kolpașevo au primit ordin să desființeze groapa comună de pe malul râului și să reînhumeze cadavrele în altă parte.

A reieșit că sarcina nu era chiar așa de simplă. Folosirea unor utilaje grele în apropierea unui mal nisipos ce se surpa nu era posibilă. Se temeau pentru siguranța camioanelor și buldozerelor. Și nu era timp ca locul să fie excavat manual. Conducerea se grăbea.

Deja era limpede dimensiunea gigantică a gropii comune. A fost adusă o freză și s-au făcut foraje pentru a se determina dimensiunile ei precise.

Apoi de la Tomsk au venit instrucțiuni ce conțineau o interesantă și ingenioasă soluție inginerească. Pe râul Obi au urcat două nave puternice care au fost ancorate cu elicele în dreptul gropii comune. Motoarele au fost turate la maxim și curentul creat a început să sape în malul nisipos, surpându-l cu viteză maximă – iar cadavrele au început să cadă în apă, unde erau tocate de elicele navelor. Echipajele erau alcătuite din civili obișnuiți. Nu au fost selectate echipe speciale pentru această sarcină și echipajele și-au făcut treaba de la început până la sfârșit.

Cetățenii orașului Kolpașevo au urmărit cu interes întreaga operațiune. Nimeni nu a protestat.

Apoi a ieșit la iveală că unele cadavre scăpaseră întregi în aval. Mumificate, acestea s-au descurcat bine în apă, plutind. Așa că în aval a fost ancorat un șir de bărci, în care stăteau oameni cu căngi. Treaba lor era să prindă cadavrele care scăpau întregi de elice. Acești oameni erau voluntari, veniți dintre bărbații orașului: muncitori, funcționari publici. O barjă plină cu fier vechi a fost adusă lângă șirul de bărci: oamenii trebuiau să lege bucăți de metal de cadavrele mumificate și să le scufunde în râu. Munca a durat multe zile.

Oamenii din Kolpașevo priveau la nave și la apele învolburate de elicele lor. Acestea trebuiau alimentate des cu combustibil, fiecare navă a ars cam 60 de tone de motorină în această operațiune. Nimeni nu a fost surprins sau revoltat.

Alte echipe alcătuite din voluntari locali mergeau de-a lungul malurilor râului în aval și strângeau rămășițele scăpate de elice sau de șirul de bărci. Unele din aceste rămășițe au fost îngropate în morminte nemarcate, cele mai multe au fost pur și simplu scufundate în râu. Operațiunea de curățire a malurilor râului a durat întreaga vară.

Dar vara anului 1979 din Kolpașevo a fost îndeobște una liniștită. A fost o vară ca toate celelalte. Aceasta este povestea.

Dacă cineva nu a înțeles până acum, vreau să vă spun că eu unul consider aceste evenimente ca fiind remarcabile.

Aceasta nu este o poveste despre represiunile staliniste sau despre Marea Teroare, NKVD sau sistemul criminal de stat.

Aceasta este o poveste despre omul sovietic. Este despre compatrioții și concetățenii noștri, despre frații și surorile noastre. Este o poveste despre viața în Siberia. Este despre codul moral al ”constructorului socialismului”.

Aceasta este o poveste despre cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea – faimoasa descriere a lui Putin pentru căderea URSS. Este o poveste despre măreața și minunata patrie pe care am pierdut-o, pe care doar un monstru fără inimă nu o poate regreta.

****************************************************************************

Nu sunt foarte multe de adăugat. Mă fascinează povestea, gradul de dresaj atins în Uniunea Sovietică, scrie istoricul și jurnalistul  GEORGE DAMIAN în https://historice.ro. Anularea unui element fundamental de civilizație care însoțește specia umană de la nașterea ei: datoria ritualului funerar, indiferent de religie și cultură.

Doar cei mai odioși criminali erau dezmembrați și împrăștiați în patru zări. Însă aici nu este vorba de o răzbunare ritualică: cetățenii din Kolpașevo tratau acele cadavre ca pe niște deșeuri. O dezumanizare completă, o societate dresată perfect să asculte indicațiile partidului.

Poate povestea asta vă ajută să înțelegeți mai bine Rusia de azi, unde este lăudată perioada sovietică.

Serghei Parhomenko a făcut un test: a întrebat câți utilizatori de Facebook au auzit de ”cazul Kolpașevo”.

Cu câteva excepții, 5.000 de ruși de pe Facebook au spus că nu au auzit de acest caz. Majoritatea rușilor îl înjură pe Parhomenko pentru că a scos de la naftalină povestea asta care a încrâncenat carnea pe mine.

Așa că el a scris pentru a împrospăta memoria rușilor (varianta originală aici).

S-au împlinit pe 1 aprilie, 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când aproximativ 3.000 de etnici români bu covineni au fost masacrați de haitele sovietice în timp ce încercau să fugă din ”raiul”comunist, în România

---

După semnarea în data de 23 august 1939 a criminalului pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au început să fie închise, așa încât multe familii au început să treacă noua graniță și să vină în Țara mamă, România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Igești, Crasna, Ciudei, Budineț, Cireșul, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, au plecat către România, fiind deciși mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice.

Cei din fruntea grupului purtau cruci, icoane și steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău. Au spus autorităților sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc.

Ajunși în apropierea noii granițe cu România, au fost întâmpinați cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniții rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți în gropi comune. Cei care au reușit să fugă au fost căutați în împrejurimi, astfel încât foarte puțini participanți au rămas în viață.

După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supraviețuind deportării.

În 1 aprilie, în România este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.

Reacții după comemorarea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2023 s-au împlinit 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când mii de etnici români au fost uciși de trupele sovietice în timp ce încercau să treacă noua graniță în România, după ce Uniunea Sovietică anexase partea de nord al Bucovinei, consemnează Agenția BucPress – www.bucpress.eu.

Decenii întregi, autoritățile sovietice au încercat să ascundă și să șteargă din conștiința publică masacrul de la Fântâna Albă.

Abia, după 1990, comemorarea acestor martiri a fost posibilă ca urmare a destrămării URSS, iar acest lucru s-a făcut an de an cu prezența unui număr însemnat de etnici români și clerici ortodocși din împrejurimi.

În acest an, comemorarea organizată în pădurea de la Varnița, pe locul masacrului de la Fântâna Albă, a stârnit mai multe reacții pozitive, dar și negative.

Jurnalistul sucevean Sandrinio Neagu, citându-l pe un participant la acțiunea de comemorare relatează că „autoritățile ucrainene au încercat să sechestreze comemorarea și să o transforme într-o manifestare culturală ucraineană”.

El scrie că „deși la fața locului se aflau și etnici români, programul a fost ținut doar în limba ucraineană, fără traducere. Pe memorialul victimelor masacrului a fost arborat doar steagul ucrainean, s-a cântat doar imnul de stat al Ucrainei și slujba religioasă fiind ținută de preoți ucraineni”.

Jurnalistul mai relatează că reprezentanții comunității românești și preoții români din împrejurimi, prezenți la fața locului, au ținut o proprie slujbă de pomenire la crucea care marchează prima groapă comună a martirilor de atunci, aflată la 30 metri distanță de memorial.

„Este prima oară când se întâmplă așa ceva”, afirmă jurnalistul.

În final, textul Sandrinio Neagu scrie următoarele: „Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine.”

Prezentă la acțiunea de comemorare, Carmen Nisteriuc din Suceava, a declarat pentru BucPress TV că se simte dezamăgită de faptul că autoritățile ucrainene au împiedicat comunitatea românească din nordul Bucovinei să susțină o slujbă religioasă de comemorare a martirilor executați la 1 aprilie 1941.

„Până la urmă nu am înțeles la ce eveniment am participat…. Am fost umiliți… Mă declar foarte supărată și  plec cu un gust amar… Aș fi vrut să mulțumesc pentru ospitalitate, dar nu pot decât românilor care deodată s-au retras și au arătat că sunt români, cu adevărat”, a declarat ea.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

În același timp, jurnalista cernăuțeană Maria Toaca a afirmă într-o postare publicată pe Facebook că tragedia de la Fântâna Albă este o rană veșnic vie pentru români și că este dificil să fie comparată cu alte tragedii din trecut sau din prezent.

Ea afirmă că i-a cunoscut pe câțiva dintre acei oameni care au supraviețuit masacrului și a auzit povestea lor despre suferințele prin care au trecut.

Jurnalista amintește că Parlamentul României a votat o lege pentru a institui Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi ale altor forme de represiune, organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Ea a mai menționat că în primii ani de independență statală a Ucrainei, organizarea pelerinajului, mitingului de doliu și slujba de pomenire au fost gestionate de Societatea „Golgota”, iar mai târziu această inițiativă a fost preluată de autoritățile locale.

„În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”.

Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce putere îi mâna înainte. De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunității Camenca.

Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor”, scrie Maria Toacă.

La Fântâna Albă, ucrainenii, mai jegoși ca sovieticii.!

 La monumentul de la Fântâna Albă a fost postat doar steagul ucrainean, s-a difuzat doar imnul ucrainean, slujba religioasă a fost ținută de preoți ucraineni, nu a existat nici un fel de traducere, deși la fața locului erau prezenți atât consulul României la Cernăuți, Irina-Loredana Stănculescu, dar și oameni din România.

Pentru această sfidare, consulul român a luat atitudine și le-a atras atenția ucrainenilor că în acest fel nu pot intra în Europa. În momentul în care românii s-au retras la monumentul din pădure, la groapa comună, o persoană venită din România le-a spus ucrainenilor să le fie rușine.

”Noi v-am primit familiile în casele noastre, v-am ajutat necondiționat, v-am sprijinit și voi vă comportați de așa manieră?”, a fost mesajul transmis ucrainenilor. Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine, scrie jurnalistul Sandrino Neagu în https://sandrinio.ro/ucrainenii-mai-jegosi-ca-sovieticii/

DEZVĂLUIRI: REBELIUNEA LEGIONARĂ ȘI IMPLICAREA ÎN EVENIMENTELE DIN 21-23 IANUARIE 1941 A COMUNIȘTILOR ROMÂNI ȘI A ALTOR AGENȚI AI SERVICIILOR SECRETE SOVIETICE

Regele Mihai, Regina Mamă – Elena, Generalul Ion Antonescu, Horia Sima și Ion Zelea Codreanu la manifestația din 8 noiembrie 1940 de la Iași. Foto: Arhivele Naționale / Historice.ro

În septembrie 1940 pierderile teritoriale ce au lovit ţara au provocat în România o gravă criză politică. După cedarea Basarabiei sovieticilor, a urmat Dictatul de la Viena care rupea Transilvania de patria mamă în favoarea Ungariei lui Horthy și cedarea Dobrogei de sud (Cadrilaterul) către Bulgaria. Pe fondul creşterii impresionante a popularităţii Mişcării Legionare, s-a format un guvern condus de generalul Ion Antonescu care a adus şi Garda de Fier a lui Horia Sima la putere, transformând astfel la 14 septembrie 1940 România în Stat Naţional Legionar.

Însă această conducere bicefală a țării nu putea avea o viaţă lungă. După doar câteva luni de guvernare comună pe 21 ianuarie 1941, legionarii și generalul Ion Antonescu, au intrat într-un conflict deschis, încercând să preia singuri întreaga puterea.

Au fost trei zile de grave violenţe între Legiune şi armată. În cele din urmă, mișcarea legionară a fost înfrântă, iar Legiunea a intrat într-un declin din care nu a mai ieşit niciodată.

Istoricul dr. Tiberiu Tănase, secretar al Diviziei de Istoria Științei din cadrul CRIFST al Academiei Române și autor a sute de studii de specialitate publicate de editura Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul și publicațiile SRI „Intelligence” și „Revista Română de Studii de Intelligence”, cât și revista rezerviștilor SRI, „Vitralii – Lumini și Umbre” sau Arhivele Totalitarismului a INST – Academia Română. (…). El s-a dedicat cercetării documentelor din arhivele secrete ale fostelor servicii speciale românești și a unor aspecte mai puțin cunoscute din istoria  Legiunii „Arhanghelul Mihail”.

Cercetând arhivele existente în România, de la cele ale SRI (CNSAS) la cele naționale (DANIC), ale MAPN și ale Academiei Române, istoricul a constatat că „a reieșit implicarea în evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 atât a unor comuniști români cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice”.

”Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în Corpul Muncitoresc Legionar. Deși, comandantul Mișcării legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Comuniștii s-ar fi înscris în cuiburile legionare pentru a-și satisface interesele importante: ascunderea scopului lor real, adică schimbarea orientării partidelor naționaliste, falsificarea rezultatelor, obținerea informațiilor din diferite compartimente ale vieții sociale și schimbarea în direcții favorabile intereselor URSS. Comuniștii ar fi exploatat slăbiciunile lui Horia Sima.”

În acest sens, autorul redă și concluzia unei Note a Direcțiunii Generale a Siguranței Statului (DGSS) din martie 1941, în care se arată că Legația Sovietică din București raporta că „în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri.”

Unul dintre cele mai interesante documente din volum este un raport transmis Internaționalei a III-a de PCdR, la 9 februarie 1941, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate”.

Raportul, suntem informați din cuprinsul lui, era însoțit de edificarea Kremlinului asupra succesului operațiunii printr-un reportaj filmat, pentru a se lămuri cu ochii lor și coordonatorii de la Moscova „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și cele mai importante centre din țară”.

Nota Direcțiunii Generale a Poliției (DGP) conchidea: „În concluzie, PCR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele mișcării legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Analiza finală a expertului în informații este drastică: „Desfășurarea acțiunilor din timpul și după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 a dovedit că legionarii nu au reușit să depisteze sau să elimine elementele comuniste care s-au infiltrat din ordinul Internaționalei a III-a și al serviciilor de informații sovietice.

Mai mult, comuniștii au reușit să imprime Mișcării Legionare acele directive ale Internaționalei a III-a care vizau socoaterea de sub influența ideologiei legionare a cât mai multor muncitori, chiar și a celor ce activaseră sau activau în CML. Aceștia urmau să fie folosiți de PCR ca „o forță de șoc” conform cu principiile broșurii „Revolta armată și războiul de stradă”, curs predat la școala de propagandă a Internaționalei Comuniste de la Moscova.”, fapt evidențiat în Evenimentul Istoric, Nr 25, Februarie – Martie 2020.

Istoricul Tiberiu Tănase a relatat pe larg operațiunea într-unul din numerele revistei Historia, de unde publicația https://www.activenews.ro. a reprodus mai multe date și documente revelatoare din care reiese că Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului.

Competiția s-a amplificat în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român a devenit „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”.

Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului”.

În acest context, și autoritățile au devenit din ce în ce mai preocupate de infiltrările elementelor comuniste în Mișcarea Legionară. Astfel, ministrul de Interne, generalul Petrovicescu, recunoștea, în ședința Consiliului de Miniștri din 29 octombrie 1940, pătrunderea comuniștilor în Mișcarea Legionară, menționând că: „De multă vreme avem informația că se produce o penetrație de comuniști în Mișcarea Legionară”. De asemenea, generalul Antonescu îi comunica lui Hitler, la 14 ianuarie 1941 că „Mișcarea Legionară s-ar fi anarhizat prin implantarea în rândurile sale a comuniștilor”.

În memorandumul înaintat în aceeași zi Führer-ului, șeful statului român sublinia: „Elemente nepregătite sau trimise de comuniști poartă răspunderea pentru pierderea de popularitate a legiunii, pentru haosul economic care a urmat și pentru creșterea primejdiei de anarhie, în timp ce propaganda comunistă se intensifică”.

Instituțiile statului, cu ochii pe comuniști

Documente ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, ale Direcției Generale a Poliției și ale SSI-ului conțineau o serie de informații care atestau asemenea infiltrări ale comuniștilor în rândurile legionarilor, speculând toate lipsurile muncitorilor.

Astfel, Inspectoratul General al Jandarmeriei informa prin Ordinul de informațiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, în legătură cu „preocuparea comuniștilor în elaborarea unui plan pentru introducerea în Mișcarea Legionară a unor agenți comuniști de încredere, conform instrucțiunilor primite de la Centru (Moscova), și care, printre altele, vor căuta să provoace sub egida legionară tulburări și manifestațiuni”.

Cauzele care au dus la pătrunderea elementelor comuniste în Mișcarea Legionară au fost sesizate și de Direcția Generală a Poliției în „Dările de seamă din lunile februarie și martie”, în care erau menționate: a) ușurința cu care era primit în Mișcarea Legionară orice solicitant fără vreun control serios; b) desființarea breslelor, care a condus la împingerea muncitorilor spre continuarea activității în cuiburile legionare sau alte organizații cu caracter politic.

În timpul rebeliunii legionare s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică”!

În ceea ce privește aspectele legate de amestecul sovieticilor prin filiera PCd.R la acțiunile din timpul rebeliunii, a fost publicat un număr redus de documente. Din documentele studiate în arhive (Direcția Arhivelor Istorice Centrale, Arhivele Naționale București, Arhiva Serviciului Român de Informații și arhivele MApN) a reieșit însă implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comuniști români – mulți agenți ai serviciilor secrete sovietice, cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice.

În acest sens, în unele documente sunt menționate nume ale unor comuniști infiltrați și identificați ca participanți la rebeliune. Astfel, în unele dintre documente se menționează următoarele: „Cu ocazia manifestațiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte și un grup de muncitori ceferiști, s-a auzit strigând TRĂIASCĂ RUSIA SOVIETICĂ!

Adevărații legionari au părăsit pe manifestanți, văzând singuri greșeala ce au făcut-o când au primit pe acești muncitori în sânul Mișcării Legionare. Persoanele care au strigat și manifestat pentru URSS nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmați cu revolvere” (4). Privitor la participarea comuniștilor la acțiunile din timpul rebeliunii, în „Darea de seamă pe luna martie 1941″ a DGP se preciza că: „În timpul rebeliunii, între muncitorii încadrați în CML au fost identificați numeroși comuniști care au participat la demonstrații, furturi, jafuri, crime. Sentințele pronunțate de către tribunalele militare confirmă această afirmație”.

Muncitori comuniști cu rol de „agenți provocatori”

Unii muncitori, identificați ca participanți la rebeliunea legionară, sunt menționați într-o notă a DGP din aprilie 1941, și anume: „Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuș la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acțiunile la care se dedau rebelii; Cojan Constantin, lucrător la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din Mișcarea Legionară și a luat parte la rebeliune”.

De asemenea, a fost menționat și Lucrețiu Vâlceanu, „notoriu comunist și fost luptător în Brigăzile Internaționale Roșii din Spania, înscris ulterior în Mișcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruința a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor”.

Demn de semnalat este și faptul că, într-un raport al Direcției Generale a Poliției, din 28 august 1941, rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foștii muncitori care aderaseră la Mișcarea Legionară s-au retras și au început să activeze în mișcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele CFR Grivița, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mișcării comuniste dând mîna cu foști tovarăși”.

Documentul demonstrează rolul de „agenți provocatori” pe care l-au îndeplinit „anumite elemente comuniste” infiltrate în Mișcarea Legionară. Activitatea „agenților provocatori comuniști” este confirmată și de SSI, care, urmărind permanent atât activitatea Mișcării Legionare, cât și activitatea comunistă, preciza în „Nota privind rolul agitatorilor comuniști introduși în Mișcarea Legionară”: „Cercurile legionare conducătoare cred că acești pseudo legionari (n.n. – comuniști) au fost introduși în mișcare numai pentru a agita și anarhiza țara, rămânând pe mai departe comuniști. Așa fiind – susțin cercurile menționate – nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniștilor în cadrele partidului după ce și-au făcut datoria în cuiburile legionare”.

Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza

Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc Legionar din timpul rebeliunii legionare

Amestecul unor comuniști în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 este reluat și analizat pe o bază informațională mai largă de către SSI în „Darea de seamă asupra rebeliunii”, întocmită la sfârșitul lunii februarie din același an. Dar, prin aprobarea dată de Horia Sima, reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (CML) urma să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Groza, un „militant comunist de notorietate”.

Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. Comandantul Mișcării Legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, însă primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Și aceasta, pentru că, între comandantul Mișcării Legionare și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi.

După cum atestau date din Arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii, Dumitru Groza, unul dintre apropiații lui Horia Sima, era în realitate, „unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”. Prin Dumitru Groza s-ar fi menținut supremația CML asupra restului Legiunii, iar Horia Sima i-ar fi luat permanent apărarea.

Tot în „Darea de seamă asupra rebeliunii” întocmită de SSI se oferă și alte câteva exemple de intruziune comunistă. Astfel, serviciile de Siguranță și ale SSI se implicaseră în arestarea lui Boris Niconov din Basarabia, trimis de Soviete cu „misiunea de a se introduce la legionari”. Un alt exemplu făcea referire la cizmarul Moga, un alt comunist notoriu din Cernăuți, care primise suma de 200.000 lei de la Ajutorul legionar, spre a se instala ca refugiat la Suceava. Alți comuniști legionari percheziționaseră sediul Centrului informativ Suceava al SSI, iar executanții au fost Krevinski, Cervinski și Viskeron Alois, de asemenea identificați ca notorii comuniști infiltrați în Mișcarea Legionară.

Concluzia documentului SSI privind implicarea comuniștilor în rebeliune, în urma directivelor și intereselor sovietice, se impunea de la sine: „Sovietele – cărora orice complicații de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat și reușit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mișcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activității interioare a Mișcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleași elemente mișcări și acțiuni anarhice conform cu interesele sovietice”.

De altfel, și Legația Sovietică din București „era de acord cu faptul că în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri”. Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuințate în propaganda legionară. Cu împărțirea lor s-ar fi ocupat conducătorii muncitorilor legionari”.

Interesul sporit al Moscovei față de situația din România este demonstrat și de un raport documentat transmis de PCdR la 9 februarie 1941 Internaționalei a III-a, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate la circa zece miliarde lei”. Raportul era însoțit de un reportaj filmat „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și în cele mai importante centre din țară. În concluzie, PCdR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele Mișcării Legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Concluziile autorităților statului prezentate Președinției Consiliului de Miniștri subliniau că „jafurile, asasinatele și devastările au dat rebeliunii un caracter revoluționar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga și a celor de la periferia Capitalei”.

Tiberiu Tănase / HISTORIA

Video ilustrativ de arhivă cu Horia Sima și Ion Antonescu.

Regele Mihai și Mișcarea Legionară

 

Așa cum e scrisă acum istoria, regele Mihai pare să fi plutit într-o zonă lipsită de orice fel de implicare politică până în august 1944 – ceea ce nu prea pare probabil.

Într-adevăr a fost marginalizat de Ion Antonescu și lipsit de pârghii de acțiune. Dar nici nu prea avea foarte multe șanse să se implice în viața publică după domnia dezastruoasă a lui Carol al II-lea.

Cuvântul de ordine al domniei regelui Mihai pare să fi fost păstrarea cu orice preț a monarhiei în România, indiferent de sacrificii. Regele Mihai inițial a acceptat de frica unei republici dominația lui Ion Antonescu (care a preluat și responsabilitatea pentru cele petrecute între 1940-1944), când i-a fost pus în pericol tronul de invazia sovietică în 1944 a luat parte la debarcarea lui Ion Antonescu în speranța că își va menține tronul, iar apoi a colaborat cu comuniștii cu aceeași speranță – până când a fost făcut pachet și trimis peste graniță.

Istoricul și jurnalistul George Damian a publicat în https://historice.ro. o serie de imagini în care regele Mihai apare la o manifestație legionară din 8 noiembrie 1940 de la Iași alături de regina mamă Elena, generalul Ion Antonescu și liderul Gărzii de Fier, Horia Sima.

Nu sunt foarte clare relațiile regelui Mihai cu Mișcarea Legionară la sfârșitul anului 1940, nu am văzut foarte multe scrise despre asta, poate fi un subiect care ar merita investigat mai atent.